Percepțiile față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova (sondaj de opinie - raport)

percepțiile față de persoanele fără adăpost

Republica Moldova

mai 2017

raport elaborat de: Anna Legcobit – anna.legcobit@imas.md comanditar: Petru NEGURĂ (în cadrul unui proiect de cercetare susținut de OAK Foundation)

www.imas.md

De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?

Colaj din fotografii de (1) kspatula şi (2) Dorin Goian.

Dacă ai ocazia să vizitezi anumite oraşe americane, cum este New York, Chicago sau San Francisco, îţi poate sări în ochi omniprezenţa persoanelor fără adăpost în zonele centrale ale oraşului. Îi vezi peste tot: în jurul staţiilor de metrou, în parcurile şi pe bulevardele centrale, stînd întinşi pe trotoar sau cerşind din picioare, în linişte sau cîntînd şi discutînd cu glas tare, singuratici sau în ciucuri în jurul unui aparat de radio, cu cîine sau fără, mîncînd sau fumînd etc. etc... La Chişinău, nu prea vezi persoane fără adăpost în centrul oraşului şi, de fapt, aproape nicăieri, decît în anumite suburbii – poate cîţiva, în mod excepţional, prin zona pieţei şi a gării sau în zone ascunse, cum ar fi gunoişti sau gropi de canalizare. Această aparenţă îţi crează percepţia că în oraşele americane persoanele fără adăpost ar fi mult mai multe şi că ele reprezintă o „problemă”, cu siguranţă mai mare decît la noi. În realitate, cifrele disponibile arată că proporţia persoanelor fără adăpost în raport cu populaţia generală este similară în oraşele americane şi ale noastre, variind, în funcţie de estimări, între 0,5% şi 1%. Ne vom întreba, prin urmare, de ce persoanele fără adăpost sînt atît de vizibile în oraşele americane, pe cînd în cele din Moldova (în speţă la Chişinău) – mult mai puţin. O scurtă anchetă de teren, cu interviuri, observaţie şi fotografii, făcută în oraşul Berkeley (zona San Francisco) şi la Chişinău, ne vor ajuta să înţelegem mai bine sensul şi natura acestei vizibilităţi[1].

Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova

Foto: Dorin Goian

Eram cu un profesor american de asistenţă socială (W. David Harrison) în vizită la o parohie catolică din comuna Stăuceni, municipiul Chişinău, care administrează două centre de asistenţă socială din comunitate: un centru de asistenţă medico-socială pentru persoane vulnerabile (bătrîni singuratici, persoane cu dizabilităţi) şi un Cămin de noapte pentru persoane fără adăpost. Pe parcursul convorbirii profesorului cu preotul, la care eu asistam de o parte mai degrabă în calitate de martor, preotul a repetat în cîteva rînduri că „societatea moldovenească e o societate bolnavă”. De ce? Pentru că atunci cînd au fost create aceste două centre, au obţinut susţinere din surse private şi publice germane: de la asociaţia catolică Caritas, de la donatori privaţi germani şi chiar de la guvernul RFG, dar nici cea mai măruntă contribuţie, în bani sau natură, din partea guvernului moldovean sau a municipalităţii. Şi comunitatea locală din satul Stăuceni a rămas mută la campania de colectare de fonduri lansată de parohie cu această ocazie. Poate nu are lumea de unde? Există săraci şi la Stăuceni, numai că, în jurul bisericii şi tot aşa kilometri în deal şi la vale, cît cuprinzi cu ochiul, vezi numai case şi vile mari, cu două, trei etaje şi cu maşini sclipitoare la porţi. Mai mult chiar, cînd au auzit localnicii că se va deschide un cămin pentru persoane fără adăpost, oamenii s-au electrizat şi s-au mobilizat pentru… a împiedica construirea căminului. La fel, cînd în 2003 urma să se deschidă Centrul pentru persoane fără adăpost din Chişinău, vecinii s-au împotrivit cu hotărîre, iar centrul a putut fi deschis doar după negocieri şi medieri intense cu vecinii nemulţumiţi.[1] Un caz similar a avut loc în 2011, cînd vecinătatea dintr-un cartier din Chişinău a colectat semnături împotriva deschiderii unui centru pentru copii cu dizabilităţi. Tot aşa, în 2012, vecinii unui cartier din Bălţi au protestat împotriva deschiderii unui Centru de îngrijire medicală pentru persoane infectate HIV/SIDA…[2]

Avem oare într-adevăr o societate bolnavă? Cu această întrebare sunîndu-mi persistent în urechi cu vocea preotului catolic am mers cîteva zile în şir. Pînă la urmă am hotărît să încerc a răspunde la această interogare care sună mai mult a întrebare retorică. În acest articol, voi încerca să mă dezmeticesc dacă şi din ce motive comunităţile locale nu participă sau participă nesemnificativ în Republica Moldova la crearea şi întreţinerea centrelor de îngrijire şi asistenţă socială pentru persoane vulnerabile.

După o scrutare a terenului, am găsit la această chestiune, pe de o parte o explicare mai degrabă locală, ce ţine de gestiunea ONG-urilor şi, pe de altă parte, o înţelegere globală, de ordin social a chestiunii.



Un sector asociativ vulnerabil

Cîţiva experţi au analizat în ultimii ani problema finanţării ONG-urilor din Republica Moldova. Aceste studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare a ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor[3].

O altă problemă cu care se confruntă sectorul asociativ din Moldova este slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor.[4]

La prima vedere, în Republica Moldova există un număr mare de ONG: 8200 în 2012. Judecînd după numărul de ONG la 1000 de locuitori, sectorul asociativ din Republica Moldova este ceva mai puternic decît în Ucraina şi Rusia (1,9 ONG/ 1000 locuitori în RM; 1,6/1000 în Rusia şi 1,2/1000 în Ucraina), dar este mult mai slab decît în ţările vecine din Balcanii de vest şi Europa centrală (România: 2,9, Macedonia: 5,6, Ungaria: 6,6, Croaţia: 9,6). Dar şi aceste cifre privind numărul şi proporţia ONG în RM trebuiesc relativizate, întrucît 65% dintre toate ONG din RM activează în municipiul Chişinău şi doar 25% pot fi considerate active, cu iniţiative şi proiecte la zi.

În plus, organizaţiile neguvernamentale (de toate profilurile) nu se bucură de o încredere foarte mare în societatea noastră. Conform Barometrului de Opinie Publică din noiembrie 2013, doar 21.6% au încredere în ONG-uri, în timp ce 53% nu au încredere în organizaţiile de acest fel[5]. Încrederea socială scăzută faţă de ONG ar putea să se datoreze, potrivit unor studii, transparenţei reduse în administrare şi finanţare la un număr mare dintre aceste organizaţii.[6] Această încredere scăzută nu caracterizează în mod exclusiv sectorul neguvernamental. În societatea noastră, majoritatea instituţiilor publice şi neguvernamentale, cu excepţia Bisericii, suferă, cel puţin pe parcursul ultimilor 15 ani (de cînd se fac sondaje de opinie fiabile), de un deficit important de încredere socială. Unii experţi explică această rată scăzută de încredere din partea populaţiei civile printr-o slabă cunoaştere a activităţii acestor organizaţii. Totuşi, în 2012 activitatea ONG-urilor a devenit mai vizibilă (prin diferite instrumente media, dar şi prin campanii, tîrguri, cluburi de presă organizate de ONG etc.). Încrederea rămîne totuşi scăzută, conform ultimului BOP, şi din motivul creşterii exigenţei şi aşteptărilor populaţiei faţă de activităţile ONG.[7]

Vulnerabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale (prin dependenţa de granturi străine) îşi găseşte în mare măsură explicaţia în cadrul juridic şi legislativ, cel puţin pînă recent nefavorabil durabilităţii financiare a ONG-urilor prin finanţare publică[8], donaţii private şi venit în baza serviciilor prestate.

În urma acţiunilor promovate de Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în R. Moldova – 2009-2011, au fost adoptate unele modificări legislative: „Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la voluntariat, astfel iniţiind edificarea unui cadru favorabil pentru desfăşurarea activităţilor de voluntariat. A fost adoptată Legea cu privire la serviciile sociale care recunoaşte asociaţiile obşteşti drept prestator de servicii sociale. A fost lansat Programul de granturi pentru OSC de tineret şi a fost elaborat cadrului legal respectiv. De asemenea, au fost elaborate indicaţii metodologice cu privire la particularităţile contabilităţii în organizaţiile necomerciale.”[9] Totuşi, încă multe modificări legislative urmează a fi adoptate de parlament şi o serie de acţiuni se cer a fi întreprinse. Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova (SDSC) – 2012-2015, iniţiată de Consiliul ONG (un organ umbrelă de ONG-uri), cu participarea Parlamentului RM, cu susţinerea USAID şi FHI360, au elaborat un plan de acţiuni care urmează a fi adoptate şi realizate de către Parlament şi Guvern, cu implicarea Consiliului ONG. Preluînd experienţa ţărilor din regiune şi din democraţiile afirmate în consolidarea sectorului asociativ, SDCV 2012-2015 promovează instituirea unui climat favorabil prin punerea în aplicare de către Parlament şi Guvern a trei seturi de mecanisme pentru asigurarea viabilităţii financiare ale OSC: 1) Finanţarea publică directă şi indirectă, prin facilităţi/ scutiri fiscale, granturi, subsidii bugetare, granturi pentru anumite scopuri de utilitate publică, contracte pentru prestarea unor servicii sociale; 2) filantropia privată, încurajată prin facilităţi fiscale pentru donatori, inclusiv prin deducerea donaţiilor, direcţionarea unui procent din impozitul contribuabililor şi 3) generarea de venit, prin instituirea unui mediu favorabil pentru desfăşurarea activităţilor economice, facilitarea fiscală a activităţilor de antreprenoriat social[10].

Există totuşi şi o parte de responsabilitate a ONG-urilor de această durabilitate financiară limitată. Din unele studii[11] şi discuţii pe care le-am purtat cu nişte manageri şi angajaţi ai unor ONG cu profil social, dar şi cu unii experţi în domeniul administrării sectorului neguvernamental[12], organizaţiile non-profit din RM au rareori strategii eficiente de colectare de fonduri (fundraising) pe lîngă societate, comunităţile locale şi a agenţilor economici. În plus, cei mai mulţi administratori de ONG percep această sarcină ca fiind în primul rînd aproape inutilă, din motivul că ar aduce venituri nesemnificative, şi, în al doilea rînd, umilitoare. Solicicitarea granturilor de la insituţiile finanţatoare internaţionale rămîne pînă la urmă o procedură destul de complicată de obţinere de finanţare, dar mereu la îndemînă şi cu şanse de reuşită verificate.



O problemă de „mentalitate” şi/sau de „capital social”?

Unii angajaţi şi lideri de ONG cu profil social cu care am discutat, au raportat de asemenea obstacole de „mentalitate” şi lipsa unei „culturi a dăruirii” („culture of giving”) care împiedică populaţia civilă să susţină, cu mijloace şi eforturi proprii, aceste organizaţii în acţiuni de interes social (de ex. asistenţa şi îngrijirea unor grupuri de persoane vulnerabile). Această ipoteză trebuie luată în calcul, mai ales că există multe cazuri documentate (a se vedea introducerea acestui text) în care reprezentanţii unor comunităţi locale s-au opus deschiderii unor centre de asistenţă socială pentru persoane vulnerabile în vecinătatea locuinţei lor.

Cum se întîmplă că într-o societate ca a noastră în care aproape toată lumea e legată prin relaţii de rudenie şi prietenie, relaţii informale la care oamenii recurg pe larg cînd ajung la ananghie în virtutea unui soi de solidaritate aproape natural „de clan”, să fie atît de nepăsătoare şi uneori ostilă faţă de activităţile promovate de ONG-urile de asistenţă socială?

Potrivit unor teoreticieni anglosaxoni ai „capitalului social” (în primul rînd R. Putnam şi D. Narayan)[13], solidarităţile tradiţionale, de tip „bonding” (stabilite între rude, prieteni, cumetri etc.) ar favoriza acapararea relaţiilor de putere în defavoarea instituţiilor statului şi ale societăţii civile. Din această perspectivă teoretică, în societăţile în care relaţiile sociale de tip „bonding” sînt dominante, structurile asociative şi statul de drept sînt slabe, iar oamenii sînt centraţi pe o logică de supravieţuire sau de înavuţire, cel mai des fără să ţină cont de interesul comunităţii în ansamblu. Acest tip de solidaritate, înrădăcinat în ţările din „sud” ca Italia sau Grecia (şi, desigur, Moldova) are funcţia de a compensa lipsa de încredere în instituţii şi organizaţii publice şi neguvernamentale, percepute ca anonime şi manifestînd un interes individual ascuns.[14] Totodată, relaţiile de solidaritate de tip „bonding” întreţin cercul vicios al unei dezvoltări sociale anemice, dublate de o creştere economică de subzistenţă (D. Narayan). Dimpotrivă, în societăţile moderne şi democratice, în care relaţiile dintre oameni sînt construite „pe orizontală”, în baza unui set de valori împărtăşite (pe primul loc încrederea) şi „reciprocitatea normelor”, sectorul asociativ este unul puternic, capabil să mobilizeze grupuri de oameni (altminteri necunoscuţi personal între ei) în vederea atingerii unor obiective de interes comun. Comunităţile construite pe relaţii de tip „bridging” dezvoltă structuri asociative solide, favorizînd la rîndul lor o dezvoltare a schimbului şi a întreprinderilor economice şi, astfel, o creştere generalizată a bunăstării.

Din acest punct de vedere, societatea noastră se clădeşte în mare parte pe solidarităţi tradiţionale, „pe verticală”, în detrimentul relaţiilor mediate de structuri asociative şi de instituţiile statului. Gradul de încredere între cetăţeni şi între aceştia şi instituţiile statului şi ale societăţii civile sînt preponderent negative, iar oamenii se bizuie în mare măsură pe capacităţile proprii şi pe relaţiile personale pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi satisface anumite nevoi (în general bazice: materiale sau de protecţie). Orice iniţiativă orientată spre un interes altruist sau colectiv este în general privită cu suspiciune sau cinism. Oamenii sînt axaţi pe atingerea sau păstrarea interesului propriu sau al mediului de origine, fiind vigilenţi faţă de iniţiativele venite dinspre structurile asociative (ca şi cele ale oricăror grupuri „străine”), percepute ca o potenţială ameninţare la adresa integrităţii grupului de apartenenţă.

Ne regăsim ca în oglindă în această reprezentare a „societăţii ne-civile”, puternic integrată în interiorul grupurilor primare, dar segregată în spaţiul comun, cel format între grupurile şi grupusculele de tot felul. Societatea moldoveană seamănă surprinzător de tare cu un bloc de locuit post-sovietic, atît de tipic astăzi, în care apartamentele sînt întreţinute cu grijă şi păzite cu gelozie, iar scara, liftul şi intrarea în bloc rămîn abandonate întunericului şi nepăsării generale.

Teoriile capitalului social îi pot ajuta pe nişte decidenţi binevoitori să formuleze politici care să favorizeze coeziunea, solidaritatea şi participarea în sînul unei societăţi, prin informare şi formarea unor norme şi valori favorabile acestor deziderate şi prin investiţii în capacităţile organizaţionale ale indivizilor, în primul rînd ale celor deprivaţi de resurse. Dar aceste teorii ale capitalului social nu ne explică de ce unele societăţi (cele „sudice”/ „estice”) şi grupuri evoluează sau persistă în forme anomice de sociabilitate şi sărăcie, pe cînd alte societăţi (cele „nordice”/ „occidentale”) şi grupuri înfloresc în structuri asociative puternice şi sisteme prospere de producţie şi comerţ.

În răspăr cu aceste teorii ale „capitalului social”, sociologul francez Pierre Bourdieu defineşte şi teoretizeazăcapitalul social (caracterizat prin relaţiile de apartenenţă şi recunoaştere în sînul unui grup social), în legătură de interdependenţă cu capitalul economic (măsurat în funcţie de nivelul de bunăstare şi prin capacitatea de producere şi reproducere a bunăstării), capitalul cultural (determinat prin nivelul de educaţie şi de familiaritate cu un anumit tip de cultură – în sensul său dublu de „bun cultural” şi „stil de viaţă”) şi capitalul simbolic (care, prin anumite coduri culturale, limbaj şi ritualuri practicate în interiorul unor grupuri, legitimează posesia unor capitaluri sociale, economice şi culturale inegale, mascînd raportul de putere – arbitrar – prin care această inegalitate este instituită)[15]. În scrierile sale tîrzii, Bourdieu denunţă miturile „revoluţiei” neo-liberale ale lucrului voluntar şi flexibil (altfel zis ale lucrului pe timp de noapte, în week-end, oricînd şi oriunde – visul nemărturisit al oricărui angajator), prezentate ca manifestări ale progresului şi ale modernităţii, în numele participării şi libertăţii economice.

În acest model de înţelegere a „capitalului social” (ca un cîmp de lupte simbolice), sîntem departe de „capitalul social” în înţelegerea pacifică a lui Putnam, bazată pe încredere, comunitatea valorilor şi pe „reciprocitatea normelor”. Bourdieu în schimb este sensibil la formele de inegalitate pe care societatea modernă, „civilizată”, le instituie şi le maschează. Iar societatea civilă, în speţă sectorul asociativ cu profil social, reprezintă unul din aceste domenii în care raporturile de putere se traduc adeseori prin manifestări sociale aparent dezinteresate, bazate pe valori de voluntariat şi solidaritate, dar care nu fac decît să perpezueze multiple forme de inegalităţi şi opresiune. Din această perspectivă, organizaţiile sociale care îşi propun să ajute persoanele vulnerabile se limitează în general la menţinerea lor pe „linia de plutire” (adică în viaţă), rareori punînd în cauză mecanismul social şi economic care generază şi reproduce marginalizare şi excluziune.

Probabil că adevărul despre „capitalul social” se află undeva la mijloc între viziunea romantică a lui Putnam şi înţelegerea conflictuală a lui Bourdieu. Ambele teorii pot fi însă utile, folosite complementar şi cu discernămînt, căci avem nevoie de încredere şi de „reciprocitate a normelor”, rămînînd vigilenţi asupra relaţiilor arbitrare de putere pe care aceste norme şi valori le pot ascunde, iar formele de ajutor şi solidaritate umană trebuiesc încurajate, odată cu un dram de reflexivitate şi spirit critic prin care să denunţăm condiţiile sociale care produc vulnerabilitate.



În loc de concluzie

Întorcîndu-ne la întrebarea de la începutul acestui text, referitoare la starea de sănătate a societăţii noastre, vom încerca să formulăm, în lumina ideilor şi datelor înşiruite mai sus, nişte elemente de explicaţie şi chiar anumite recomandări adresate reprezentanţilor sectorului neguvernamental, mai cu seamă celor din sfera socială.

Societatea moldovenească se află încă într-o criză profundă, caracterizată printr-o comunitate răzleţită, printr-o încredere socială scăzută şi printr-o capacitate civică slabă. Dar această stare nu este una definitorie şi nici permanentă. Ea are o istorie recentă (a tranziţiei post-sovietice, marcată de o explozie necontrolată a libertăţilor individuale şi a relaţiilor de putere, acaparate de grupuri de interese, care continuă să-şi dispute şi astăzi zonele de influenţă şi dominaţie) şi o istorie lungă (cea sovietică, precededată de administraţia românească şi cea ţaristă) ale căror efecte durabile asupra „mentalităţilor”, a raporturilor de forţe şi de solidaritate din sînul populaţiei din Republica Moldova (sau ce a a mai rămas din ea) încă urmează a fi studiate.

Pentru a încuraja participarea comunităţilor locale la activităţile de voluntariat şi ajutor social, organizaţiile neguvernamentale trebuie să-şi depăşească sentimentul (aristocratic) de umilire, elaborînd şi promovînd strategii inteligente şi oneste de colectare de fonduri din rîndurile populaţiei şi ale agenţilor economici. Această acţiune în aparenţă administrativă (de diversificare a surselor de finanţare) ar contribui în acelaşi timp la consolidarea comunităţilor şi la durabilitatea sectorului asociativ, cultivînd totodată valori sociale pozitive de solidaritate, empatie şi încredere. De cealaltă parte, statul va avea grijă să instituie un cadru juridico-legal care să favorizeze formarea şi dezvoltarea structurilor asociative, participarea populaţiei în acte de voluntariat şi filantropie şi să promoveze un model de coeziune socială, bazat pe echitate şi incluziune.

________________________________________________________________________________




[1] Din mărturia directorului Centrului de găzduire şi orientare pentru persoane fără adăpost din or. Chişinău, Iurie Ursu.

[2] E un fenomen întîlnit şi în Occidentul „sănătos”, numit „not in my backyard” (NIMBY) sau în franceză „pas dans ma cour”, cu referire la reacţiile de rezistenţă din partea unor locatari la proiecte de dezvoltare de interes public (inclusiv şi deschiderea unor centre pentru persoane vulnerabile) promovate de primărie, guvern sau instituţii private în vecinătatea locuinţelor lor. Pentru mai multe informaţii despre acest fenomen, cf.:http://en.wikipedia.org/wiki/NIMBY. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru această remarcă.

[3] USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10.

[4] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. Despre acest aspect vom discuta într-un alt articol pe platzforma.md.

[5] Mai exact: „nu prea am încredere”: 25,7%, 27,3% – „nu am deloc încredere”, 20,2% – „am oarecare încredere”, 1,4% – „am foarte multă încredere”. Cf. Institutul de Politici Publice, „Barometrul de Opinie Publică” (BOP), sondaj efectuat de „CBS Axa”, noiembrie 2013. Acest coeficient de încredere este în uşoară scădere faţă de sondajele din 2010 (30% – încredere pozitivă şi 40,2% – încredere negativă), dar în foarte slabă creştere faţă de 2008 (20,4% – încredere pozitivă şi 52% – încredere negativă).

[6] Astfel, potrivit unui studiu despre transperenţa şi finanţarea ONG din 2012, “(…) Circa 57 % din organizaţiile neguvernamentale participante la studiu au solicitat confidenţialitatea informaţiilor prezentate (…), fapt garantat de către OCT Caraseni [autor]. (…) este parţial inexplicabilă această solicitare cu atît mai mult cu cît a fost înaintată inclusiv de organizaţii care în textul formularului de studiu au specificat că ONG este transparentă şi toate informaţiile despre ONG sînt fie publice fie disponibile la solicitare”. Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, Beneficiar: Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a Organizaţiilor Neguvernamentale din Moldova „CONTACT”, decembrie 2011.

[7] „Indexul sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile din Republica Moldova – 2012”, iunie 2013, p. 8.

[8] În şedinţa Cabinetului de Miniştri din 27/11/2013, la care s-a discutat proiectul de buget pentru 2014, proiectul direcţionării celor 2% din impozitul pe venit în folosul unei ONG a fost respins. Consiliul Naţional pentru Participare (organ creat la iniţiativa Guvernului Republicii Moldova în calitate de organ consultativ, din 19.01.2010) au dat în judecată Guvernul RM pentru netransparenţă la discutarea şi adoptarea proiectuluide buget pentru 2014. A se vedea Antoniţa Fonari, „Membri ai CNP au acționat Guvernul în judecată pentru netransparență!”, postare pe blogul A. Fonari pe 27 noiembrie 2013.

[9] SDCV 2012-2015, 2012, p. 6.

[10] SDCV 2012-2015, 2012, p. 10; Nicolae Procopie, Doina Crăciun, „Raport de monitorizare a implementării Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 -2015, perioada de monitorizare”, Perioada de monitotrizare: 2012 – octombrie 2013, Chişinău 2013 (document nepublicat, oferit spre consultare cu bunăvoinţa Consiliului ONG).

[11] Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, 2011.

[12] Am făcut interviuri pe viu şi prin email cu directorii a două organizaţii de asistenţă socială şi una de apărare a drepturilor omului, ambele din Chişinău; la fel, am avut discuţii cu o angajată a unei organizaţii de asistenţă socială (a copiilor orfani dintr-un sat din municipiul Chişinău), cu administratoarea Căminului pentru persoane fără adăpost dintr-o suburbie a mun. Chişinău şi cu o coordonatoare de proiect a reprezentanţei unei ONG internaţionale în Moldova de protecţie a copiilor cu dizabilităţi. Totodată, am avut convorbiri cu doi experţi în sectorul asociativ din RM: Gheorghe Caraseni şi Antoniţa Fonari.

[13] Robert D. Putnam, “Bowling alone: America’s declining social capital”, Journal of Democracy, Vol. 6 (1995) 1, 64-78; Robert D. Putnam, Making democracy work. Civic traditions in modern Italy, Princeton, Princeton University Press, 1993; D. Narayan, Bonds and Bridges. Social Capital and Poverty, PREM, World Bank, 1999.

[14] A se vedea Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prospertity, New York, Free Papers Paperback, 1995. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru sugestie.

[15] Pierre Bourdieu, La distinction – critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979; Pierre Bourdieu, “Le capital social”, in Actes de la Recherche en Sciences Sociales, 31 (1980), 2-3; Pierre Bourdieu et al, La Misère du monde, Paris, Seuil, 1993; Pierre Bourdieu, « L’essence du néolibéralisme », Le Monde diplomatique, mars 1998; Pierre Bourdieu, „Le mythe de la « mondialisation » et l’État social européen”, Intervention à la Confédération générale des travailleurs grecs, (GSEE) à Athènes, en octobre 1996. In « Contre-Feux », 1998:http://sitecon.free.fr/bourdieu.htm#Le mythe de la “mondialisation”; Martti Siisiäinen, „Two Concepts of Social Capital: Bourdieu vs. Putnam”, Department of Social Sciences and Philosophy, University of Jyväskylä (articol nepublicat).

(publicat pe www.platzforma.md)

Marii perdanţi ai revoluţiei de catifea în aşteptarea statului-adăpost

Foto de Dorin Goian

Cei mai mulţi dintre moldoveni s-au simţit perdanţii revoluţiei cu flori şi cîntece de la sfîrşitul anilor '80. De pe o zi pe alta, mulţi dintre ei şi-au pierdut economiile. Valoarea venitului lor lunar a căzut drastic şi nivelul de trai pe potrivă. Unii şi-au pierdut peste noapte lucrul care i-a hrănit vreme de ani buni, fiind puşi în situaţii penibile şi cu urmări incerte de supravieţuire. Pentru mulţi dintre aceşti oameni, dezvrăjiţi iremediabil de simbolurile revoluţiei şi ale democraţiei, anii „socialismului înfloritor” au devenit, retrospectiv, un adevărat paradis, pierdut irevocabil, iar partidul comuniştilor, o promisiune – fie şi înşelătoare – de a-l restitui.

Elitele noastre intelectuale şi democrate au manifestat în toţi aceşti ani o lipsă de înţelegere desăvîrşită pentru aceşti oameni, clasîndu-i şi judecîndu-i pe toţi laolaltă, fără drept de apel, pe criteriu politic („electoratul PCRM”). Dar în acest fel, elitele autointitulate democratice comit fie o eroare de raţionament (pentru că îşi construiesc raţionamentul pe premise proprii, deseori false), fie un act de rea voinţă (atunci cînd le refuză „celor mulţi” o raţionalitate proprie, prezentîndu-i drept victime ale propagandei, actuale sau trecute). Şi în definitiv, ei nu fac decît să persiste într-o eroare strategică cu efecte nefaste, adîncind groapa dintre aceste elite şi „poporul” dezabuzat de versurile şi flamurile fluturate cîndva cu ardoare într-un scurt moment de solidaritate între cele două clase.

Cum să-i înţelegi pe aceşti dezmoşteniţi, fără a-i asculta? Cum să-i asculţi, fără a-i judeca? Am căutat să vorbesc cu cîţiva dintre cei care au pierdut literalmente totul în anii 1990: lucru, familie, adăpost, sentimentul de coerenţă cu sine şi cu lumea, încredere în viitor etc.. Cine dacă nu ei ne-ar putea explica mai bine ce au pierdut în această tranziţie care nu mai sfîrşeşte şi care este sensul acestor pierderi, trăit ca un stigmat pe piele proprie? Dacă reuşim a le înţelege pierderile, traiul şi trăirile, vom reuşi poate să le înţelegem mai bine şi pe ale noastre şi, în cele din urmă, pe noi înşine?

«У меня всё было, кроме самолёта... Cама сделала глупость... И всё потеряла...»[1], - mi se destăinuie mătuşa Galina, cu greu înghiţindu-şi suspinul.  

S-a născut la Magadan în 1953 dintr-un tată rus şi o mamă tătăroaică (din Crimeea). Îşi face studii la tehnikumul de comerţ din regiune, o alegere practică şi care se va adeveri avantajoasă. Căsătorită cu un militar, Galina străbate toată Uniunea în lung şi în lat, locuind şi lucrînd cîţiva ani în unităţi militare. Prin anii 70 se mută cu soţul la Chişinău. Aici studiile de merceologie îi prind de minune, ajutînd-o să se angajeze în posturi plătite onorabil la „Univermag” („Unic”), apoi la „Aureola” (magazin de bijuterii). Divorţează în 1982, dar îşi continuă viaţa nestingherit mai departe. Anii 1990 i-au adus însă Galinei necazuri în lanţ: către sfîrşitul deceniului suferă primul infarct cerebral, apoi al doilea... De parcă ar fi fost puţin, în 2000 îşi vinde apartamentul, cumpără altele două şi, „trasă pe sfoară”, le pierde pe amîndouă... Uite aşa ajunge în stradă, iar acum şi aici, de bine de rău, la Centrul pentru persoane fără adăpost. Ce „nesăbuinţă” i-a marcat în aşa hal destinul? Ce fel de „trădare”? Necazuri familiale, pare că-mi zice, aproape în şoaptă. Fiul ei, cu care a locuit pe strada Pugaciov, a ajuns şi el în stradă, căştigîndu-şi existenţa din surse mărunte, nu tot timpul legale, fapt pentru care a ajuns şi în închisoare. „La ce-i mai trebuie mamă?” – se întreabă doamna Galina, retoric. Azilul de bătrîni ar fi o şansă pentru ea de a-şi găsi grijă şi adăpost. Atîta timp însă cît fiul ei se consideră apt de muncă şi nu renunţă oficial la filiaţie, nu este nici ea formal eligibilă pentru a fi internată în această instituţie (prespunîndu-se că acest fiu îi va purta de grijă)[2].

Încetaţi să o hărţuiţi cu întrebările dvs.!, - ne întrerupe autoritar convorbirea doamna Marina, tovarăşa Galinei, văzînd starea prietenei sale agravîndu-se... „Nu din vina noastră am ajuns aici...” - îmi explică ea pe un ton defensiv. „У нас было всё. По обстоятельством стали бомжами”[3]. Oricine poate ajunge ca noi...

Marina s-a născut la Bălţi în 1951 şi a studiat la Universitatea din Chişinău, facultatea de istorie, pe care nu ajunge s-o termine, din lene sau neseriozitate, o zice chiar ea, în glumă: „Nu-mi ardea atunci de facultate, deşi poate mi-ar fi prins bine pînă la urmă...”. Din 1974, Marina lucrează pînă în 1991 pe post de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили... Но работали с интересом...”[4] Avea un salariu de 80 de ruble şi-i ajungea berechet!

Cum a trăit în epoca sovietică?... „Золотые времена... У нас действительно был коммунизм, а мы не знали”[5] - îmi spune Marina, vizibil însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam... Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mu-u-ult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей».

Anii 1990 trec peste viaţa Marinei ca un tăvălug. În 1991, mama ei (de fapt sora mamei care i-a fost ca o adevărată mamă) se îmbolnăveşte de cancer şi în scurt timp moare. Tot atunci părăseşte postul la studiou. După o vreme, se angajează ca infirmieră la un spital, dar şi acolo i se spune că trebuie să ştie moldoveneşte şi în scurt timp este concediată. „Ştiu eu moldoveneşte, - îmi zice, nu de asta m-au dat afară...” Apoi s-a întîmplat ce s-a întîmplat («Так получилось...»[6]): propriile rude o înşeală. De atunci, stă şi lucrează pe unde apucă... Cu băiatul ei, care lucrează la piaţă, s-a revăzut după o despărţire de 10 ani, perioadă în care a rupt intenţionat legăturile cu familia, de necaz şi ruşine. Are copii buni, păcat de zis! Dar nici ei nu au o casă a lor, săracii. Sînt nevoiţi să închirieze.

Dar nu e mare scofală! – bravează Marina, afişînd un optimism puţin forţat! Mai are un an doi şi va putea sta la azil (azilul de bătrîni din Chişinău). Acum sînt prea tînără, - îmi zice ea şăgalnic. Doar dacă am avea parte de guvernanţi mai de treabă... Uite, să zicem în loc de monumentul acela mare şi lung de la gară, nu mai bine ar face o casă pentru pensionari fără adăpost?! Noi am plăti, nu-i vorbă, din pensie...

 

Domnul Oleg citea dintr-o carte în toată această vreme deoparte, trăgînd periodic cu ochiul (şi poate cu urechea) spre noi. Invitaţia mea de a-şi împărtăşi povestea vieţii o primeşte fără ezitare. Pentru început îmi povesteşte beleaua prin care şi-a pierdut apartamentul şi a ajuns „fără adăpost”. În 1998, un cumnat îi cere un împrumut, îi propune o afacere, are încredere în el şi iată... «У меня всё было в квартире: аппаратура, мебель румынская...» [7]. Pierde totul, peste noapte. La sfîrşitul anilor 1990, îşi frînge umărul într-un accident. Din acel moment, doar mila prietenilor – şi acum acest Centru – îl mai salvează de la pierzanie.

În epoca sovietică, a trăit ca toată lumea: s-a născut la Chişinău în 1947, tot aici îşi face şi studiile, stă în rînd pentru apartament, pe care îl primeşte destul de repede, în trei ani. Lucrează în miliţie vreo 10 ani, şef la vama din aeroport, apoi ca sectorist. Soţia a lucrat în organele KGB, la secţia pentru minori, în aşa-numita «Детская комната»[8]. Ei şi mai repede i-a venit rîndul la apartament, în mai puţin de jumătate de an. A trăit bine, doar că «не сложилось в под конец»[9]...

Cu sora e încă în relaţii bune, dar ea nu ştie ce i s-a întîmplat, n-a vrut să-i spună. De ce să-i facă sînge rău? Şi soţia, dacă ar afla, ar zbura îndată să-l viziteze, deşi au divorţat de multă vreme.

În Centrul pentru persoane fără adăpost e bine, sînt oameni cumsecade pe aici, doar că mediul e cam... stau laolaltă cu „boschetari adevăraţi”, («действительно бомжи»). Dar pînă la urmă asta sînt cu toţii: nişte boschetari – mă asigură resemnat domnul Oleg. Şi Gheorghe Grîu (actorul) a trecut pe aici...

În azilul de bătrîni îi este greu să ajungă fără relaţii, dar speră să-şi poată perfecta actele cît de repede şi să fie acceptat, pînă la urmă... Este optimist.

În epoca sovietică, aceşti trei subiecţi, intervievaţi la un Centru pentru persoane fără adăpost din Chişinău, au avut cu toţii un statut şi un venit onorabil, iar cariera lor cu nimic nu părea să prevestească situaţia lor actuală. Anii 1990 au venit în viaţa fiecăruia dintre ei ca un şir de cataclisme pe toate planurile, fără legătură aparentă între ele.

Fiind deja divorţaţi, aceşti trei subiecţi îşi pierd cu adevărat legăturile cu familia abia în anii 1990, tot atunci cînd îşi vor pierde şi locuinţa (sau locuinţele), din cauza înşelătoriei din partea unui membru al familiei. Pierderea adăpostului vine în cazul lor mînă în mînă cu ruperea liantului familial, cu tot cu sentimentul de încredere şi de protecţie pe care familia i le procura (sau ar fi de aşteptat să i le procure) în mod firesc. Este probabil piederea cea mai dureroasă, poate mai greu de suportat decît cea a adăpostului permanent, o ruptură pe care o deneagă de altfel, fiecare în felul său, în ciuda abandonului aparent din partea copiilor şi a altor rude apropiate. Oleg îşi spune că ar fi suficient să le spună surorii şi fostei lui soţii, pentru ca aceştia să-i sară de îndată în ajutor. Marina susţine cu înverşunare că are nişte copii minunaţi. De ce atunci locuieşte în stradă? Pentru că nici ei nu o duc uşor, zice ea... Galina pare cea mai nefericită, pentru că îşi asumă ruptura cu fiul său, considerîndu-se totodată vinovată de starea ei de fapt. Ne amintim „nesăbuinţa” misterioasă care i-a cauzat pierderea domiciliului. Prin urmare, „La ce-i mai trebuie lui [aşa o] mamă?” nu mai sună ca un reproş adresat fiului ei, ci ca o mustrare aruncată sieşi. Spre deosebire de Galina, ceilalţi doi subiecţi se prezintă ca nişte victime ale unor escrocherii (comise, cum spuneam, chiar de rudele lor apropiate). Insistenţa cu care Marina vrea să ne convingă de inocenţa ei şi a lor faţă de propria lor năpastă apare şi pe fundalul marginalizării şi stigmatizării acestei categorii de persoane în societatea noastră şi în sistemul instituţional de asistenţă socială din R. Moldova, moştenitor al sistemului sovietic de protecţie socială, în care persoanele fără domiciliu stabil erau criminalizate (cf. celebrul decret din 1961 «Об усилении борьбы с лицами, уклоняющимися от общественно-полезного труда и ведущими паразитический образ жизни»[10]).

Există totuşi un soi de fatalism în modul în care îşi prezintă problema, mai ales ultimii doi subiecţi («Так получилось... », «не сложилось...», «по обстоятельством...»[11]), atribuindu-şi nenorocirile unor conjuncturi nefavorabile. Această frazeologie exprimă în mărturiile celor trei un sentiment acut de nesiguranţă, pe care îl generează şi îl întreţin lipsa adăpostului permanent, fragilitatea liantului familial şi mai ales absenţa percepută a unui stat paternalist viabil, cum era în memoria lor Uniunea sovietică. În lipsa unui stat-providenţă, viaţa de zi cu zi apare, în percepţia lor, ca fiind ghidată de un destin arbitrar şi implacabil. Pe fundalul unei nesiguranţe cronice, Centrul pentru persoane fără adăpost devine, fie şi pentru un timp, substitutul parţial al unei vieţi de familie.

În aceste condiţii de restrişte, azilul de bătrîni din Chişinău apare pentru Galina, Oleg şi Marina, ca şi pentru atîţia alţii ca ei, ca o fata morgana a unei protecţii pierdute, o speranţă de a urca pe un cerc concentric superior în acest tărîm al strădaniei post-paradiziace.

---

[1] Am avut totul, în afară de avion... Dar am făcut o prostie... Şi am pierdut totul.

[2] Această informaţie am aflat-o de la o angajată a Centrului pentru persoane fără adăpost din Chişinău. Nu dăm numele real al Centrului din motiv de confidenţialitate. Din acelaşi motiv, numele subiecţilor intervievaţi sînt fictive.

[3] Am avut de toate. Împrejurările ne-au lăsat fără adăpost.

[4] Făceam filmuri de rahat... Dar lucram cu tragere de inimă.

[5] Vremuri de aur... Noi chiar am avut comunism, fără să ştim.

[6] Aşa a ieşit...

[7] Am avut totul în apartament: aparataj, mobilă românească...

[8] „Camera pentru copii”.

[9] Nu s-au aşezat lucrurile pînă la urmă...

[10] „Despre intensificarea luptei cu persoanele care se eschivează de la munca utilă societății și duc un mod parazitar de viață”.

[11] „Aşa a ieşit...”, „nu s-au aşezat lucrurile...”, „aşa au fost împrejurările...”.

Text publicat pe www.platzforma.md: http://platzforma.md/?p=1 (tot aici a se vedea şi nişte comentarii la acest articol)

Femeia de pe treptele Justiției

De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă. Desluşesc de la distanţă în inscripţiile de pe pancarte, atunci cînd microbuzul trece mai lent pe lângă acel loc, că este vorba de fiul ei, judecat şi arestat în baza unui „dosar fals”. De fiecare dată, la vederea protestatarei mă cuprind sentimente amestecate şi ambigue: de admiraţie faţă de tăria femeii şi, totodată, față de perseverenţa ei aparent inutilă; de revoltă neputincioasă faţă de o instituţie reputată pentru nenumăratele abuzuri comise de-a lungul anilor şi, totodată, de consideraţie, anevoie reprimată, pentru toleranţa acesteia în raport cu o protestatară vizibil incomodă (poate că democraţia nu e o cauză cu totul pierdută în ţara asta?); și aș mai adăuga un sentiment de duioşie faţă de această mostră aproape arhetipală de fidelitatate maternă - greutatea unui asemenea sacrificiu nu cred că aş fi în stare să mi-o asum vreodată.

Emoţia pe care o încerc de fiecare dată cînd trec pe lîngă femeia cu pancarte cedează însă, invariabil, unor preocupări zilnice, cîtuşi de puţin importante, deşi cu siguranţă rizibile faţă de tabloul acelei revolte neclintite. Pentru unii călători şi pietoni femeia de pe treptele Procuraturii este doar „obiectul” unei curiozități pasagere, pentru alţii înseamnă un prilej de scandal (asemeni unui lucru căruia nu-i vezi rostul)... Pentru cei mai mulţi însă femeia cu pancarte devine – după mai mulți ani – o imagine obişnuită, banală, imperceptibilă prin familiaritatea ei. Mă gîndesc că acea mamă disperată poate muri fără să-şi ducă la împlinire protestul. Sau poate tocmai aceasta ar fi încununarea firească a unei astfel de cazne? Cînd femeia a lipsit cîteva zile la rînd de la locul protestului, m-am gîndit cu groază că poate a învins-o boala, moartea.
Cînd protestatara a reapărut, m-am grăbit să vorbesc cu ea, să o ascult. Nu găsesc la fața locului decît pancartele, ea fiind în clădirea procuraturii pentru o a cîta oare procedură judicară. În căști îmi sună, piesă cu piesă, album cu album, un Massive Attack întins, elastic, imponderabil. Citesc din Mitul lui Sisif: „Zeii îl osîndiră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică și fără speranță”. În cafeneaua de vizavi beau o cafea lungă, slabă, de unde urmăresc cu o curiozitate de copoi scările Procuraturii. Îmi plătesc consumația și mă întorc „la post”. Într-un tîrziu, după mai bine de două ore de veghe, apare femeia, cu zîmbet pe buze și cu bucuria unei gospodine care te poftește, de hram, în casa mare. Mă așez confortabil pe un scaun improvizat în spatele lozincilor și-i urmăresc fața smeadă, ochii iscoditori, ridurile din colțul ochilor, urcînd și coborînd în ritmul cuvintelor aruncate revendicativ.
Soarele urca tot mai sus, oamenii intrau şi ieşeau nenumăraţi pe uşile Procuraturii, în timp ce femeia nu mai prididea să-mi spună trista întîmplare a fiului ei înşelat de justiţie şi în paralel povestea protestului ei, care începe hăt în 2005. Am înţeles că nu este dispusă să se lase înfrîntă, chiar dacă este silită să nu mănînce şi să nu bea aproape nimic pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoită să părăsească locul supliciului său, mergînd undeva la toaletă – drept care i-a fost refuzat în clădirea Procuraturii. Îi este totuşi recunoscătoare primăriei pentru că îi dă voie să-și continuie acțiunea.

Varvara Zingan. Foto: Curaj.net

Felul specific de a protesta – un amestec de tărie, răbdare şi smerenie – al femeii de pe scările Procuraturii, pe nume Varvara Zingan, venită dintr-un sat din Transnistria, mi se pare un gest aproape eroic şi în acelaşi timp revelator pentru relaţia pe care o au oamenii de rînd din Basarabia şi Transnistria cu cei „puternici” (agenţii statului sau cei „bogaţi”), mai ales la sat. Smerenia i-a ajutat să reziste în condiţii de restrişte şi opresiune. Pe de altă parte, ei au răspuns greutăţii destinului şi dominaţiei politice printr-o atitudine de umilitate fermă, de revoltă tăcută. Varvara Zingan întruchipează chintesenţa celor care au supravieţuit războaielor, foametelor şi deportărilor, rămînînd fideli credinţelor şi intereselor lor intime. Cînd am vorbit cu ea ultima dată era aproape optimistă, nu atît în legătură cu șansa fiului ei de-a fi eliberat, cît faţă de dreptatea protestului pe care îl trăieşte. Ar trebui să o vedem fericită. Ea ne poate da, cel puțin, un sens urcărilor noastre sisifice.

Text publicat în Contrafort, nr. 7-8, iulie-august 2011.

„Comerțul nu are prieteni”: primii studenți basarabeni în România (1990-1991)

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Odată sosiți în centrele universitare românești, studenții basarabeni se grupau în general în baza relațiilor de prietenie, făcute și consolidate în vîltoarea evenimentelor romantice și revoluționare de la sfîrșitul anilor 1980. Pe parcursul primelor luni după începutul anului universitar, practicile comerciale informale își sporeau eficiența și gradul de organizare prin implicarea acestor relații de solidaritate și colaborare în sînul grupurilor de prieteni și colegi de facultate.

Unele grupuri de studenți comercianți, legați între ei prin relații de prietenie, colegialitate sau rudenie, preluau mai curînd o structură de clan, cu o organizare ierarhică a raporturilor de cooperare și subordonare din interiorul grupului, coordonate de un lider autoinstituit, dar recunoscut ca atare de către membrii grupului. Alți studenți basarabeni formau „echipe” din cîțiva membri, în care nu exista un statut clar de lider, ci mai curînd un fel de „consiliu” care administra afacerile comune în virtutea unui „regulament” nescris prin care se distribuiau sarcinile, se controlau intrările și ieșirile (ambele cu strictețe), se stabileau regulile de relaționare în interiorul grupului și cu membrii altor grupuri. Sarcinile erau diverse și interșanjabile: unul (sau doi „membri”) mergeau la Chișinău (sau în alt oraș din RSSM/URSS) să cumpere marfă și apoi să o transporte prin vamă în România, altul (sau alți doi) urmau să găsească cumpărători sau să vîndă marfa la talcioc (sau consignații), alți co-echipieri (de regulă fluctuanți) mijloceau, la nevoie, relații de parteneriat cu persoane cheie sau rețele locale de comercianți.

La începutul existenței uneia dintre aceste echipe, relațiile dintre membrii nucleului fondator erau bazate pe solidaritate și încredere reciprocă, iar sarcinile și veniturile deopotrivă erau împărțite echitabil. După cîteva luni însă, o etică individualistă – bazată pe interesul personal – își impune primatul asupra celei comunitare (definite prin primatul intereselor grupului și al relațiilor de afectivitate), diminuînd gradul de încredere și solidaritate între „membri”. În acest mod, relațiile de prietenie au fost progresiv înlocuite prin raporturi raționalizate de parteneriat.

În mod obișnuit, aceste grupuri de studenți acționau separat (or piața era destul de încăpătoare pentru toți), alteori ele angajau anumite activități în care își solicitau colaborarea. Pentru a mări investiția în obiectele supuse traficului de frontieră și a spori astfel profitul acestor operații, studenții comercianți – sau echipele din care aceștia făceau parte – aveau nevoie de mai mulți bani. Una din formele cele mai frecvente de colaborare între grupuri – sau între membrii unor grupuri diferite – era împrumutul unor anumite sume de bani. Majoritatea studenților implicați în activități comerciale au fost în repetate rînduri datori și au dat cu împrumut. Unele afaceri se puteau însă solda cu eșec, în cazul în care, de exemplu, marfa era confiscată la vamă. În astfel de situații, un alt împrumut era făcut în scopul diminuării pierderilor din afacerea eșuată. În cazul în care nici aceasta nu reușea, datoriile se acumulau, iar posibilitatea întoarcerii lor la timpul convenit se îngusta. Cel îndatorat avea interesul să tragă tot mai mult de timp, încercînd să-și suplinească golurile financiare, în timp ce creditorii multiplicau strategiile de a-și recupera banii. Aceste relații deveneau uneori și mai complicate în cazul în care unii debitori nu își recunoșteau, din anumite motive, datoria pe care creditorii le-o pretindeau. Relațiile dintre parteneri – și adesea colegi și vechi prieteni – degradau progresiv pe fondul datoriilor neachitate la timp și a tentativelor creditorilor de a le recupera, recurgînd uneori la intimidări și amenințări. Astfel, o parte din studenții care la începutul anului universitar erau buni prieteni și colegi deveneau, la capătul unui an de relații viciate de animozități și neîncredere, adversari redutabili și detestați. Aceste tensiuni puteau lua aparența unor lupte pentru putere, în care miza principală nu era atît împărțirea zonelor de activitate (pentru că nu existau motive reale de concurență), cît manifestarea simbolică a supremației.

Studenții „bișnițari”: între devianță și non-conformism

Studenții basarabeni care au practicat cu regularitate „bișnița” la începutul anilor 1990 au avut de sacrificat multe lucruri pe care ulterior le-au regretat: prietenii, valori „idealiste”, timp – pe care altfel l-ar fi putut acordat studiilor. Totodată acești studenți comercianți au cîștigat cu siguranță o experiență care le-a format și consolidat anumite aptitudini de relaționare, influență și negociere (în raport cu membrii propriului grup și cu alți parteneri, dar și cu agenții statului), de adaptabilitate la condiții solicitante de viață în marginea unor frontiere sociale și morale, sub presiunea unor exigențe multiple și diferite (dictate de activitățile fluctuante ale unei economii informale și, în paralel, de studiile la universitate). Această experiență de viață, care pentru cei mai mulți dintre studenți basarabeni s-a consumat la capătul a doi sau cel mult trei ani de studii, le-a conferit unora dintre ei calități de lideri și de formatori de opinie, care nu vor întîrzia să se manifeste în doar cîțiva ani după terminarea studiilor.

Traversarea frontierelor (de orice fel), încă recent interzise, stătea la baza nașterii unui nou etos care își va căuta în anii care urmează o regularizare juridică și o legitimare morală. Studenții „bișnițari” de la 1990/1991 au devenit, fără să o pretindă (și alături de alte categorii sociale), promotorii unor activități de piață care se vor impune curînd drept normale (comerț internațional import/export, traficul de frontieră) și purtătorii unor modele de mentalitate și de comportament aproape revoluționare pentru acel context de ruptură față de un regim comunist caduc: individualism, consumerism, primatul valorilor materiale etc. Printr-un comportament și un discurs calificabile drept vicioase la acea vreme, această minoritate activă și neliniștită de studenți a contribuit în felul său la reformularea unor modele rigidizate de practici și valori (considerate idealiste și/sau manipulate ideologic), care și-au pierdut eficiența în condițiile în care statul își slăbise brusc monopolul și libertățile individuale au izbucnit la lumina zilei.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

„Twitter Revolution” sau „Revoluția cu pietre”: metafore concurente

Mi-a plăcut textul lui Mircea V. Ciobanu din Jurnal de Chișinău, întitulat Numele revoluțiilor și care e o replică la un articol, publicat de George Damian, care contestă legitimitatea denumirii de „Twitter Revolution”, cu referire și la volumul Revoluția Twitter. Episodul 1: Republica Moldova, apărut la Ed. Arc/Știința, 2010. Această replică, bine argumentată și convingătoare, a lui Mircea V. Ciobanu, mi-a provocat un comentariu.

„Twitter Revolution” e cu siguranță o metaforă, așa cum bine zice Mircea V. Ciobanu. După porecla - iar de regulă porecla are la bază o metaforă - dată de Evgeny Morozov, analistul occidental, în articolul eponim care a înconjurat întreaga lume (virtuală). Iar metafora are funcții cognitive, așa cum bine se știe de la greci încoace, trecînd prin Ortega Y Gasset. În acest caz avem de a face cu o metaforă care ne spune cîte ceva despre felul în care s-a desfășurat „revoluția” din 6-7 aprilie 2009. Ca figură de stil, expresia este desigur în parte arbitrară, dacă încercăm să o înțelegem în buchea ei. Putea fi și „revoluția facebook” sau „revoluția odnoklassninki”, și poate că aceste expresii ar fi mai justificate (pe atunci mai mulți moldoveni aveau cont pe aceste ultime site-uri de socializare)... Oricum, „Twitter Revolution” vrea să spună că la 7 aprilie 2009 a avut loc o revoltă a unor tineri care au comunicat și s-au organizat în mod considerabil cu ajutorul rețelelor de socializare - nu doar Twitter, cu siguranță - și a altor mijloace moderne de comunicare (e-mail, SMS, bloguri etc.).

”Revoluția cu pietre”, așa cum revolta de la 7 aprilie 2009 a fost poreclită de Anatol Țăranu, este și ea o metaforă care spune că această „revoluție” a avut o manifestare brutală, agresivă, primitivă. E o expresie credibilă, ținînd cont de felul în care s-au desfășurat evenimentele (ca și atîtea alte „revoluții”, de altfel). După mine, însă, aceste două metafore descriu realitatea la două paliere diferite. Or, așa cum am încercat să dovedesc în articolul din cartea suspomenită, evenimentele din 7 aprilie s-au desfășurat la cel puțin două nivele: 1) în piață și în fața clădirilor guvernamentale și 2) pe internet (bloguri, rețele de socializare, pe portalurile de știri update-ate „la minut”, în comunicarea sincronică cu experți, jurnaliști, factori de decizie și simpli curioși din țară și din străinătate).

Cei care care pretind că „Twitter Revolution” nu e o sintagmă potrivită pentru desemnarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 greșesc pentru că încearcă să o înțeleagă ad litteram. Cei care însă contestă legitimitatea semnificației acestei sintagme (pretinzînd că mijloacele de comunicare și socializare via internet nu au avut nici un rol în desfășurarea acestor evenimente) se înșeală din nou, cîtă vreme există atîtea mărturii - verificabile empiric - ale persoanelor care au folosit abundent aceste noi mijloace media de informare în scopul de a comunica (pe interior și cu „străinătatea”), de a se mobiliza și a de a se organiza în acele zile care au provocat schimbări sociale și politice aproape „revoluționare”...

1990-1991: epoca urmașilor lui Ostap Bender

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Vizibilitatea opulenței, pe care o arătau (uneori fără să vrea) studenții moldoveni care practicau „bișnița”, inspira admirație și invidie printre colegii lor mai puțin afirmați în acest plan. Faptul că acest ideal de bunăstare era atins de unii „dintre ei” într-un timp scurt (la doar cîteva luni după începutul anului academic 1990/91) le crea o imagine de persoane inventive, descurcărețe, puternice. Studenții care au reușit să-și facă o astfel de imagine întruchipau în comunitatea studenților basarabeni tot atîtea povești de succes care alimentau miturile îmbogățirii „peste noapte” în această epocă post-revoluționară, în care se credea că totul este posibil. Atît în sînul studenților „bișnițari” (de toate calibrele) cît și în sînul „publicului” studenților „de rînd” circulau legende, adesea fără un substrat real, în care anumiți emuli locali ai lui Ostap Bender reușeau să-și facă averi din transportarea și vînzarea unor obiecte aparent lipsite de orice interes comercial, cum ar fi mercurul sau minele cu cerneală pentru pix, descoperite grație unui fler comercial aparte. Mulți studenți nu încetau să spere că într-o bună zi le va surîde și lor norocul, cînd își vor putea agonisi acel „milion” himeric, de care unii, vezi bine, s-au și învrednicit. În acest scurt interval de destindere legală și morală, unii admiteau scenarii care frizau domeniul penal, odată ce acestea le promiteau „graalul” jinduit. Astfel, niște studenți au încercat să producă în condiții de casă (sau de cămin) votcă contrafăcută, dar s-au lăsat păgubași în momentul în care calitatea băuturii a fost compromisă. Alții s-au arătat tentați de „combinații” și mai puțin onorabile, cu scuza că îndată ce se vor căpătui, vor reveni la un mod de viață onest.

Limitele pe care le impuneau agenții statului în calea transportării produselor comerciabile în România erau deseori văzute de către studenții moldoveni care practicau „bișnița” ca pe tot atîtea bariere de depășit, pe căi nu neapărat loiale. Regulamentul vamal al URSS/RSSM, valabil la acea dată, impunea fiecărui student moldovean limita de a transporta în România doar un singur aparat electronic, marcat în pașaport cu ștampilă, obiect rezervat exclusiv uzului propriu și prin urmare supus obligației de readucere în țara de origine. Această constrîngere i-a făcut pe studenții comercianți să genereze o serie de subterfugii și strategii pentru a putea continua transportarea aparatelor tehnice (în special a televizoarelor) din RSSM/URSS în România. Una dintre ele era apelarea la serviciul unui alt student basarabean, de acord să transporte (la buna înțelegere) un aparat electronic, uzînd de dreptul său unic de a trece frontiera cu un obiect de acest fel. Mituirea vameșilor, un alt mijloc de a ocoli interdicția, era totodată una din practicile – răspîndite la acea vreme – care instituia un soi de complicitate între studentul comerciant și agentul statului la înfrîngerea unor norme legale instaurate de către autoritățile respectivului stat.

Practicarea comerțului de frontieră (și a altor activități de economie informală) de către studenții moldoveni avea legătură directă cu reprezentarea pe care aceștia o aveau și o împărtășeau față de statul din care proveneau (și față de autoritatea pe care acest stat o întruchipa în ochii lor). În percepția studenților basarabeni din anul academic 1990/1991, statul URSS era pe punctul de a-și slăbi autoritatea și de a-și consuma legitimitatea. Acest an era perceput prin urmare ca un interval în care vechile legi și cutume își suspendau provizoriu valabilitatea, iar cele noi întîrziau să apară. Convingerile naționaliste (filo-române și anti-rusești) pe care le împărtășeau mai mulți studenți moldoveni, proaspăt veniți de pe valurile „mișcării naționale”, le împrumuta acestor sentimente „anti-sovietice” o legitimitate ideologică. Reperele de legalitate erau cu atît mai fluctuante pentru ei cu cît cadrul legal impus de țara gazdă (în care mulți studenți înfruntau dificultăți de adaptare) era și el de împrumut. Nașterea statului Republica Moldova la 27 august 1991 nu a fost nici ea de natură să le ofere imediat tinerilor moldoveni o ancorare solidă într-un sistem de norme clar stabilit, dat fiind condiția recentă și – în percepția multora – provizorie a acestui stat.

În această perioadă de ambiguitate juridică, abaterea de la anumite norme legale nu mai era văzută neapărat de tinerii plecați în toamna lui 1990 la studii în România ca un fapt reprobabil, cîtă vreme ele încălcau, în percepția lor, interesele particulare ale cetățenilor. Comportamentul (și posibilele acte de „devianță”) ale tinerilor erau coordonate și verificate mai ales prin prisma unui sistem de valori – personal și de grup –, moștenit din familie și comunitatea de origine. Totuși, în această perioadă „revoluționară”, cînd pozițiile etice ale generațiilor vechi erau asociate cu vechile sisteme de valori și norme, apăreau negreșit contradicții între viziunile părinților și cele ale fiilor și fiicelor lor. În ambiția lor de emancipare față de vechile cadre normative care le contraziceau noile principii și năzuințe – de libertate, putere și confort material –, tinerii își exprimau tot mai deschis dezacordul față de un mod de viață – marcat de lipsuri și sacrificii în numele unui cod normativ, simbol al unui presupus bine comun – pe care îl considerau injust și desuet. Una din consecințele acestui proces socio-mental, prin care vechile coduri normative sînt parțial abolite, parțial substituite, era instaurarea unui soi de nihilism axiologic; proces pe care sociologul francez Emile Durkheim îl numea „anomie” și pe care Dostoievski l-a analizat prin reflecțiile personajului său Ivan Karamazov, potrivit căruia „dacă Dumnezeu [alias Statul etern și atotputernic, în care toți au crezut ca în D-zeu] nu există, totul este permis”. Unii studenți care practicau activități economice informale își defineau pentru ei înșiși și pentru tovarășii lor un nou orizont moral care le asigura activității lor un suport etic și o raționalitate practică. Așa cum acest orizont era variabil și extensibil de la caz la caz, în marginile lui își puteau ușor face loc anumite intenții și acte calificabile drept „deviante” din perspectiva „vechilor” legi și cutume.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Bișnița printre studenți: fantasma opulenței într-o lume săracă

(a se citi după Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței, vezi mai jos)

Proaspăt ieșită din epoca Ceaușescu și din iureșul revoluției din decembrie 1989, România a apărut în ochii primilor studenți basarabeni ca o țară sărăcită, umilită, îndoită sub povara unei penurii și opresiuni totalitare persistente. Rafturile magazinelor de stat încă mai luceau de lipsurile produselor de primă necesitate. În schimb, toată lumea vindea și cumpăra ceva. Țara întreagă devenise un talcioc imens. Se vindea și se cumpăra practic totul, cu pasiune și frenezie, și peste tot: în gări, în stații, la tarabe și în plină stradă. Căminele studențești au devenit adevărate mall-uri ale acelor vremi de restriște. Într-o cameră de cămin puteai cumpăra țigări și bere, în alta cafea, în a treia blugi, în următoarea obiecte electrocasnice și tot așa. Studenții basarabeni au descoperit în România post-revoluționară o lume în care ubicuitatea obiectelor de consum ascundea cu greu incapacitatea celor mulți de a se bucura efectiv de ele.

Pentru cei mai mulți dintre studenții basarabeni și bucovineni, „bișnița” a apărut ca un mijloc firesc și la îndemînă de a-și suplini bugetul studențesc și de a-și îndestula un surplus de nevoi. La prima lor călătorie în România, unii studenți au fost încurajați de părinții și de apropiații lor să ia cu ei anumite lucruri (cafea sau obiecte electrocasnice mici) în ideea comercializării lor odată ajunși la destinație, pentru a-și face rost de valută locală (la Chișinău încă mai circula rubla sovietică) pînă la primirea bursei. Totuși, cei mai mulți dintre studenții basarabeni aflau în gară, la primele contacte cu localnicii, inventarul obiectelor produse în URSS care se bucurau de o cerere sporită în partea locului.

La început aproape orice putea servi drept marfă în acest „mic trafic de frontieră”, căci România la acea vreme era o piață nesățioasă care înghițea aproape totul în materie de mărfuri de consum: becuri electrice, baloane de gumă, săpunuri parfumate, pastă de dinți „de marcă” etc. etc.. Unii proaspeți studenți, mai familiari cu cultura „înaltă”, traficau cu un anumit succes bunuri „simbolice”: cărți (maeștrii existențialismului și ai absurdului Camus și Kafka se vindeau ca pîinea cea caldă) și plăci de vinil (la acea vreme casa de discuri rusească „Melodia” producea albumele monștrilor sacri ai rockului occidental: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. – prețuite cu sfințenie de rockerii români de toate vîrstele).

Pe măsură ce creșteau cererile cumpărătorilor români pentru obiecte de calitate, sporeau și nevoile comercianților pentru formule de trafic cît mai rentabile. O parte din studenții basarabeni au descoperit în scurt timp că, printr-un efort bine administrat cu un dram de imaginație și de simț practic, „bișnița” le poate mări veniturile substanțial. Așa cum, potrivit unor mărturii, controlul vamal era mai relaxat în primele luni după plecarea studenților basarabeni în România, comerțul informal tindea să devină o ocupație sistematică. După acumularea unei sume de bani din profiturile mărunte sau cu ajutorul unor împrumuturi luate de la rude și prieteni, unii studenți reușeau să transporte obiecte mai mari (televizoare, frigidere, casetofoane) și prin urmare mai profitabile. Cererea pentru televizoarele sovietice era atît de mare în România încît unii studenți nu mai ajungeau cu aparatul lor la talcioc sau la consignație (locurile principale de vînzare / cumpărare a produselor provenite din URSS), ci îl realizau direct în gară sau, fără taxe și comision, taximetristului.

În timp ce comerțul informal de frontieră realizat cu obiecte mărunte era o îndeletnicire preponderent feminină, „marea bișniță” – cu obiecte de calibru (electrocasnice, „drujbe”, motociclete...) – era apanajul bărbaților. O împărțire sexuală a sarcinilor, motivată în general de distribuția inegală a forței fizice (forță necesară cel puțin la transportarea obiectelor respective), dar care nu rămîne fără consecințe în plan material și social pentru fiecare grupă de gen. În percepția unor studenți moldoveni din 1990/91, „marea bișniță”, care implica riscuri diverse și uneori un anumit grad de violență, se asocia cu un ideal de bărbăție, bazat pe cultul forței brute și disprețul valorilor „feminine” (sensibilitate, neagresiune). Studentele moldovence din prima promoție au încercat și ele să facă puțină „bișniță” – odată ce toată lumea în jur asta făcea –, pentru a-și acoperi eventualele găuri în buget. Mărfurile transportate de studente în traficul pe care îl făceau cu ocazia călătoriilor periodice acasă erau cele ușoare (ca greutate și accesibilitate): becuri, pastă de dinți, cărți, bijuterii ieftine. Acestea erau vîndute de regulă direct în cămin sau plasate în consignații, în care costul comisionului era preferat disconfortului vînzării în condiții de talcioc. Implicarea redusă a studentelor basarabene în traficul de frontieră le-a acordat un avantaj de timp, pe care îl puteau folosi, printre altele, la studii sau la o relaționare mai armonioasă cu ceilalți colegi.

La început o strategie de supraviețuire, „bișnița” a fost văzută în scurt timp ca o oportunitate de înavuțire și o marcă de prestigiu. În răspăr cu imaginea studentului sărac (și care corespundea realității în cazul multor studenți din acea vreme în România și R. Moldova), studenții basarabeni care practicau „bișnița” ieșeau în evidență prin vizibilitatea consumului produselor și serviciilor „de lux”. Ei nu își ascundeau preferința pentru țigările scumpe, pentru haine de mărci „bune”, iar odată cu venirea serii ei mergeau în grup – îmbarcați în taxiuri încolo și încoace – să cineze la un restaurant „select”. Pentru mulți dintre acești studenți, ridicarea – simțitoare pentru ei și vizibilă pentru ceilalți – a nivelului de trai echivala cu o cucerire a unei „normalități” occidentale, interzise și jinduite sub regimul comunist și tocmai din acest motiv profund ancorate într-un imaginar hrănit intens de filme străine și consolidat printr-o lectură à rebours a propagandei oficiale. Pentru acești studenți proveniți dintr-o lume în care accesul la bunuri era controlat pe cale administrativă, consumul (cîtuși de puțin ostentativ al) produselor și serviciilor „de lux” era un mijloc de exprimare a unei libertăți (și a unei mărci de putere), percepute de către majoritatea rudelor și congenerilor acestora drept fantasmă ori viciu.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.