Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul...

Sectanţii este primul volum dintr-o trilogie, anunţată de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului său de caz, „sectanţii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, într-un „ţinut de frontieră“, aflat el însuşi la marginea unor mari imperii şi state-naţiune pe parcursul ultimelor două secole: Bugeacul, această regiune situată astăzi în Ucraina, în URSS între 1940 şi 1991, în Basarabia românească între 1918 şi 1940, în Imperiul Ţarist din 1812 până în 1918, într-o raia turcească, până în 1812 etc.

Dar autorul îşi asumă el însuşi un statut de marginalitate prin această carte (şi prin alte cărţi ale sale). S-a remarcat că subiectul „religios“ al cărţii şi, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neapărat una cu autorul) drept un „sectant“ (p. 20 şi altele) au indus o anumită stare de perplexitate, de confuzie chiar, atât în rândurile intelectualilor de stânga, mediu de la care autorul însuşi se reclamă, cât şi, poate mai ales, în sânul intelectualilor conservatori. Când spun „marginal“, am în vedere o poziţie ex-centrată, aflată „în marginea“ unor lumi sociale şi, astfel, în apropierea (şi la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvânt care exprimă această stare „marginală“.

Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism

Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.

Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.
Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.

Anuarul NEC „Black Sea Link” 2013-14: o incursiune multidimensională în istoria regională a Mării Negre

To read the English version of this review, click here.

Am citit cu mult interes şi plăcere articolele din anuarul programului Black Sea Link pentru 2013-14 al Colegiului Noua Europa, Bucureşti. Este o colecţie de studii care au capacitatea de a îmbogăţi orice cititor, nu neapărat specialiştii în domeniile respective. Anuarul poate fi descărcat în mod gratuit pe site-ul Colegiului Noua Europă.
Autorii volumului, bursieri ai programului Black Sea Link în 2013-14, provin din ţările arealului Mării Negre (în conformitate cu specificitatea programului): Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Moldova, România. Articolele din acest volum păstrează o anumită continuitate tematică, în măsura în care sînt centrate pe un anumit areal geografic şi cultural (Marea Neagră) şi pe istoria sa recentă. Abordările sînt diverse, dar complementare: antropologie socială, istorie culturală, istorie socială, ştiinţă politică şi relaţii internaţionale, sociologie politică şi drept internaţional. Cele mai multe dintre aceste studii privilegiază o abordare holistă, regională, deseori comparativă. Temele analizate sînt, după cum urmează: noile intervenţii artistice în spaţiul public din Bucureşti; instituţiile cenzurii în URSS şi ţările blocului socialist; interesele naţionale şi neo-imperiale ale Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie; holocaustul într-un orăşel industrial din Transnistria (în actuala R. Moldova); manualele de istorie în R. Moldova şi România; naţionalismul rusesc în secolul 19 şi 20; crearea diasporei azere post-sovietice şi instrumentalizarea politică a acesteia; reprezentarea dreptului de asociere a sindicatelor de către curţile europene.

Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale.

Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.
Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.

Cartea lui Tony Hawks reuşeşte pariul de a împăca comicul cu sublimul

Am citit Tenis cu moldoveni, de Tony Hawks, acum cîţiva ani, la prima ei ediţie în română (Cartier, 2003), din interes antropologic faţă de societatea în care trăiesc. Dat fiind puţinătatea studiilor antropologice despre societatea noastră din anii 90 (perioadă grea şi fascinantă), puţinele jurnale de călătorie despre ţara noastră ţin loc de studii antropologice. Prin însăşi poziţia lor de distanţă epistemologică, străinii aplică societăţii gazdă o privire detaşată, „un regard éloigné”, cum i-ar spune Cl. Lévi-Strauss, asupra moravurilor şi realităţilor locale, pe care noi, localnicii, aproape că nu le mai simţim, pentru că le trăim de prea mult timp şi le-am interiorizat prea profund. Un străin poate veni aşadar cu observaţii proaspete, deseori fine şi ascuţite, atunci cînd nu vine cu judecăţi de-a gata. Însemnările de călătorie ale altora în ţara noastră ne ajută să ne chestionăm noi înşine asupra realităţii şi normalităţii care ne înconjoară, să ne revedem propriile înţelegeri şi judecăţi faţă de aceste realităţi.

O carte de Susan Grant despre cultură fizică şi sport în URSS (anii 1920-1930) – un îmblînzitor al corpului social

Susan Grant, Physical Culture and Sport in Soviet Society. Propaganda, Acculturation, and Transformation in the 1920s and 1930s, Routledge, London & New York, 2013. O carte foarte interesantă, armonios structurată (pe criteriu tematic), minuţios documentată despre semnificaţiile ideologice, organizarea instituţională şi aplicarea în practică a „culturii fizice” şi a sportului în societatea sovietică. 

Învăţătorii, între putere şi populaţia locală în epoca stalinismului: agenţi, victime şi mediatori (E. Thomas Ewing)

Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. 

Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940). Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19- înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi cu forţe de coerciţie extraordinare asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare şi la modernizare - în formulă sovietică). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic, în general neglijînd insuficienţa resurselor, a infrastructurii şi a personalului şcolar. 

O istorie a copilăriei în Rusia şi URSS, 1890-1991 (notă de lectură)

Catriona Kelly, Children's World: Growing Up in Russia, 1890-1991, Yale University Press, New Haven and London, 2007. O carte fascinantă despre viaţa cotidiană a copiilor în Rusia şi URSS pe durata unui secol (1890-1991). Această carte, doctă (informată din numeroase surse de arhivă, presă, interviuri cu cca 300 de subiecţi), propune o analiză foarte fină asupra cotidianului copilăriei ruseşti şi sovietice, fără să se lase absorbită de un empirism frust şi necritic. Cartea emană un punct de vedere neangajat  ideologic (într-un sens sau altul): atunci cînd faptele sînt evidente, recunoaşte fără reţineri realizările sistemului educaţional şi asistenţial ţarist (de la începutul secolului) şi ale celui sovietic. Totodată, autoarea rămîne lucidă asupra mizelor educaţiei (de creare a unor cetăţeni loiali, pe lîngă însuşirea unor cunoştinţe cu valoare culturală, ştiinţifică sau tehnică), într-un sistem şi într-altul. În ciuda discursului antagonizator al istoriografiei sovietice oficiale şi a unei istoriografii occidentale, cartea pune în valoare liniile de continuitate între procesul de constituire şi de reformare a unui sistem de învăţămînt public în Rusia ţaristă (mai ales începînd cu sfîrşitul secolului 19) şi în URSS, imediat după revoluţie.

Panait Istrati - povestitorul unor destine mărginaşe, la margine de lumi

Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de comunismul sovietic. Chira Chiralina este considerată cea mai bună povestire a lui Istrati, inclusiv şi de autorul însuşi. E povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila, care îşi povesteşte viaţa şi păsurile, după ce este prins în flagrant că se dă la Adrian (Zoraffi – un alter ego narativ al scriitorului), în timpul unei călătorii în căutare de pricopseală. Pentru a-şi explica înclinaţiile homosexuale, Stavru îşi istoriseşte necazurile care l-au adus la o asemenea „perversiune”. Primul necaz este o tristă poveste de dragoste imposibilă (pentru Stavru) cu Tincuţa, fiica unui boier din Brăila, de care se apropie la început din interes pentru averea tatălui ei, după care rămîne un timp în familia acestuia, acceptînd chiar să se căsătorească cu ea, dintr-o afecţiune tot mai sinceră pentru aceasta. Tincuţa, însă, aflînd că Stavru nu e cine se pretindea, se aruncă în apele Dunărei. Apoi, Stavru se întoarce şi mai mult în timp, cînd, fiind mic şi trăind într-o familie înstărită din Brăila, împărtăşea clipe de fericire şi desfătare nevinovate cu mama şi cu sora lui (Chira), momente întrerupte brutal de tatăl şi fratele său mai mare care îi snopea în bătăi pe toţi laolaltă şi mai cu seamă pe mama lui Stavru, pentru că îl înşela. După o altă răzbufnire de violenţă din partea tatălui şi o încercare de răzbunare cumplită faţă de tatăl şi fratele asupritor, mama, sluţită de soţ, fuge undeva în Istanbul pentru a se trata, iar Stavru şi Chira hălăduiesc o vreme, căzînd în mrejele unui negustor de „carne vie”, de fete şi băieţi pentru bogaţii din Turcia. Urmează, peste ani, evadarea lui Stavru şi încercarea disperată de a o regăsi pe Chira.

Stilul povestirii este expresiv şi sobru. Realistă prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau în devălmăşie români, armeni, greci, turci etc. într-un „melting pot”  balcanic, oamenii trecînd cu uşurinţă şi seninăitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război Mondial, masacrul armenilor din Turcia, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil. Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe Romain Rolland să-l asemuiască pe P. Istrati cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi, la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi Chira Chiralina este scrisă în 1923, după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi considerate de autor de sine stătătoare? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în continuare un model pentru scriitorii de azi, pentru sensibilitatea sa faţă de nişte vieţi şi destine altminteri anonime.

Famila Eltîşevî de Roman Sencin: o aventură antibucolică din Rusia profundă

Romanul tînărului dar deja celebrului scriitor rus Roman Sencin, Eltîşevî, este o „sagă” a unei familii ruseşti aproape obişnuite în tranziţia post-sovietică. În perioada sovietică, Nikolai Mihailovici lucra în miliţie, Valentina Viktorovna la bibliotecă. În tranziţia post-sovietică au continuat o vreme să lucreze în aceleaşi instituţii (doar că el s-a mutat la dispensarul de dezalcoolizare, celebrul „vîtrezvitel’”), întrucît, ne spune naratorul, nici unul din ei nu avea capacităţi antreprenoriale, şi poate mai bine că nu, pentru că prietenii şi colegii care le-au avut fie au murit, fie nu s-a mai auzit de ei din anii 1990. Fiul lor Artiom a făcut armata, dar nu a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil. Celalălat fiu, Denis, deşi mai abil în a se adapta la condiţiile de viaţă ale tranziţiei, nimereşte la închisoare. Un accident la serviciul lui Nikolai Mihailovici (este prins că fura bani de la „clienţii” instituţiei, o practică curentă în această instituţie) îi face pe ei să se mute din oraş în satul de baştină al soţiei. Din acest moment începe o aventură antibucolică a luptei personajelor pentru supravieţuire în condiţii cu totul improprii unei vieţi decente. Penuria şi violenţa sînt noile standarde de trai, iar şiretenia şi alcoolismul – nişte măsuri de supravieţuire acceptabile. Numai că aceste strategii de supravieţuire se adeveresc păguboase. Familia Eltîşevî, deşi se sforţează să-şi păstreze optimismul şi integratitatea morală, degradează treptat pe fundalul alcoolismului şi al relaţiilor tot mai otrăvite dintre oameni. Acest roman ne aduce aminte soarta asemănătoare ale multor sate din Moldova profundă în această epocă de nesfărşită tranziţie.

Sankea, un roman polifonic despre o revoluţie imposibilă

Romanul Sankea, de Zahar Prilepin, scris în 2005, este revelator asupra frustrărilor şi fantasmelor de mîntuire ale unei părţi însemnate a societăţii din Rusia post-sovietică. Nu în zadar, Prilepin a fost numit, pentru acest roman, un Maxim Gorki (cf. Mama) post-sovietic. Autorul lui Sankea ar putea fi asemuit de asemenea, pentru tipurile disperate, apocaliptice şi înduioşătoare cărora le dă viaţă, cu un Dostoievski al timpurilor noastre. 

sursa: www.sankya.ru

Personajul principal al romanului, Saşa Tişin este un tînăr născut într-o familie de ruşi, cîndva parte integrantă a unei clase de mijloc sovietice, sărăcite şi alienate în lunga tranziţie post-sovietică. Tatăl protagonistului, fost profesor de filozofie, moare de alcoolism, şi familia rămîne în grija mamei. Saşa se angajează la munci ocazionale şi prost plătite, fără nicio perspectivă optimistă în viitor. Înrolarea într-un partid extremist (prototipul fiind partidul naţional-bolşevic, al cărui membru şi lider regional este Prilepin însuşi) îi apare ca o promisiune de salvare cel puţin personală, dacă nu naţională. Această promisiune este într-un fel realizată în deznodămîntul romanului, cînd Saşa şi tovarăşii săi se angajează într-o tenativă de revoluţie. Această soluţie pare atît de disperată, încît sloganul revoluţiei cubaneze „revolucion o muerte” pare avea aici o semnificaţie literală. 

Romanul lui Prilepin întruchipează aşadar gradul de deznădejde pe care o armată enormă (dar răzleţită) de perdanţi ai tranziţiei o resimte zi cu zi în Rusia (ca şi în alte ţări post-sovietice). Sankea realizează o răzbunare ficţională a acestor dezmoşteniţi de noua ordine capitalistă.
Este interesant de urmărit de asemenea discursul ideologic pe care îl articulează personajele romanului. Elementul xenofob, prezent în acest discurs, nu este totuşi central. Trasătura de bază a acestui discurs (şi a acţiunii) este ura aproape viscerală faţă de stat şi reprezentanţii săi. Un stat care, în viziunea personajelor şi-a uzurpat legitimitatea pentru că şi-a trădat propriul popor. Romanul încearcă să descopere vocea acestui popor rus, uitat în satele îndepărtate (de marele oraşe) şi în masele urbane pauperizate ale Rusiei profunde (glubinka). Această răzbunare literară are o dimensiune cathartică, romanul cîştigînd o popularitate uriaşă în Rusia, atît în cercuri de elită (de toate culorile politice), cît şi în sînul unui public larg. Ne întrebăm dacă catharsisul produs de operă nu a devenit cumva, ca în tragedia greacă, o curăţare şi o izbăvire de sentimentul exacerbat al nedreptăţii care, odată organizat, ar putea duce poporul rus (şi cel al altor societăţi post-sovietice) la revoluţie – o revoluţie cu caracter şi consecinţe incerte, după cum ne sugerează romanul. 

Deşi îmbibat de ideologie (în speţă de un soi de naţionalism rusesc), romanul pune multe întrebări, fără să dea răspunsuri de-a gata, reuşind astfel să rămînă polifonic, în spirirul marelor romane ruseşti.  

A se citi, pe site-ul oficial al romanului, textul romanului în original şi informaţii utile despre operă. În română, romanul a apărut la editura Cartier, 2011, în traducerea lui Vladimir Bulat.

„Duşmanul de clasă” într-o „societate fără clase”

Cartea lui Igor Caşu (Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Cartier, 2013) este mai mult decît o lucrare de sinteză. Erudită, bine documentată din surse editate şi inedite, această lucrare este şi o contribuţie importantă la discuţia istoriografică despre stalinism şi sistemul de represiune stalinist. Cartea valorifică un lot important de surse noi (în special documente de arhive ale KGB, MVD, CC al PC RSSM etc.), dar şi aplică o relectură sistematică lucrărilor de istorie şi surselor editate, într-o perspectivă care integrează, explicit şi uneori implicit, pe lîngă studiile istoriografice locale, contribuţiile istoricilor ruşi şi occidentali asupra chestiunii.

Autorul se întreabă, încă în primele pagini ale acestei cărţi, dacă represiunea de masă şi violenţa instituţionalizată sînt un fenomen secundar, un epifenomen, sau un element central al politicii bolşevice / comuniste în URSS? Defineşte oare această violenţă doar stalinismul sau regimul sovietic în totalitate? Răspunsul pe care această carte îl dă, întemeindu-l pe argumente, fapte şi documente, este că această violenţă este un element central – sau structural, altfel spus – în sistemul sovietic, înainte de instalarea lui Stalin la conducerea partidului şi după moartea acestuia în 1953. Deportările, lagărele de concentrare şi execuţiile în masă aproape că dispar după 1953/1956 . Dar formele de violenţă, spune autorul, devin mai subtile, mai sofisticate şi prin urmare mai ambiţioase în obiectivele lor după moartea dictatorului şi după „destalinizare”. Această violenţă „simbolică” – adăugăm noi, are drept miză, după 1956, asentimentul şi participarea cetăţenilor sovietici, şi este realizată în măsuri variabile prin educaţie, propagandă, un sistem bine organizat de protecţie socială şi, nu în ultimul rînd, pe amintirea (cel puţin implicită) a represiunii instituţionalizate din epoca precedentă.

Ne putem întreba în acest context – şi putem folosi această carte, între altele, drept prilej pentru o eventuală discuţie – dacă violenţa şi represiunea insituţionalizată – chiar şi cu caracter de masă – a caracterizat doar statul sovietic (stalinist) sau acestea cad sub incidenţa unui „monopol asupra violenţei legitime” (M. Weber), care este o trăsătură a tuturor statelor moderne, fie ele socialiste sau capitaliste. Acum nu mai este un secret pentru nimeni că şi unele state occidentale au construit şi folosit pe larg lagăre de concentrare, au organizat sau au fost complici în masacre (cifrate uneori la sute de mii de victime, dacă nu mai mult), înfăptuite cel mai des în (fostele) colonii, au săvîrşit crime de război (mai ales în războaiele de decolonizare), au aplicat politici de segregare (în SUA pînă la sfîrşitul anilor 1950), pentru a nu aminti de secolele de sclavagism care au precedat înflorirea marelor civilizaţii occidentale (a se vedea între altele Le Livre noir du capitalisme). Am putea constata în treacăt că, în secolul 20, atît în statele socialiste cît şi în cele capitaliste, represiunea politică a devenit invizibilă, ferită de ochii publici, iar atunci cînd aceasta era însoţită de forme de violenţă arbitrare sau ilegale, acestea au fost pur şi simplu nerecunoscute ca atare de către statele respective. Cartea lui Igor Caşu ne invită aşadar şi la o discuţie mai largă asupra naturii violenţei exercitate de către statele moderne faţă de cetăţeni (dincolo de ideologia de la care aceste state se revendicau).

Cartea ne dă un răspuns pertinent şi la întrebarea care apare la lectura documentelor şi pe care cartea o pune explicit: cum a fost oare posibil ca o pătură relativ îngustă de funcţionari şi agenţi ai statului să pună în aplicare un întreg mecanism de control şi de represiune, care şi-a dovedit eficienţa şi în cele cîteva valuri de deportări de masă, şi în anii de foamete cvasi-organizată din anii 1921-22, 1924-26, 1932-33, 1946-47, şi asta fără să se împotrivească ordinelor – deseori arbitrare – venite dinspre conducerea republicii şi, în ultimă instanţă, de la Moscova. Mai mult decît atît, funcţionari şi agenţi ai organelor de securitate ale RASSM au cerut în 1937-38 centrului să majoreze de cîteva ori cotele (în rusă: лимиты) indicate pentru arestări cu execuţii şi deportări. Răspunsul autorului la această întrebare este că nomencaltura a beneficiat de un sistem cu totul inechitabil (cel puţin pentru un stat care se pretindea socialist) de acces la bunuri de consum, în special la produse alimentare repartizate în bază de cartele şi care, chiar şi în perioade de crize grave de aprovizionare (în contextul foametei din 1946-47), asigurau un meniu alimentar mai mult decît îndestulător deţinătorilor acestor cartele, inclusiv şi în special membrilor nomenklaturei. Acest acces inegal la resurse a încurajat loialitatea şi totodată dependenţa oamenilor din „noua clasă” (M. Djilas) faţă de sistem. Distribuţia inegală a bunurilor a condus în timp la formarea, consolidarea şi reproducerea unei caste de privilegiaţi care va administra sistemul, dar şi îl va conduce într-un impas, surpîndu-l de orice conţinut idealist şi ideologic. Totuşi, cartea nu ne dă un răspuns complet la cauzele obedienţei milioanelor de cetăţeni sovietici care au fost victime, făptaşi sau martori ale represiunii. Dincolo de efectul represiunii, propagandei şi a violenţei simbolice, răspunsul la această întrebare ar putea fi încercat şi din perspectiva relaţiei care leagă cetăţenul de stat, după un model de analiză de factură weberiană. Loialitatea şi emulaţia cetăţenilor şi a funcţionarilor statului faţă de exigenţele statului răspund unei logici interne a unui stat modern – a fortiori a unui stat autoritar sau cu tendinţe autoritare –, în care individul se simte obligat să-și demonstreze şi să-şi proclame constant și exagerat loialitatea, pe de o parte pentru a cîştiga un surplus de „capital social” (şi deci şanse suplimentare de reuşită), pe de altă parte, pentru evita eventuale suspiciuni de „duşman de clasă” (clişeu care desemna un „inamic al statului”, real sau potenţial). Din această perspectivă, cererile funcţionarilor locali de mărire a cotelor pentru deportare şi execuţii apare ca o manifestare analogă manifestării de loialitate şi emulaţie care a animat stahanovismul.

În ciuda unei afinităţi cu modelul sovietologic „totalitar” (autorul este şi directorul unui Centru de studii ale totalitarismului la Universitatea de Stat din Moldova), care prezintă de obicei regimul sovietic ca pe un sistem monolit şi puternic ierarhizat şi centralizat, I. Caşu se arată sensibil la faliile şi conflictele care traversează clasa guvernantă a republicii, între reprezentanţii diferitor instituţii administrative sau uneori chiar şi între conducerea locală şi cea centrală, mai cu seamă în situaţii critice (cum a fost foametea din 1946-47 sau deportările din 1949). Astfel, conflictul între MGB (securitatea) şi MVD (Ministerul de Interne) se manifestă într-o situaţie care ar putea părea anecdotică, dacă nu ar fi fost tragică (şi anume dacă să se dea sau nu cîte un butoi cu apă la fiecare vagon de deportaţi, şi reprezentanţii cărui minister să fie reponsabili de alimentarea cu apă a deţinuţilor în timpul deportării). Această „ciondăneală” cu caracter în aparenţă mărunt între MGB şi MVD scoate în vileag un conflict mai profund, de fapt o competiţie între cele două ministere de forţă de curînd separate unul de altul (în 1946). Acest detaliu, şi altele redate în carte, ne arată un sistem instituţional adeseori greoi şi măcinat de fisuri interne, şi aceasta în ciuda – dacă nu chiar datorită – ierarhizării şi centralizării sale excesive. Adepţii şcolii sovietologice revizioniste (Sh. Fitzpatrick, J. Arch Getty, T. Gabor Rittersporn, L. Viola ş.a.) vor aprecia cu siguranţă aceste pagini şi altele din cartea lui Igor Caşu.

În plan metodologic, studiul lui Igor Caşu propune o inovaţie, cel puţin faţă de mainstream-ul scrierilor istoriografice de la noi: cartea este presărată cu studii de caz individuale şi de grup, documentate în general din dosarele SIS şi coroborate uneori şi cu alte surse. Aceste studii de caz nu sînt doar nişte ilustraţii sau probe ale unor argumente de ordin general sau teoretic, ci ele ne arată felul concret, „pe viu”, în care se desfăşoară evenimentele de anvergură regională la scara unui individ, a unei familii sau a unei comunităţi. Făcîndu-ne să pătrundem în trama şi drama vieţilor individuale, fie şi prin prisma unui discurs cazon, cartea lui Igor Caşu recuperează o perspectivă „de jos” asupra evenimentelor, integrînd atunci cînd se poate optica oamenilor ordinari şi dorinţele lor fireşti de a-şi aranja viaţa – şi deseori pur şi simplu de a supravieţui – în ciuda logicii represive şi opresive a statului. Putem doar regreta că viaţa acestor oameni mărunţi nu a fost reflectată decît de structurile represive ale statului, într-un context în care orice persoană putea fi văzută ca un potenţial „duşman de clasă”. Consistenţa acestor cazuri devine mai densă şi mai complexă atunci cînd mai multe surse – şi perspective – se încrucişează pentru a reda tentativele disperate de supravieţuire ale individului şi, de cealaltă parte, logica „biocratică” (M. Foucault, B. Pudal) a poliţiei politice, într-un război de gherilă între stat şi cetăţeni (după expresia lui L. Viola).

Cazul lui Petru Ţetva, un basarabean care, după 1918, locuieşte la Tighina şi care încearcă să-şi aducă fraţii săi de peste Nistru şi să-şi întregească familia, risipită de şirul evenimentelor „revoluţionare” care zguduie regiunea şi Europa în întregime, mi se pare unul revelator. Poliţiile secrete ale ambelor state vecine (Siguranţa şi CEKA) îl considerau deopotrivă un potenţial spion şi îl persecutau ca atare îndată ce acesta ajungea pe un mal sau pe altul. Astfel, Petru Ţetva caută cu disperare să-şi facă loc între logicile şi acţiunile represive ale celor două state aflate în relaţie de status quo fragil, altfel spus între ciocan şi nicovală. Destinul acestui personaj, prins ostatec în schimbul de focuri dintre cele două state antagonice, mi se pare unul emblematic, dacă nu cumva arhetipal, pentru soarta locuitorilor acestei regiuni, într-un context de reconfigurare a statelor est-europene, context în care populaţiile şi oamenii de rînd devin, mai mult ca oricînd, o masă de condus şi de transformat, iar atunci cînd aceştia manifestă opunere, sînt etichetaţi ca „duşmani de clasă” sau „duşmani de rasă” şi înlăturaţi.

Cartea lui Igor Caşu este importantă şi necesară pentru informaţiile noi şi bine închegate pe care ni le oferă despre sistemul de represiune stalinist, dar şi pentru întrebările pe care le pune, întrebări care îşi aşteaptă încă răspunsurile în urma unor noi discuţii şi contribuţii istoriografice la care această lucrare participă cu un plus de rigoare şi competenţă.

Acest text a apărut pentru prima dată pe www.platzforma.md

Ordine socială şi poliţie politică în epoca lui Stalin: cercul vicios al dezechilibrului autorealizator

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.

Perestroika sub microscop

Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr. 57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric, sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, ca pe crochiul unei mîini în care restul corpului este redat schematic, în vreme ce picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.

Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, după căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic. Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.

Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.   

Erotismul ermetic la Em. Galaicu-Păun

Poezia lui Em. Galaicu-Păun a fost comparată cu cea a lui Mallarmé. „Ermetismul” practicat de poetul francez este recuperat în cheie post-modernă de Em. G.-P. în poemele sale, bine hrănite cu referinţe livreşti şi închegate prin metafore „vii”, „transportînd” semnificaţii pe mai multe paliere şi care dau naştere la propria lor realitate[1]. Există totuşi un element care îl deosebeşte puternic de ilustrul său predecesor. Textele lui Em. G.-P. (mai cu seamă cele din urmă, publicate în Arme grăitoare, Cartier, 2009) abundă în imagini cu conţinut „erotic”. Poezia sa din ultimul deceniu este pompată generos de un imaginar al dorinţei, al cărnii, al fluizilor trupeşti. Un soi de erotism, pe care l-aş numi „cerebral”, traversează – aidoma unui fir „roş-albastru” – opera poetică a lui Emilian G.-P. De unde şi aparenţa unei contradicţii de registre discursive, remarcată de Ştefan Foarţă în postfaţa cărţii, între „simplu şi savant”, „vitalitate şi livresc”, „naiv şi prea-sofisticat”.

În Arme, Em. G.-P. duce la împlinire o expresivitate erotică prezentă – in nuce – în operele sale mai timpurii. Acest erotism ar putea fi înţeles ca o expresie a unui spirit iconoclast, propriu sensibilităţii moderne (şi care, de altfel, îi este străin lui Mallarmé, încă prea legat de un model clasic de înţelegere a poeziei – ca un limbaj „înălţător”, aproape „sacru”). Post-modern asumat, Em. G.-P. preia o tematică proprie unei literaturi „minore” (sexul), uneori cu tot cu un limbaj „profan” (înjurăturile), transpunîndu-le într-un registru poetic („elevat” prin definiţie).

Pentru ca să înţelegem mai bine sensul erotismului din poezia lui Emilian, o vom compara cu literatura erotică (sau pornografică) europeană/occidentală din ultimele secole, o literatură care îşi face din producerea şi transmiterea imaginilor erotice o trăsătură distinctivă[2]. Acest gen de literatură a reuşit să atingă cu uşurinţă un deziderat spre care a tins întreaga literatură de ficţiune: „iluzia referenţială” – cititorul unor astfel de romane se lasă transportat, printr-o lectură la gradul 1, ajutat de dorinţele şi fantasmele proprii şi împărtăşite de o comunitate, într-un univers ficţional, pe care îl imaginează – pe durata lecturii – ca fiind real. Iată însă o preocupare care pare să-i fie străină lui Emilian G.-P.

Poetul sublimează pulsiuni şi fantasme erotice printr-un soi de alchimie a stilului. Pe de altă parte, printr-un procedeu analog de metaforizare (metaphorein, gr. – transportare), dar în sens invers, autorul de-spiritualizează o serie de referinţe inter/extra-textuale împrumutate din tezaurul universal al „culturii înalte” şi le pune alături – printr-o asociere liberă, eminamente poetică – de imagini şi expresii lubrice. Lunecînd dinspre trivial spre sublim şi vice-versa, poemele lui Galaicu-Păun se adresează, în ultimă instanţă, instinctelor cititorului prin intermediul minţii sale – stîrnindu-i ceea ce Luca Piţu numea „libido hermeneutic”. Este ca şi cum poetul ar gratifica cititorul preocupat cu asiduitate de satisfacerea poftelor sale analitice, oferindu-i pe tavă un erotism franc şi genuin, însă abia după ce acesta traversează cu succes nivelul de profunzime al operei sale.

Textele literare (post)moderne uzează în mod curent de procedee numite autoreferenţiale (prin care textul face referinţă la propria sa realitate), impunînd un nivel de lectură la „gradul doi”. Poemele lui G.-P. se individualizează printr-o autoreferenţialitate la „gradul 3”, am putea spune: „materialitatea textului”[3] este la el erotizată, în timp ce corpul este reprezentat metaforic ca un text (şi un palimpsest): „mîngîiam trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcîndu-se în copulative şi subordonate, o frază” (Poem kaligrafic).

Dacă stilul poetic este, faţă de limbajul natural uman, ca o „perversiune” faţă de maniera clasică a copulaţiei[4], poezia lui Galaicu-Păun (mai cu seamă cea din volumul din urmă) apare ca o dublă „pervertire”: a limbii mai întîi (cu sistemul ei de rigori puriste şi puritane), dar şi, în al doilea rînd, a limbajului poetic consacrat al epocii sale, pe care îl împrumută pentru a se distanţa de el mai tare, sublimînd resursele registrului „vulgar” şi totodată dezvrăjind valorile confirmate ale culturii „înalte”. O „pervertire” pe care poetul o săvîrşeşte dintr-o curată plăcere a sex... textului (pardon...), mînat de o dorinţă mereu neostoită în faţa unui punct g obscur şi himeric al nesecatelor potenţe poetice ale limbii.

O carte de citit şi recitit, cu una sau două mîini („ces livres qu’on ne lit que d’une main”), dar neapărat cu capul, care va satisface din plin („le cerveau est une zone érogène”) – şi din mai multe unghiuri – un cititor căutător de noi şi noi delicii hermeneutice.

---

[1] Cf. Paul Ricoeur, La métaphore vive, Paris, Seuil, 1975.

[2] Cf. Jean-Marie Goulemot, Ces livres qu’on ne lit que d’une main, o lucrare importantă de istorie culturală despre romanele pornografice în Franţa sec. al XVIII-lea.

[3] Prin „materialitate a textului” se înţeleg procedeele stilistice şi tipografice care conferă vizibilitate textului tipărit (jocul grafic şi „caligramatic” al aşezării textului în pagină, elementele paratextuale – titluri, subtitluri, note, abrevieri etc.), faţă de care hermeneuţii „structuralişti” (M. Foucault, R. Barthes, G. Genette) au fost sensibili cu precădere.

[4] Roland Barthes, Le Plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973.

Ghid turistic Molvania (sau Moldova?)

Republic off Molvania!



„Deşi este una dintre ţările cele mai mici din Europa, Republica Molvania [sic] are multe lucruri de oferit unui turist exigent. Peisajele somptuoase, o arhitectură neoclasică splendidă şi secole de cultură nu caracterizează, ce-i drept, această ţară. Călătorul cutezător îşi va putea găsi totuşi partea lui de fericire în acest singular stat-naţiune continental. [...] Cunoscută altădată doar de istoricii războaielor şi de traficanţii de droguri sovietici, această republică continentală începe să fie apreciată, în sfîrşit, de călătorul informat”. Aşa începe ghidul turistic apărut în 2003 şi tradus de atunci în cîteva limbi de circulaţie internaţională.
Cartea se prezintă ca un mijloc „indispensabil pentru descoperirea uneia dintre ţările cele mai subestimate din Europa de Est. (...) Noul ghid Jetlag vă indică tot ce trebuie să ştiţi pentru a ajunge şi circula în această bijuterie uitată care este Molvania, cît şi pentru a ieşi din ea teafăr şi nevătămat”.
Această carte nu se deosebeşte prea mult, la prima vedere, de alte ghiduri turistice de calitate pe care le poţi întîlni de-a valma în librăriile occidentale: informaţii amănunţite şi cuprinzătoare, stil plastic, precis şi în acelaşi timp accesibil, numeroase imagini colorate. Un lucru o particularizează totuşi faţă de alte cărţi de acelaşi fel: ţara despre care ea vorbeşte, Molvania, deşi îi evocă cititorului avizat certe asociaţii şi reminiscenţe, lipseşte cu desăvîrşire de pe mapamondul actual şi nici nu a existat vreodată.
Un ghid despre o ţară inexistentă are de ce să ne surprindă. Molvania este o ţară care, preluînd pe cont propriu cuvintele lui Caragiale, „există, dar lipseşte cu desăvîrşire”, sau, inversînd ordinea expresiei, lipseşte cu desăvîrşire şi totuşi există. Există pentru că însumează trăsăturile – adesea reale, deşi uneori puternic îngroşate în beneficiul stilului ironico-umoristic – ale unui şir de ţări est şi sud-est europene, unele apărute peste noapte la începutul anilor 1990; ţări care, deşi foarte reale şi beneficiind de recunoaştere internaţională, rămîn himerice pentru cei mai mulţi dintre locuitorii occidentali. Ghidul de faţă face parte dintr-o colecţie de alte false ghiduri turistice consacrate unor ţări inventate – şi totuşi nu mai puţin adevărate - din America latină, Africa sau Asia mijlocie, parodiind stilul ghidurilor turistice tradiţionale. Acestea din urmă, îmbinînd interesul comercial şi discursul patriotic autohton, încearcă să ofere o imagine cît mai favorabilă ţărilor pe care le prezintă şi spre care îi îndeamnă să meargă pe călătorii occidentali, dornici de noi şi exotice destinaţii, diminuînd totodată sau chiar ocultînd cu bună ştiinţă aspectele mai puţin turistice ale ţărilor respective.
Falsul ghid turistic Molvania este un document revelator, pentru că rezumă, cu scuza de rigoare a registrului ironico-parodic, fricile, stereotipurile, surprizele şi decepţiile pe care le are un occidental mediu cînd vizitează una din ţările Europei de est. El ne oferă totodată o imagine judicioasă despre ţara noastră, cu care, cel puţin la nivel fonic, Molvania are cel mai multe afinităţi; o imagine pe care o putem respinge din convingeri patriotice sau în care nu ne recunoaştem, tocmai pentru că sîntem prea obişnuiţi cu „normalitatea” realităţii la care face referinţă.
Efectul comic – eliberator –, pe care ghidul poate să-l producă mai ales la cititorul occidental, provine din subvertirea conştientă a limbii de lemn diplomatice pe care occidentalul corect politic este forţat să o adopte cînd vorbeşte despre străinătatea „în curs de dezvoltare”. Burlescul naraţiunii îşi trage seva din contrastele, numeroase, care izbucnesc la ciocnirea dintre imaginea, mirifică, creată de discursul patriotic local, şi realitatea, tristă de cele mai multe ori, observată la faţa locului.
Astfel, aflăm că Molvania este „o ţară pătrunsă de istorie. Aici, trecutul este omniprezent. Vom găsi la Gyorik unul din cele mai vechi reactoare nucleare din lume încă în activitate”. În plan geografic, „Molvania oferă o mare diversitate de peisaje. Regiunile din sud sînt acoperite de bălţi stătute şi mlaştini uscate. Nordul şi vestul oferă cîmpii necuprinse treierate de vînturi”. Din punct de vedere politic, Molvania de azi „oscilează între vechea şi noua lume. Membră NATO cu titlu condiţional, [ea] este bine notată de FMI, dar mai trebuie să condamne în mod oficial trimiterea vrăjitoarelor la rug”.
Dacă istoria şi geografia ţinutului nu reuşesc tot timpul să convingă călătorul ocazional, oamenii localnici prezintă, potrivit ghidului, un farmec irezistibil, chiar dacă nu sînt lipsiţi de anumite metehne, foarte omeneşti în definitiv. Astfel, „molvănenii sînt descrişi adesea ca fiind arţăgoşi, impulsivi şi violenţi. Ceea ce nu este decît parţial exact. În fond, de un umor tipic slav, molvăneanului îi place să se amuze”, mai ales pe seama altuia. Ca şi ironia locală, care poate părea derutantă uneori, moravurile molvănene cer „un anumit timp de acomodare” pentru a fi apreciate. „La telefon, de exemplu, stilul direct este considerat o calitate”. Ghidul avertizează călătorii neavizaţi că „la o primă vizită eşti adesea frapat de grosolănia oamenilor între ei, în magazine, la volan sau în stradă. Ridicarea tonului şi gesturile brutale sînt frecvente; turistul va conchide desigur că animozitatea între băştinaşi este sistematică. Într-adevăr, molvănenii nu se complică prea mult cu manierele. Subtilitatea raporturilor umane nu pare să-i intereseze în mod excesiv. Pentru aceşti oameni dintr-o bucată, a da din pumn sau a scuipa un membru al familiei e o monedă curentă. Adesea, noul venit se va întreba ce atitudine să adopte. Care este gradul de bruscheţe necesar, de exemplu, pentru a atrage atenţia unui chelner?”
Cu toate că nu sînt exagerat de ceremonioşi, molvănenii se ţin în viaţa lor de zi cu zi de anumite reguli pe care le respectă cu sfinţenie, cei care le încalcă fiind pe loc admonestaţi sau chiar aspru pedepsiţi. Astfel, „invitat în casa unui localnic, din respect, vă veţi scoate încălţămintea la intrare şi vă veţi înarma cu o ustensilă pentru a lovi animalul domestic în caz de atac. În interior, evitaţi cu orice preţ să vă suflaţi nasul (sau să suflaţi nasul oricărei alte persoane, de altfel) în apropierea bucătăriei. Un mic cadou va fi apreciat – flori, fructe, arme de foc sau, pentru copii, ţigări”.
Molvania este un loc cît se poate de sigur, „călătorul trebuie totuşi să ştie că furturile şi violenţa există. Hoţii de buzunar sînt prezenţi în principalele gări. Nu vă rupeţi ochii de la lucrurile Dvs. Dacă vă lipseşte ceva, cel mai bine este să vă adresaţi unui Guarjda Civilje. Este foarte posibil că el e autorul pungăşiei”. La fel, călătoarele n-au de ce să se teamă în Molvania de probleme specifice, „în afară de agresiunile obişnuite, jafurile armate sau hărţuirile sexuale tipice pentru ţările din Europa de est”.
În ciuda progreselor recente, nivelul sanitar şi igienic al populaţiei lasă încă de dorit. Unele precauţii se impun: „Fierbînd apa înainte de a o bea, veţi evita principalele riscuri de contaminare bacteriologică”. Cîteva vaccinuri, pur formale (împotriva următoarelor maladii: holeră, tifos, difterie, hepatită A, B şi C, tuberculoză, meningită, malarie, friguri paludeene, tetanos, encefalită cu ticuri şi, în unele regiuni, antrax), ar scuti călătorul străin să recurgă la serviciile medicilor locali.
După numeroasele vizite şi animaţii turistice, călătorul va dori fireşte să-şi refacă forţele. Posibilităţile de restaurare nu lipsesc în Molvania. El va avea de ales între o serie de restaurante din categoria „de lux”, restaurante cochete la preţuri abordabile sau cantine cu o ambianţă democratică. La Lutenblag [capitala Molvaniei], „nu trece o lună fără ca un nou local să se deschidă în locul altuia, închis de inspectorii de Igienă”. Călătorul este totuşi avertizat că „multe localuri se proclamă „smoke-free”. Aceasta înseamnă că clienţii sînt liberi să fumeze în toate sălile”. Amatorilor de localuri fără pretenţii şi cu o atmosferă distinsă în acelaşi timp, ghidul le recomandă cafeneaua „situată nu departe de universitatea din Lutenblag, care găzduieşte universitarii şi intelectualii oraşului; fapt pentru care, ea este în general pustie”.
Limba molvănească, care are patru genuri: „masculin, feminin, neutru şi colectiv pentru brînzeturi”, apare în ghid ca o limbă bolovănoasă, cacofonică, greu de pronunţat, din cauza numărului adesea copleşitor de consoane, şi care, pentru un occidental actual, sună tot aşa cum urechea fină a grecilor de altădată desluşea graiul vecinilor lor mai puţin civilizaţi: „bar-bar-bar”. Astfel, pentru a spune în molvănească „încă ceva de mîncare, hangiule”, călătorul străin va folosi expresia „Frijyadsgo drof, huftrawxzkio”.
Nu trebuie să ne supărăm la lectura acestei cărţi, deşi vom avea deseori motive să ne simţim cu musca pe căciulă. Ironică şi parodică la adresa patriotismului interesat şi a limbajului diplomatic de ambasadă, acest fals ghid despre o falsă ţară ne oferă nenumărate prilejuri de amuzament şi totodată materie pentru gîndire asupra propriei noastre imagini în ochii străinilor. Cartea ne face să ne întrebăm, tranzitînd prin percepţia celuilalt occidental, „cum e oare posibil să fii molvănean (sau moldovean, bulgar, român, ucrainean, sîrb etc.)?” Parafrazîndu-l astfel pe Montesquieu (în Scrisori persane), ne putem chestiona de asemenea: pînă unde este valabilă „universalitatea” normelor europene şi de unde e nevoie să punem lentilele relativităţii culturale pentru a înţelege, pe de o parte, extinderea modernităţii (occidentale prin definiţie) şi, pe de alta, sensul propriei noastre provincialităţi?

Publicat în Punkt, nr. 17

Cronicuta la cartea Stat slab, cetatenie incerta

Monica Heintz (coordonator), Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, Curtea Veche, 2007.

Această carte riscă să ne clatine multe idei de-a gata pe care le avem faţă de statul Republica Moldova şi cetăţenii săi. Aşa cum a anticipat istorica Doina Jela cu privire la receptarea lucrării în România, la fel şi patrioţii noştri „de serviciu” ar putea fi scandalizaţi de analizele propuse de acest volum. Aceştia, pentru a-şi întări şi mai mult nobilele simţăminte, mai bine să se întoarcă la filele îngălbenite şi cu iz dulceag de arhivă a presei „patriotice”. Le-o recomand în schimb cu tărie celor interesaţi să afle cum stau de fapt lucrurile în societatea noastră, din perspective teoretice inedite, cu metode aduse la zi şi în baza unor informaţii culese din primă sursă. Jumătate din autori sînt tineri cercetători străini. Cealaltă jumătate, originari din România şi Republica Moldova, şi-au făcut studiile în universităţi occidentale. Cu toţii însă au avut timp să se de-familiarizeze suficient de mult de realităţile moldoveneşti, debarasîndu-se de prezumţia cunoaşterii na(t)ive, pentru a se reîntoarce la ele, înarmaţi cu noi şi eficiente instrumente de cunoaştere. Invit călduros librăriile din Moldova să achiziţioneze această carte indispensabilă pentru un numeros public studios în ştiinţe umane şi sociale şi deschizătoare de drumuri pentru alte şi alte lucrări.