E o adevărată provocare să răspunzi la o înjurătură (chiar dacă scrisă într-un registru care se vrea literar) cu o luare de cuvânt pe un ton calm şi echilibrat. Dar asta voi încerca să fac: să readuc o polemică, care se promitea instructivă şi cu folos pentru toţi participanţii, într-o zonă de comunicare raţională.
Pentru cititorul care nu a urmărit discuţia de la bun început, voi reconstitui schematic ordinea vorbelor şi a lucrurilor.
Mai întîi, candidatura lui Paul Goma este propusă „la Premiul Naţional de Uniunea Scriitorilor, de Academia de Ştiinţe, de Uniunea Editorilor, de Teatrul „Eugen Ionesco”, de o seamă de personalităţi de frunte deţinătoare ale acestui premiu” (citez din articolul lui Andrei Ţurcanu, „Săptămâna roşie Goma a luat sfârşit”, sper aşa cel puţin să nu fiu bănuit de parţialitate).
Din spusele aceluiaşi autor (A. Ţurcanu), candidatura lui Emilian Galaicu-Păun a fost propusă de Ministerul Culturii. Drept răspuns, Emilian Galaicu-Păun solicită să i se retragă candidatura pentru acest premiu în folosul lui Paul Goma.
La această din urmă ştire, eu (autorul acestor rînduri – un cercetător aflat încă la început de afirmare) am luat poziţie pe o pagină de analiză socială şi de atitudine critică (platzforma.md) într-un articol în care, fără să pun la îndoială meritele literare ale candidatului, exprimam anumite îndoieli cu privire la dimensiunea morală şi civică a unor opere ale premiabilului, în special în Săptămâna roşie. În acest eseu istoric, autorul spune, mai pe scurt, că românii (nume generic pentru autorităţile române şi grupuri de populaţie civilă) au comis în 1941-1943 acte de violenţă de proporţii asupra evreilor, în speţă prin deportări şi omoruri colective, din răzbunare pentru colaborarea acestei comunităţi etnice cu puterea sovietică comunistă, în 1940-41, şi din motivul provocărilor la care s-a dedat această comunitate în momentul retragerii trupelor româneşti în iunie 1940. P. Goma formulează în acest eseu numeroase consideraţii calificabile (şi calificate de mai mulţi specialişti) drept „antisemite” şi „negaţioniste” (de exemplu, în asemenea pasaje precum acesta: „În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi produs o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc auxiliarul fusese grecul); // De acea dată (Săptămâna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. // Şi, vai: peste un an – începând din 22 iunie 1941 – răzbunare a fost.” (Saptamâna Roşie, Ed. Museum, 2003, p. 8) sau acesta: „Doar ştim, avem şi hîrtii şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare.” (Saptamâna Roşie, Ed. Vremea, 2004, p. 273).
Prin intervenţia mea am atras atenţia asupra dimensiunii etice şi civice pe care un scriitor ar trebui să le asume, mai cu seamă atunci cînd este propus pentru un premiu la nivel naţional şi care implică, în mod necesar, o misiune civică şi una de promovare a unei „imagini pozitive” a ţării în străinătate.
Intervenţia mea a fost calificată de Andrei Ţurcanu, în articolul sus-citat, drept „denunţ”.
La fel, alţi scriitori (Mircea V. Ciobanu, Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski) au etichetat articolul pe care l-am scris pe platzforma.md despre Paul Goma şi Premiul Naţional drept „campanie anti-Goma” sau gest „totalitar”.
Se poate vedea cu ochiul liber din ordinea evenimentelor rezumată la începutul articolului un raport absolut inegal de forţă între, pe de o parte, personalităţile şi instituţiile culturale care l-au înaintat pe P. Goma la Premiul Naţional şi, pe de altă parte, cel care a pus nişte întrebari privind pertinenţa acestei candidaturi.
Dimpotrivă, articolul meu formula, în mod singular, o îndoială, acolo unde o sumedenie de instituţii şi de personalităţi culturale cu autoritate, au promovat, în bloc, un singur candidat la Premiul Naţional, în aparenţă inatacabil.
Apariţia unui articol care spune „staţi puţin…”, acolo unde toată lumea bună pare să nu aibă nicio rezervă, este o dovadă, fie şi fragilă, că locuim totuşi într-o societate democratică, chiar dacă am admite că cel care zice „nu” ar putea greşi. Contrariul ar fi amintit, mai degrabă, de triste vremuri – orwelliene –, cînd un singur candidat era propus, iar toţi cei împuterniciţi a-l vota ridicau cu entuziasm mîinile, pe fundalul susţinerii unanime a mulţimii. În acest context, ne dăm bine seama că uzul termenilor de „denunţ”, „campanie” şi de „gest totalitar” şi-a greşit, ca să spun aşa, ţinta.
Mai există o trăsătură, care a fost atribuită de către Andrei Ţurcanu gestului meu de atitudine, şi anume că acest articol ar fi fost scris la comanda unor forţe obscure, din afară, iar pentru acest gest aş fi primit, drept recompensă, o bursă de cercetare în SUA. Citez din articolul lui A. Ţurcanu: „La vot, Paul Goma ia 9 voturi și pică testul Laşităţii Naţionale. Comisarii jubilează. Petru Negură pleacă în SUA cu o bursă.” De asemenea, pe contul său de facebook, A.Ţ. comenta, mai explicit: „Vreme este să arunci cu pietre, vreme este și să fii răsplătit cu o bursă, bursa fiind o formă modernă a celor 30 de arginți din Biblie. Petru Negură pleacă cu o bursă în SUA. Să se perfecționeze la scrierea (semnarea) de denunțuri publice?” Această interpretare a mai fost vehiculată şi salutată şi de alţi comentatori pe parcursul discuţiei.
E adevărat că am obţinut o bursă de cercetare Fulbright, una din bursele de cercetare cele mai prestigioase din SUA, obţinută în urma unui concurs extrem de selectiv, pentru a face o stagiere la Universitatea din California, Berkeley, una din primile în topul mondial al universităţilor, potrivit Academic Ranking of World Universities din Shanghai. Această bursă este finanţată de guvernul american, adică de contribuabilii americani şi de alţi donatori, şi este administrată de un corp de experţi academici. Dar această bursă nu este singurul lucru care i-ar putea interesa în persoana mea pe cei obişnuiţi să înţeleagă lumea din jur, altminteri destul de complexă, după un model – simplu, ușor de aplicat și confortabil din punct de vedere moral – al teoriei complotului. Pe lîngă această bursă, în 2007 am susţinut cu succes şi un doctorat în sociologie la o cunoscută universitate de la Paris (Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales), iar o versiune adaptată a tezei de doctorat a fost publicată mai întîi la o editură franceză, L’Harmattan (în 2009), iar acum a apărut, tradusă şi reeditată, şi la editura Cartier (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă). Am mai fost în ultimii ani profesor şi cercetător invitat la suspomenita UC Berkeley, la EHESS – Paris, la Universitatea din Leipzig, iar din 2010 sînt invitat în firecare an să ţin cursuri la Universitatea din Bucureşti, Şcoala Doctorală Francofonă în Ştiinţe Sociale din Europa Centrală şi Orientală, al cărei elev am fost cîndva. Ar însemna poate că toate aceste realizări le-am obţinut tot pentru „campania” pe care aş duce-o „insistent” împotriva lui Goma (sau poate împotriva altor scriitori)? Mă voi opri aici ca să nu exacerbez inutil ridicolul unei asemenea interpretări.
Această speculaţie este în schimb revelatoare asupra unei stări de spirit împărtăşite pe larg de A. Ţurcanu şi de alţi intelecuali din partea locului. Să ne mai uităm puţin asupra acestei secvenţe din articolul lui Andrei Ţurcanu. Dumnealui îmi impută, mie (şi eventual altor colegi), că aş culege cîştiguri materiale pentru gestul meu de atitudine („denunţ”), dar din partea cui? Din partea Occidentului (Europa de vest şi SUA), aşa cum se vede limpede din discuţie. Această interpretare arată că, în harta sa mentală, Andrei Ţurcanu plasează SUA şi ţările occidentale undeva în zona forţelor obscure şi maligne ale globului. Presupun că pe dumnealui – ca şi pe alţii care subscriu la asemenea speculaţii –, îl deranjează puternic valorile democraţiei liberale (mai ales acelea care se referă la drepturile omului şi în speţă la drepturile minorităţilor), pe care le crede dăunătoare pentru naţiunea noastră. Sau poate dl Ţurcanu este convins de vreo conjuraţie „iudeo-masonică” de care aş fi manipulat în taină? Urmărind această retorică, ai crede că te afli pe culmile războiului rece, în plină epocă jdanovistă (1946-1949), în care SUA şi ţările occidentale erau prezentate de către propaganda sovietică drept duşmani crînceni şi nemiloşi ai URSS, iar intelectualii „cosmopoliţi” – „fără de neam şi patrie” – intelectualii „decadenţi”, acuzaţi că ar suferi influenţe occidentale şi că ar difuza aceste influenţe pentru a corupe poporul –, drept agenţi perfizi ai acestor forţe străine. Aproximativ acelaşi discurs îl ţine azi Moscova oficială, în contextul „crizei ucrainene”, cu privire la SUA, la ţările occidentale şi faţă de „duşmanii” săi „dinăuntru”.
Mai este un aspect pe care îl consider capital în această dispută, cel al holocaustului. Motivul pentru care am contestat pertinenţa candidaturii lui Paul Goma a fost explicarea parţială, diminuarea şi chiar negarea holocaustului în una din operele sale, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii, apărută în 2003 şi de atunci difuzată pe larg în cîteva ediţii tipărite şi pe internet. Acest motiv a fost considerat irelevant de către unii comentatori (Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Dumitru Crudu) – admiratori ai operei literare a lui Paul Goma, în timp ce pentru cei care îl consideră pe Goma un simbol al românismului, atitudinea autorului Săptămânii roşii faţă de evrei şi holocaust este, dimpotrivă, o chezăşie de patriotism şi de rezistenţă anticomunistă a scriitorului.
Să încerc o explicaţie a acestui lucru. După mine, există o raţiune pentru care atitudinea lui Goma faţă de holocaust nu este văzută ca o piedică în acordarea Premiului Naţional, nici de către esteţi, nici de patrioţi. Holocaustul (deportarea şi exterminarea evreilor în cel de al doilea război mondial) pe teritoriul Basarabiei şi Transnistriei rămîne pentru esteţi o abstracţiune, o „teorie” care încă rămîne a fi dovedită, eventual un subiect de dezbatere. De cealaltă parte, patrioţii îi resping existenţa sau îi diminuează amploarea. De ce? Pentru că holocaustul nu este înţeles şi prezentat drept suferinţa poporului nostru. Dacă vreunuia din esteţi sau patrioţi i-ar fi supravieţuit, ca prin miracol, părinţii într-un ghetou din Transnistria, alta le-ar fi, cu siguranţă, atitudinea faţă de holocaust şi faţă de cei care îi neagă sau îi diminuează sau îi bagatelizează realitatea.
Singurul holocaust care contează, în ochii acestor scriitori, este „holocaustul roşu” (P. Goma), adică represiunile comuniste. Celelalte forme de represiune în masă (deportările romilor, evreilor sau ale grupurilor religioase minoritare) sînt văzute doar ca nişte invenţii, menite, chipurile, să nege sau să diminueze autenticitatea suferinţei românilor (basarabeni) de pe urma comunismului şi, deci, în interpretarea lui Goma şi a unor istorici, din vina evreilor.
Filozoful german Theodor Adorno a rostit o frază, rămasă celebră, deşi uneori prost înţeleasă: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar”[1]. Putem vedea aici Auschwitz-ul ca pe un arhetip şi o întruchipare a monstruozităţii moderne (Auschwitz ar putea fi numit cu acelaşi succes şi Gulag), care a exclus şi nimicit în mod organizat grupuri întregi de oameni, consideraţi „străini” faţă de corpul şi sufletul patriei şi al naţiunii.
Ajustînd comentariul lui Adorno la contextul nostru de discuţie, aş spune că a acorda un Premiu Naţional unui scriitor care a explicat părtinitor şi tendenţios violenţele colective la care au fost supuşi evreii în cel de al Doilea Război Mondial de către autorităţile germane şi române şi de către unele grupuri de civili, ar înseamna o barbarie dublă. Pentru că ignoranţa lagărelor din Siberia şi din Transnistria nu mai este o scuză. Iar distorsionarea voită a existenţei lor de către fie şi un mare creator de cultură este o barbarie cu atît mai mare. Orice negare, diminuare, bagatelizare a unor suferinţe umane de asemenea proporţii (cum au fost toate formele de persecuţii în masă, pe motive politice, în secolul 20) este o barbarie şi trebuie tratată în consecinţă.
Mă bucur că juriul Premiului Naţional nu a subsemnat acestei barbarii, ambalată într-un act de mare cultură.
[1] „Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch“ (A scrie poezie după Auschwitz este barbar”). Iată pasajul în engleză din care a fost extras citatul: The more total society becomes, the greater the reification of the mind and the more paradoxical its effort to escape reification on its own. Even the most extreme consciousness of doom threatens to degenerate into idle chatter. Cultural criticism finds itself faced with the final stage of the dialectic of culture and barbarism. To write poetry after Auschwitz is barbaric.[n.s. – P.N.] And this corrodes even the knowledge of why it has become impossible to write poetry today. Absolute reification, which presupposed intellectual progress as one of its elements, is now preparing to absorb the mind entirely. Critical intelligence cannot be equal to this challenge as long as it confines itself to self-satisfied contemplation. (Prisms, 34) Iată şi o parafrază a acestui pasaj dificil dintr-un eseu dificil: „A persista, după Auschwitz, în producerea unor monumente a unei culturi înalte care a produs Auschwitz-ul, înseamnă a participa, prin denegare, la perpetuarea acestei culturi barbare şi a participa la procesul de reificare care face de negîndit orice critică fundamentală a acestei culturi” (Brian A. Oard, Poetry after Auschwitz: What Adorno Really Said, and Where He Said It).
Acest articol a apărut într-o variantă mai scurtă în Jurnal de Chişinău şi în această variantă extinsă pe platzforma.md, vineri 29 august 2014.
