Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism

Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.

Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.
Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.

Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale.

Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.
Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.

Învăţătorii, între putere şi populaţia locală în epoca stalinismului: agenţi, victime şi mediatori (E. Thomas Ewing)

Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. 

Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940). Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19- înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi cu forţe de coerciţie extraordinare asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare şi la modernizare - în formulă sovietică). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic, în general neglijînd insuficienţa resurselor, a infrastructurii şi a personalului şcolar. 

O istorie a copilăriei în Rusia şi URSS, 1890-1991 (notă de lectură)

Catriona Kelly, Children's World: Growing Up in Russia, 1890-1991, Yale University Press, New Haven and London, 2007. O carte fascinantă despre viaţa cotidiană a copiilor în Rusia şi URSS pe durata unui secol (1890-1991). Această carte, doctă (informată din numeroase surse de arhivă, presă, interviuri cu cca 300 de subiecţi), propune o analiză foarte fină asupra cotidianului copilăriei ruseşti şi sovietice, fără să se lase absorbită de un empirism frust şi necritic. Cartea emană un punct de vedere neangajat  ideologic (într-un sens sau altul): atunci cînd faptele sînt evidente, recunoaşte fără reţineri realizările sistemului educaţional şi asistenţial ţarist (de la începutul secolului) şi ale celui sovietic. Totodată, autoarea rămîne lucidă asupra mizelor educaţiei (de creare a unor cetăţeni loiali, pe lîngă însuşirea unor cunoştinţe cu valoare culturală, ştiinţifică sau tehnică), într-un sistem şi într-altul. În ciuda discursului antagonizator al istoriografiei sovietice oficiale şi a unei istoriografii occidentale, cartea pune în valoare liniile de continuitate între procesul de constituire şi de reformare a unui sistem de învăţămînt public în Rusia ţaristă (mai ales începînd cu sfîrşitul secolului 19) şi în URSS, imediat după revoluţie.

Note de lectură #1

O „anchetă de omagiere” pentru Paul Goma, de Nina Corcinschi, în Metaliteratura.net. Dincolo de toată această vînzoleală hagiografică, cu "eroul nostru naţional" şi "duşmanii" săi etc., îmi pare bine pînă la urmă că s-a iscat această controversă – cu mize fie şi simbolice, dar nu mai puţin reale -, într-un mediu cultural ce amintea mai degrabă, de la o vreme, a baltă culturală. Ar fi putut şi să nu fie şi toată lumea să pară, în continuare, împăcată... Polemica ne-a mai pus întrebări despre rosturile noastre în istorie. Totuşi, teamă mi-i că cei mai mulţi au ieşit din această controversă mai tari pe poziţiile proprii, mai siguri de adevărul în ultimă instanţă pe care ei şi eroul lor – acum şi martir, iată, odată ce nu i s-a dat Premiul – îl deţin în exclusivitate.

Un articol (academic, dar foarte bine şi limpede scris) de Theodore R. Weeks, „Remembering and Forgetting: Creating a Soviet Lithuanian Capital. Vilnius 1944–1949”, în Journal of Baltic Studies (39:4, 517-533) face o analiză fină şi bine argumentată a modului în care oraşul Vilnus a fost de-polonizat (după anexarea în septembrie 1939 a teritoriului Poloniei şi Lituaniei, în urma Pactului Molotov-Ribbetrop) şi lituanizat, atît din punct de vedere al populaţiei, cît şi în plan simbolic şi arhitectural, în virtutea unei cooperări şi complicităţi aparent perverse, dar şi printr-o acţiune co-interesată, dintre naţionaliştii lituanieni şi autorităţile sovietice: „In Vilnius, the city’s multiethnic past was actively forgotten, both rhetorically (e.g., by obliging Polish publications to use the term ‘Wilnius’ instead of the normal ‘Wilno’ to refer to the city) and physically (most egregiously, by the express ‘erasing’ of Jewish sites such as the old Jewish cemetery in Snipiškės and what remained of the Jewish quarter, including the damaged, but still standing in 1944, Old Synagogue). Another policy of forgetting was more general: a very selective memory of World War II which condemned a narrow stratum of Lithuanians as collaborators and ‘bourgeois nationalists’ while remaining silent on Lithuanian participation in the Holocaust.” (Pot trimite o copie pdf a articolului celor interesaţi – p.n.). Articolul mi se pare revelator şi asupra dialecticii memoriei şi uitării în Lituania (şi în speţă în Vilniusul) post-sovietic, în ocurenţă cel european (post 2004). Am fost la Vilnius de două ori în 2013 şi 2014 şi am rămas impresionat, între altele, de dispariţia limbii ruse din spaţiul public. Tinerii nu mai vorbesc limba rusă (n-o mai învaţă la şcoală), iar orice semne ale apartenenţei recente a oraşului la Uniunea sovietică (monumente, „locuri ale memoriei”) sînt fie şterse cu desăvîrşire, fie muzeificate în manieră „post-modernă” (vezi ciclul de statui realist-socialiste de pe podul Verde sau din  Grutas Park). În acelaşi timp, muzeele naţionale (muzeul naţional de istorie şi muzeul genocidului) reduc trecutul sovietic la teroare şi rezistenţă, în timp ce pagina „neagră” pentru poporul lituanian al holocaustului, la care au participat mai mulţi lituanieni decît nazişti (cf. Eidintas 2003; Kwiet 1998; MacQueen 1998; Stang 1996) este prezentată în grabă, într-o cameră mică din subsolul „muzeului genocidului” drept rezultatul exclusiv al Germaniei naziste. Istoria se repetă şi în acest caz, prin memorie şi prin uitare. De trecutul polonez al oraşului, nici vorbă...

Un alt articol academic, dar nu mai puţin instructiv, de David R. Marples (2006): „Stepan Bandera: The resurrection of a Ukrainian national hero”, în Europe-Asia Studies (58:4, 555-566), face, în baza unui şir de surse, deseori contradictorii, un portret minuţios informat şi echilibrat al celui care este calificat de unii (în speţă naţionaliştii ucraineni) drept erou, iar de alţii (propagandiştii sovietici şi ruşi) drept un colaborator înrăit cu naziştii şi un criminal de război. În realitate – zice Marples, Bandera a fost, într-un fel, de-a lungul anilor, şi una şi alta, dar şi, către sfîrşitul vieţii şi pînă la asasinarea sa de către un agent KGB în 1959, un exilat tragic şi rupt cumva de actualitate (p.n.): „Today Bandera has become a focus of impassioned debate between those who wish to elevate him as a national hero and those who regard him as the epitome of evil, treachery, and as a collaborator with the Hitler regime. His views were not untypical of his generation, although they represent an extreme political stance that rejected any form of cooperation with the rulers of Ukrainian territories: the Poles and the Soviet authorities. Like Dontsov, he regarded Russia as the principal enemy of Ukraine, and showed little tolerance for the other two groups inhabiting Ukrainian ethnic territories, Poles and Jews. However, his importance as a thinker or philosopher was minimal, and the most significant facet of Bandera’s personality was his implacable and uncompromising position and willingness to abandon all principles to attain the goal of an independent Ukraine. As a symbol of this latter achievement, he can be linked to recent events in Ukraine, but it seems unlikely that he will ever be accepted as a national hero such as Churchill in Britain or Zhukov in Russia. Indeed the narrowness of his outlook is more reminiscent of Vladimir Lenin: one who was prepared to sacrifice all for a single goal. His resurrection has thus been a partial one, confined mainly to Western Ukraine, albeit with the sort of fervour that he once adopted himself along with his like-minded followers. Finally, it is worthwhile to reiterate that while the followers of Bandera may have received the derogatory title of Banderites, he was essentially limited to a passive role by the autumn of 1941. Thus cut off from the explosive events that took place in his name, he was reduced until his shocking death to the unhappy life of an exile and the fractious disputes that such a life entails.”

În contextul subiectului articolului de mai sus, un articol pe wikipedia arată, cu probe şi documente, că Organizaţia Naţionalistă Ucraineană şi a Armata Insurgentă Ucraineană (UPA, create sub conducerea lui Bandera, între alţi naţionalişti ucraineni notorii) a ucis în mod sistematic, din martie 1943 pînă în decembrie 1944, în Volynia şi Galiţia orientală, între 70,000 şi 100,000 de civili, în special femei, copii şi bătrîni de origine etnică poloneză. Cîţiva istorici (Norman Davies, Timothy Snyder, Piotr Łossowski) au demonstrat că aceste acţiuni nu ar fi putut fi realizate fără suportul masiv al reprezentanţilor populaţiei civile ucrainene.

(publicate pe platzforma.md - revista pzf)