UNEDUCATED: o şcoală în care plătim ca să NU învăţăm nimic...

UNEDUCATED, un nou spectacol document de Nicoleta Esinencu la Teatru-Spălătorie despre degradarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova pe parcursul ultimilor 20 de ani (jucat de Ion Borş, Doriana Talmazan şi Irina Vacarciuc).

Besh sau judecătorii-penitenţi din societatea noastră

Am fost la spectacolul „Bash: Piesele zilelor din urmă” (după piesa dramaturgului american Neil Labute), la laboratorul teatral Foosbook, în regia lui Mihai Fusu, în interpretarea actorilor Ghenadie Gâlcă, Mihaela Chiu, Alexandru Pleșca, Olesea Sveclă. Spectacolul este remarcabil prin mizanscena minimalistă şi în acelaşi timp sugestivă. Spectacolul / piesa este compus/ă din trei scene, reprezentînd cîte o mărturie a unor cetăţeni americani ordinari, fiecare dintre ei comiţînd o crimă în trecutul recent. De scenă ne desparte un ecran pe care este proiectată viaţa tumultuoasă a unui mare oraş american, un fel de interfaţă prin care umărim tribulaţiile acestor destine individuale. În toate cele trei cazuri, „penitenţii” îşi prezintă faptele, dînd cumva vina pe situaţie, pe conjunctură, pe sistem. Pînă la urmă îi credem şi îi înţelegem, doar că această situaţie, conjunctură sau sistem ne face şi pe noi responsabili. Iar astfel, personajele devin un fel de judecători-penitenţi (exact, ca în Căderea lui Camus), confesiunea cărora sfîrşeşte prin a deveni un fel de judecată a spectatorilor, pentru crimele pe care aceştia le-ar fi putut comite în situaţii similare.

Lamentări: un spectacol despre ce gîndesc şi ce îşi doresc nişte femei

Lamentări, de Krzystof Bizio, un monospectacol cu Snejana Puică, în regia Luminiței Țîcu, la teatrul Foosbook. „Lamentări” e un monospectacol în care alternează monoloagele a trei personaje - mamă, fiică şi bunică -, jucate de aceeaşi actriţă. Dincolo de măiestria actoricească, monospectacolul cu trei personaje apare şi ca o opţiune scenică care sugerează un potenţial conflict între rolurile de gen atribuite în mod tradiţional femeii şi provocările modernităţii; procedeul ne arată totodată nişte ipostaze în viaţa unei femei moderne, jalonate de vîrstă, şi totodată de un mediu şi o epocă diferite. Femeia cuadragenară îşi pierde serviciul şi acest fapt îi provoacă o măcinare profundă şi o acută neîmplinire de sine. Doar un obiect scump, un mantou violet cu boruri de catifea, îi poate aduce, crede ea, satisfacţie. La fel şi fiica este bîntuită de ideea că o pereche de pantaloni şi o vestă îi va schimba viaţa, iar colegele ei o vor percepe cu totul altfel. Pentru a obţine aceste obiecte himerice - aceste "obscure obiecte ale dorinţei" -, personajele fac cele mai nesăbuite lucruri. Acest accesoriu de lux le dă personajelor iluzia – bovarică – că le va reprezenta în această lume construită ca un teatru ca pe nişte personaje pe care ele şi-ar dori să le joace, fără să fie. Bunica pare poate cea mai puţin nefericită şi mai puţin singuratică. Pare chiar fericită la moment dat, decît că aceasta se adresează îndelung unor fotografii ale soţului ei, decedat de ceva vreme, şi din cîte se înţelege, într-un moment în care ea însăşi părăseşte această lume. Un spectacol despre ce gîndesc şi ce îşi doresc nişte femei, care şi-au pierdut umbra (sau propriul sine), aidoma unui mantou violet pe care nu-l vor mai purta niciodată.

Little friday, un spectacol despre femei la capătul nervilor şi curvari incorigibili

(un ciot de cronică)



”Little Friday”, după Katalin Thuroczy, în regia lui Veaceslav Sambriș la Teatrul Studio Master Class, Academia de Arte (AMTAP). Machiaj, costume: Emilian Crețu. Coordonatorul artistic al cursului: Vlad Ciobanu, şeful Catedrei de Actorie. E un spectacol care ne introduce în sufrageria unei case (decorul realizat cu mult gust), într-un secol 20 difuz, într-un oraş incert din Europa de est, în care se perindă destul de agitat personaje, în primul act preponderent feminine. În sufragerie, are loc o întîlnire a mai multor femei, de vîrste diverse, ca într-un film de Almodovar, care îşi împărtăşesc decepţiile şi neîncrederea faţă de bărbaţi, „nişte curvari incorigibili”. În primul act, singurul personaj masculin pare a fi televizorul (jucat de un actor-bărbat, regizat în mod ingenios), incarnare a bărbatului „perfect”, cel puţin potrivit proiecţiei unor fantasme feminine, cultivate de filmele şi serialele TV. Apariţiile masculine din celelalte două acte nu fac decît să confirme percepţia „bărbat-curvar”, chiar şi cei vîrstnici fiind preocupaţi în mod exclusiv de seducţia, pe mai multe „fronturi”, a femeilor prezente. Între timp, personajele feminine îşi compensează pasivitatea, în acest joc inegal de seducţie, prin bîrfe şi multă emoţie. O comedie bine montată şi excelent jucată de studenţii de la AMTAP. ”Little Friday” e un spectacol de văzut, în acest teatru al Academiei de arte, devenit un teatru de referinţă.

Un curs scurt de istorie a Moldovei independente şi o lungă erată

Istoria Republicii Moldova e o perioadă de o durată egală cu, de exemplu, anii în care Basarabia a fost sub administraţie românească, din 1918 în 1940. S-ar putea deja face un bilanţ, pentru a se contabiliza şi analiza beneficiile şi pierderile pe care populaţia acestei ţări le-a avut, de la independenţă încoace. Pînă cînd istoricii, politologii şi sociologii se vor apuca să facă un asemenea raport, Teatrul Spălătorie l-a şi facut, cu pricepere, metodă şi echidistanţă, şi l-a expus prin mijloace dramatice.

Teatrul Spălătorie nu e la prima montare a unui spectacol în spiritul şi după metoda docu-teatrului (realizat în baza unei cercetări prealabile şi cu uzul unor documente şi mărturii reale) şi a teatrului comunitar (montat prin implicarea membrilor unei comunităţi vizate). Spectacolul „Moldova independentă. Erată”, montat de echipa de la teatrul Spălătorie (actorii Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, Ion Borş, Dumitru Stegărescu) şi de regizorul român David Schwartz, îşi propune un obiectiv mai ambiţios. Acest spectacol face o relectură critică a istoriei Republicii Moldova, prin punerea în scenă, cu ajutorul unor documente şi mărturii inedite, a evenimentelor „fondatoare” şi a episoadelor cruciale ale acestei istorii, de la „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 pînă la scandalurile publice de ultimă oră.

Istoria RM se derulează în 7 scene, reprezentînd fiecare cîte un capitol al unei istorii povestite în răspăr cu variantele „canonice” ale istoriei naţionale predate la şcoală. Fiecare titlu de capitol este pronunţat cu voce tare, iar pe o tablă de şcoală e scris un motto în faţa publicului/ clasei de spectatori, alias elevi – o ironie la acomodarea şcolii la diferite regimuri politice şi la adaptarea şcolii de către acestea în scopuri propagandistice. Astfel, istoria independenţei RM şi a proclamării republicii transnistrene este citită, pe contrasens, din două manuale, unul moldovenesc şi unul transnistrean. Prin această referinţă la instituţia şcolară, se sugerează totodată miza pedagogico-politică a spectacolului. O pedagogie a eliberării, de astă dată.


Conversiunea scriitorilor de la comunism la naţionalism

Spectacolul atacă frontal clişeele legate de „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 din RSSM, arătînd printre altele că majoritatea eroilor acestor evenimente au fost personaje relativ bine integrate în sistemul pe care au sfîrşit prin a-l dărîma. Pentru a arăta oportunismul şi conversiunile ideologice şi politice radicale la care recurgeau diverşi intelectuali şi lideri de opinie în acea epocă revoluţionară, spectacolul face referinţă la o personalitate publică, bine cunosută şi atunci şi astăzi: Ion Hadârcă. Scriitorul, jucat de Dumitru Stegărescu, apare pe parcursul spectacolului ţinînd discursuri în trei contexte istorice: la plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova de la 30 octombrie 1987 (în calitate de secretar al conducerii USM şi de secretar al organizaţiei de partid a USM), la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 (ca prim preşedinte al Frontului Popular din Moldova) şi la manifestaţia pro-europeană din 3 noiembrie 2013 (ca lider al unui partid acum la guvernare). Prin felul în care ne prezintă spectacolul, I. Hadârcă rosteşte discursuri cu caracter şi semnificaţie complet diferite, dacă nu chiar opuse. În 1987, secretarul USM invocă pompos aniversarea a 70-a de la revoluţia din Octombrie, în 1989 liderul Frontului popular cere să i se dea poporului moldovenesc dreptul de a fi stăpîn la el acasă, iar în 2013, proclamă destinul european ireversibil al Republicii Moldova.

Autorii spectacolului au dreptate în principiu în felul în care pun chestiunea. Este uimitor – şi contrariant pentru un observator distant – felul în care intelectualii noştri, în principal scriitorii, şi-au schimbat radical macazul de la un discurs tributar „internaţionalismului” comunist către unul radical naţionalist şi apoi spre unul pro-european. Totuşi, dacă analizăm atent discursurile, inclusiv cele citate în spectacol, şi contextele în care ele au fost pronunţate, ne putem da seama că trecerea nu este chiar atît de abruptă, nici arbitrară.

Am recitit în întregime şi cu atenţie discursul lui Ion Hadârcă de la plenara Uniunii Scriitorilor din 30 octombrie 1987 şi, dînd la o parte frazeologia comunistă proprie contextului, am descoperit cu stupoare un discurs în acelaşi timp echilibrat şi pe alocuri foarte îndrăzneţ şi critic faţă de un şir de probleme (economice, ecologice, sociale, naţionale, culturale) cu care se confrunta societatea sovietică şi cea moldovenească în special la acea vreme. Acest discurs lansa deschis critici la adresa conducerii republicii de atunci, ai căror reprezentanţi erau de faţă la acea plenară. Voi cita doar un singur pasaj din discursul lui Hadârcă: „(…) va fi cît se poate de just dacă pentru delapidările, spiritul de paradă, gigantomania, minţirea statului şi poporului, pentru deformările enorme ale rezultatelor raportate, pentru persecutarea intenţionată a intelectualităţii noastre, pentru eşecurile din sfera gospodăriilor colective, din cultură, cinematografie, arhitectură, literatură, pentru reinstaurarea unui stalinism de tip „brejnevist”, cum se spune, vor fi traşi la răspundere toţi cei în mod concret vinovaţi de toate acestea. Şi cel puţin aventurierul politic Bodiul trebuie să fie judecat la judecata dreaptă a poporului, căruia i-a pricinuit atîta rău!”[1]. V. Beşleagă, participant la plenara USM din octombrie 1987, a ţinut să-mi precizeze că raportul lui Hadîrcă a fost unul extraordinar de îndrăzneţ şi zdrobitor de clişee pentru acea vreme şi că, în acest fel, a dat tonul discursurilor critice care au urmat, inclusiv şi la respectiva reuniune.

La plenara USM din 30 octombrie s-a programat să se discute despre „educaţia internaţionalistă”. În fapt, s-a vorbit foarte mult, în toate luările de cuvînt şi în primul rînd în discursul lui Hadârcă, despre încălcarea drepturilor băştinaşilor la educaţie în limba lor, despre rusificarea generalizată, despre lupta dusă de ani de zile de către conducerea partidului din RSSM contra pretinsului naţionalism, manifestat de către scriitori. Se simţea cu acuitate în toate aceste discursuri că tema „naţională” este una extrem de dureroasă pentru vorbitori şi că ea abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Nu e de mirare deci că doar cîteva luni mai tîrziu aceste revendicări au izbucnit şi au umplut străzile Chişinăului. Din această perspectivă, conversiunea scriitorilor la naţionalism în 1988-89 nu pare atît de spectaculoasă, nici oportunistă.


De la discursurile patriotice la un război care nu mai sfîrşeşte

Spectacolul scoate în erată într-un mod ironic un şir de inadvertenţe istorice, făcîndu-ne astfel să înţelegem mai clar felul în care au evoluat evenimentele în Moldova, de la perestroika la independenţă, şi de la independenţă înspre zilele noastre, trecînd prin „tranziţia” care nu mai sfîrşeşte.

Discursurile de la Marea Adunării Naţionale, în speţă discursul lui Ion Hadârcă cerea mai multe drepturi pentru moldoveni, „să fie stăpîni la ei acasă”, „pe pămîntul lor, pe fabricile lor” etc.. Ironia istoriei arată că, în loc să devină stăpîni pe „pe pămîntul lor”, mulţi moldoveni l-au părăsit în scurt timp, de bună voie, plecînd în Rusia pentru a-şi cîştiga onorabil existenţa. „Noi sîntem acasă! Noi sîntem acasă!” – clamau moldovenii în 1989, dar au plecat masiv, îndată după independenţă care încotro, după o „bucată de pîine”. Au devenit stăpîni pe fabricile lor, dar, neştiind cum să le folosească mai bine, le-au jefuit cum au putut şi apoi le-au lăsat de izbelişte.

Discursurile de la 1989 au trecut de la revendicarea drepturilor cetăţeneşti spre o latentă manifestare de forţă. „Ne-am deprins cu toții și i-am deprins și pe alții să vadă Moldova „ca un strugure de poamă stând pe harta Uniunii”, declara Hadîrcă în discursul său de inaugurare la Marea Adunare naţională. „Astăzi Moldova stă mai curând ca un cap de zimbru gata să apere, ca faimoșii zimbri din codrii Cozminului, limba și vatra, scrisul și cetatea, apele câmpiei, școala și copiii, icoana pamântului, lumânarea gândului!” Discursurile patriotice s-au transformat în chemări la luptă, într-un război cu trecutul care se anunţa victorios, dar care nu a mai fost cîştigat nici pînă astăzi…

O altă ironie: la „Marea Adunare” proeuropeană din noiembrie 2013, Hadârcă rosteşte acelaşi salut pe care l-a pronunţat la Marea Adunare naţională din 1989: „Pace-n suflet şi unire-n ţară, dragi compatrioţi!”. Urarea din’89 nu s-a adeverit însă de bun augur pentru majoritatea moldovenilor. Oare ce ne rezervă aceeaşi urare din 2013?

Un război pe două voci
Războiul din Transnistria este citit în contradictoriu, dintr-un manual de istorie de la Chişinău şi dintr-un manual de la Tiraspol. Apoi, evenimentele din 1991-92 ne sînt evocate alternativ de către doi martori, un fost combatant moldovean şi o locuitoare rusofonă de la Bender, jucaţi magistral de Ion Borş şi Doriana Talmazan. Spre deosebire de aprecierile lapidare şi monologice din manualele de istorie, discursurile martorilor sînt presărate de emoţii, ezitări şi semitonuri. Ne dăm seama cît de importante sînt asemenea mărturii pentru a ne scoate din logica maniheică a victimei şi călăului (logică în care, fireşte, nu ne percepem niciodată decît victime)!

Mărturia combatantului ne introduce într-o naraţiune în stil şi spirit célinian, profund pacifistă în esenţă, despre oroarea şi mizeria unui război comandat „de sus” şi în care celor mărunţi nu le rămîne decît dreptul de a supravieţui pe cont propriu, ajutaţi de alcool pe post de calmant sau tonic. În ciuda unei logici exclusiviste dictate de discursul patriotic (noi, băştinaşii/ ei, agresorii), înţelegerile amiabile între taberele de combatanţi au loc periodic cu ocazia unor chefuri între veterani ai războiului din Afganistan de pe ambele maluri (ne amintim şi de filmul „Crăciun fericit”, de Christian Carion). Din fericire poate, spre deosebire de marele războaie ale secolului 20, războiul de pe Nistru „n-a rezolvat nică – ne spune combatantul. Acolo a fost bispridel (…) era anarhie!”

Sveta, o refugiată transnistreană, era în 1991 o adolescentă căreia războiul i-a furat bucuria de a-şi serba serata de absolvire. În refugiu, fata se stropeşte abundent cu un parfum franţuzesc peste corpul transpirat de cîteva zile. „Şi unii şi alţii se comportau agresiv” – recunoaşte Sveta, dar ea ne mărturiseşte şocul pe care l-a avut cînd văzu pianul colegei ei de clasă, o moldoveancă, ciuruit de gloanţele soldaţilor transnistreni. La fel, sălile de clasă ale şcolii în care a învăţat arătau jalnic după ce s-a instalat acolo un detaşament de soldaţi moldoveni. După retragerea acestuia, pe o tablă s-a putut citi: „Простите нас, дети” [Iertaţi-ne, copii] . Din punctul de vedere exprimat de Sveta, nu exista o reală duşmănie între combatanţii transnistreni şi cei moldoveni. „De asta şi s-a terminat atît de repede toată această tărăşenie”. Duşmănia a escaladat pe parcursul conflictului, am putea adăuga noi, şi mai ales în anii de după consumarea acestuia, insuflat de către autorităţile celor două părţi beligerante.


Dezvoltarea economică şi socială a Republicii Moldova, 1991-2013
Imediat după proclamarea independenţei, Republica Moldova, asistată de instituţiile internaţionale FMI şi Banca Mondială, trece de la proprietatea obştească la proprietatea privată. În 1995, revista The Economist caracteriza Republica Moldova drept un „model al reformelor sănătoase”. O „poveste de succes” am putea preciza noi, cu referire la eticheta încurajatoare de care RM s-a învrednicit recent din partea unor funcţionari ai Uniunii europene.

În realitate, tabloul a fost mult mai dezolant decît ni-l prezenta Economist. El ar putea fi rezumat prin trei cuvinte, formate prin sufixul „de-”: decolectivizare, dezindustrializare, demodernizare. Economia Moldovei a scăzut cu 21% în 1991 (faţă de 1990), cu 29% în 1992, cu 31% în 1994. În 2000 producţia agricolă a scăzut cu 50% faţă de 1990. Veniturile oamenilor s-au redus de patru ori din 1990 în 2000. Durata vieţii s-a redus cu 30%.

Studiile de caz, documentate cu mărturii şi documente din presă, ne ilustrează, la scară locală, un cataclism ai cărui proporţii şi urmări le cunoaştem (pe piele proprie şi din cifrele de mai sus). Un cataclism la care toată lumea, de la opincă la vlădică, acoperiţi de întunericul nopţii şi al tranziţiei, a participat cu frenezie, posedaţi de patima distrugerii, a pricopsirii şi a răzbunării nepedepsite faţă de un stat care i-a prădat şi părăsit, cel puţin în percepţia oamenilor. „Au furat toţi cîţi au fost şi cît au putut duce”, „Oamenii ziua dormeau, iar noaptea furau” – mărturisesc martorii-personaje, locuitori ai satului Suhuluceni. În acest sat, ne-o spun martorii şi documentele, şeful de asociaţie agrară a murit spînzurat în condiţii misterioase. Mort, şeful de asociaţie n-a mai putut împiedica delapidările masive ale bunurilor colective, iar datoriile faţă de stat şi cetăţeni au rămas neplătite.

Unul dintre martori se deosebea prin atitudinea sa de denegare şi prefăcută ignoranţă a celor întîmplate: „Nu, că eu eram plecat în ziua aceea…”. E o atitudine care caracterizează şi astăzi o bună parte din cei pe care îi putem considera cîştigători ai acestui „război civil” al tranziţiei, priscopsiţi peste noapte cu vile ce amintesc prin dimensiunile lor de nişte spitale sau grădiniţe.

Comuniştii, veniţi la putere în 2001, au continuat politica privatizării patrimoniului statului. Spectacolul citează o listă selectivă a proprietăţilor publice scoase la privatizare în 2007: „Fabrica de sticlă din Chişinău, fabrica de conserve din Coşniţa, fabrica de produse lactate din Nisporeni, fabrica de zahăr din Ghindeşti, fabrica de conserve din Căuşeni, fabrica de conserve din Glodeni, fabrica de unt din Taraclia, fabrica de unt şi brînză din Vulcăneşti, fabrica de fermentare a tutunului din Orhei, uzina de bijuterii „Giuvaer”, uzina de maşini de salubritate din Făleşti, S.A, „Comerţ-Petrol”, S.A. „Vinuri” Ialoveni, S.A. „Tutun CTC”, S.A. „Floare-Carpet”, S.A. „Sudor” Chişinău, Combinatul de produse cerealiere Chişinău, Combinatul Poligrafic Chişinău, Combinatul de produse cerealiere „Cereale-Flor”, Vibropribor, Aeronava YAK-40, Cinematograful „Prut”, Cinematograful „Pace”, Cinematograful Patria, Cinematograf, Taraclia, Clădirea Primăriei Şerpeni, Grădiniţa de copii Cobîlea, Şcoala din Drojdieni, Circul din Chişinău, Editura Didactică Lumina, Tipografia din Chişinău, etc. etc.”. Spectatorul se poate întreba: cîte din aceste întreprinderi au fost privatizate corect şi transparent, şi în ce proporţie a fost delapidat – „cu acte în regulă” – patrimoniul şi bugetul public, în acei ani de administrare a partidului comuniştilor-biznesmani?

De altfel, lista privatizărilor (netransparente) continuă şi mai intens sub democraţi, după 2009. Iar în 2013 se „sparge tîrgul” cu pierderea controlului statului asupra activelor Băncii de Economii şi a Aeroportului. Patrimoniul statului continuă să fie vîndut unor persoane private chiar în aceste zile. După sărbătorile de iarnă am putea afla detalii…

În răspăr cu vorba cîntecului care anunţa instaurarea independenţei şi care proclama că Basarabia ar fi fost „furată, trădată mereu”, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor şi anume aceea că niciodată Basarabia nu a fost mai „furată” şi mai „trădată” decît în anii care au urmat independenţei sale. Cîntecele patriotice şi poemele patriotice n-au făcut, din păcate, decît să mascheze în mod complice marea delapidare la care Basarabia a fost şi continuă să fie supusă.


Viaţa cotidiană în Chişinăul anilor 1990. Studiu de caz
Vica îşi spune păsul fluent, cu intonaţie, cînd în rusă, cînd în română. Este unul din personajele – tipice – care au avut de toate în perioada sovietică („Папа был в партии. Мама верила в бога. Отдыхали в Гаграх, Сочи, Батуми… Я была такой… Я рвала кусок пирога.”[2]), iar după 1991 au pierdut totul. Cel puţin, Vica a ştiut, de bine de rău, să se descurce. De mică, părinţii vorbeau cu ea în rusă, iar între ei pe „moldoveneşte”. A fost dată la o şcoală rusă, de elită, dar colegii rîdeau de ea, pentru că era moldoveancă. Nu era bine văzut să fii moldoveancă în şcoala nr. 3. Anul 1989 a produs o mutaţie curioasă în comportamentul părinţilor. Mama s-a convertit la naţionalism, plîngînd de fericire la Marea adunare naţională, în timp ce ea, fiica, era cu totul pe dinafară. Tatăl, născut în Siberia din părinţi deportaţi şi care apoi „s-a înfruptat din turta partidului”, iar în 1990 şi-a pierdut toată averea, aşa şi n-a putut înţelege, şi cu atît mai puţin saluta, schimbarea. Văzînd că nu mai are nimic din ce a avut înainte, Vica a început să facă bişniţă cu te miri ce şi pe te miri unde, cu jucării, lustre şi chiar prezervative, aduse din Danemarca, înşelînd farmacistele de acolo precum că ar fi început viaţa sexuală. De altfel, vizita în Danemarca i-a produs un adevărat şoc existenţial, o cădere ontologică în faţa paradisului consumerist desfăcut pe rafturile supermarketurilor occidentale: nu-i venea să creadă că într-un singur magazin puteai găsi o varietate atît de mare de clame de prins părul („prikolki” ). În 1997, s-a înscris la facultate la Bucureşti, dar, surpiză, ca pe vremurile cînd învăţa la şcoala rusă nr. 3, aici a devenit o „poarcă de rusoaică”. Nu se sfieşte de originea ei moldovenească şi totuşi face parte din categoria celor care se consideră români. În privinţa unirii, crede că aceasta se va întîmpla atunci cînd un moldovean se va simţi ca acasă în România, iar un român se va simţi ca acasă în Moldova. Adică… niciodată. Crezul ei este totuşi că R. Moldova trebuie să se îndrepte spre Europa: „Цивилизованные люди ориентируются на Европу!”[3].


Vladimir sau dublul abandon

Vladimir, un alt martor-personaj, s-a născut la Vladivostok, într-o familie de origine etnică amestecată, dar se consideră rus. Trăieşte de cînd se ţine minte la Chişinău, unde lucrează muncitor la o întreprindere. Totul a fost bine, ne spune el, pînă la căderea Uniunii sovietice, şi odată cu ea şi a întreprinderii la care lucra. Neputîndu-se angaja în altă parte, n-a găsit nimic de făcut mai bun decît să vîndă la bucată la piaţa de mărunţişuri de lîngă gară tot ce a adunat an de an. Ar fi trăit poate acceptabil, dacă n-ar fi fost acel naţionalism care a învrăjbit lumea. Crede că cei care au venit la guvernare după 1991 le-a insuflat oamenilor că ei – ruşii – ar fi duşmanii, pentru a le explica de ce trăiesc prost şi a le ascunde propria nepricepere. În anii „renaşterii naţionale” se şi temea să scoată o vorbă în troleibuz de teamă să ia bătaie. Un mare număr de rusofoni au plecat, pentru că se temeau să nu fie bătuţi în plină stradă. După independenţă, Vladimir s-a simţit abandonat şi exlus: „Moldovenii au votat independenţa, iar a doua zi au plecat cu toţii să muncească în Rusia: pe noi însă ne-au lăsat aici, cu această independenţă, pentru că eu nu sînt nici vărul, nici cumnatul lor…”.


„Noi existăm, nu trăim!”

Interviul cu două doctorese de la clinica din Suhuluceni, Zina şi Lenuţa, ne arată gradul de nemulţumire şi de deznădejde la care au ajuns angajaţii din sectorul public de nivel mediu. Amintirea vieţii lor din perioada sovietică depăşeşte orice accente nostalgice, melancolice. Această amintire li se impune ca un punct central de referinţă faţă de care viaţa lor actuală li se înfăţişează ca o cumplită şi nesfîrşită bătaie de joc, din care singura soluţie este să plece, oriunde, „la Rusia, România, Italia sau Israel”, doar ca să poată munci şi „cîştiga o bucăţică de pîine”.

Vocea unui actor ne aminteşte că 1/3 din populaţie este plecată la muncă peste hotare, dintre care doar 1/10 lucrează legal. Banii trimişi de „gasterbaiteri” echivalează cu bugetul anual pe ţară.


Revoluţia furată
În timp ce mainstream-ul presei de la Chişinău aşteaptă dezlegarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 prin dezvăluirea unei presupuse implicări a serviciilor secrete moldoveneşti, ruseşti şi/sau transnistrene, acest spectacol ne îndreaptă cu privirea spre o posibilă implicare a serviciilor secrete româneşti, cu referire la Wikileaks şi agenţia americană de inteligenţă Stratfor, pentru a declanşa aici o revoluţie „colorată”. Aşa sau altfel, un interviu cu un tînăr, Mitică, dintr-un sat din apropierea Chişinăului, ne arată cît de paralele au fost interesele sale (şi ale altora ca el), în acea zi de 7 aprilie, cu cele ale manifestanţilor rebeli din faţa Parlamentului şi Preşedinţiei.


Vînătoarea de vrăjitori corupţi
Vînătoarea de la Pădurea Domnească de acum un an (şi felul în care a fost administrat acest caz de către organele de resort) este prezentat ca un alt episod din istoria recentă a R. Moldova care scoate în evidenţă calitatea clasei noastre politice şi modul necinstit şi netransparent în care aceasta înţelege să guverneze. Audierea lui Vlad Plahotniuc de către Comisia parlamentară de anchetă, reconstituită în capitolul 5 al acestui spectacol, ne arată un personaj abil, manipulator şi foarte stăpîn pe situaţie, în faţa unei comisii aparent aprige, dar neputincioase. Personajul Vlad Plahotniuc este de o sinceritate fariseică atunci cînd, întrebat de o membră a comisiei în privinţa componenţei dubioase a echipei de vînători, formate cum se ştie din politicieni şi funcţionari de nivel înalt alături de oameni de afaceri autohtoni, afirma cu cinism că dacă s-ar verifica şi celelalte vînători, s-ar descperi o componenţă nu mai puţin interesantă.

Pentru echidistanţă şi pentru a avea un tablou complet al acestui episod, lipseşte episodul convorbirilor telefonice interceptate, care a urmat vînătorii şi care dezvăluie un alt element, la fel de păgubos şi la fel de profund încetăţenit în practica autohtonă de guvernare, cea a „dialogului” prin telefon între exponenţi ai unor puteri administrative în mod normal autonome.


Dincolo de unele exagerări, inevitabile într-o operă atît de ambiţioasă, spectacolul „Moldova indenependentă. Erată” s-a impus printr-o înaltă măiestrie şi acuitate a observaţiei. Spectacolul va fi urmărit cu o satisfacţie catartică, dîndu-ne hrană de gîndit în privinţa istoriei noastre recente, îmbuibată de mitologie, grandilocvenţă, agresivitate şi neputinţă, și în care orice public îşi poate descoperi întrebările şi năzuinţele. E un spectacol pe care îl putem privi şi juca laolaltă, cu toţii, pe post de psihodramă, pentru a ne potoli nevrozele de cetăţeni ai unei ţări independente fără voie şi a ne face, poate, să evităm greşelile, cel puţin de acum înainte.


[1] Союз Писателей Молдавии, Материалы Пленума правления Союза Писателей МССР от 30 октября 1987 года, Кишинев, 1988, п. 39. Din motivul că la plenară au fost prezenţi invitaţi de la Moscova, discursurile au fost ţinute în rusă.

[2] „Tata era la partid. Mama credea în Dumnezeu. În vacanță mergeam la Gagra, Soci, Batumi … Am fost așa de … Rupeam bucata de tort”.

[3] „Oamenii civilizaţi se orientează spre Europa!”

Text publicat pe platzforma.md

Un borş de culoarea curcubeului, gătit la Spălătorie

Teatrul-Spălătorie ne-a obişnuit de mai bine de doi ani, de cînd a apărut, cu spectacole care-şi propun să ne pună în faţa unor probleme sociale, existenţiale, să ne dea hrană de gîndit, cum se spune, şi, în spiritul tragediei antice, să ne cureţe. După Aristotel, tragedia are misiunea de a trezi spectatorului o stare de catharsis, altfel zis să-l „spele” de pasiunile sale rele, precum mila sau teama. Prin această din urmă misiune, Teatrul-Spălătorie îşi justifică denumirea, recuperîndu-i ironia în registru tragic.

Deunăzi am fost la premiera unui spectacol montat la Spălătorie: Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot?. E un spectacol mai puţin obişnuit în lumea teatrului de la Chişinău şi asta din cîteva motive. În primul rînd, pentru că este jucat de actori neprofesionişti (cu o singură excepţie: actorul Ion Borş, cu un nume care pică la ţanc), mai mult chiar, de oameni care, prin acest spectacol pus în scenă de autori şi regizori profesionişti (Nicoleta Esinencu şi Jessica Gause), îşi povestesc propria dramă. După modelul docu-teatrului, spectacolul foloseşte documente şi mărturii autentice pentru a le expune într-o manieră directă, firească, „din prima sursă“. A doua particularitate a acestui spectacol este că face să vorbească nişte oameni care ţin de o categorie de persoane discriminate, stigmatizate în societatea noastră şi care, prin urmare, se feresc, în mod explicabil, să-şi facă cunoscută o trăsătură importantă a identităţii lor: orientarea sexuală. Personajele acestei piese document sînt gay, lesbiene şi persoane din familiile lor, „contaminate“ prin procură de acest stigmat. În limbajul consacrat al persoanelor LGBT, acest spectacol reprezintă un soi de coming-out colectiv, orchestrat şi prezentat de o manieră expresivă cu ajutorul resurselor acestui gen de artă.

Faptul că spectacolul este jucat de actori neprofesionişti, de „experţi“ ai propriei vieți, arată publicului că nu are de a face cu nişte „personaje” închipuite dintr-o „ficţiune”, ci că aceşti oameni există, că ei sînt printre noi; e suficient să deschidem ochii pentru a-i vedea, să întindem mîna pentru a-i atinge, să ne descuiem mintea pentru a-i recunoaşte şi a-i accepta aşa cum sînt, în umanitatea lor. Poveştile acestor „personaje“ reale alternează, dialoghează, se contrazic şi se completează, formînd un „borş” colorat de mărturii personale (personajele participă la pregătirea unui borş real pe durata spectacolului), asezonat cu citate din afirmaţiile unor celebrităţi mondiale (Michel Foucault, Elton John, Lady Gaga…) şi cu crîmpeie din discursurile homofobe ale unor notabilităţi locale (Petru Bogatu, Mihai Ghimpu, Fiodor Ghelici ş.a.). „Acţiunea“ se desfăşoară într-o bucătărie, spaţiu eminamente familial (şi familiar), aflat în opoziţie latentă faţă de spaţiul public. Spectatorul este invitat să pătrundă în acest univers cu aer de familie, în care personajele se înrudesc în virtutea unei drame comune, cea a neacceptării majoritare, şi să guste din acel „borş“ de culoarea curcubeului. Am gustat şi eu din el. Avea gustul borşului făcut de mama.

După un alt spectacol, Clear History (despre holocaustul evreilor din Basarabia şi Transnistria), jucat acum cîteva luni la acelaşi teatru, am participat la o discuţie între public şi echipa artistică. Cineva din public întrebă la un moment dat, cu o inocenţă senină: de ce au ales realizatorii să monteze un spectacol despre evrei? La această întrebare, o actriţă, Doriana Talmazan, răspunse că nu este (sau nu este doar) un spectacol despre evrei; e un spectacol despre noi toţi, despre societatea noastră, într-un moment greu de istorie.

Spectacolul Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot? nu este (doar) un spectacol despre homosexuali. E un spectacol despre noi, despre felul în care ne putem accepta (sau nu) aproapele şi, prin urmare, pe noi înşine, fără să ne învăluim de o ignoranţă protectoare şi de o moralitate ipocrită. E un spectacol care ne face să intrăm în universul unor oameni, invizibili pentru că neacceptaţi ca atare, deşi existenţi pretututindeni şi dintotdeauna. Va reuşi oare să ne cureţe de milă şi de teamă faţă de noi înşine? Mergeţi de vedeţi şi gustaţi…

Publicat în CriticAtac

„Clear history” la teatrul Spălătorie: un manifest de neuitare

Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga Nicoleta Esinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradă incomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acest teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: Nicoleta Esinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episod din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din România, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un teatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmai îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un exercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine civică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză de conștiință publică în societatea noastră.   

Spectacolul îmbină într-o formă polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă (Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria. Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului, gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei[1].            

Deşi nu eram un spectator neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a copleșit un sentiment de groază și de vină.

De mai bine de 40 de ani, națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de marea conflagrație[2]. Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956, apoi odată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată[3].

În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.

Astăzi practic nu mai avem evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal, fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali! Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din „ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care, astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși, pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci, antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se manifeste pe larg în doar cîțiva ani?

Atunci cînd o putere autoritară se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional „favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv, între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.

Contrar titlului său („Clear history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.

---

[1] Vezi în acest sens studiul remarcabil semnat de cercetătoarea Diana Dumitru în revista World Politics, ianuarie 2011; vezi şi Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru studierea holocaustului în România, Iaşi, Polirom, 2004.

[2] A se citi lucrările istoricului Tony Judt despre Europa postbelică.

[3] Amintesc că negarea holocaustului este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea în majoritatea ţărilor europene.