Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din
dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui
învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de
comunismul sovietic. Chira Chiralina
este considerată cea mai bună povestire a lui Istrati, inclusiv şi de autorul însuşi. E
povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila,
care îşi povesteşte viaţa şi păsurile, după ce este prins în flagrant că se dă
la Adrian (Zoraffi – un alter ego narativ al scriitorului), în timpul unei
călătorii în căutare de pricopseală. Pentru a-şi explica înclinaţiile homosexuale,
Stavru îşi istoriseşte necazurile care l-au adus la o asemenea „perversiune”.
Primul necaz este o tristă poveste de dragoste imposibilă (pentru Stavru) cu Tincuţa,
fiica unui boier din Brăila, de care se apropie la început din interes pentru
averea tatălui ei, după care rămîne un timp în familia acestuia, acceptînd chiar
să se căsătorească cu ea, dintr-o afecţiune tot mai sinceră pentru aceasta. Tincuţa, însă,
aflînd că Stavru nu e cine se pretindea, se aruncă în apele Dunărei. Apoi,
Stavru se întoarce şi mai mult în timp, cînd, fiind mic şi trăind într-o
familie înstărită din Brăila, împărtăşea clipe de fericire şi desfătare nevinovate
cu mama şi cu sora lui (Chira), momente întrerupte brutal de tatăl şi fratele
său mai mare care îi snopea în bătăi pe toţi laolaltă şi mai cu seamă pe mama lui
Stavru, pentru că îl înşela. După o altă răzbufnire de violenţă din partea tatălui
şi o încercare de răzbunare cumplită faţă de tatăl şi fratele asupritor, mama,
sluţită de soţ, fuge undeva în Istanbul pentru a se trata, iar Stavru şi Chira hălăduiesc
o vreme, căzînd în mrejele unui negustor de „carne vie”, de fete şi băieţi pentru
bogaţii din Turcia. Urmează, peste ani, evadarea lui Stavru şi încercarea
disperată de a o regăsi pe Chira.
Stilul povestirii este expresiv şi sobru. Realistă prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin
focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în
marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea
de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc
şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau în devălmăşie români, armeni, greci, turci
etc. într-un „melting pot” balcanic, oamenii
trecînd cu uşurinţă şi seninăitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă
prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război
Mondial, masacrul armenilor din Turcia, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia
etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil.
Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe
Romain Rolland să-l asemuiască pe P. Istrati cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi,
la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele
lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi
Chira Chiralina este scrisă în 1923,
după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine
poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi
considerate de autor de sine stătătoare? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne
un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în
continuare un model pentru scriitorii de azi, pentru sensibilitatea sa faţă de
nişte vieţi şi destine altminteri anonime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu