Note de lectură #1

O „anchetă de omagiere” pentru Paul Goma, de Nina Corcinschi, în Metaliteratura.net. Dincolo de toată această vînzoleală hagiografică, cu "eroul nostru naţional" şi "duşmanii" săi etc., îmi pare bine pînă la urmă că s-a iscat această controversă – cu mize fie şi simbolice, dar nu mai puţin reale -, într-un mediu cultural ce amintea mai degrabă, de la o vreme, a baltă culturală. Ar fi putut şi să nu fie şi toată lumea să pară, în continuare, împăcată... Polemica ne-a mai pus întrebări despre rosturile noastre în istorie. Totuşi, teamă mi-i că cei mai mulţi au ieşit din această controversă mai tari pe poziţiile proprii, mai siguri de adevărul în ultimă instanţă pe care ei şi eroul lor – acum şi martir, iată, odată ce nu i s-a dat Premiul – îl deţin în exclusivitate.

Un articol (academic, dar foarte bine şi limpede scris) de Theodore R. Weeks, „Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944–1949”, în Journal of Baltic Studies (39:4, 517-533) face o analiză fină şi bine argumentată a modului în care oraşul Vilnus a fost de-polonizat (după anexarea în septembrie 1939 a teritoriului Poloniei şi Lituaniei, în urma Pactului Molotov-Ribbetrop) şi lituanizat, atît din punct de vedere al populaţiei, cît şi în plan simbolic şi arhitectural, în virtutea unei cooperări şi complicităţi aparent perverse, dar şi printr-o acţiune co-interesată, dintre naţionaliştii lituanieni şi autorităţile sovietice: „In Vilnius, the city’s multiethnic past was actively forgotten, both rhetorically (e.g., by obliging Polish publications to use the term ‘Wilnius’ instead of the normal ‘Wilno’ to refer to the city) and physically (most egregiously, by the express ‘erasing’ of Jewish sites such as the old Jewish cemetery in Snipiškės and what remained of the Jewish quarter, including the damaged, but still standing in 1944, Old Synagogue). Another policy of forgetting was more general: a very selective memory of World War II which condemned a narrow stratum of Lithuanians as collaborators and ‘bourgeois nationalists’ while remaining silent on Lithuanian participation in the Holocaust.” (Pot trimite o copie pdf a articolului celor interesaţi – p.n.). Articolul mi se pare revelator şi asupra dialecticii memoriei şi uitării în Lituania (şi în speţă în Vilniusul) post-sovietic, în ocurenţă cel european (post 2004). Am fost la Vilnius de două ori în 2013 şi 2014 şi am rămas impresionat, între altele, de dispariţia limbii ruse din spaţiul public. Tinerii nu mai vorbesc limba rusă (n-o mai învaţă la şcoală), iar orice semne ale apartenenţei recente a oraşului la Uniunea sovietică (monumente, „locuri ale memoriei”) sînt fie şterse cu desăvîrşire, fie muzeificate în manieră „post-modernă” (vezi ciclul de statui realist-socialiste de pe podul Verde sau din  Grutas Park). În acelaşi timp, muzeele naţionale (muzeul naţional de istorie şi muzeul genocidului) reduc trecutul sovietic la teroare şi rezistenţă, în timp ce pagina „neagră” pentru poporul lituanian al holocaustului, la care au participat mai mulţi lituanieni decît nazişti (cf. Eidintas 2003; Kwiet 1998; MacQueen 1998; Stang 1996) este prezentată în grabă, într-o cameră mică din subsolul „muzeului genocidului” drept rezultatul exclusiv al Germaniei naziste. Istoria se repetă şi în acest caz, prin memorie şi prin uitare. De trecutul polonez al oraşului, nici vorbă...

Un alt articol academic, dar nu mai puţin instructiv, de David R. Marples (2006): „Stepan Bandera: The resurrection of a Ukrainian national hero”, în Europe-Asia Studies (58:4, 555-566), face, în baza unui şir de surse, deseori contradictorii, un portret minuţios informat şi echilibrat al celui care este calificat de unii (în speţă naţionaliştii ucraineni) drept erou, iar de alţii (propagandiştii sovietici şi ruşi) drept un colaborator înrăit cu naziştii şi un criminal de război. În realitate – zice Marples, Bandera a fost, într-un fel, de-a lungul anilor, şi una şi alta, dar şi, către sfîrşitul vieţii şi pînă la asasinarea sa de către un agent KGB în 1959, un exilat tragic şi rupt cumva de actualitate (p.n.): „Today Bandera has become a focus of impassioned debate between those who wish to elevate him as a national hero and those who regard him as the epitome of evil, treachery, and as a collaborator with the Hitler regime. His views were not untypical of his generation, although they represent an extreme political stance that rejected any form of cooperation with the rulers of Ukrainian territories: the Poles and the Soviet authorities. Like Dontsov, he regarded Russia as the principal enemy of Ukraine, and showed little tolerance for the other two groups inhabiting Ukrainian ethnic territories, Poles and Jews. However, his importance as a thinker or philosopher was minimal, and the most significant facet of Bandera’s personality was his implacable and uncompromising position and willingness to abandon all principles to attain the goal of an independent Ukraine. As a symbol of this latter achievement, he can be linked to recent events in Ukraine, but it seems unlikely that he will ever be accepted as a national hero such as Churchill in Britain or Zhukov in Russia. Indeed the narrowness of his outlook is more reminiscent of Vladimir Lenin: one who was prepared to sacrifice all for a single goal. His resurrection has thus been a partial one, confined mainly to Western Ukraine, albeit with the sort of fervour that he once adopted himself along with his like-minded followers. Finally, it is worthwhile to reiterate that while the followers of Bandera may have received the derogatory title of Banderites, he was essentially limited to a passive role by the autumn of 1941. Thus cut off from the explosive events that took place in his name, he was reduced until his shocking death to the unhappy life of an exile and the fractious disputes that such a life entails.”

În contextul subiectului articolului de mai sus, un articol pe wikipedia arată, cu probe şi documente, că Organizaţia Naţionalistă Ucraineană şi a Armata Insurgentă Ucraineană (UPA, create sub conducerea lui Bandera, între alţi naţionalişti ucraineni notorii) a ucis în mod sistematic, din martie 1943 pînă în decembrie 1944, în Volynia şi Galiţia orientală, între 70,000 şi 100,000 de civili, în special femei, copii şi bătrîni de origine etnică poloneză. Cîţiva istorici (Norman Davies, Timothy Snyder, Piotr Łossowski) au demonstrat că aceste acţiuni nu ar fi putut fi realizate fără suportul masiv al reprezentanţilor populaţiei civile ucrainene.

(publicate pe platzforma.md - revista pzf)

De ce n-a trecut Goma la Premiul Naţional? Un alt punct de vedere.

E o adevărată provocare să răspunzi la o înjurătură (chiar dacă scrisă într-un registru care se vrea literar) cu o luare de cuvânt pe un ton calm şi echilibrat. Dar asta voi încerca să fac: să readuc o polemică, care se promitea instructivă şi cu folos pentru toţi participanţii, într-o zonă de comunicare raţională.
Pentru cititorul care nu a urmărit discuţia de la bun început, voi reconstitui schematic ordinea vorbelor şi a lucrurilor.
Mai întîi, candidatura lui Paul Goma este propusă „la Premiul Naţional de Uniunea Scriitorilor, de Academia de Ştiinţe, de Uniunea Editorilor, de Teatrul „Eugen Ionesco”, de o seamă de personalităţi de frunte deţinătoare ale acestui premiu” (citez din articolul lui Andrei Ţurcanu, „Săptămâna roşie Goma a luat sfârşit”, sper aşa cel puţin să nu fiu bănuit de parţialitate).
Din spusele aceluiaşi autor (A. Ţurcanu), candidatura lui Emilian Galaicu-Păun a fost propusă de Ministerul Culturii. Drept răspuns, Emilian Galaicu-Păun solicită să i se retragă candidatura pentru acest premiu în folosul lui Paul Goma.
La această din urmă ştire, eu (autorul acestor rînduri – un cercetător aflat încă la început de afirmare) am luat poziţie pe o pagină de analiză socială şi de atitudine critică (platzforma.md) într-un articol în care, fără să pun la îndoială meritele literare ale candidatului, exprimam anumite îndoieli cu privire la dimensiunea morală şi civică a unor opere ale premiabilului, în special în Săptămâna roşie. În acest eseu istoric, autorul spune, mai pe scurt, că românii (nume generic pentru autorităţile române şi grupuri de populaţie civilă) au comis în 1941-1943 acte de violenţă de proporţii asupra evreilor, în speţă prin deportări şi omoruri colective, din răzbunare pentru colaborarea acestei comunităţi etnice cu puterea sovietică comunistă, în 1940-41, şi din motivul provocărilor la care s-a dedat această comunitate în momentul retragerii trupelor româneşti în iunie 1940. P. Goma formulează în acest eseu numeroase consideraţii calificabile (şi calificate de mai mulţi specialişti) drept „antisemite” şi „negaţioniste” (de exemplu, în asemenea pasaje precum acesta: „În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi produs o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc auxiliarul fusese grecul); // De acea dată (Săptămâna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. // Şi, vai: peste un an – începând din 22 iunie 1941 – răzbunare a fost.” (Saptamâna Roşie, Ed. Museum, 2003, p. 8) sau acesta: „Doar ştim, avem şi hîrtii şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare.” (Saptamâna Roşie, Ed. Vremea, 2004, p. 273).
Prin intervenţia mea am atras atenţia asupra dimensiunii etice şi civice pe care un scriitor ar trebui să le asume, mai cu seamă atunci cînd este propus pentru un premiu la nivel naţional şi care implică, în mod necesar, o misiune civică şi una de promovare a unei „imagini pozitive” a ţării în străinătate.
Intervenţia mea a fost calificată de Andrei Ţurcanu, în articolul sus-citat, drept „denunţ”.
La fel, alţi scriitori (Mircea V. Ciobanu, Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski) au etichetat articolul pe care l-am scris pe platzforma.md despre Paul Goma şi Premiul Naţional drept „campanie anti-Goma” sau gest „totalitar”.
Se poate vedea cu ochiul liber din ordinea evenimentelor rezumată la începutul articolului un raport absolut inegal de forţă între, pe de o parte, personalităţile şi instituţiile culturale care l-au înaintat pe P. Goma la Premiul Naţional şi, pe de altă parte, cel care a pus nişte întrebari privind pertinenţa acestei candidaturi.
Dimpotrivă, articolul meu formula, în mod singular, o îndoială, acolo unde o sumedenie de instituţii şi de personalităţi culturale cu autoritate, au promovat, în bloc, un singur candidat la Premiul Naţional, în aparenţă inatacabil.
Apariţia unui articol care spune „staţi puţin…”, acolo unde toată lumea bună pare să nu aibă nicio rezervă, este o dovadă, fie şi fragilă, că locuim totuşi într-o societate democratică, chiar dacă am admite că cel care zice „nu” ar putea greşi. Contrariul ar fi amintit, mai degrabă, de triste vremuri – orwelliene –, cînd un singur candidat era propus, iar toţi cei împuterniciţi a-l vota ridicau cu entuziasm mîinile, pe fundalul susţinerii unanime a mulţimii. În acest context, ne dăm bine seama că uzul termenilor de „denunţ”, „campanie” şi de „gest totalitar” şi-a greşit, ca să spun aşa, ţinta.
Mai există o trăsătură, care a fost atribuită de către Andrei Ţurcanu gestului meu de atitudine, şi anume că acest articol ar fi fost scris la comanda unor forţe obscure, din afară, iar pentru acest gest aş fi primit, drept recompensă, o bursă de cercetare în SUA. Citez din articolul lui A. Ţurcanu: „La vot, Paul Goma ia 9 voturi și pică testul Laşităţii Naţionale. Comisarii jubilează. Petru Negură pleacă în SUA cu o bursă.” De asemenea, pe contul său de facebook, A.Ţ. comenta, mai explicit: „Vreme este să arunci cu pietre, vreme este și să fii răsplătit cu o bursă, bursa fiind o formă modernă a celor 30 de arginți din Biblie. Petru Negură pleacă cu o bursă în SUA. Să se perfecționeze la scrierea (semnarea) de denunțuri publice?” Această interpretare a mai fost vehiculată şi salutată şi de alţi comentatori pe parcursul discuţiei.
E adevărat că am obţinut o bursă de cercetare Fulbright, una din bursele de cercetare cele mai prestigioase din SUA, obţinută în urma unui concurs extrem de selectiv, pentru a face o stagiere la Universitatea din California, Berkeley, una din primile în topul mondial al universităţilor, potrivit Academic Ranking of World Universities din Shanghai. Această bursă este finanţată de guvernul american, adică de contribuabilii americani şi de alţi donatori, şi este administrată de un corp de experţi academici. Dar această bursă nu este singurul lucru care i-ar putea interesa în persoana mea pe cei obişnuiţi să înţeleagă lumea din jur, altminteri destul de complexă, după un model – simplu, ușor de aplicat și confortabil din punct de vedere moral – al teoriei complotului. Pe lîngă această bursă, în 2007 am susţinut cu succes şi un doctorat în sociologie la o cunoscută universitate de la Paris (Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales), iar o versiune adaptată a tezei de doctorat a fost publicată mai întîi la o editură franceză, L’Harmattan (în 2009), iar acum a apărut, tradusă şi reeditată, şi la editura Cartier (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă). Am mai fost în ultimii ani profesor şi cercetător invitat la suspomenita UC Berkeley, la EHESS – Paris, la Universitatea din Leipzig, iar din 2010 sînt invitat în firecare an să ţin cursuri la Universitatea din Bucureşti, Şcoala Doctorală Francofonă în Ştiinţe Sociale din Europa Centrală şi Orientală, al cărei elev am fost cîndva. Ar însemna poate că toate aceste realizări le-am obţinut tot pentru „campania” pe care aş duce-o „insistent” împotriva lui Goma (sau poate împotriva altor scriitori)? Mă voi opri aici ca să nu exacerbez inutil ridicolul unei asemenea interpretări.
Această speculaţie este în schimb revelatoare asupra unei stări de spirit împărtăşite pe larg de A. Ţurcanu şi de alţi intelecuali din partea locului. Să ne mai uităm puţin asupra acestei secvenţe din articolul lui Andrei Ţurcanu. Dumnealui îmi impută, mie (şi eventual altor colegi), că aş culege cîştiguri materiale pentru gestul meu de atitudine („denunţ”), dar din partea cui? Din partea Occidentului (Europa de vest şi SUA), aşa cum se vede limpede din discuţie. Această interpretare arată că, în harta sa mentală, Andrei Ţurcanu plasează SUA şi ţările occidentale undeva în zona forţelor obscure şi maligne ale globului. Presupun că pe dumnealui – ca şi pe alţii care subscriu la asemenea speculaţii –, îl deranjează puternic valorile democraţiei liberale (mai ales acelea care se referă la drepturile omului şi în speţă la drepturile minorităţilor), pe care le crede dăunătoare pentru naţiunea noastră. Sau poate dl Ţurcanu este convins de vreo conjuraţie „iudeo-masonică” de care aş fi manipulat în taină? Urmărind această retorică, ai crede că te afli pe culmile războiului rece, în plină epocă jdanovistă (1946-1949), în care SUA şi ţările occidentale erau prezentate de către propaganda sovietică drept duşmani crînceni şi nemiloşi ai URSS, iar intelectualii „cosmopoliţi” – „fără de neam şi patrie” – intelectualii „decadenţi”, acuzaţi că ar suferi influenţe occidentale şi că ar difuza aceste influenţe pentru a corupe poporul –, drept agenţi perfizi ai acestor forţe străine. Aproximativ acelaşi discurs îl ţine azi Moscova oficială, în contextul „crizei ucrainene”, cu privire la SUA, la ţările occidentale şi faţă de „duşmanii” săi „dinăuntru”.
Mai este un aspect pe care îl consider capital în această dispută, cel al holocaustului. Motivul pentru care am contestat pertinenţa candidaturii lui Paul Goma a fost explicarea parţială, diminuarea şi chiar negarea holocaustului în una din operele sale, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii, apărută în 2003 şi de atunci difuzată pe larg în cîteva ediţii tipărite şi pe internet. Acest motiv a fost considerat irelevant de către unii comentatori (Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Dumitru Crudu) – admiratori ai operei literare a lui Paul Goma, în timp ce pentru cei care îl consideră pe Goma un simbol al românismului, atitudinea autorului Săptămânii roşii faţă de evrei şi holocaust este, dimpotrivă, o chezăşie de patriotism şi de rezistenţă anticomunistă a scriitorului.
Să încerc o explicaţie a acestui lucru. După mine, există o raţiune pentru care atitudinea lui Goma faţă de holocaust nu este văzută ca o piedică în acordarea Premiului Naţional, nici de către esteţi, nici de patrioţi. Holocaustul (deportarea şi exterminarea evreilor în cel de al doilea război mondial) pe teritoriul Basarabiei şi Transnistriei rămîne pentru esteţi o abstracţiune, o „teorie” care încă rămîne a fi dovedită, eventual un subiect de dezbatere. De cealaltă parte, patrioţii îi resping existenţa sau îi diminuează amploarea. De ce? Pentru că holocaustul nu este înţeles şi prezentat drept suferinţa poporului nostru. Dacă vreunuia din esteţi sau patrioţi i-ar fi supravieţuit, ca prin miracol, părinţii într-un ghetou din Transnistria, alta le-ar fi, cu siguranţă, atitudinea faţă de holocaust şi faţă de cei care îi neagă sau îi diminuează sau îi bagatelizează realitatea.
Singurul holocaust care contează, în ochii acestor scriitori, este „holocaustul roşu” (P. Goma), adică represiunile comuniste. Celelalte forme de represiune în masă (deportările romilor, evreilor sau ale grupurilor religioase minoritare) sînt văzute doar ca nişte invenţii, menite, chipurile, să nege sau să diminueze autenticitatea suferinţei românilor (basarabeni) de pe urma comunismului şi, deci, în interpretarea lui Goma şi a unor istorici, din vina evreilor.
Filozoful german Theodor Adorno a rostit o frază, rămasă celebră, deşi uneori prost înţeleasă: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar”[1]. Putem vedea aici Auschwitz-ul ca pe un arhetip şi o întruchipare a monstruozităţii moderne (Auschwitz ar putea fi numit cu acelaşi succes şi Gulag), care a exclus şi nimicit în mod organizat grupuri întregi de oameni, consideraţi „străini” faţă de corpul şi sufletul patriei şi al naţiunii.
Ajustînd comentariul lui Adorno la contextul nostru de discuţie, aş spune că a acorda un Premiu Naţional unui scriitor care a explicat părtinitor şi tendenţios violenţele colective la care au fost supuşi evreii în cel de al Doilea Război Mondial de către autorităţile germane şi române şi de către unele grupuri de civili, ar înseamna o barbarie dublă. Pentru că ignoranţa lagărelor din Siberia şi din Transnistria nu mai este o scuză. Iar distorsionarea voită a existenţei lor de către fie şi un mare creator de cultură este o barbarie cu atît mai mare. Orice negare, diminuare, bagatelizare a unor suferinţe umane de asemenea proporţii (cum au fost toate formele de persecuţii în masă, pe motive politice, în secolul 20) este o barbarie şi trebuie tratată în consecinţă.
Mă bucur că juriul Premiului Naţional nu a subsemnat acestei barbarii, ambalată într-un act de mare cultură.

[1] „Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch“ (A scrie poezie după Auschwitz este barbar”). Iată pasajul în engleză din care a fost extras citatul: The more total society becomes, the greater the reification of the mind and the more paradoxical its effort to escape reification on its own. Even the most extreme consciousness of doom threatens to degenerate into idle chatter. Cultural criticism finds itself faced with the final stage of the dialectic of culture and barbarism. To write poetry after Auschwitz is barbaric.[n.s. – P.N.] And this corrodes even the knowledge of why it has become impossible to write poetry today. Absolute reification, which presupposed intellectual progress as one of its elements, is now preparing to absorb the mind entirely. Critical intelligence cannot be equal to this challenge as long as it confines itself to self-satisfied contemplation. (Prisms, 34) Iată şi o parafrază a acestui pasaj dificil dintr-un eseu dificil: „A persista, după Auschwitz, în producerea unor monumente a unei culturi înalte care a produs Auschwitz-ul, înseamnă a participa, prin denegare, la perpetuarea acestei culturi barbare şi a participa la procesul de reificare care face de negîndit orice critică fundamentală a acestei culturi” (Brian A. Oard, Poetry after Auschwitz: What Adorno Really Said, and Where He Said It).

Acest articol a apărut într-o variantă mai scurtă în Jurnal de Chişinău şi în această variantă extinsă pe platzforma.md, vineri 29 august 2014.

Nici eroi, nici trădători de Petru Negură, la Librăria din Centru

Dragi colegi şi prieteni,

Miercuri, 20 august curent, la ora 18.15, la Librăria din Centru (bdul Ștefan cel Mare nr. 126) din Chișinău, va avea loc lansarea cărţii mele Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, ediţie revăzută, apărută la Editura Cartier, în colecția Cartier istoric, colecție coordonată de Virgil Pâslariuc. Prima ediţie a cărţii Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă a apărut în 2009 la editura franceză L’Harmattan. Traducerea din franceză este semnată de regretata traducătoare și profesoară Gabriela Șiclovan. Este penultima traducere a Gabrielei Șiclovan.  

Preț copertă: 199 lei. Preț promoțional în ziua lansării: 159 lei.

Cartea a apărut într-un tiraj de 300 exemplare.

Alături de autor vor participa:

Tamara Cărăuş, cercetătoare în filozofie politică;

Vasile Ernu, scriitor;
Alexandru Voronovici, istoric;
Vitalie Sprînceană, sociolog.

Moment poetic: De la întuneric la lun’inî cu actorul Andrei Sochircă

Moderator: Em. Galaicu-Păun, scriitor, redactor-șef al Editurii Cartier

 „Cartea prezintă interes prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate și erudiţie, dar nu numai. Acest text conţine o decriptare a unui fenomen politic și, totodată, social și cultural – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice și, într-o oarecare măsură, o ruptură cu trecutul – de care avem nevoie astăzi pentru a surprinde multitudinea de aspecte ale complexităţii prezentului.”
Catherine Durandin

„Cartea lui Petru Negură este un succes frumos. Ea ne ajută să înțelegem acest mediu complicat al scriitorilor din Moldova, sfârtecat între mai multe limbi și culturi, în funcţie de mizele internaționale care îl copleșesc.”

Jean-Yves Grenier

„Meritul incontestabil al lui Petru Negură este că a pus degetul pe existența, de multe ori ascunsă în istoriografia românească, a unui curent regionalist, ţinând în același timp de un soi de cult al unui geniu autohton și dintr-o preocupare pentru echitate socială, apărut în sânul unei intelectualităţi a Basarabiei românești aflate în răspăr cu mediul său de origine, dar și pentru că a atras atenția asupra legăturii pe care acest curent ar fi întreţinut-o cu moldovenismul forjat în perioada sovietică.”

Nicolas Trifon

Petru NEGURĂ, născut în 1974 la Chişinău, este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău). A studiat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1991-1996). A fost elev al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale (EDSS), Bucureşti (1999-2000). Şi-a obţinut doctoratul în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (2007). A fost bursier al Colegiului Noua Europă (Bucureşti), al Fundaţiei „Gerda Henkel” (Germania) şi al Academic Fellowship Program (New York/ Budapesta). Din 2010, P. Negură este lector invitat şi membru al consiliului academic al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale de la Bucureşti (EDSS, Universitatea din Bucureşti). A fost cercetător invitat la Centrul Franco-German „Marc Bloch”, Berlin (vara 2009), EHESS, Paris (aprilie 2013), Universitatea din Califonia, Berkeley (noiembrie 2012), Zweigstelle Leipzig der Sudosteuropa-Gesellschaft, Leipzig (octombrie 2013). Din septembrie 2014, este cercetător invitat la UC Berkeley ca bursier Fulbright. Între 2010 şi 2013, P. Negură a fost coordonator al programului Academic Fellowship Program (Open Society Foundations) în R. Moldova. Din 2011, P. Negură este preşedinte al Forumului de Studii Interdisciplinare „PLURAL”, Chişinău. Din 2013 este coeditor al portalului de atitudine şi analiză socială www.platzforma.md. Este autor al cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, Paris, 2009, şi coeditor (împreună cu Diana Dumitru, Andrei Cuşco şi Igor Caşu) al volumului Al Doilea Război Mondial. Memorie şi Istorie în Estul şi Vestul Europei, Chişinău, Cartier, 2013. A publicat mai multe articole de sociologie şi istorie socială (a culturii şi a învăţământului în Basarabia, Transnistria, URSS, România în sec. 20) în reviste româneşti şi internaţionale de specialitate şi numeroase articole de analiză şi atitudine în presa electronică (a se vedea o parte dintre ele pe: http://petrunegura.blogspot.com/).

Gabriela-Lucia ŞICLOVAN (12 decembrie 1960 – 23 noiembrie 2012), profesoară de istorie, istorie a culturii, istorie a artei, istorie a religiilor şi istorie a Franţei. Autoare a unor lucrări cu caracter ştiinţific (Elemente de filosofie politică în gândirea creștină a Evului Mediu apusean); numeroase traduceri din istorici francezi contemporani.

Premiul Naţional vs. Paul Goma

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, Franţa (Arhiva Leo Butnaru)

Pe 19 august 2014, Premiul Naţional al Republicii, instituit în 2012 de Guvernul RM în locul fostului Premiu de Stat al RM[1], va fi decernant unor personalităţi marcante în domeniului ştiinţelor, tehnologiilor, culturii şi artelor, şi sportului.    

La premiile pentru literatură au fost propuşi, între alţii, Emilian Galaicu-Păun şi Paul Goma (ultimul devenit cetăţean al RM în 2013). Candidatura lui Paul Goma a fost înaintată cu suportul mai multor scriitori şi oamei de cultură (Vladimir Beșleagă, Andrei Țurcanu, Val Butnaru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Nicolae Esinencu) şi insituţii de cultură din RM  (Uniunea Scriitorilor, Institutul de Filologie al Academiei de Științe, Teatrul „Eugene Ionesco”)[2].

Zvonindu-se că dosarul de canditatură al lui Paul Goma este văzut cu rezerve de unii membri ai juriului (ai Guvernului?), Em. Galaicu-Păun a declarat, pe contul său de facebook, că:

„A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga Premiul Naţional înaintea lui Paul GOMA constituie o mare ruşine. Drept care rog Ministerul Culturii, care m-a propus (fără acordul meu!!!) la Premiul Naţional, să-mi retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.”

Aşa cum se întîmplă adesea, nu numai prin părţile noastre, premiile acordate în domeniul culturii generează controverse. Discuţiile cele mai aprige apar în domeniul literaturii, poate pentru că, în acest domeniu, criteriile de selecţie şi consacrare rămîn subiective (acestea fiind tributare gustului şi curentelor), iar orgoliile sînt mari, după cum se ştie[3]. Totodată, aceste controverse apar şi din motivul că personalităţile literare mai sînt deseori şi figuri publice, şi care pot să placă sau nu ŞI (mai ales) din motivul prestaţiei lor publice (sau chiar politice) – o apreciere secundară de natură să influenţeze aprecierea pe domeniul strict literar.

Discuţii în contradictoriu apar în general în jurul unor personalităţi controversate, cum a fost, de exemplu scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, autor al unor romane pentru care şi-a cîştigat recunoaşterea literară (mai ales Voyage au bout de la nuit, 1932), dar şi o notorietate echivocă pentru două pamflete apreciate drept antisemite şi filonaziste (Bagatelles pour un massacre, 1937 şi L'École des cadavres, 1938). În 2011, la cererea avocatului şi scriitorului Charles Klarsfeld[4], militant pentru recunoaşterea Schoah-ului în lume, Ministerul Culturii al Franţei a retras numele lui Céline din lista celor 500 de personalităţi şi evenimente pentru care Ministerul planifica organizarea unor celebrări naţionale, anume din motivul scrierilor sale antisemite (calificate de Ministrul Culturii al Franţei, Frédéric Mitterrand, drept „imunde”)[5].

Nu vreau să discut aici meritele literare ale lui Paul Goma, care sînt recunoscute, şi la noi, şi în România şi în Franţa. P. Goma este considerat, pe bună dreptate, drept unul din marii scriitori români ai secolului 20.

Dar să revenim asupra textului hotărîrii care a dat substanţă legală acestui Premiu Naţional al RM. Conform acestui text:

„Se instituie Premiul Naţional, în valoare de 100 mii lei, care se acordă cetăţenilor Republicii Moldova pentru realizări remarcabile care au îmbogăţit substanţial ştiinţa, tehnologiile, cultura, arta şi sportul, au avut un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional [accentuarea noastră, P.N.], un impact considerabil asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic, asupra culturii naţionale şi mondiale.”

Să ne oprim asupra sintagmei accentuate (de mine) în citatul de mai sus. Dincolo de registrul greoi, protocolar al textului legislativ, înţelegem că Premiul Naţional a fost instituit de Guvernul RM pentru a promova anumite personalităţi (de ştiinţă, cultură, sport) din RM pentru ca acestea să ne ducă faima ţării (RM) în lume sau pentru un asemenea merit în trecut.

Am remarcat mai sus meritele literare incontestabile ale lui Paul Goma[6]. Scriitorul român de origine basarabeană a devenit de asemenea cunoscut ca intelectual disident în România comunistă, prin cîteva acţiuni publice de critică, exprimate în 1977, la adresa administraţiei Ceauşescu (după care scriitorului şi familiei i s-a retras cetăţenia României şi au fost expatriaţi). Aceste merite civice fac onoare mai ales României, ratificînd cel puţin aparenţa existenţei unui „spirit critic” în România ceauşistă.

Dar care sînt meritele lui Paul Goma, graţie cărora Republica Moldova ar avea o „imagine pozitivă” în lume?

Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e. toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.

În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus un „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional”. Această „imagine pozitivă” ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.

În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.

Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie supremă de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.

Orice persoană publică – iar scriitorul este în general o persoană publică – trebuie să-şi asume spusele şi faptele. Atîta timp cît Paul Goma va continua să justifice crimele săvîrşite de administraţia Antonescu faţă de populaţia civilă din Basarabia şi Bucovina, orice distincţie de stat acordată acestei persoane publice va ratifica – fie şi implicit – şi concepţiile sale istorice şi politice, la fel cum, este plauzibil ca, în condiţii similare, un scriitor (fie şi valoros) care ar justifica deportările staliniste, nu ar putea primi un premiu de stat al RM, din raţiuni etice şi politice. Aceste raţiuni nu ar putea fi separate de opera literară, atunci cînd întreaga operă este supusă unui examen critic în vederea decernării unei înalte distincţii de stat.

Cei care îl promovează pe Paul Goma, şi cu atît mai mult cei care îi atribuie o înaltă distincţie de stat, trebuie să-şi asume şi această dimensiune – istorică şi politică – a operei scriitorului (inclusiv, a operei sale de non-ficţiune), la fel cum trebuie să-şi asume şi consecinţele – sociale şi politice – pe care această înaltă distincţie le-ar putea genera.

---

[1] HOTĂRÎRE Nr. 399 din  12.06.2012 cu privire la Premiul Naţional, Publicat: 15.06.2012 în Monitorul Oficial Nr. 120-125, art Nr: 441: http://lex.justice.md/md/343574/

[2] Vezi Nicolae Negru, „Premiul Naţional are nevoie de Paul Goma”: http://www.ziarulnational.md/nicolae-negru-premiul-national-are-nevoie-de-paul-goma/

[3] A se vedea, de exemplu, cîteva controverse apărute în contextul decernării Premiului Goncours, premiu care, amintim, nu este organizat şi finanţat de către statul francez, ci de o instituţie independentă (Academia Goncourt).

[4] http://bibliobs.nouvelobs.com/actualites/20110120.OBS6577/doit-on-celebrer-celine.html

[5] A se vedea cîteva materiale în Nouvel Observateur despre controversele apărute în jurul personalităţii lui Céline:  http://tempsreel.nouvelobs.com/vu-sur-le-web/20110121.OBS6701/flash-back-celine-cinquante-ans-de-controverse.html Şi un scurt articol în română pe acest subiect: http://www.librariaromanilor.com/Literatura-universala/un-autor-care-a-starnit-controverse-louis-ferdinand-celine.html  

[6] A se vedea Nicolas Trifon, „Paul Goma et Norman Manea : le témoignage littéraire dans l’engrenage de la concurrence mémorielle”, Le Courrier des Balkans, 10 iulie 2008: http://balkans.courriers.info/article10760.html

 

Panait Istrati - povestitorul unor destine mărginaşe, la margine de lumi

Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de comunismul sovietic. Chira Chiralina este considerată cea mai bună povestire a lui Istrati, inclusiv şi de autorul însuşi. E povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila, care îşi povesteşte viaţa şi păsurile, după ce este prins în flagrant că se dă la Adrian (Zoraffi – un alter ego narativ al scriitorului), în timpul unei călătorii în căutare de pricopseală. Pentru a-şi explica înclinaţiile homosexuale, Stavru îşi istoriseşte necazurile care l-au adus la o asemenea „perversiune”. Primul necaz este o tristă poveste de dragoste imposibilă (pentru Stavru) cu Tincuţa, fiica unui boier din Brăila, de care se apropie la început din interes pentru averea tatălui ei, după care rămîne un timp în familia acestuia, acceptînd chiar să se căsătorească cu ea, dintr-o afecţiune tot mai sinceră pentru aceasta. Tincuţa, însă, aflînd că Stavru nu e cine se pretindea, se aruncă în apele Dunărei. Apoi, Stavru se întoarce şi mai mult în timp, cînd, fiind mic şi trăind într-o familie înstărită din Brăila, împărtăşea clipe de fericire şi desfătare nevinovate cu mama şi cu sora lui (Chira), momente întrerupte brutal de tatăl şi fratele său mai mare care îi snopea în bătăi pe toţi laolaltă şi mai cu seamă pe mama lui Stavru, pentru că îl înşela. După o altă răzbufnire de violenţă din partea tatălui şi o încercare de răzbunare cumplită faţă de tatăl şi fratele asupritor, mama, sluţită de soţ, fuge undeva în Istanbul pentru a se trata, iar Stavru şi Chira hălăduiesc o vreme, căzînd în mrejele unui negustor de „carne vie”, de fete şi băieţi pentru bogaţii din Turcia. Urmează, peste ani, evadarea lui Stavru şi încercarea disperată de a o regăsi pe Chira.

Stilul povestirii este expresiv şi sobru. Realistă prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau în devălmăşie români, armeni, greci, turci etc. într-un „melting pot”  balcanic, oamenii trecînd cu uşurinţă şi seninăitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război Mondial, masacrul armenilor din Turcia, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil. Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe Romain Rolland să-l asemuiască pe P. Istrati cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi, la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi Chira Chiralina este scrisă în 1923, după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi considerate de autor de sine stătătoare? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în continuare un model pentru scriitorii de azi, pentru sensibilitatea sa faţă de nişte vieţi şi destine altminteri anonime.