Nici eroi, nici trădători de Petru Negură, la Librăria din Centru

Dragi colegi şi prieteni,

Miercuri, 20 august curent, la ora 18.15, la Librăria din Centru (bdul Ștefan cel Mare nr. 126) din Chișinău, va avea loc lansarea cărţii mele Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, ediţie revăzută, apărută la Editura Cartier, în colecția Cartier istoric, colecție coordonată de Virgil Pâslariuc. Prima ediţie a cărţii Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă a apărut în 2009 la editura franceză L’Harmattan. Traducerea din franceză este semnată de regretata traducătoare și profesoară Gabriela Șiclovan. Este penultima traducere a Gabrielei Șiclovan.  

Preț copertă: 199 lei. Preț promoțional în ziua lansării: 159 lei.

Cartea a apărut într-un tiraj de 300 exemplare.

Alături de autor vor participa:

Tamara Cărăuş, cercetătoare în filozofie politică;

Vasile Ernu, scriitor;
Alexandru Voronovici, istoric;
Vitalie Sprînceană, sociolog.

Moment poetic: De la întuneric la lun’inî cu actorul Andrei Sochircă

Moderator: Em. Galaicu-Păun, scriitor, redactor-șef al Editurii Cartier

 „Cartea prezintă interes prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate și erudiţie, dar nu numai. Acest text conţine o decriptare a unui fenomen politic și, totodată, social și cultural – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice și, într-o oarecare măsură, o ruptură cu trecutul – de care avem nevoie astăzi pentru a surprinde multitudinea de aspecte ale complexităţii prezentului.”
Catherine Durandin

„Cartea lui Petru Negură este un succes frumos. Ea ne ajută să înțelegem acest mediu complicat al scriitorilor din Moldova, sfârtecat între mai multe limbi și culturi, în funcţie de mizele internaționale care îl copleșesc.”

Jean-Yves Grenier

„Meritul incontestabil al lui Petru Negură este că a pus degetul pe existența, de multe ori ascunsă în istoriografia românească, a unui curent regionalist, ţinând în același timp de un soi de cult al unui geniu autohton și dintr-o preocupare pentru echitate socială, apărut în sânul unei intelectualităţi a Basarabiei românești aflate în răspăr cu mediul său de origine, dar și pentru că a atras atenția asupra legăturii pe care acest curent ar fi întreţinut-o cu moldovenismul forjat în perioada sovietică.”

Nicolas Trifon

Petru NEGURĂ, născut în 1974 la Chişinău, este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău). A studiat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1991-1996). A fost elev al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale (EDSS), Bucureşti (1999-2000). Şi-a obţinut doctoratul în sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (2007). A fost bursier al Colegiului Noua Europă (Bucureşti), al Fundaţiei „Gerda Henkel” (Germania) şi al Academic Fellowship Program (New York/ Budapesta). Din 2010, P. Negură este lector invitat şi membru al consiliului academic al Şcolii Doctorale Francofone în Ştiinţe Sociale de la Bucureşti (EDSS, Universitatea din Bucureşti). A fost cercetător invitat la Centrul Franco-German „Marc Bloch”, Berlin (vara 2009), EHESS, Paris (aprilie 2013), Universitatea din Califonia, Berkeley (noiembrie 2012), Zweigstelle Leipzig der Sudosteuropa-Gesellschaft, Leipzig (octombrie 2013). Din septembrie 2014, este cercetător invitat la UC Berkeley ca bursier Fulbright. Între 2010 şi 2013, P. Negură a fost coordonator al programului Academic Fellowship Program (Open Society Foundations) în R. Moldova. Din 2011, P. Negură este preşedinte al Forumului de Studii Interdisciplinare „PLURAL”, Chişinău. Din 2013 este coeditor al portalului de atitudine şi analiză socială www.platzforma.md. Este autor al cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, Paris, 2009, şi coeditor (împreună cu Diana Dumitru, Andrei Cuşco şi Igor Caşu) al volumului Al Doilea Război Mondial. Memorie şi Istorie în Estul şi Vestul Europei, Chişinău, Cartier, 2013. A publicat mai multe articole de sociologie şi istorie socială (a culturii şi a învăţământului în Basarabia, Transnistria, URSS, România în sec. 20) în reviste româneşti şi internaţionale de specialitate şi numeroase articole de analiză şi atitudine în presa electronică (a se vedea o parte dintre ele pe: http://petrunegura.blogspot.com/).

Gabriela-Lucia ŞICLOVAN (12 decembrie 1960 – 23 noiembrie 2012), profesoară de istorie, istorie a culturii, istorie a artei, istorie a religiilor şi istorie a Franţei. Autoare a unor lucrări cu caracter ştiinţific (Elemente de filosofie politică în gândirea creștină a Evului Mediu apusean); numeroase traduceri din istorici francezi contemporani.

Premiul Naţional vs. Paul Goma

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, Franţa (Arhiva Leo Butnaru)

Pe 19 august 2014, Premiul Naţional al Republicii, instituit în 2012 de Guvernul RM în locul fostului Premiu de Stat al RM[1], va fi decernant unor personalităţi marcante în domeniului ştiinţelor, tehnologiilor, culturii şi artelor, şi sportului.    

La premiile pentru literatură au fost propuşi, între alţii, Emilian Galaicu-Păun şi Paul Goma (ultimul devenit cetăţean al RM în 2013). Candidatura lui Paul Goma a fost înaintată cu suportul mai multor scriitori şi oamei de cultură (Vladimir Beșleagă, Andrei Țurcanu, Val Butnaru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Nicolae Esinencu) şi insituţii de cultură din RM  (Uniunea Scriitorilor, Institutul de Filologie al Academiei de Științe, Teatrul „Eugene Ionesco”)[2].

Zvonindu-se că dosarul de canditatură al lui Paul Goma este văzut cu rezerve de unii membri ai juriului (ai Guvernului?), Em. Galaicu-Păun a declarat, pe contul său de facebook, că:

„A pierde în faţa lui Paul GOMA este deja o nesperată onoare; a câştiga Premiul Naţional înaintea lui Paul GOMA constituie o mare ruşine. Drept care rog Ministerul Culturii, care m-a propus (fără acordul meu!!!) la Premiul Naţional, să-mi retragă numele de pe lista de concurenţi în favoarea lui Paul GOMA.”

Aşa cum se întîmplă adesea, nu numai prin părţile noastre, premiile acordate în domeniul culturii generează controverse. Discuţiile cele mai aprige apar în domeniul literaturii, poate pentru că, în acest domeniu, criteriile de selecţie şi consacrare rămîn subiective (acestea fiind tributare gustului şi curentelor), iar orgoliile sînt mari, după cum se ştie[3]. Totodată, aceste controverse apar şi din motivul că personalităţile literare mai sînt deseori şi figuri publice, şi care pot să placă sau nu ŞI (mai ales) din motivul prestaţiei lor publice (sau chiar politice) – o apreciere secundară de natură să influenţeze aprecierea pe domeniul strict literar.

Discuţii în contradictoriu apar în general în jurul unor personalităţi controversate, cum a fost, de exemplu scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, autor al unor romane pentru care şi-a cîştigat recunoaşterea literară (mai ales Voyage au bout de la nuit, 1932), dar şi o notorietate echivocă pentru două pamflete apreciate drept antisemite şi filonaziste (Bagatelles pour un massacre, 1937 şi L'École des cadavres, 1938). În 2011, la cererea avocatului şi scriitorului Charles Klarsfeld[4], militant pentru recunoaşterea Schoah-ului în lume, Ministerul Culturii al Franţei a retras numele lui Céline din lista celor 500 de personalităţi şi evenimente pentru care Ministerul planifica organizarea unor celebrări naţionale, anume din motivul scrierilor sale antisemite (calificate de Ministrul Culturii al Franţei, Frédéric Mitterrand, drept „imunde”)[5].

Nu vreau să discut aici meritele literare ale lui Paul Goma, care sînt recunoscute, şi la noi, şi în România şi în Franţa. P. Goma este considerat, pe bună dreptate, drept unul din marii scriitori români ai secolului 20.

Dar să revenim asupra textului hotărîrii care a dat substanţă legală acestui Premiu Naţional al RM. Conform acestui text:

„Se instituie Premiul Naţional, în valoare de 100 mii lei, care se acordă cetăţenilor Republicii Moldova pentru realizări remarcabile care au îmbogăţit substanţial ştiinţa, tehnologiile, cultura, arta şi sportul, au avut un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional [accentuarea noastră, P.N.], un impact considerabil asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic, asupra culturii naţionale şi mondiale.”

Să ne oprim asupra sintagmei accentuate (de mine) în citatul de mai sus. Dincolo de registrul greoi, protocolar al textului legislativ, înţelegem că Premiul Naţional a fost instituit de Guvernul RM pentru a promova anumite personalităţi (de ştiinţă, cultură, sport) din RM pentru ca acestea să ne ducă faima ţării (RM) în lume sau pentru un asemenea merit în trecut.

Am remarcat mai sus meritele literare incontestabile ale lui Paul Goma[6]. Scriitorul român de origine basarabeană a devenit de asemenea cunoscut ca intelectual disident în România comunistă, prin cîteva acţiuni publice de critică, exprimate în 1977, la adresa administraţiei Ceauşescu (după care scriitorului şi familiei i s-a retras cetăţenia României şi au fost expatriaţi). Aceste merite civice fac onoare mai ales României, ratificînd cel puţin aparenţa existenţei unui „spirit critic” în România ceauşistă.

Dar care sînt meritele lui Paul Goma, graţie cărora Republica Moldova ar avea o „imagine pozitivă” în lume?

Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e. toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.

În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus un „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional”. Această „imagine pozitivă” ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.

În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.

Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie supremă de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.

Orice persoană publică – iar scriitorul este în general o persoană publică – trebuie să-şi asume spusele şi faptele. Atîta timp cît Paul Goma va continua să justifice crimele săvîrşite de administraţia Antonescu faţă de populaţia civilă din Basarabia şi Bucovina, orice distincţie de stat acordată acestei persoane publice va ratifica – fie şi implicit – şi concepţiile sale istorice şi politice, la fel cum, este plauzibil ca, în condiţii similare, un scriitor (fie şi valoros) care ar justifica deportările staliniste, nu ar putea primi un premiu de stat al RM, din raţiuni etice şi politice. Aceste raţiuni nu ar putea fi separate de opera literară, atunci cînd întreaga operă este supusă unui examen critic în vederea decernării unei înalte distincţii de stat.

Cei care îl promovează pe Paul Goma, şi cu atît mai mult cei care îi atribuie o înaltă distincţie de stat, trebuie să-şi asume şi această dimensiune – istorică şi politică – a operei scriitorului (inclusiv, a operei sale de non-ficţiune), la fel cum trebuie să-şi asume şi consecinţele – sociale şi politice – pe care această înaltă distincţie le-ar putea genera.

---

[1] HOTĂRÎRE Nr. 399 din  12.06.2012 cu privire la Premiul Naţional, Publicat: 15.06.2012 în Monitorul Oficial Nr. 120-125, art Nr: 441: http://lex.justice.md/md/343574/

[2] Vezi Nicolae Negru, „Premiul Naţional are nevoie de Paul Goma”: http://www.ziarulnational.md/nicolae-negru-premiul-national-are-nevoie-de-paul-goma/

[3] A se vedea, de exemplu, cîteva controverse apărute în contextul decernării Premiului Goncours, premiu care, amintim, nu este organizat şi finanţat de către statul francez, ci de o instituţie independentă (Academia Goncourt).

[4] http://bibliobs.nouvelobs.com/actualites/20110120.OBS6577/doit-on-celebrer-celine.html

[5] A se vedea cîteva materiale în Nouvel Observateur despre controversele apărute în jurul personalităţii lui Céline:  http://tempsreel.nouvelobs.com/vu-sur-le-web/20110121.OBS6701/flash-back-celine-cinquante-ans-de-controverse.html Şi un scurt articol în română pe acest subiect: http://www.librariaromanilor.com/Literatura-universala/un-autor-care-a-starnit-controverse-louis-ferdinand-celine.html  

[6] A se vedea Nicolas Trifon, „Paul Goma et Norman Manea : le témoignage littéraire dans l’engrenage de la concurrence mémorielle”, Le Courrier des Balkans, 10 iulie 2008: http://balkans.courriers.info/article10760.html

 

Panait Istrati - povestitorul unor destine mărginaşe, la margine de lumi

Am recitit după ani, Chira Chiralina, de Panait Istrati, din dorinţa unei reconstituiri mentale a autorului cărţii Vers l’autre flamme. Confession pour vaincus (Spovedania unui învins), pe care o scrie cu Victor Serge, un alt comunist dezamăgit de comunismul sovietic. Chira Chiralina este considerată cea mai bună povestire a lui Istrati, inclusiv şi de autorul însuşi. E povestea lui Stavru, un escroc simpatic, o „haimana de treabă” din portul Brăila, care îşi povesteşte viaţa şi păsurile, după ce este prins în flagrant că se dă la Adrian (Zoraffi – un alter ego narativ al scriitorului), în timpul unei călătorii în căutare de pricopseală. Pentru a-şi explica înclinaţiile homosexuale, Stavru îşi istoriseşte necazurile care l-au adus la o asemenea „perversiune”. Primul necaz este o tristă poveste de dragoste imposibilă (pentru Stavru) cu Tincuţa, fiica unui boier din Brăila, de care se apropie la început din interes pentru averea tatălui ei, după care rămîne un timp în familia acestuia, acceptînd chiar să se căsătorească cu ea, dintr-o afecţiune tot mai sinceră pentru aceasta. Tincuţa, însă, aflînd că Stavru nu e cine se pretindea, se aruncă în apele Dunărei. Apoi, Stavru se întoarce şi mai mult în timp, cînd, fiind mic şi trăind într-o familie înstărită din Brăila, împărtăşea clipe de fericire şi desfătare nevinovate cu mama şi cu sora lui (Chira), momente întrerupte brutal de tatăl şi fratele său mai mare care îi snopea în bătăi pe toţi laolaltă şi mai cu seamă pe mama lui Stavru, pentru că îl înşela. După o altă răzbufnire de violenţă din partea tatălui şi o încercare de răzbunare cumplită faţă de tatăl şi fratele asupritor, mama, sluţită de soţ, fuge undeva în Istanbul pentru a se trata, iar Stavru şi Chira hălăduiesc o vreme, căzînd în mrejele unui negustor de „carne vie”, de fete şi băieţi pentru bogaţii din Turcia. Urmează, peste ani, evadarea lui Stavru şi încercarea disperată de a o regăsi pe Chira.

Stilul povestirii este expresiv şi sobru. Realistă prin registrul limbajului, povestirea este modernă prin focalizarea pe personajele mărginaşe ale unei societăţi aflate ea însăşi în marginea mai multor lumi şi civilizaţii. Fascinantă pentru mine este descrierea de fundal a Brăilei acelor vremi (începutul secolului 20), un oraş-port pitoresc şi cosmopolit, în care trăiau şi lucrau în devălmăşie români, armeni, greci, turci etc. într-un „melting pot”  balcanic, oamenii trecînd cu uşurinţă şi seninăitate de la o limbă la alta, într-o inocenţă prenaţională care nu anunţa cu nimic izbucnirea marilor cataclisme – Primul Război Mondial, masacrul armenilor din Turcia, revoluţia din 1917 şi războiul civil din Rusia etc. –, care au răsturnat acest echilibru de limbi şi culturi, ce s-a dovedit fragil. Preocuparea pentru truditorii şi nevoiaşii din portul Brăilei l-a justificat pe Romain Rolland să-l asemuiască pe P. Istrati cu M. Gorki („un Gorki al Balcanilor”). Totuşi, la personajele lui Istrati lipseşte latura revoluţionară, pregnantă în romanele lui Gorki (mai cu seamă, în Mama), deşi Chira Chiralina este scrisă în 1923, după 13 ani de o intensă activitate socialistă a autorului ei. Aceasta vine poate dintr-un scrupul de a nu amesteca literatura şi politica, activităţi considerate de autor de sine stătătoare? Oricare i-a fost alegerea, Panait Istrati rămîne un mare povestitor al unei epoci ce pare îngropată în trecut. Îl văd în continuare un model pentru scriitorii de azi, pentru sensibilitatea sa faţă de nişte vieţi şi destine altminteri anonime.

Învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm... a copia, a mitui şi a fenta sistemul

Joi, 18 iulie 2014, a fost votat în sfîrşit Codul Educaţiei a Republicii Moldova, un cod pe cît de controversat pe atît de necesar pentru modernizarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova. Am participat la discuţia acestui Cod (şi a altor proiecte de acte ale învăţămîntului) încă la 13 noiembrie 2013, cînd Ministra educaţiei şi miniştrii adjuncţi au discutat vreme de cîteva ore cu experţi şi profesionişti din domeniul educaţiei. Am formulat atunci cîteva întrebări şi sugestii. Majoritatea acestor nedumeriri şi sugestii venite din partea comentatorilor, fie ei conservatori sau modernişti, şi-a găsit reflectare în cea mai recentă versiune a Codului.

În acest articol voi comenta mai puţin conţinutul Codului educaţiei, ci un aspect pe care îl consider capital, legat de punerea în aplicare a respectivului act legislativ.

Fără îndoială, adoptarea noului Cod al educaţiei este un lucru bun, în ciuda criticilor care i s-au adus (mai ales de pe poziţii conservatoare[1]) şi dincolo de aspectele care ar putea – şi sperăm că vor fi – îmbunătăţite în viitorul apropiat. Dar legile cele mai bune şi cele mai inovatoare cad adesea în desuetudine, atunci cînd nimeresc într-un sistem deficient şi corupt. Cu timpul, ele devin nişte „forme fără fond” şi compromit legitimitatea legii însăşi şi a celor care au conceput-o şi au promovat-o. Într-un sistem bazat pe moştenirea copleşitoare a unui învăţămînt supracondiţionat din puncte de vedere politic şi ideologic, cum a fost cel sovietic, şi pe unul greoi şi tot mai corupt după 1991, această Lege ar putea fi sabotată de către chiar cei care sînt chemaţi a o respecta şi a o pune în aplicare.

Voi desfăşura puţin acest argument din perspectiva unei singure practici, dar cu cauze şi efecte grele asupra bunei dezvoltări a învăţămîntului şi a societăţii în genere: plagiatul.

M. C. Escher, Drawing hands, litografie, 1958

Copiatul a devenit o practică încetăţenită printre studenţii la universităţile din Moldova. La sfîrşitul 2011, începutul 2011,Transparency International – Moldova a realizat o anchetă printre studenţii din 5 universităţi importante din mun. Chişinău (USM, ASEM, ULIM, UTM, UPSC): „Rezultatele intervievării atestă o situaţie îngrijorătoare privind practicile de copiere şi plagiat: circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă.”[2]. Studii similare au fost realizate şi în alte ţări din regiune, inclusiv în România[3], în urma scandalurilor stîrnite de acte de plagiat, denunţate la înalţi demnitari, inclusiv primul ministru Victor Ponta. De fapt, aceste cazuri sonore au scos în evidenţă o practică curentă, de care altminteri nu se făcea mare caz, tocmai pentru că a devenit comună.

În baza experienţei proprii de lector la trei universităţi din Moldova, din 2008 pînă în prezent (şi, anterior, în 1996-1999), am constatat că pe parcursul ultimilor două decenii a avut loc o normalizare (în sensul de stabilire ca „regulă nescrisă”) a diferitor practici de fraudă în procesul de studii la universităţi, inclusiv şi mai ales în cel de redactare a lucrărilor la diferite nivele, de la lucrările banale de seminar la lucrările de licenţă şi de masterat[4]. Frauda a devenit o „a doua natură” a studentului moldovean, iar conştiinţa ilegitimităţii acestei practici s-a diminuat pe măsura generalizării ei. Am întîlnit personal în experienţa mea didactică multe situaţii cînd studenţii recurgeau intenţionat la plagiat şi apoi se mirau şi se revoltau cu toată sinceritatea atunci cînd descalificam respectiva lucrare, cu probe concludente. La fel, multe lucrări de licenţă şi de masterat se redactează adesea după aceeaşi metodă (cut/paste). Acest lucru nu împiedică majoritatea cvasi-absolută a studenţilor să susţină lucrarea de licenţă şi să absolvească cu succes facultatea. 

Totodată, această practică este pe larg tolerată (a se vedea conceptul util în acest sens de „devianţă tolerată”[5]) atît de către studenţi, cît şi de profesori. Studiul realizat de Transparency International, citat mai sus, arată în acest sens că un număr mare de studenţi (85%) sînt la curent că plagiatul este o practică frauduloasă şi este penalizată ca atare, şi totuşi „circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă” (idem).

Diverse campanii au fost lansate de Ministerul educaţiei, de Centrul Naţional Anticorupţie şi în urma unor iniţiative civice informale[6], în scopul combaterii fraudelor în instituţiile de învăţămînt. Aceste campanii rămîn ele înseşi un prilej de activism formal şi de corvoadă insituţională, în lipsa unei strategii globale, care să cuprindă toate aspectele fenomenului, inclusiv şi mai ales cauzele sale socio-economice.

Înmulţirea şi înăsprirea penalizărilor ar fi insuficiente pentru combatarea plagiatului, în lipsa unui corp didactic şi a unui personal universitar motivat să le pună în aplicare. Au existat şi pînă acum destule pîrghii administrative pentru a descuraja plagiatul[7]. Dar niciun un student nu a fost penalizat pentru plagiat, din cîte se ştie, iar lucrările de licenţă au fost admise în proporţie de 99%.  

De ce nu sînt motivaţi profesorii să vegheze asupra respectării regulilor anti-plagiat? Pentru că sînt mulţi printre aceştia care practică sau tolerează acte frauduloase în universităţi, fie ele comise de către studenţi sau de cadre didactice. Corupţia este generalizată în mediul universitar (şi în şcoli)[8]. Plagiatul tezelor de doctorat este şi ea o practică răspîndită, de care auzim periodic cu ocazia unor scandaluri mediatice[9]. Nu mai vorbim de alte criterii de calitate academică.

Totuşi, cine este de vină?

Problemele sînt structurale şi ele depăşesc cu mult chestiunea plagiatului şi corupţiei în sine.

Una din cele mai mari probleme, raportate de angajaţii din învăţămînt sînt salariile joase[10]. Într-adevăr, cine poate accepta să se angajeze şi să lucreze cu 3000 lei/ lună, sumă care reprezintă salariul mediu al unui cadru didactic? Cei care pot cîştiga şi din alte părţi (cei mai mulţi lucrează în două sau mai multe locuri). Amintesc că o normă didactică în universităţile moldoveneşti cuprinde în general 800 de ore pe an pentru lectori asistenţi, 720 de ore/an pentru lectori superiori, 680 ore/an pentru conferenţiari şi 600 ore/an pentru profesori universitari. Dintre acestea, 40% pot fi reprezentate de coordonarea tezelor de licenţă şi de masterat şi pentru supervizarea orelor de practică. Faceţi un mic calcul şi vă veţi da seama că o normă didactică presupune o sarcină de muncă enormă.[11]   

Cu toate acestea, bătălia dintre profesori pentru ore la facultăţile din universităţile noastre este dură. Profesorii cu un statut stabil la catedră vor avea de la 1,5 norme în sus. De la sine înţeles, cei cu un statut mai recent şi deci mai fragil se vor mulţumi cu mult mai puţin.

Despre ce fel de calitate a orelor mai putem vorbi în asemenea condiţii?

Nu este de mirare că un asemenea sistem este considerat nedrept. Dar omul nostru a fost învăţat de ani mulţi să aplice un singur mijloc de acomodare la orice sistem considerat injust: nu schimbarea sistemului, ci acomodarea perversă la el – în calitate de strategie de subzistenţă, „armă a celor slabi”. Dar cum poţi conduce un colectiv de angajaţi cu o asemenea stare de spirit? Atunci cînd nu se pot găsi resurse logistice şi intelectuale suficiente pentru a se crea surse alternative de venit la facultate, de exemplu prin obţinerea unor granturi din surse internaţionale pentru diverse proiecte didactice sau de cercetare, forme perverse de management vin să compenseze deficitul de motivaţie: mangamentul de tip „lasă-mă-să-te-las” (atunci cînd fiecare lector face ce vrea şi cum îl duce capul) şi managementul autoritar (atunci cînd şefu’ decide totul, aşa cum vrea muşchiu’ lui), care are şi el o tradiţie lungă în Moldova şi în ţările din regiune – un sistem de gestiune, care reduce şi mai mult gradul de participare şi (auto)dezvoltare profesională a cadrelor didactice şi conferă strategiei de „sabotaj latent” vizibilitatea unei activităţi asidue. Între aceste două forme de management sînt posibile desigur variaţii şi formule hibride. 

Aceeaşi stare de spirit şi „etică” nescrisă de „fentare a sistemului” este transmisă şi studenţilor.

Fluxul de studenţi, cel puţin la ştiinţe socio-umane (cu excepţia dreptului şi economiei), este tot mai redus din an în an şi, prin urmare, gradul de selecţie este tot mai mic. Luăm ce ni se dă. Şi pentru asta dăm vina pe şcolile generale, licee şi pe criza demografică. Dar problema e că absolvenţii cei mai buni nu dau buzna să studieze în universităţile din Moldova, pentru că aceste universităţi au un „rating” scăzut, tocmai din cauza performanţei lor joase (cel puţin conform criteriilor universităţilor occidentale).

Dar sarcina de predare enormă nu e un handicap doar în calea dezvoltării lectorilor, ci, bineînţeles, şi în cea a studenţilor. Studenţii de la toate ciclurile au un număr mare de ore pe săptămînă, la materii în general hiperteoretizate (cu teorii adesea învechite sau percepute ca inutile) şi toate obligatorii. Fiecare curs îşi are sarcinile şi obligaţiile sale, măcar şi aceea de a citi şi de a te pregăti pentru seminare. Dar atunci cînd ai de pregătit pentru trei-patru cursuri / seminare pe zi şi mai ales cînd vreun profesor mai are „impertinenţa” de a-ţi cere şi vreun eseu sau lucrare, unde mai pui dacă mai şi lucrezi pe undeva, cum este adesea cazul multor studenţi, formula magică „copy/paste” se dovedeşte a fi salvatoare.   

Ce e de făcut?

Imitarea sistemului occidental nu e suficientă fără oameni capabili să-l pună în aplicare şi să-l respecte. O ridicare a calităţii etice şi profesionale a cadrelor didactice şi a studenţilor este necesară. Iată cîteva recomandarări, formulate în baza analizei sistemului nostru universitar cu cele occidentale.

1.      Ridicarea salariului pentru profesori este esenţială, dar nici ea nu este suficientă, fără o punere în aplicare a unor standarde de calitate (care să includă în acelaşi timp performaţa didactică şi cea academică, la predare şi cercetare). Căci oamenii care au învăţat ani de zile să „fenteze sistemul”, o vor face în continuare, după principiul cîştigului sigur prim minim efort.

2.      Subvenţionarea universităţilor de către stat prin acordarea unor credite nerambursabile, condiţionate în funcţie de capacitatea şi peformanţa universităţilor, măsurată în baza unui set de indicatori de calitate şi performanţă.

3.      Reducerea normei didactice (pînă la 16 credite/an la ore de curs/seminar). Descurajarea angajării cadrelor didactice pe o sarcină de predare superioară unei norme didactice.

4.      Stimularea performanţei academice prin încurajarea proiectelor de cercetare, individuale şi de echipă (şi publicarea în reviste academice recunoscute pe plan regional şi internaţional) prin includerea acestei munci în norma didactico-academică (acest lucru este prevăzut de Codul educaţiei, art. 116.

5.      Încurajarea angajării în posturi didactice a lectorilor cu performanţe academico-didactice dovedite (conform standardelor de calitate internaţionale, stabilite de Agenţia de asigurare a calităţii).

6.      Instaurarea unui „stat de drept” la nivelul sistemului de învăţămînt, prin instituirea unor politici anti-fraudă explicite[12] şi cu penalizări administrative clare, respectarea cărora să fie supravegheată de un organism independent dotat cu putere administrativă; dar şi prin formarea şi consilidarea unui mediu didactico-academic motivat şi competitiv.

7.      Reducerea orelor obligatorii pentru studenţi şi mărirea numărului de cursuri facultative şi opţionale (toate creditate), pentru a permite un grad de alegere mai mare şi, astfel, o motivaţie a studentului ridicată.

În loc de concluzie

Studenţii universităţilor învaţă la două nivele importante în egală măsură: prin conţinutul curriculumului (cursuri, seminare, examinare, lucrări etc.), dar şi prin ceea ce a fost numit „curriculum ascuns” (hidden curriculum), adică prin felul în care aceste cursuri, seminare, lucrări, examene, sînt desfăşurate şi transpuse – sau nu – în practică. Conţinutul curriculumului este deseori subminat, dacă nu anulat, de „curriculum-ul ascuns”, prin felul în care aceste cursuri şi probe sînt realizate în practică, prin fraudă şi corupţie.

Sistemul actual de studii universitare produce şi reproduce în serie oameni care au învăţat, pe lîngă nişte noţiuni teoretice de bază şi anumite aptitudini practice, o capacitate perversă de „adaptare secundară” la acest sistem, considerat greoi şi ineficient, prin corupţie şi înşelăciune.

Este practic imposibil să creezi un stat de drept şi o comunitate de cetăţeni liberi, oneşti şi de bună credinţă pe o educaţie bazată pe aceste două nivele de învăţare contradictorii. A venit timpul să facem alegerea: calitate ŞI integritate SAU lipsa acestora.

---

[1] Punctul de vedere exprimat de profesori, rectori şi academicieni, pentru păstrarea gradului de doctor habilitat sau împotriva creării Agenţiei de asigurare a calităţii în învăţămînt ( a se vedea de exemplu articolul critic semnat de Vasile Bahnaru în Timpul, prima şi a doua parte), este unul conservator, pentru că îşi propune să protejeze vechiul sistem de eventuale reforme, reforme văzute ca un pericol de subminare a autorităţii unei întregi caste de savanţi şi profesori „cu staj”. Există şi critici venite dinspre polul de stînga al eşichierului politic, de exemplu cel formulat de Oxana Domenti din partea PCRM şi în discursul din Parlament care se declară pentru protecţia drepturilor angajaţilor şi studenţilor. Au existat şi alte luări de cuvînt, formulate de pe o poziţie de justiţie socială, cea exprimată de Vitalie Sprînceană, care a criticat egalarea accesului candidaţilor de la sate şi de la oraş, în lipsa unei armonizări a calităţii învăţămîntului şi a oportunităţilor de dezvoltare din aceste două tipuri de localităţi. S-a criticat de asemenea diminuarea rolului limbii ruse în educaţie, prin transformarea acesteia într-o limbă străină printre altele (a se vedea, de exemplu, opinia exprimată de Victor Şelin). În sfîrşit, au fost auzite uneori puncte de vedere, pe care le-am numi moderniste, care pun la îndoială misiunea naţionalizatoare a educaţiei, aşa cum e stipulată în Cod (Art. 4). 

[2] Aici poate fi descărcat raportul parţial al acestei anchetei.

[3] Este vorba de studii care s-au făcut în ţările UE, sub egida proiectului „Impact of Policies for Plagiarism in Higher Education Across Europe”. Aici sînt disponibile rezultatele acestui studiu pe ţări: http://ippheae.eu/project-results, inclusiv pe România.  Între alte date produse de acest studiu, cităm: „From the IPPHEAE questionnaire, 51% of students and 21% of teacher respondents admitted they may have accidentally or deliberately plagiarised at some time previously” (Conform chestionarului IPPHEAE, 51% de studenţi şi 21% din respondenţii pedagoci au admis că au plagiat înainte, în mod accidental sau deliberat”), p. 5.

[4] Această constatare este confirmată şi de un studiu realizat de Centrul Naţional pentru Transparenţă şi Drepturile Omului privind corupţia în instituţiile de învăţămînt superior din Moldova: „Rezultatele obţinute din cercetare au fost destul de şocante: - fiecare al doilea student de la ASEM şi USM acceptă plagiatul (consideră acceptabil de a utiliza un text-paragraf dintr-o sursă, fără a o menţiona). - peste 30% din studenţi afirmă că este acceptabil să copiezi în timpul examenului (peste 40% au fost în asemenea situaţii). - 1 din 10 studenţi chestionaţi consideră acceptabil să dai mită pentru a susţine un examen.” (http://bloguvern.md/2013/04/19/acceptarea-inacceptabilului/)

[5] Ştefan Boncu, Devianţa tolerată, Iaşi, Ed. UAIC, 2000.

[6] Vezi Campania “CORUPŢIA OMOARĂ EDUCAŢIA!” lansată în mai 2012 de Ministerul Educaţiei (http://www.zdg.md/stiri/%E2%80%9Ccoruptia-omoara-educatia%E2%80%9D). A se vedea şi campania „Nu Copia!” http://www.facebook.com/pages/Nu-copia/450758028339826. “EU nu iau mită”, “EU nu dau mită” , sunt mesajele campaniei anticorupţie „EU – pentru educaţie prin integritate”, lansată de Centrul Naţional Anticorupţie (CNA) în parteneriat cu Universitatea de Stat din Moldova (USM) şi Autoguvernarea Studenţilor USM (ASUSM). http://www.prime.md/rom/news/social/item8689/

[7] „Majoritatea universităţilor au Coduri de Etică (ASEM, USM) care interzic categoric orice formă de corupţie, plagiat sau copiat. Şi apropo, contractul de studii prevede o clauză prin care studentul menţionează că a luat cunoştinţă şi se obligă să respecte prevederile codului de etică. Pe lîngă aceasta, şi Statutul universităţilor prescrie clar că orice încălcare a normelor de etică şi morală atrage sancţionare pînă la exmatriculare, fără drept de restabilire. // Regulamentul de organizare a studiilor în învăţămîntul superior în baza sistemului Naţional de Credite de Studiu stipulează clar că, în cazul când este surprins copiind, studentul trebuie să obţină notele 1 sau 2. Iar în cazul tentativei de a trece în mod fraudulos de un examen, studentul poate fi exmatriculat. // Regulamentul-cadru privind organizarea examenului de finalizare a studiilor superioare de licenţă prescrie: - Excluderea de la examen a studentului care copiază; // - Eliminarea studentului de la examen, fără dreptul de a-l susţine repetat, în cazul depistării unor acţiuni/tentative de corupţie, inclusiv traficul de influenţă.”  Artiom Maister, „Ce cred studenţii despre copiat, plagiat şi mită, Bloguvern, 19 aprilie 2019.

[8] „Potrivit unei estimări, realizate în mai 2012 de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC), pe locul doi în lista celor mai corupte instituţii se plasează [instituţiile] Ministerul[ui] Educaţiei”. Sursa: ko.md, preluat de http://www.noi.md/md/news_id/12152.

[9] A se vedea despre cazurile de plagiat, sesizate şi discutate la CNAA; cazul rectorului Universităţii de Educaţie fizică Veaceslav Manolachi, acuzat de a fi traficat teze de doctorat; şi cazul mai vechi al lui Victor Stepaniuc, acuzat că ar fi plagiat teza sa de doctor, susţinută în 2007, pe vremea cînd era vice prim minstru (sesizare care nu a primit verdictul CNAA pentru a i se retrage titlul de doctor).

[10] Cf. Mariana Şalamac, „Salariile în învăţământ: între necesităţile dascălilor şi posibilităţile bugetului”, Economist. Magazin economic, 18 aprilie 2014.

[11] Pentru comparaţie, la Universitatea din Ottawa, norma de predare a unui profesor cu normă întreagă este de 12 credite pe an, adică 4 cursuri [ceea ce reprezintă 360 ore de lucru la curs şi lucru individual. Notă: 1 unitate de credit = 30 ore de activitate de învăţare, la ore de curs şi prin studiu individual.] Această normă e valabilă pentru toţi profesorii cu normă întreagă, indiferent de disciplină, program sau titluri universitare (adjoint, agrégé, titulaire/ assistant, associate sau professor). Pe lîngă predarea cursurilor, profesorii dirijează teze de masterat sau doctorat. La această universitate fiecare profesor trebuie să dirijeze între 3 şi 4 lucrari pe an în funcţie de numărul studenţilor care se înscriu în acel an. Un student la doctorat face cît doi la masterat, pentru că durează de două ori mai mult perioada oficială de redactare a tezei. Îi mulţumesc pentru aceste informaţii lui Lilian Negură, conferenţiar (associate professor) la Universitatea din Ottawa. Prin urmare, norma didactică a unui conferenţiar la o universitate din R. Moldova (680 ore / 22 credite) este în mare cu 40% mai mică decît cea de la Universitatea din Ottawa (dacă luăm în calcul şi lucrul la coordonarea tezelor, coordonarea practicii ş.a.).
În plus, „în institutiile nord-americane profesorii au dreptul (de fapt obligaţia) şi fondurile necesare pentru a angaja asistenţi atât pentru predare (seminare, corectare lucrari etc.) cât şi pentru cercetare. Acest lucru uşurează semnificativ munca lor. Există şi în Europa de Est aceastî practică, doar că nu este bine pusă la punct şi nu există atâtea fonduri.” Îi mulţumesc lui Ion Mărăndici, doctorand și lector (post temporar din 2009) în științe politice la Universitatea Rutgers (New Jersey, SUA).  

[12] A se vedea politica anti-fraudă a Universităţii din Ottawa: http://www.uottawa.ca/reglements-scolaires/fraude-et-plagiat.html A se citi sancţiunile pentru fraudă / plagiat.

Sursă imagine de fundal: akronartmuseum.org

Acest text a fost publicat pe platzforma.md

Prostituţia e ca şi războiul, ambele vor exista mereu. Un film de Michael Glawogger.

Whore’s Glory (cf. trailer), un film frumos şi cutremurător de Michael Glawogger despre prostituţie şi care formează o trilogie cu Megacities şi Working Man’s Death. Filmul e construit pe trei cazuri, unul din Bangkok (Tailanda), Faridpur (Bangladeş) şi Reynosa (Mexic). Filmul nu încearcă neapărat să moralizeze. Cum spunea Glowogger într-un interviu, „prostituţia e ca şi războiul, ambele vor exista mereu”. Regizorul a vrut să afle ce se petrece în capul femeilor care se prostituează şi a bărbaţilor care caută asemenea servicii. Dar filmul ne arată mult mai mult decît atît. Ne arată un sentiment de vulnerabilitate şi de fatalitate cu care se confruntă multe din aceste femei, un sentiment pe care îl mărturisesc în faţa camerei. Unele adoptă un comportament „profesionist”, neimplicat emoţional. Altele încearcă să păstreze pentru ele un set de valori şi principii (de exemplu, de a nu face sex oral, pentru prostituatele musulmane) sau să nu se angajeze în relaţii de dragoste cu vreunul din clienţi. Cîteva scene din film ne arată totuşi o stare de abandon şi de fatalism pe care o trăiesc multe din aceste prostituate. Aceste femei par claustrate într-un spaţiu închis din care nu pot ieşi, la propriu, ca în cazul bordelelor din Bangladeş, ori în mod simbolic (ca vitrina de prostituate din Bangkok) şi cu siguranţă din punct de vedere social, în toaze cazurile. Una din tinerele prostituate din Faridpur dă vina pe soarta de a fi femeie: „We women are actually very unhappy creatures… Isn’t there another path for us? Is there a path at all?” Există un mare adevăr în această exclamaţie. Femeile au fost, mai cu seamă în aceste medii şi în aceste ţări, strîmtorate într-un impas social, din a cărui singură ieşire părea prostituţia.

Moartea muncitorului, de Michael Glawogger

Workingman’s Death (2005), documentarul reputatului regizor austriac Michael Glawogger (care a murit în aprilie 2014). Filmul arată secvenţe din munca şi viaţa de zi cu zi a unor muncitori (de muncă fizică, prin definiţie) din 6 ţări: Ucraina – bazinul Doneţk (la o mină privată de cărbune), Indonezia (la o carieră de extragere a cerii de sulf), Nigeria (la un abator în aer liber), Pakistan (la un şantier de demolat nave), China (la o uzină de prelucrat oţelul) şi, în epilog, în Germania (la o fabrică reamenajată în centru de agrement pentru copii). Glawogger îşi propune în acest film să reprezinte – altfel spus, să facă vizibilă – munca fizică, pe care societăţile moderne o ascund în general de ochii lumii. Dacă s-ar şti despre condiţiile reale de muncă ale muncitoririlor, marfa nu ar mai fi la fel de atractivă. Această muncă este „invizibilă” şi pentru că deseori se produce într-un context „informal”, la limită cu normele ecologice şi cu drepturile muncii. Una din ultimile secvenţe ale filmului arată nişte muncitori chinezi care spun că acum muncitorul nu mai face doar muncă fizică, ci stăpîneşte un şir de competenţe şi calificări aproape intelectuale, de inginerie. De la un caz la altul, regizorul urmăreşte, pe o scară oarecum istorică, evoluţia muncii, dinspre extragerea cărbunelui în minele private din Donbas, în condiţii cvasi-medievale (vezi textul lui Verdery, „A Transition from Socialism to Feudalism”), la munca tehnologizată din China. Filmul se termină cu o întrebare şi o speculaţie. Unde merge munca (fizică) în societatea occidentală? Varianta de răspuns înaintată de Glawogger ne spune că ea va dispărea ca atare şi va deveni mai degrabă un subiect de muzeu şi de agrement. O previziune utopică, din păcate. Munca şi muncitorii (proletarii) se mută mai degrabă acolo unde ea poate rămîne „invizibilă”, în lumea a treia, deseori în folosul unui capital provenit din „lumea bună” (aşa cum un articol recent de Corina Ajder ne-o arată pe cazul Moldovei).

A se vedea şi un interviu cu M. Glawogger despre acest film: „One aspect that interested me a great deal during preparations was the question of how physical labour can be depicted. I also watched various old documentaries and fiction films about workers or their heroism and realized that the work itself was almost never shown. Even in newsreels that were merely intended to idolize workers, the actual labour process was nearly always absent. Work was interesting only as a way to introduce the worker, who in fact served in the classic worker film as an ideological vehicle. In contrast I’ve always been interested in making physical labour itself the subject of a film, and by means of this sensual experience determine its social and political position.”

Dreptul şi dreptatea Olgăi Ciolacu

Olga Ciolacu reacţionează la acuzaţiile venite de la formatorii noştri de opinie:

„Poate are rost să mai cugetați înainte de a mă răstigni. V-aș ruga, de asemenea, să nu mai faceți din artiști criminali, încercând astfel să spălați jegul de pe adevarații criminali. Nu am plecat din țară, cum au făcut-o unii artiști care se întorc numai după medalii și onoruri, am rămas acasă și duc cu voi jugul acestei țărișoare. Ani în șir am cântat din convingere, pentru idee, pentru democrație și românism.
Chiar dacă realitatea ne-a silit de-a lungul anilor să asistăm la atâta mizerie, atâtea lașități și adevarate trădari, chiar dacă am fost martori neputincioși la atâtea piruete politice, încât omul a ajuns să nu mai poată discerne unde-i dracu' și unde-i tat'su, eu am rămas pe pozițiile mele. Am slujit poporul, și acolo la Moscova tot pentru poporul nostru am cântat. Ori poate voi pe acel popor l-ați trecut în pomelnic?” (tot textul aici).

Patima cu care sînt judecaţi artiştii moldoveni pentru că au cîntat într-un concert finanţat de un partid de la noi (PSRM) pentru diaspora de la Moscova mi se pare de-a dreptul deocheată, dincolo de lipsa de simpatie pe care o am faţă de PSRM şi Dodon. De unde atîta patimă, asta cînd votăm partide care sînt finanţate în întregime de oligarhi şi alte surse obscure. Cînd aceşti oligarhi odată veniţi la putere cumpără şi vînd bănci şi aeropoarte la preţuri "preferenţiale", tranzacţii din care ei cîştigă iar noi pierdem. De unde atîta venin din partea unor intelectuali, dedicaţi trup şi suflet unor partide de la guvernare (ori unul ori altul)?

Şi mai este o chestie. Avem tendinţa să diabolizăm atitudinea unei jumătăţi din concetăţenii noştri, care nu au aceeaşi opţiune politică şi geopolitică decît o avem noi. Ce facem? Împărţim ţara în jumătate şi le declarăm război?

Ca şi Olga Ciolacu, mi-aş dori ca "ai noştri" să meargă la Moscova să-i ia în seamă şi să le mai aline grijile şi supărările moldovenilor de acolo. Dar dacă o face altcineva ce ar trebui să facem noi, să-i scoatem ochii, şi lui şi artiştilor?

Îmi exprim şi eu opinia, adică imi asum dreptul de a greşi. Dar le dau şi altora acest drept, mai ales cînd nu fac moarte de om. Şi apoi, PSRM nu e un partid interzis prin lege, iar ceea ce spune Dodon, că ne place sau nu, e salutat de aproape o jumătate din populaţia RM. Care jumătate are dreptate şi care greşeşte? Eu nu vreau să bag mîna în foc că anume optiunea mea este singura corectă. Prin urmare, prefer, cel putin în acest caz, să nu mă grăbesc să judec. Cu atît mai puţin mă voi încumeta să tăbărăsc cu toată hurta de justiţiari/ formatori de opinie asupra acestei femei, care - cine stie? - o fi avut ceva în capul ei de a mers sa cînte tocmai la Moscova într-o companie de indezirabili în mediul nostru? E dreptul şi dreptatea ei.

Sursă imagine: perfecte.md

Un film despre dragoste, într-o epocă de schimbare

Filmul documentar al Leontinei Vatamanu, „Te iubesc, Ion şi Doina” (OWH Studio), despre Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, a cărui premieră a rulat săptămîna trecută la Odeon, impresionează prin profesionalismul autoarei filmului, prin fineţea cu care aceasta a ştiut să nu încarce pelicula cu un conţinut suprapolitizat, în ciuda subiectului care se poate preta la o asemenea interpretare, prin redarea suavă a vieţii de zi cu zi a celor doi cîntăreţi, surpinşi între două turnee, în dificultatea de a-i purta de grijă copilului lor (Cristi A.-T.). La fel, filmul a reuşit iscusit să nu cedeze tentaţiei de a dramatiza excesiv episodul morţii prin accident a artiştilor. După încheierea filmului, o spectatoare îi şopti prietenului său că „Ciudat e că mie îmi place jazzul, şi totuşi ce tare mi-a plăcut filmul”. Am avut un sentiment asemănător la vizionarea filmului. Iniţial, mă consideram mult prea departe de melodiile acelea răscolitoare de dragoste din anii 1980 şi cu atît mai puţin de cele patriotice de la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Dar filmul nu este (doar) un musical. Aşa cum a comentat regizoarea, acest film este în fond despre dragoste. Chiar şi atunci cînd vorbeşte despre tulburările „mişcării naţionale” de la sfîrşitul anilor 1980, la care Doina şi Ion, se ştie, au participat în avanscenă. Dar filmul Leontinei Vatamanu este şi despre o epocă, una care sfîrşea, pe cînd alta abia răsărea. O epocă care ne răscoleşte pînă acum şi ne face nostalgici şi visători. E un film despre dragoste: pariul i-a reuşit regizoarei cu brio. Pentru că nu e uşor să vorbeşti despre dragoste (evitînd banalităţile). Dar filmul îşi depăşeşte propria ambiţie. El eternizează un moment de dragoste într-o epocă de profundă şi intensă schimbare.

Philomena, sau este oare posibil să ierţi fără să ţi se ceară iertare?

Am privit Philomena, film realizat de Stephen Frears, în baza cărţii The Lost Child of Philomena Lee, de jurnalistul Martin Sixsmith. Filmul a cîştigat mai multe premii pestigioase (festivalul de film de la Veneţia) şi nominalizat la altele (Oscar). Filmul este notabil mai puţin pentru virtuţile sale intrinseci, ca film (regia şi jocul actorilor le găsesc mai degrabă medii), ci pentru subiectul pe care îl abordează, subiectul filmului fiind elaborat în baza unui caz real, după cum se anunţă în film. Filmul povesteşte un caz din atîtea altele de pe lista faptelor reprobabile săvîrşite de Biserica catolică, sau de reprezentanţii ei, asupra unor oameni nevinovaţi, în numele unei moralităţi contradictorii în fond cu învăţămintele creştine însele. Este vorba de un pensionat catolic (cum au existat multe) în care, în Irlanda anilor 1950, dar şi evident înainte, erau date cu forţa la rugămintea părinţilor, fetele care erau gravide din relaţii sexuale premaritale. Copilul se năştea în pensionat, iar la o vîrstă de 3 ani, era dat pentru adopţie unor familii de americani în schimbul unei sume de 1000 lire sterline. Filmul ne informează în epilog că mii de copii irlandezi au fost vînduţi în SUA pe această cale. Tinerele mame erau între timp exploatate la diverse munci neremunerate (spălat etc.). Povestea filmului este despre o femeie, Philomena, ajunsă la bătrîneţe şi care îşi caută fiul său cu ajutorul unui jurnalist (Martin Sixmith), dar fără niciun suport din partea pensionatului catolic. Fiul ei se adevereşte a fi fost o mare figură în lumea politică (consilier al preşedintelui Bush tatăl), dar este gay şi a murit cîţiva ani în urma acţiunii, de SIDA (o ironie la morala creştină). Căutarea îi readuce, pe Philomena şi pe jurnalist, la pensionatul cu pricina. Filmul sfîrşeşte cu o reflecţie despre iertare, un act creştin prin excelenţă, pe care Philomena este gata să-l ofere pensionatului pentru claustrare, exploatare şi trafic de copii. Dar, este oare posibilă o iertare, fără să existe o cerere în acest sens, ne întrebăm în continuarea reflecţiei lui Jankélevitch (asupra vinovăţiei nemţilor pentru schoah)?