luni, 17 iulie 2017

Servicii centrale pentru persoane marginale la Montréal. Foto-reportaj de la fața locului.

Potrivit recensămîntului persoanelor fără adăpost din iulie 2015, la Montréal ar fi existat 3016 persoane în această situație[1]. Aceasta a rămas cifra oficială pe care o prezintă autoritățile. Mai mulți specialiștii și practicienii în domeniu susțin că numărul oamenilor străzii ar fi de zece ori mai mare. Și e adevărat că, cel puțin în ochii unui vizitator ocazional, persoanele fără adăpost nu lipsesc în acest oraș. Îi poți vedea peste tot și oriunde în centrul orașului – de la Portul Vechi (Vieux Port) pînă la strada Sherbrooke, dar mai ales pe strada Sainte Catherine, strada cea mai vizitată de turiști și montréalezi.

duminică, 18 iunie 2017

Percepțiile față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova (sondaj de opinie - raport)

percepțiile față de persoanele fără adăpost
Republica Moldova
mai 2017
raport elaborat de:
Anna Legcobit – anna.legcobit@imas.md

comanditar:
Petru NEGURĂ (în cadrul unui proiect de cercetare susținut de OAK Foundation)

marți, 13 iunie 2017

Politicile statului față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova după destrămarea URSS: între „mîna dreaptă” și „mîna stîngă”. Cazul Centrului-adăpost din Chișinău.

În acest text vom căuta să înțelegem modul în care au evoluat politicile statului vizavi de persoanele fără adăpost (printre alte categorii de persoane vulnerabile) în Republica Moldova, pe parcursul ultimului deceniu. Articolul se focalizează pe un studiu de caz: Centrul pentru persoane fără adăpost din Chișinău (titlu generic), singura instituție publică din municipiu destinată acestei categorii de persoane. Această instituție întruchipează, la scară redusă, evoluția recentă a politicilor statului față de persoanele fără adăpost. Centrul rezumă o abordare binară a statului în raport cu persoanele marginale și marginalizate, în acest caz persoanele fără adăpost. Pe de o parte, Centrul (și, la scară mare, statul) își asumă misiunea de a acorda beneficiarilor săi asistență socială, medicală și condiții decente de trai, ceea ce reprezintă „mîna stîngă” a instituțiilor statului[1]. Funcțiile acestei abordări asistențiale („materne”) sînt de altfel ocupate de angajate femei. Pe de altă parte, un anumit număr de angajați bărbați ai Centrului (în special directorul și administratorii de noapte) concretizează abordarea „forte” a instituției – și „mîna dreaptă” („paternă”) a statului –, impunînd disciplina și veghind la respectarea ei. Nu este întîmplător în acest sens că majoritatea cvasi-absolută a angajaților masculini sînt foști colaboratori ai poliției.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Ce am cîștigat și ce am pierdut în aceste alegeri? Însemnări post-electorale

A spune că Maia Sandu a pierdut alegerile pentru că a fost un candidat slab sau pentru că nu ar fi avut echipă bună e ca și cum ai învinui un alergător de performanță că nu a ieșit învingător într-o cursă cu obstacole contra unui competitor pe bicicletă. Chiar și așa, a avut o prestație mai mult decît remarcabilă, care îi va servi pe termen mediu și lung.

vineri, 17 iunie 2016

Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul...




Sectanţii este primul volum dintr-o trilogie, anunţată de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului său de caz, „sectanţii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, într-un „ţinut de frontieră“, aflat el însuşi la marginea unor mari imperii şi state-naţiune pe parcursul ultimelor două secole: Bugeacul, această regiune situată astăzi în Ucraina, în URSS între 1940 şi 1991, în Basarabia românească între 1918 şi 1940, în Imperiul Ţarist din 1812 până în 1918, într-o raia turcească, până în 1812 etc.
Dar autorul îşi asumă el însuşi un statut de marginalitate prin această carte (şi prin alte cărţi ale sale). S-a remarcat că subiectul „religios“ al cărţii şi, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neapărat una cu autorul) drept un „sectant“ (p. 20 şi altele) au indus o anumită stare de perplexitate, de confuzie chiar, atât în rândurile intelectualilor de stânga, mediu de la care autorul însuşi se reclamă, cât şi, poate mai ales, în sânul intelectualilor conservatori. Când spun „marginal“, am în vedere o poziţie ex-centrată, aflată „în marginea“ unor lumi sociale şi, astfel, în apropierea (şi la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvânt care exprimă această stare „marginală“.

vineri, 3 iunie 2016

Shrinking cities cu strîngere de inimă


Am văzut expoziţia Shrinking Cities[1] cu o strîngere de inimă (shrinking heart, cum ar veni) pe care am stăpînit-o cu greu pe măsură ce înaintam printre imagini, obiecte şi exponate. Case, clădiri, străzi, oraşe... părăsite, ruinate, bîntuite... E o expoziţie despre nişte oraşe „bolnave” în faze diferite de evoluţie a bolii şi despre multe alte oraşe care mor, dacă nu au murit între timp de-a binelea... Antropomorfismul imaginii – în general înşelător – se justifică aici pînă la un punct. Ilinca Păun Constantinescu, curatorul expoziţiei, ne lămureşte că este vorba de nişte oraşe „monofuncţionale”, industriale sau balneoclimaterice, al căror „motor”, sau inimă – dacă e să continuăm aceeaşi metaforă fiziopatologică – a încetat să mai funcţioneze la un moment dat, în general după 1990, după căderea comunismului în România (şi în alte ţări din fostul bloc socialist, în care urmărim fenomene similare, în epoca de tranziţie spre „capitalism şi democraţie”).

sâmbătă, 28 mai 2016

Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism

Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.



Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.
Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.

vineri, 25 martie 2016

Persoanele fără adăpost din Chişinău: forme de excluziune, strategii de supravieţuire, tactici de adaptare



Imagine de Aurelia Borzin (blog Roofless Homes)
Introducere
Imaginea unor oameni dormind şi locuind în public – sub poduri, în clădiri abandonate sau în plină stradă – nu încetează să ne zdruncine echilibrul moral pe care ni-l procură ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre persoana umană, constubstanţial legată de o casă şi de o familie. Dar şi prin prezenţa tangibilă a degradării sociale pe care aceşti oameni o întruchipează, amintindu-ne fără voie de fragilitatea condiţiei umane în această modernitate dorită şi temută. Imaginea persoanei fără adăpost în spaţiul public ne poate părea cu atît mai inoportună cu cît, mai cu seamă în oraşele din regiunea noastră, un întreg ansamblu de mecanisme sociale şi instituţionale au făcut de-a lungul timpului aceste persoane invizibile[1]. Anumite estimări, neconfirmate oficial, situează numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău între 3 şi 5 mii, cu o „marjă de eroare” revelatoare în sine. Unde şi cum trăiesc aceste persoane? – ne putem întreba nu fără pricină. Imperceptibile, aceste persoane vor continua să rămînă cvasi-inexistente în ochii orăşenilor, mînaţi de graba grijilor zilnice, dar şi în privirea factorilor de decizie de diferite nivele.
În acest articol voi încerca să arunc lumină asupra situaţiei persoanelor fără adăpost adulte (PAFA) din oraşul Chişinău. Voi căuta să desluşesc motivele de ordin social, economic şi istoric care au condus la marginalizarea acestor oameni, în contextul societăţii noastre aflată într-o neîncetată „tranziţie” de la începutul anilor 1990 încoace. Voi scoate în vileag greutăţile şi multiplele forme de discriminare şi de excluziune cu care se confruntă persoanele fără adăpost în R. Moldova, în particular în or. Chişinău. Totodată voi urmări strategiile de adaptare şi de supravieţuire socială la care recurg aceste persoane, împinse la marginea comunităţii noastre urbane, încercînd cu disperare să păstreze aparenţa integrării lor în comunitate şi, pentru sine, o umbră de confort moral. Această analiză ne va ajuta să înţelegem mai bine cauzele şi natura invizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost din Chişinău şi, în lumina acestui caz, în întregul spaţiu post-sovietic sau, cel puţin, la periferia acestuia.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Anuarul NEC „Black Sea Link” 2013-14: o incursiune multidimensională în istoria regională a Mării Negre



Am citit cu mult interes şi plăcere articolele din anuarul programului Black Sea Link pentru 2013-14 al Colegiului Noua Europa, Bucureşti. Este o colecţie de studii care au capacitatea de a îmbogăţi orice cititor, nu neapărat specialiştii în domeniile respective. Anuarul poate fi descărcat în mod gratuit pe site-ul Colegiului Noua Europă.
Autorii volumului, bursieri ai programului Black Sea Link în 2013-14, provin din ţările arealului Mării Negre (în conformitate cu specificitatea programului): Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Moldova, România. Articolele din acest volum păstrează o anumită continuitate tematică, în măsura în care sînt centrate pe un anumit areal geografic şi cultural (Marea Neagră) şi pe istoria sa recentă. Abordările sînt diverse, dar complementare: antropologie socială, istorie culturală, istorie socială, ştiinţă politică şi relaţii internaţionale, sociologie politică şi drept internaţional. Cele mai multe dintre aceste studii privilegiază o abordare holistă, regională, deseori comparativă. Temele analizate sînt, după cum urmează: noile intervenţii artistice în spaţiul public din Bucureşti; instituţiile cenzurii în URSS şi ţările blocului socialist; interesele naţionale şi neo-imperiale ale Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie; holocaustul într-un orăşel industrial din Transnistria (în actuala R. Moldova); manualele de istorie în R. Moldova şi România; naţionalismul rusesc în secolul 19 şi 20; crearea diasporei azere post-sovietice şi instrumentalizarea politică a acesteia; reprezentarea dreptului de asociere a sindicatelor de către curţile europene.

duminică, 8 noiembrie 2015

Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale.


Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.
Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.