Nici eroi, nici trădători de Petru Negură, la Librăria din Centru

Dragi colegi şi prieteni,

Miercuri, 20 august curent, la ora 18.15, la Librăria din Centru (bdul Ștefan cel Mare nr. 126) din Chișinău, va avea loc lansarea cărţii mele Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, ediţie revăzută, apărută la Editura Cartier, în colecția Cartier istoric, colecție coordonată de Virgil Pâslariuc. Prima ediţie a cărţii Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă a apărut în 2009 la editura franceză L’Harmattan. Traducerea din franceză este semnată de regretata traducătoare și profesoară Gabriela Șiclovan. Este penultima traducere a Gabrielei Șiclovan.  

Preț copertă: 199 lei. Preț promoțional în ziua lansării: 159 lei.

Cartea a apărut într-un tiraj de 300 exemplare.

Alături de autor vor participa:

Tamara Cărăuş, cercetătoare în filozofie politică;

Vasile Ernu, scriitor;
Alexandru Voronovici, istoric;
Vitalie Sprînceană, sociolog.

Moment poetic: De la întuneric la lun’inî cu actorul Andrei Sochircă

Moderator: Em. Galaicu-Păun, scriitor, redactor-șef al Editurii Cartier

 „Cartea prezintă interes prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate și erudiţie, dar nu numai. Acest text conţine o decriptare a unui fenomen politic și, totodată, social și cultural – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice și, într-o oarecare măsură, o ruptură cu trecutul – de care avem nevoie astăzi pentru a surprinde multitudinea de aspecte ale complexităţii prezentului.”
Catherine Durandin

„Cartea lui Petru Negură este un succes frumos. Ea ne ajută să înțelegem acest mediu complicat al scriitorilor din Moldova, sfârtecat între mai multe limbi și culturi, în funcţie de mizele internaționale care îl copleșesc.”

Jean-Yves Grenier

„Meritul incontestabil al lui Petru Negură este că a pus degetul pe existența, de multe ori ascunsă în istoriografia românească, a unui curent regionalist, ţinând în același timp de un soi de cult al unui geniu autohton și dintr-o preocupare pentru echitate socială, apărut în sânul unei intelectualităţi a Basarabiei românești aflate în răspăr cu mediul său de origine, dar și pentru că a atras atenția asupra legăturii pe care acest curent ar fi întreţinut-o cu moldovenismul forjat în perioada sovietică.”

Nicolas Trifon

Petru NEGURĂ, născut în 1974 la Chişinău, este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău). A studiat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1991-1996). A fost elev al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale (EDSS), Bucureşti (1999-2000). Şi-a obţinut doctoratul în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (2007). A fost bursier al Colegiului Noua Europă (Bucureşti), al Fundaţiei „Gerda Henkel” (Germania) şi al Academic Fellowship Program (New York/ Budapesta). Din 2010, P. Negură este lector invitat şi membru al consiliului academic al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale de la Bucureşti (EDSS, Universitatea din Bucureşti). A fost cercetător invitat la Centrul Franco-German „Marc Bloch”, Berlin (vara 2009), EHESS, Paris (aprilie 2013), Universitatea din Califonia, Berkeley (noiembrie 2012), Zweigstelle Leipzig der Sudosteuropa-Gesellschaft, Leipzig (octombrie 2013). Din septembrie 2014, este cercetător invitat la UC Berkeley ca bursier Fulbright. Între 2010 şi 2013, P. Negură a fost coordonator al programului Academic Fellowship Program (Open Society Foundations) în R. Moldova. Din 2011, P. Negură este preşedinte al Forumului de Studii Interdisciplinare „PLURAL”, Chişinău. Din 2013 este coeditor al portalului de atitudine şi analiză socială www.platzforma.md. Este autor al cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, Paris, 2009, şi coeditor (împreună cu Diana Dumitru, Andrei Cuşco şi Igor Caşu) al volumului Al Doilea Război Mondial. Memorie şi Istorie în Estul şi Vestul Europei, Chişinău, Cartier, 2013. A publicat mai multe articole de sociologie şi istorie socială (a culturii şi a învăţământului în Basarabia, Transnistria, URSS, România în sec. 20) în reviste româneşti şi internaţionale de specialitate şi numeroase articole de analiză şi atitudine în presa electronică (a se vedea o parte dintre ele pe: http://petrunegura.blogspot.com/).

Gabriela-Lucia ŞICLOVAN (12 decembrie 1960 – 23 noiembrie 2012), profesoară de istorie, istorie a culturii, istorie a artei, istorie a religiilor şi istorie a Franţei. Autoare a unor lucrări cu caracter ştiinţific (Elemente de filosofie politică în gândirea creștină a Evului Mediu apusean); numeroase traduceri din istorici francezi contemporani.

Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere, adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, 1924

Prezint mai jos Memoriul unui grup de senatori şi deputaţi aleşi din Basarabia în Parlamentul României, printre care şi P. Halippa, I. Buzdugan, C. Stere (în total 28 de semnături), adresat Regelui, prin care se aduce la cunoştinţă situaţia jalnică a basarabenilor, din care cităm: „Numai mulţumită regimului de excepţie, care a prefăcut această ţară într’un infern, numai mulţumită sistemului de împilare şi opresiune, care calcă peste sentimentele şi năzuinţele unui popor mândru şi dornic de libertate şi dreptate, numai prin violarea „bazelor” de UNIRE stabilite de DECLARAŢIA din 27 martie, - şi acceptată de guvernul român, „în numele poporului românesc şi al Regelui României”, şi prin nesocotirea tututor garanţiilor dictate de tratate, s’a putut naşte această „chestie a Basarabiei”,care poate fi fatală pentru viitorul nostru naţional, dar care poate fi şi uşor şi simplu rezolvită [sic] prin reintrarea în ordinea constituţională şi legală de către un guvern pătruns de simţul legalităţii şi de respectul drepturilor şi al libetăţilor cetăţeneşti. Dar nu avem multă vreme de pierdut. Ajunge experienţa de 6 ani. Poporul din Basarabia cade în desnădejde”. Arhivele Naţionale ale României, Fondul „Pantelimon Halippa”, dosar 116, ff. 1-9.

Iată documentul in extenso:

A apărut platzforma.md!

Foto de Pablo Chignard

A apărut platzforma.md (PZF), pagină de gîndire critică și analiză socială!
http://platzforma.md/

Pentru început, PZF vă propune un dosar consistent despre necesitatea gîndirii critice în Moldova și în regiune, cu Vitalie Sprînceană, Lilian Negură, Vasile Ernu, Gabriel Marin, Vitalie Vovc, cu un argument şi un Manifest din partea redacției PZF şi un articol de Petru Negură despre Marii perdanți ai tranziției. Alte rubrici (biblioteca PZF, Ce zice lumea, Analize...) sînt pe cale de a fi inaugurate. Vizitați http://www.platzforma.md/ și grupul nostru pe facebook! Şi pe twitter la https://twitter.com/platzforma.

Rămîneți cu ochiul pe noi!

Vor urma analize revelatoare și luări de atitudine curajoase.

Iată Manifestul PZF:

De ce avem nevoie de o platformă de gîndire critică în R. Moldova?

Platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu virtual (deşi nu mai puţin real) de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.

O serie de fenomene prezente în societatea din R. Moldova în ultimii ani – monopolizarea pieței mass-media de către agenţi economici netransparenţi, comercializarea presei și sacrificarea calității şi considerentelor etice în numele profitabilității economice, multiplicarea în spațiul public a unor discursuri intolerante, discriminatorii sau cu accente discriminatorii, criza profundă din sistemul educațional ce limitează accesul studenților la ideile și dezbaterile curente din domeniu, cenzura informală a discursului public, excluderea unor grupuri marginale (săracii, romii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele LGBT etc.), nivelul scăzut de cultură și educație civică şi politică a cetățenilor, justifică, în opinia noastră, necesitatea unui portal de atitudine, analiză și critică socială. Amplificarea unor discursuri intolerante – fie ele motivate din punct de vedere etnic sau religios, pe fundalul acutizării aşa-zisei „crize identitare” – ne-au convins că dezbaterile și „luptele de idei” constituie un mijloc crucial în procesul de comunicare, informare şi în ultimă instanţă de democratizare a societăţii. Diversele forme de intoleranță şi discriminare (șovinism, sanism, rasism, sexism etc.) şi fenomenele negative pe care acestea le generează (inegalităţi, excluziune, opresiune etc.) pot fi diminuate şi chiar eliminate, credem noi, prin contribuţia unor dezbateri calificate și conştiente de dimensiunea civică a acestor luări de poziţie.

În același timp, o serie de discursuri și practici – politicile economice ale capitalismului „sălbatic”, tranziția negîndită la economia de piață, sărăcirea masivă a unor grupuri sociale atît în zonele rurale ale țării, dar și în orașe, mai ales ca urmare a procesului de dezindustrializare, corupția politică la nivel central și local, proliferarea oligarhiilor politice și economice la adăpostul unor construcții mitologice precum „economie de piață”, „integrare europeană”, „democrație”, „unionism” – au fost abordate necritic, fiind sustrase reflecției, deși acestea influențează în mod decisiv viața cetățenilor Moldovei. PZF vrea să supună această stare de fapt unui examen critic şi astfel să participe la îndreptarea ei.

Un discurs critic informat şi o discuţie amplă stimulată de acesta ar conduce la erodarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi a altor „reflexe” de gîndire care susţin fenomenele socio-politico-economice pomenite mai sus, ar contribui la depășirea blocajelor în comunicarea dintre diferite grupuri sociale (etnice, religioase şi de statut social) şi ar pune baze reînnoite (clădite pe principiile echităţii) pentru o coeziune şi o solidaritate sporită în societatea noastră.

Lipsa de dezbateri publice pe anumite chestiuni de importanţă (de ordinul celor menţionate mai sus) este o poziţie comodă. Totuşi, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne învaţă că slăbiciunea discursului critic în anumite perioade şi spaţii geografice şi culturale (de exemplu, anii 1930 în Europa, dar și tranziția post-sovietică) au permis radicalizarea unor regimuri politice, încetăţenirea unor discursuri de propagandă şi punerea în aplicare a unor măsuri cu consecinţe dezastruoase pentru comunitatea locală şi mondială (pentru a nu aminti decît holocaustul, crimele staliniste sau epurările etnice din fosta Iugoslavie). Situaţia actuală a societăţii noastre ne aminteşte în multe privinţe de perioade în care au înflorit diverse mişcări şi regimuri autoritare. Istoria încă nu ne-a vaccinat împotriva unor cataclisme sociale în stare să explodeze în orice moment pe fundalul unor crize sociale de profunzime, însoţite de o comunicare publică parţială şi puternic distorsionată de interese personale şi corporative. În lipsa unor dezbateri şi reflecţii critice de anvergură, riscăm să devenim martorii – neimplicaţi – ai unui sistem bazat pe opresiune şi injustiţie, care odată exacerbat, poate da naştere unor manifestări sociale şi politice de factură autoritară.

PZF nu urmăreşte să devină o comunitate omogenă a unor părtaşi de idei şi de poziţie, să producă şi să difuzeze păreri şi mesaje pentru uzul unui cerc circumscris al unor semeni (după principiul „the medium is the message”), nici nu pretinde să instituie un discurs ortodox (un alt „-ism”). Aşa cum s-a pomenit mai sus, PZF vrea să favorizeze desfăşurarea unui schimb de idei şi de poziţii nu neapărat convergente, dar în mod necesar multilateral informate, în scopul stimulării unei comunicări şi reflecţii sociale eminamente critice şi „dialogice”, opuse prin definiţie unor luări de poziţie partizane şi unei gîndiri înţepenite de scheme ideologice implicite şi de un bun simţ iluzoriu.

Cinismul (guvernanţilor), zeflemeaua (decidenţilor de rang mediu) şi neîncrederea generalizată (a oamenilor de rînd) erodează din fundament posibilitatea însăşi a oricărui proiect de anvergură iniţiat din bună credinţă în folosul şi binele unei comunităţi şi a societăţii în genere. Aceste manifestări anomice întreţin totodată un liant paradoxal în baza unui complot al societăţii împotriva ei însăşi, în interesul unei căpătuiri sau supravieţuiri individuale de moment. Spiritul critic de la care se revendică platforma noastră este contrar acestei stări de spirit corozive din societatea noastră. Dimpotrivă, PZF va căuta să repună în drepturi anumite principii morale, de dreptate şi solidaritate umană, fără de care încrederea faţă de aproapele nostru şi speranţa în viitor devin nişte noţiuni lipsite de sens, iar comunitatea este surpată din interior.

Spiritul critic şi reflexiv este expresia năzuinţei noastre – şi sperăm contribuţia noastră pozitivă – pentru o lume mai dreaptă, mai bună.

Pledoarie pentru o lume mai bună, mai dreaptă... (video)

Motto: Homosexualitatea nu este neapărat o formă de sexualitate, 

ci o formă de umanitate, un mod de a fi, 

un alt fel de a fi uman, omeneşte... 

Apel către Institutul Cultural Român, Bucureşti din partea unor intelectuali din Republica Moldova şi România (în legătură cu anunţarea schimbării conducerii ICR la Chişinău)

Pe 12 noiembrie 2012, Institutul Cultural Român a anunţat decizia de a schimba conducerea reprezentanţei sale la Chişinău. Potrivit acestui anunţ, fostul director al ICR la Chişinău, Petre Guran, va fi rechemat, iar funcţia va fi preluată de Valeriu Matei (scriitor și om politic din R. Moldova). De asemenea, anunţul specifică desemnarea unui director adjunct în persoana lui Nichita Danilov.

Semnatarii acestui apel se arată puternic surprinși nu atât de schimbarea conducerii ICR la Chișinău, care se anunţa de ceva timp în urma transformărilor intervenite în sânul ICR de la Bucureşti, cât de alegerea candidaturii lui Valeriu Matei pentru această funcţie de înaltă răspundere şi onoare, care are drept misiune să reprezinte şi să promoveze cultura română la Chişinău.

Inaugurarea Institutului Cultural Român la Chișinău acum doi ani, după o lungă perioadă de piedici din partea guvernărilor moldovene, a fost semnul unei încălziri simţitoare a relaţiilor între Republica Moldova și România și a adus totodată promisiunea unei deschideri culturale fără precedent între cele două maluri ale Prutului. În scurt timp după inaugurare, proaspătul așezământ a și lansat la Chișinău câteva proiecte inovatoare și ambiţioase (restaurarea Casei Zemstvei, inaugurarea Programului "Al. Sturdza", care pregătea calea unui Institut de studii avansate cu același nume, crearea unui nou program interuniversitar de masterat de cultură universală etc.). ICR a devenit  la Chișinău o instituţie recunoscută și preţuită atât pentru evenimentele culturale de înaltă calitate organizate sub auspiciile ei cât și pentru deschiderea programatică către cultura română și europeană.

Numirea lui Valeriu Matei la direcţia ICR la Chișinău ar însemna o ruptură brutală cu proiectele demarate și concepute pentru a fi realizate în viitorul apropiat în cadrul acestei instituţii. Valeriu Matei s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale de personalitate publică printr-un discurs intransigent și intolerant faţă de oponenţii săi politici și faţă de cei care nu îi împărtășeau convingerile sale deschis ultraconservatoare și naţionaliste, iar uneori a avut atitudini cu certe accente xenofobe. Aceste convingeri, și mai ales maniera sa obișnuită de a le exprima, vin în dezacord flagrant cu proiectele anterioare și cu vocaţia Institutului Cultural Român la Chișinău.

Cariera dlui Matei, presărată cu scandaluri (de moralitate publică și literară) fac și mai dificilă asocierea persoanei sale cu funcţia de director al ICR la Chișinău.

Datorită acestor circumstanţe Valeriu Matei rămâne un personaj public controversat, căruia i-ar fi greu să atragă intelectualii și oamenii de cultură din Republica Moldova în jurul prestigioasei instituţii pe care ar reprezenta-o și cu atât mai greu să-și onoreze misiunea de "ambasador cultural" pe care o presupune funcţia de director al Institutului Cultural Român la Chișinău.

Acestea fiind spuse, chemăm forurile decidente ale Institutului Cultural Român de la București să reevalueze candidaturile pentru funcţia de director al Institutului Cultural Român la București, în conformitate cu înalta și responsabila misiune care îi va reveni la Chișinău.

Autorul apelului: Petru Negură

Pentru a semna petiţia, vă rog să accesaţi acest link.

Apel către societatea civilă şi clasa politică din Republica Moldova

(din partea unui grup de cercetători şi universitari în ştiinţe socio-umane) 

Semnatarii acestui apel, universitari şi/sau cercetători în ştiinţe socio-umane, ne adresăm societăţii civile şi guvernanţilor din Republica Moldova pentru lansarea urgentă a unei campanii de informare şi sensibilizare a populaţiei asupra avantajelor (morale şi civice) pe care le va aduce adoptarea Legii privind combaterea şi prevenirea discriminării (de acum înainte „legea antidiscriminare”), în vederea adoptării acestei legi într-un timp apropiat.

De cîteva luni încoace s-au radicalizat poziţiile din partea unei părţi a societăţii civile din Republica Moldova (apropiate bisericii ortodoxe, mai cu seamă Mitropoliei Moldovei) împotriva adoptării legii antidiscriminare, al cărei proiect este pregătit de aproape doi ani la guvern pentru a fi propus Parlamentului. În ultimul timp (de la începutul lui aprilie 2012), remarcăm de asemenea apariţia cîtorva apeluri venite din partea a numeroase asociaţii ale moldovenilor din diasporă (din ţările UE şi SUA) în sprijinul acestei legi.

Oponenţii legii antidiscriminare invocă motive morale şi religioase (persoanele aparţinînd uneia din categoriile prevăzute de legea antidiscriminare, aşa zisele „minorităţi sexuale”, sînt considerate „păcătoase” de către aceştia). De cealaltă parte, susţinătorii legii îşi bazează argumentele pe raţiuni civice, în special cea a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, evocînd totodată şi un considerent instrumental: dreptul la liberă circulaţie în spaţiul UE (pe care moldovenii îl vor putea dobîndi în urma adoptării legii).

Apelurile în favoarea legii antidiscriminare au venit pînă acum mai cu seamă din partea moldovenilor din diasporă (UE şi SUA), în timp ce luările de cuvînt împotriva legii au venit dinăuntrul ţării. Remarcăm că luările de poziţie venite din interiorul societăţii civile moldoveneşti în favoarea legii antidiscriminare au fost pînă în acest moment puţine şi izolate şi au avut un caracter mai degrabă formal (referindu-se la avantajul pragmatic pe care adoptarea legii îl va oferi cetăţenilor RM) şi totodată articulat într-un registru defensiv (ca răspuns la radicalizarea poziţiilor anti-lege).

Semnatarii acestui apel consideră că avantajele adoptării legii antidiscriminare sînt substanţiale şi directe, prin contribuţia ei la consolidarea unei societăţi mai drepte şi mai armonioase.

În cele ce urmează oferim cîteva argumente de ordin etic, civic şi istoric în susţinerea legii antidiscriminare. Nu insistăm asupra beneficiilor formale ale adoptării acestei legi – anume libera circulaţie în spaţiul UE –, acestea fiind în general cunoscute. Considerăm că axarea pe argumente extrinseci şi formale escamotează necesitatea reală, nemijlocită, a acestei legi în societatea noastră.


1)  Argument etic: Considerăm că legea antidiscriminare va contribui, în primul rînd, la înrădăcinarea unui principiu etic de empatie şi întrajutorare, care va asigura o convieţuire armonioasă în societatea noastră. Conform acestui principiu, este bine să-l ajuţi pe aproapele tău la nevoie şi mai ales pe cei care se află într-o situaţie vulnerabilă (persoane neajutorate sau aparţinînd unor grupuri defavorizate din anumite motive). Potrivit aceluiaşi principiu etic, este rău să dăunezi anumitor persoane, neglijîndu-le sau discriminîndu-le din motivul apartenenţei lor la o anumită categorie socială.


2)    Argument civic: Această lege va preveni diverse abuzuri din partea funcţionarilor publici şi angajatorilor faţă de toate categoriile de cetăţeni şi mai ales cele comise faţă de categoriile social vulnerabile din societatea noastră, contribuind în mod fundamental la edificarea unei societăţi drepte şi echitabile.


3)  Argument istoric: Poporul nostru a cunoscut într-o perioadă relativ recentă, în timpul regimurilor totalitare de diferite facturi, situaţii tragice cînd anumite categorii de persoane au fost stigmatizate şi exterminate din motivul apartenenţei lor la un grup etnic sau social minoritar (romii, evreii, persoanele cu dizabilităţi, minorităţile sexuale, „chiaburii”, „sectanţii”, ş. a.). Acele crime în masă ar fi putut fi evitate dacă societatea noastră de atunci ar fi cunoscut în prealabil un cadru  legal care să descurajeze actele de discriminare şi ar fi fost sensibilizată (prin educaţie şi alte mijloace de comunicare) asupra drepturilor tuturor persoanelor din societate, inclusiv ale persoanelor „minoritare”.
  

Oponenţii legii antidiscriminare consideră în mod implicit discriminarea şi umilirea persoanelor din anumite categorii vulnerabile vizate de lege ca fiind normale şi legitime, împotrivindu-se astfel edificării unei societăţi drepte şi armonioase.

Chemăm societatea civilă să ia poziţie în susţinerea acestei legi şi a principiilor de umanism şi dreptate socială care îi stau la bază. Facem apel, de asemenea, la reprezentanţii clasei politice din Republica Moldova de a contribui, prin mijloacele care le stau la dispoziţie, la o bună înţelegere în sînul societăţii moldovene a principiilor etice şi civice subiacente acestui proiect de lege.   

Pentru a vizualiza şi semna apelul, vă rog să accesaţi acest link:

http://www.petitieonline.com/apel_ctre_societatea_civil_i_clasa_politic_din_rep_moldova 

Dialog despre artă pentru artă, agitptop şi politică pentru politică

(Un dialog real între mine şi un intelectual de limbă rusă despre artă pentru artă, politicul ca obiect de inspiraţie artistico-literară şi literatura de propagandă, pornind de la un spectacol-performance de Nicoleta Esinencu).

OK:  Это же агитпроп.

PN: Nu... asta e pur și simplu... artă. Agitprop este atunci cînd faci artă pentru artă și te faci că plouă atunci cînd politicul nu-ți dă voie să respiri...

OK: Искусство для искусства, это агитпроп?

PN: Atunci cînd politicul nu-ți dă pace să trăiești... mi se pare normal să-ți sublimezi frămîntările într-o expresie artistică... de unde ai luat că arta trebuie să fie numai despre amor și despre amorul artei? Teatrul lui Brecht, Camus, Sartre, Meyerhold... nu ţi se pare artă? Dimpotrivă, atunci cînd scrii despre flori și cer albastru, în timp ce poliția politică îți bate la ușă, asta mi se pare o artă care nu face decît să consolideze ordinea politică stabilită... Înseamnă că îţi convine această stare de lucruri.

Arta e o treabă complexă, care poate lucra cu orice tip de material, chiar și cu politicul, atunci cînd politicul te insipiră cu adevărat. Agitprop este cînd scrii la comandă, contra plată eventual... Nicoleta nu-și face piesele la comandă, din cîte știu...

OK: Не думаю, что сегодня нам политикум мешает больше, чем мешал Толстому или Чехову.

Вон, в Саудовской Аравии вообще нет никаких выборов, никаких партий и газет. Вся власть в стране - религиозная, судебная, исполнительная и законодательная принадлежит одному человеку. Почему бы Николете не сделать спектакль? :))

PN: Îţi amintesc că Rusia face parte din regiunea noastră, iar armata rusă se află la 30 km de Chișinău...
Dimpotrivă, ţie îţi pasă mai degrabă de Arabia saudită și Libia, în timp ce la vecinii noștri imediați - ca ȘI LA NOI, de altfel - lucrurile nu merg deloc bine în ceea ce privește drepturile omului și respectul față de individ... Nicoleta - și alții alături de ea - nu fac decît să se solidarizeze cu acele forțe în Rusia cărora le pasă de asta... Ea și-a ales tabăra. Tu eşti în drept să ţi-o alegeți pe a ta.

OK: В 30 км от Кишинёва не российская армия, а пару батальонов миротворцев, которые там находятся по договору с РМ.

Положение в России примерно такое же как в других постсоветских республиках, почему меня должно волновать это больше, чем положение на Украине или в Киргизии? И потом, меня это может волновать как человека, как журналиста, но проза - это другое.

PN: Dacă tot veni vorba de artă pentru artă și agitprop, e interesant că în funcție de context, arta "pură" poate însemna lucruri diferite. La sfîrșitul sec. 19, începutul sec. 20, în Franța, „arta petru artă” (sau „poezia pură”) poate fi văzută ca un fenomen ce ţine de autonomizarea esteticului față de politic, religios, economic etc. În timpul regimului de la Vichy, tot în Franța, însă, revista Nouvelle Revue Française (condusă tour à tour de André Gide, Jean Paulhan, pînă la 1940, iar de la 1940, de Pierre Drieu La Rochelle - condamnat public în 1945 pentru colaboraționism) promova cultul unui fel de literatură „pură”, care, aşa cum susține cercetătoarea Gisèle Sapiro, ratifica tacit ocupația nazistă.

Pe de altă parte, în URSS, după război, Anna Ahmatova a fost acuzată, printr-o postanovlenie a OrgBiuro CC PCUS, că ar practica „literatură de salon”, „artă pentru artă”, „decadentism”, „estetism” etc. etc... În aceeaşi epocă, noi am avut un reprezentant mai puțin ilustru al literaturii moldovenești, Paul Mihnea, care s-a „refugiat” în literatură „apolitică” și la fel a fost acuzat de "estetism", "decadentism" etc. În contextul jdanovismului, deci, să scrii literatură „pură” însemna și un act de atitudine... Un act de atitudine putea fi şi să nu scrii pur și simplu, în timp ce alţii scriau la kilometru poeme închinate lui Lenin şi Stalin.

Cazurile de mai sus arată că „arta pentru artă” poate fi înțeleasă diferit, în funcție de gradul de presiune politică pe care o exercită regimul asupra scriitorilor și totodată de statutul atribuit scriitorilor într-un context anumit. În URSS scriitorul era numit pompos „inginerul sufletului omenesc”, prin urmare i se acorda o funcție de înaltă responsabilitate... Cum putea fi lăsat dară de capul lui?

Pînă la urmă, o operă literară sau artistică poate valora și pentru „mesajul” ei (politic de exemplu) doar dacă își confirmă pe deplin valoarea în plan estetic (printr-o ordine estetică internă). Altfel, poți scrie doar despre iubire, flori de cîmp și amorul artei, dar dacă o faci prost... Și invers, o literatură cu referințe politice poate să nu fie (doar) propagandă. Ceea ce face Nicoleta E. aspiră la o artă care ține în picioare, dincolo de „mesajul” ei politic sau civic.

OK: Это крайности. Никто не говорит, что писатель должен быть изолирован от реальности, но одно дело социальные произведения, скажем, Достоевского, а другое - роман Горького "Мать", где Горький не равен даже самому себе.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa

După lansarea cărţii sale la Chişinău (16 martie, la Librăria 9), Petru Negură îşi prezintă pentru prima dată cartea sa „Ni héros, ni traîtres. Mes écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline” în străinătate.

La 11 mai 2009, a avut loc lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa, în cadrul congresului ştiinţific al Asociaţiei francofone pentru cunoaştere (Acfas). La eveniment au fost prezenţi mai mulţi profesori şi doctoranzi canadieni, interesaţi de tematica lucrării.

Domnul Mircea Vultur, cercetător la Institutul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, a pus în valoare la începutul reuniunii parcursul academic al lui Petru Negură. El a menţionat, printre altele, că P. Negură aparţine unei noi generaţii de tineri cercetători în ştiinţe sociale din Europa de Est.

În prezentarea sa, Petru Negură a scos în evidenţă dimensiunile „universale” ale cercetării sale, legate de modernizarea culturală, de relaţia dintre intelectuali şi putere într-un regim totalitar, de procesul de construcţie naţională într-un context imperial (colonial), valabile pentru cazul Moldovei (Basarabiei şi Transnistriei în sec. al XX-lea), dar şi al altor ţări şi regiuni din lume, în diferite contexte sociale şi istorice. Unele dintre aceste procese se regăsesc, de exemplu, în istoria Canadei francofone din secolele XIX şi XX, al cărui mediu intelectual a fost dominat politic de imperiul britanic şi, ideologic, de biserica catolică.

Walter Moser, directorul centrului de cercetare „Transferuri culturale” de la Universitatea din Ottawa, a fost interesat să afle semnificaţia titlului lucrării lui P. Negură. „ Mulţi consideră - a răspuns P. Negură, - că în timpul regimului comunist au existat atît eroi (intelectuali disidenţi, rezistenţi) cît şi trădători (colaboratori zeloşi). Or, pe mine m-a interesat care au fost criteriile etico-ideologice în funcţie de care un anumit grup îi califica pe unii drept „eroi” iar pe alţii „trădători”.

Nérée Saint-Amand, profesor la Universitatea din Ottawa, s-a arătat interesat de genurile literare practicate de scriitorii moldoveni din perioada stalinistă. Potrivit lui P. Negură, apariţia la mijlocul anilor 1950 în Moldova sovietică a primelor romane marchează un prim pas spre profesionalizarea şi depolitizarea literaturii moldoveneşti din acea epocă.

Spre finalul evenimentului, Lilian Negură, profesor la Universitatea din Ottawa, i-a sugerat autorului să-şi continue cercetarea pentru a înţelege efectele experienţei totalitare a scriitorilor asupra activităţii lor în perioada post-comunistă.

Autorul a anunţat, cu această ocazie, noul său proiect de cercetare asupra alfabetizării şi şcolarizării primare în Basarabia şi Transnistria în prima jumătatea a secolului al XX-lea.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa a fost cu siguranţă un succes şi o contribuţie în plus la difuzarea cercetărilor despre Republica Moldova (Basarabia mi Transnistria) în mediile academice occidentale.

 

Comentarii la cartea lui Petru Negură: Catherine Durandin şi Emilian Galaicu-Păun

Catherine Durandin:

Tînărul istoric moldovean, Petru Negură, şi-a propus să răspundă în acest studiu unei provocări ambiţioase. Conform propriei sale explicaţii, el studiază şi încearcă să înţeleagă relaţia dintre intelectuali şi o putere totalitară, anume cea stalinistă, între 1924 şi 1956. El îşi propune să discearnă procesul de construcţie naţională, anume a „naţiunii moldoveneşti”, sub o dominaţie străină, cea ruso-sovietică. Îndreptîndu-se în sfîrşit spre centru, Moscova, el se interoghează asupra felului în care s-a proiectat un model cultural – realismul socialist – spre o periferie... Republica moldovenească. 

Această provocare este înfruntată cu inteligenţă. Cartea este importantă prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text aduce o decriptare deopotrivă politică, socială şi culturală – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice, ruptura (pînă unde?) cu trecutul – de care avem astăzi nevoie pentru a descîlci firele complexităţii prezente. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate astăzi pentru Republica Moldova? Ce fel de legături cu Moscova şi Bucureşti? Ce fel de privire dinspre sine spre sine însuşi? (citat din Prefaţă) 

Emilian Galaicu-Păun:

Ai noştri tineri la Paris învaţă, îşi dau doctoratul, iar mai încoace şi debutează în volum pre limba lui Voltaire, şi nu la edituri obscure, ci la case cu adevărat mari, de-ar fi să citez studiul lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009. Însăşi Catherine Durandin, reputat istoric şi totodată coordonatoarea colecţiei „Aujourd’hui l’Europe”, semnează prefaţa, din care reţin: „cartea sa degajă un soi de certitudine absolută ce constă în a nu tranşa, a nu clasa, a nu-i califica drept eroi pe unii şi trădători pe alţii pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie pedagogică şi identitară.” (traducerea mea)

Cum este, aşadar, să faci parte dreaptă unor oameni de „sub vremi”, într-o perioadă a tuturor polarizărilor?! Luînd-o, apostoliceşte, de la origini: „La longue histoire d’une crise identitaire” este chiar primul capitol al studiului, căruia îi succed, urmînd logica evenimentelor, „La Bessarabie roumaine (1918-1940)” şi „Révolution culturelle” et „ingénierie sociale” en RASSM (1924-1940). Odată regăsindu-se, după război, într-o aceeaşi Uniune a Scriitorilor, transnistrenii („les nouveaux maîtres”, cum îi numeşte autorul) şi basarabenii, care au îmbrăţişat noua metodă de creaţie – realismul socialist –, îşi dispută aprig puterea, partida transnistreană pierzîndu-şi treptat poziţiile dominante pe măsură ce jdanovismul bate şi el în retragere. Se fac tot mai auzite vocile autohtone, nu neapărat înfeudate trup şi suflet partidului: „dacă n-au existat disidenţi propriu-zişi, descoperim totuşi, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai loiali îşi permiteau luxul anumitor libertăţi faţă de regim. Timp de mai mulţi ani (...), Emilian Bucov şi Andrei Lupan se opun concepţiei sovietice referitoare la limba literară şi la patrimoniul cultural”. Doar că, vai! „nici eroi (disidenţi), nici trădători (colaboratori zeloşi), în foarte multe cazuri, sunt unii şi aceiaşi indivizi care colaborează şi care rezistă”.

Ditamai cărămidă, volumul lui Petru Negură constituie o piatră de temelie pentru oricine vizitează Kremlinul (ca să nu zic Panteonul) clasicilor realismului socialist. 

Apariţia cărţii mele Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)

Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, 2009, 420 pagini, preţ 38€ (aprox. 540 lei). Preţ promoţional la lansare: 500 lei.

 

 

Cartea lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, îşi propune să discearnă contextul social şi politic al genezei şi evoluţiei literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Ea studiază multiplele mize şi interese individuale şi de grup care s-au intersectat în procesul de creare a acestei literaturi. Scriitorilor moldoveni li s-a atribuit misiunea de a adapta un model literar străin (realismul socialist) la un context cultural local. Această încercare de adaptare s-a desfăşurat cu preţul unor anumite tensiuni şi concesii, pe de o parte şi de alta, între scriitorii înşişi (şi diferitele grupuri de scriitori care formează Uniunea scriitorilor moldoveni în diferite perioade), puterea sovietică (centrală şi republicană) şi publicul ţintă al acestei literaturi. Formarea literaturii moldoveneşti sovietice are loc într-o perioadă în care societatea sovietică - şi cea moldoveană în particular – trece printr-un proces amplu şi dificil de prefaceri, care pune amprenta pe structura şi conţinuturile acestei literaturi. Adresîndu-se unui public numeros, realismul socialist în versiune moldovenească îşi asumă un rol activ în formarea identităţii etnice şi civice a populaţiei autohtone din Moldova sovietică. A reuşit oare acest proces de construcţie identitară? – se întreabă la final autorul cărţii.