Despre moartea autorului, autonomia operei şi ce vine după structuralism (dintr-o discuţie pe facebook)

Mircea:

Aştept palme de la autori şi fanii lor!
http://ziar.jurnal.md/2013/01/25/ruperea-randurilor-despre-moartea-autorului-cu-optimism/

Petru: Mircea, nu cred că metoda biografică şi-a pierdut cu totul validitatea. Textul pe care îl citezi, din 1968, alături de care am putea aminti de „Qu'est-ce qu'un auteur?” de Foucault, din 1969, şi altele, apare ca o reacţie faţă de critica tradiţională (gen Lanson şi Sainte-Beuve, cu ale lor "viaţa şi opera..."), în care viaţa scriitorului era pusă într-o relaţie de continuitate (şi uneori de substituţie) cu opera. Textul lui Foucault este poate şi mai interesant pentru că el ne arată că "viaţa" scriitorului este un construct al istoriei si criticii literare, din care momentele jenante pentru marea istorie sînt escamotate (să nu uităm, Barthes şi Foucault aveau ceva de ascuns: erau homosexuali) şi trîmbiţate doar episoadele edificatoare. Este şi o perioadă istorică, în care a început să fie demistificat mitul "rezistenţei" franceze sub Vichy, o perioadă în care jumătate de Franţă avea ceva de ascuns (în această perioadă apar lucrări care demolează mitul Rezistenţei francezilor sub Vichy, cf. Robert Paxton, La France de Vichy 1940-1944, Paris, Seuil, 1973). Apropo, există şi un studiu sociologic interesant despre Maurice Blanchot – un alt autor din aceeaşi serie de mai sus – cu al său „Spaţiu literar” (în care pledează pentru o ruptură totală dintre literatură şi realitatea socială şi politică, pentru o autonomie literară absolută...). Autorul articolului arată că lui Blanchot această teorie i-a convenit, în condiţiile în care nu a avut un comportament chiar rezistent, pentru a folosi o litotă, în timpul celui de al doilea război mondial (Buclin Hadrien, « Une autonomie délicate : Maurice Blanchot dans le champ littéraire de la Libération », A contrario,  2010/2 n° 14,  p. 133-148). Noi, ăştia din Est, mai avem şi saturaţia abordării "marxiste", în practică de fapt o continuare a metodei criticii şi autocriticii – de control social şi politic asupra vieţilor oamenilor şi mai cu seamă a vieţilor "inginerilor sufletelor". Pe scurt, pentru un critic literar "structuralist" poate că viaţa autorului nu contează, pentru un un istoric şi un sociolog literar însă, aceasta e o resursă necesară, de folosit ce-i drept cu discernamînt şi cu distanţă critică. De altfel, Barthes el insuşi a fost fascinat de acest material uimitor şi dificil care i-a fost propria lui viaţă (cf. Roland Barthes par Roland Barthes şi Journal de deuil, e drept ultimul editat post mortem).

Mircea: Petru, eu am deja primele reacţii şi am deja schiţa următorului text. Dar vreau să-ţi spun că opera există NU PENTRU CRITICI şi NU PENTRU ISTORICI şi SOCIOLOGI. Ea există pentru cititor. Faptul că un critic va apela (nu prioritar, ci complementar) ŞI la biografie, e o chestie opţională. Faptul că un istoric literar va studia şi mai intens biografia, e la discreţia lui. Faptul că un sociolog sau istoric va studia "cum se reflectă realitatea" în carte sau va apela la date biografie, mă rog, le trebuie, le ajută cumva. Numai că istoricii ar trebui să se intereseze de ECOUL RECEPTĂRII ÎN EPOCĂ, de IMPACTUL TEXTULUI mai mult decât de biografia scriitorului. Bine, mai pot veni psihanaliştii care vor deduce "cum se sublimează" personalitatea şi obsesiile autorului, dar astea vor fi studii de caz. Niciunul însă din cazurile enumerate mai sus nu au decât ceva foarte tangenţial cu OPERA PROPRIU-ZISĂ, REALITATE AUTONOMĂ, CU CAPACITATEA DE A CREA EFECTE ESTETICE ŞI DE ALTĂ NATURĂ ÎN MINTEA CITITORULUI... oricum ai da-o, pentru citor OPERA PRIMEAZĂ.

Petru: De acord, dar în articolul tău vorbeai de un critic literar (M.C.)... Cît despre sociologi şi istorici literari, pe aceştia îi interesează nu doar receptarea, ci şi alte lucruri, de exemplu biografiile sau traiectoriile sociale ale scriitorilor şi nu în ultimul rînd opera propriu-zisă. Opera propriu-zisă, ca REALITATE AUTONOMĂ, este o invenţie recentă, pentru că nimeni nu citeşte fără anumite noţiuni pe care deja le are despre operă, inclusiv viaţa autorului (care face deliciul presei populare), formîndu-i cititorului în carne şi oase orizontul de aşteptare (cf. W. Iser, L’Acte de lecture. Théorie de l’effet esthétique, Liège, Pierre Mardaga éditeur, 1988; H.R. Jauss, Pour une esthétique de la réception, Paris, Gallimard, 1978).

Mircea: Sigur că "biografismul" e un punct de vedere sociologic şi istoric asupra literaturii. Dar tocmai istoricii şi sociologii ar trebui să fie primii care să spună că e nociv (metodologic) să înveţi istoria după texte literare. Că Ioan vodă cel Cumplit al lui Hasdeu şi Alexandru Lăpuşneanul al lui Negruzzi au, în principiu, o singură calitate sub aspect istoric şi sociologic: demonstrează punctul de vedere romantic asupra istoriei. În esenţă, scriitorul PRODUCE o realitate (estetică), NU REPRODUCE o realitate socială sau istorică. Poate că istoricii, criticii şi sociologii sunt cititori fideli (deşi mă îndoiesc, pot să vă şi testez :)), dar scriitorul nu scrie pentru noi, ci pentru CITITOR. Şi nu introduce date biografice în text... decât în măsura IMPLICITĂ, care poate fi dedusă DIN TEXT. Repet: textul e o REALITATE, nu copia unei realităţi. Opera ca realitate autonomă a existat dintotdeauna. Dimpotrivă, ideea de autor a venit mult mai târziu. Dar cel mai mult m-a amuzat, Petru, "descoperirea" că Barthes (şi Foucault) ar fi elaborat teoria lor motivaţi de "viciile" lor (exact ceea ce ironizează Barthes, în legătură cu Ceaikoski). E un punct de vedere marxist şi vulgar-sociologic. Nu toţi structuraliştii (deşi, aici, vorbim de o ideologie a poststructuralismului) sunt homosexuali. "Traducerea" demersului estetic prin elemente biografice este o "explicaţie" superficială a unei opere estetice. Nicio pictură, sculptură, piesă muzicală, nu sunt explicate prin "detalii ale biografiei". Nu au nevoie. Literatura suportă această confuzie din simplul motiv că atât opera (ca obiect estetic), cât şi comentariile EXTRALITERARE se exprimă prin aceleaşi instrumente: limbajul.

Petru: Mircea, pînă la urmă voi deveni un anti-structuralist feroce, regula acestui dialog mă conduce într-acolo... De fapt, structuralismul era o haină la modă acum 40 de ani, iar acum miroase niţel a naftalină. Nu mai poţi explica o operă doar prin jocurile autoreferenţiale ale limbajului, ar fi prea simplu (şi în acelaşi timp prea dificil). Referindu-mă la homosexualitatea lui Barthes şi Foucault, am dat doar un exemplu despre felul în care un element biografic in aparenţă foarte privat, intim, ar putea motiva anumite alegeri etice sau estetice... Crezi că Foucault ar mai fi scris Istoria sexualităţii sau ar fi explicat Barthes opera literară în Plăcerea textului aşa cum a facut-o, fără această experienţă "transgresivă" (într-o societate încă intolerantă faţă de homexualitate)? Cît despre moartea autorului, e o cochetărie de moment, motivată istoric (e efectul unui episteme, cum ar fi spus Foucault, care de altfel nu este un structuralist pur sînge)... Dacă s-ar fi născut la mijlocul sec. 19, ambii s-ar fi crezut cu siguranţă genii "blestemaţi"... Am făcut referinţă şi la o epocă în care trauma celui de al doilea razboi mondial era mai sensibilă ca oricînd în Europa, iar comportamentul ambiguu al lui Blanchot sub Vichy poate fi evocat pentru a-i înţelege cultul sau pentru "spatiul literar" (ca neavînd nici o legatură cu realitatea socială şi politică). O abordare care ia în consideraţie biograficul (contextualizat, coroborat...) nu este biografism. Iar sarcina unui sociolog sau istoric literar nu este neapărat să vadă în operă reflecţia biografiei sau a epocii (nu mai sîntem în sec. 19). Între timp, metodele au mai avansat şi în această privinţă.

Mircea: Petru, meseria ta te impune să fii antistructuralist. Dar nu trebuie să fii Barthes ori Foucault, ca să înţelegi că o operă de artă are autonomia sa, că ea reprezintă un univers finit, fie că e o nuvelă, sonată, ori sculptură. Textul reprezintă memoria culturală a autorului, lecturile sale, nu biografia sa. Brâncuşi a adus la Paris "citate" din arta populară românească, nu biografia sa. La fel ca Enescu. Tentaţia de a "explica" arta prin biografic e calea facilă şi uneori ea devine scopul cercetării.

Petru: Nu, Mircea, am devenit un anti-structuralist de conjunctură, în contextul "perlocuţionar" al acestui dialog. În rest, am fost şi eu hrănit la aceeasi ţîţă structuralistă mulţi ani de-a rîndul. Există şi în sociologie structuralism, cît încape. Eu îl prefer pe cel al lui Pierre Bourdieu, numit structuralism genetic, adică un structuralism mai puţin rigid şi mai deschis spre alte "structuri" – alias cîmpuri – decît cel al post-saussurienilor. In istorie aş prefera arheologia epistemologică a unui Foucault. Nici Bourdieu, nici Foucault nu au rupt opera de contextul lor - discursiv, social sau politic (în Ce que parler veut dire şi Le Pouvoir symbolique, Bourdieu face o critică bine structurată structuraliştilor de tot felul de la părintele lor fondator încoace). Mircea, te faci a nu înţelege argumentul meu despre contextul social şi socio-biografic al genezei unei opere, pe care îl caricaturizezi cu bună ştiinţă, pentru a-ţi fi mai comod a-l combate. E uşor să polemizezi aşa. Numai că aşa o discuţie nu duce nicăieri. Dar să mai incerc. Opera literară există ca o unitate autonomă, dar această unitate face parte dintr-un context – dacă doreşti din structuri – mai largi. Opera literară, ca orice act discursiv este în mod implicit un răspuns la o întreagă paletă de creaţii literare pe care am putea să le structurăm, pentru comoditate, în jurul a două poluri (unul autonom şi altul heteronom, sau modernist şi clasicist etc.). Autorii ei inşişi, nu sînt nişte epure sau nişte nume într-un dicţionar literar, ci oameni adevăraţi care s-au grupat, solidarizat, s-au împroscat cu noroi şi cerneală, au făcut şcoli şi tabere... Apropo de biografie, sociologii nu au o întelegere simplă a metodei biografice. A se vedea între altele un articol clasic al lui Bourdieu, "L'illusion biographique" în care critica toate încercările simpliste de reconsituire ale unor "parcursuri de viaţă"sau "poveşti de viaţă" (life stories) etc. Biografia unui scriitor, pentru un sociolog, nu se reduce la complexele şi fobiile lui (lectură psihologizantă), ci include o mulţime de variabile socio-biografice (de exemplu "moştenire culturală" - héritage culturel, apropierea de polul autonom sau heteronom, într-un context social mai larg, care nu este neutru). De exemplu, e una să publici în Nouvelle Revue Française pe vremea cînd era André Gide director şi alta, sub Vichy, sub conducerea lui Drieu la Rochelle, deşi în ambele situaţii revista se revendica de la un discurs autonomizant (pentru literatură pură - Cf. Gisèle Sapiro, La Guerre des écrivains, 1940-1953, Paris, Fayard, 1999).

Mircea: OK, eu polemizez şi acutizez sau provoc unde e cazul. Eu vorbesc cu un om pe care îl provoc. Conştient. Ca răspuns... poststructuralist-postmodernist: Orice text este, în esenţă, intertext. El e un hipertext obţinut dintr-o sumă de hipotexte precedente şi un hypertext, cu linkuri spre textele care l-au precedat, cu cele contemporane cu el şi care îi vor succeda. Lumea întreagă este un text (adică un INTERTEXT). Din care face parte şi contextul, inclusiv, biografia autorului şi autorul însuşi. Dar el nu e Dumnezeu-Tatăl, ci unul din elementele acestui univers polimorf. Şi oricât de detaşat-copernicieni am fi noi, atunci când citim, privim lucrurile din perspectivă ptolomeică. În centrul acestui univers stau eu, cititorul, cu competenţele şi cunoştinţele mele (şi ceea ce citesc se raportează la mine, eu pot să integrez această operă numai atât cât îmi permit aceste competenţe), cu limitele mele... Iar harta pe care o folosesc este chiar opera pe care o privesc sau o ascult. Şi dacă nu cunosc detaliile scrierii Simfoniei Despărţirii a lui Haydn (şi nu cunosc în genere biografia compozitorului) asta nu îmi încurcă să pătrund în această muzică să o admir şi chiar să o comentez, pur estetic. Este mult mai bine decât dacă aş cunoaşte biografia, detaliile facerii simfoniei şi nu aş asculta muzica. Speculez? Nu, doar provoc.

Petru: Terminologia genettiana la care faci referinţă are defectul, în ochii mei, de a eluda faptul că în spatele acestor texte, metatexte, paratexte etc. stau persoane reale cu mizele şi interesele lor, cu bagajele şi lipsurile lor, oameni care se solidarizează si rivalizează, oameni virtuoşi cu slăbiciunile lor umane şi că, adesea, aceste texte sînt acte de limbaj într-o piaţă literară în care fiecare vine cu ce are şi ce poate, într-un context istoric anume, care apasă într-un mod mai mult sau mai puţin copleşitor asupra regulilor acestei pieţe de "bunuri simbolice". De altfel, ai observat probabil că mai toţi structuraliştii din anii 60 s-au cam lepădat spre anii 70 de viziunile lor intra-structurale (îmbrăţişînd o abordare mai largă - "post-structuralistă"), la fel cum "formaliştii" ruşi, părinţii fondatori ai structuraliştilor de mai tîrziu, s-au lăsat şi ei de abordările lor îngust formale, de exemplu V. Propp evoluează de la Morfologia basmului (1928) spre Istoricheskie korni volshebnoi skazki (1946), integrînd, în cea de a doua lucrare (e drept, într-un context greu de "istorie"), elemente de istorie şi antropologie culturală. Desigur că un cititor nu este obligat să cunoască viaţa lui Balzac sau Proust sau să studieze "epoca" lui Bacovia cînd le citeşte operele, dar un exeget conştiincios nu ar da într-o parte resursele socio-biografice care i-ar oferi anumite chei de lectură în plus faţă de cele pe care i le furnizează opera propriu zisă. Mi-aduc aminte de un exeget al genezei operei lui Proust (S. Doubrovsky, La Place de la madeleine, 1974/2000) care descoperă în caietele sale căutările lexicale pe care le face pînă ajunge la celebra "petite madeleine" (care chipurile i-ar fi izvorît din vremurile de mult uitate ale copilăriei)... A încercat şi „pains de merveille” şi nu mai ştiu ce, toate cu iniţialele p.m.: Proust Marcel... Această găselniţă nu ne dă peste cap plăcerea lecturii, savurînd în pace prăjitura muiată în ceai de tei, dar ne face atenţi asupra unui joc la gradul doi, un fel de clin d'oeil ironic cu o realitate care excedează opera propriu-zisă din toate părţile (fără să-i nege realitatea). Avem cu toţii dreptul la iluzie referenţială, dar un critic sau un istoric literar poate încerca să deconstruiască acest proces creativ prin care un scriitor se amuză ca într-un puzzle discret cu elemente provenite din propriul său univers de referinţă şi din cel al cititorului.

Mircea: Toate punctele de vedere merită luate în vedere, înainte de a fi repudiate. Apropo, Morfologia basmului (şi nu alte lucrări ale lui Propp) e un text de referinţă pentru naratologi. Tot aşa cum (păstrând proporţiile, bineînţeles) Aristotel mai poate fi citit ca reper. „Moartea autorului” e un text de referinţă pentru poststructuralişi, nu pentru structuralişti. Citeşte şi ai să vezi explicaţiile simple în legătură cu Proust. Îţi dau dreptate în sensul în care ai dreptul la replică. Dar tu te încăpăţânezi să citeşti textul din punctul de vedere al sociologului. Nu pentru sociolog se face arta! Sociologul ar putea (şi trebuie!) să studieze şi biografiile, dar în apl sens: pentru a explica DE CE opera X (cu toate contextele pe care i le vei găsi, pentru a putea explica) are / n-are un efect asupra consumatorului Y (cu toate capacităţile sale de asimilare, asociere şi integrare). Dar consumatorul nu e obligat să citească comentariile tale. Or, tu, spre deosebire de scriitor (care scrie pentru cititor), scrii pentru... un alt sociolog-istoric-critic literar.

Petru: De acord, numai că nici CITITORUL (comun) nu este un structuralist. Atunci cînd citeşte o operă, acesta îşi pune la contribuţie un întreg bagaj de referinţe (nu neapărat inter-textuale), care îl ajută să decodifice textul... Jocurile autoreferţiale sînt făcute de autori pentru semenii lor, într-un context în care autonomia literară devine un „spaţiu” şi o valoare de apărat. 


Între timp, dialogul continuă.

Mircea mai publică un eseu: http://ziar.jurnal.md/2013/02/01/ruperea-randurilor-textul-si-textele-sau-despre-calinescu/

Iar Dorel produce şi el un comentariu interesant:  http://curtescu.wordpress.com/2013/02/01/despre-moartea-autorului-si-autonomia-operei-fara-optimism-doar-critic-un-comentariu/ 

La rîndul meu, vin şi eu cu nişte completări şi răspuns la cele spuse între timp:

PS: Dorel, punctul tău de vedere îmi este apropiat, bineînţeles. Dar îl putem înţelege şi pe Mircea. În calitate de critic literar, el îşi apără pîinea, cum ar veni. Pentru că dacă opera literară nu ar mai exista separat, ca "entitate autonomă", nici studiile (pur) literare nu ar mai avea vreun rost, în lipsa unui obiect propriu de studiu. Delimitarea obiectelor de studii, o dată cu apariţia ştiinţelor umane în a doua jumătate a sec. 19 (mă refer la istorie, sociologie, psihologie...), este de fiecare dată artificială şi voit polemică. Ne aducem aminte de principiul proclamat de un Durkheim, părintele fondator al sociologiei, care susţinea în 1895 că faptul social, care este obiectul de studiu al sociologiei, are statut autonom (faţă de faptele de altă natură) şi este exterior voinţei individuale. Părinţii fondatori ai celorlalte discipline umane au postulat principii similare cu privire la obiectul de studiu al disciplinelor pe care ei le sistematizau şi le instituţionalizau (de obicei prin crearea unei catedre la universitate şi a unei reviste academice), după modelul ştiinţelor "pozitive". Apariţia lingvisticii ca disciplină autonomă, o dată cu apariţia Cursului de lingvistică generală a lui F. de Saussure în 1916, i-a ajutat pe primii teoreticieni literari (o dată cu „formaliştii” ruşi şi cu Noua critică americană), în anii 1910-1930, să-şi definească obiectul propriu al domeniului lor de studiu, creat şi legitimat ca atare de ei înşişi (în opoziţie cu istoria literară, subordonată prin definiţie disciplinei istorice). Denegarea istoriei (dar şi a socialului, politicului, economicului etc.) în actul de înţelegere şi explicare „din punct de vedere literar” a unui text literar face parte din „regula jocului” de constituire a „teoriei literare” ca disciplină autonomă. La fel şi „teoria literară” autonomă, consolidată în anii 1950-1960, a suscitat polemici fondatoare şi manifeste de autoconstituire, care ating probabil paroxismul şi momentul de glorie în textul lui Barthes despre „moartea autorului”.

De altfel, Barthes nu este cu totul sectar în demersul său; de exemplu la începutul eseului său, îşi permite să istoricizeze, cînd spune: „L’auteur est un personnage moderne, produit par notre société, au sortir du Moyen Age, avec l’empirisme aglais, le rationalisme français, et la foi personnelle de la Réforme, elle a découvert le prestige de l’individu, ou, comme on dit plus noblement, de la „personne humaine”. Il est donc logique que, en matière de littérature, ce soit le positivisme, résumé et aboutissement de l’idéologie caitaliste, qui ait accordé la plus grande importance à la „personne” de l’auteur.” Post-structuralist deja în acest text, abordarea lui devine reflexivă şi aproape istorică, faţă de alţi critici şi teoreticieni literari din epocă (de exemplu amintiţii mai sus J. Kristeva, G. Genette sau T. Todorov la sfîrşitul anilor 1960 - începutul anilor 1970, în unele texte fondatoare ale teoriei literare). Oricum, afirmaţia lui Barthes zdruncină opinia publică şi face epocă. La noi (ca şi în România în anii 1990), acest „structuralism” s-a impus relativ tîrziu (deşi în fosta URSS a existat, la Tartu, o şcoală semiotică importantă şi recunoscută internaţional) şi deci postulatul „oedipian” al lui Barthes mai zdruncină şi acum opinia publică. Ar fi păcat să-i înţelegem însă demersul à la lettre, fără un recul critic pe care cei 40 ani distanţă ne-ar putea permite. A te ambiţiona să-i acorzi textului literar autonomie absolută (faţă de istoric, social, politic), înseamnă să denegi greutatea istoriei care a apăsat, în Moldova sovietică de exemplu, asupra genezei operelor literare încă doar cîteva decenii în urmă, pe vremea proaspăt răposatului Ivan Bodiul. 

La distanţa unui secol de la constituirea lor, în vest ştiinţele umane s-au deschis una spre celelalte, au încetat lupta pentru legitimitate academică. La facultăţile de sociologie de la universităţile occidentale, de exemplu, încă din anii 1980 se încurajează interdisciplinaritatea, adică „infidelitatea” disciplinară programatică, prin îmbrăţişarea unor concepte şi metode împrumutate de la disciplinele conexe, altă dată rivale. La noi încă mai stăruie această gelozie academică, disciplinară: dacă faci sociologie, coorodonatorul de teză îţi va da din deget dacă vei îndrăzni să bagi teorii istorice sau lingvistice (ştiu ce spun, cunosc mediile astea destul de bine). Dar lasă că depăşim noi şi acest blocaj de moment, unde să ne grăbim?

Apel către Institutul Cultural Român, Bucureşti din partea unor intelectuali din Republica Moldova şi România (în legătură cu anunţarea schimbării conducerii ICR la Chişinău)

Pe 12 noiembrie 2012, Institutul Cultural Român a anunţat decizia de a schimba conducerea reprezentanţei sale la Chişinău. Potrivit acestui anunţ, fostul director al ICR la Chişinău, Petre Guran, va fi rechemat, iar funcţia va fi preluată de Valeriu Matei (scriitor și om politic din R. Moldova). De asemenea, anunţul specifică desemnarea unui director adjunct în persoana lui Nichita Danilov.

Semnatarii acestui apel se arată puternic surprinși nu atât de schimbarea conducerii ICR la Chișinău, care se anunţa de ceva timp în urma transformărilor intervenite în sânul ICR de la Bucureşti, cât de alegerea candidaturii lui Valeriu Matei pentru această funcţie de înaltă răspundere şi onoare, care are drept misiune să reprezinte şi să promoveze cultura română la Chişinău.

Inaugurarea Institutului Cultural Român la Chișinău acum doi ani, după o lungă perioadă de piedici din partea guvernărilor moldovene, a fost semnul unei încălziri simţitoare a relaţiilor între Republica Moldova și România și a adus totodată promisiunea unei deschideri culturale fără precedent între cele două maluri ale Prutului. În scurt timp după inaugurare, proaspătul așezământ a și lansat la Chișinău câteva proiecte inovatoare și ambiţioase (restaurarea Casei Zemstvei, inaugurarea Programului "Al. Sturdza", care pregătea calea unui Institut de studii avansate cu același nume, crearea unui nou program interuniversitar de masterat de cultură universală etc.). ICR a devenit  la Chișinău o instituţie recunoscută și preţuită atât pentru evenimentele culturale de înaltă calitate organizate sub auspiciile ei cât și pentru deschiderea programatică către cultura română și europeană.

Numirea lui Valeriu Matei la direcţia ICR la Chișinău ar însemna o ruptură brutală cu proiectele demarate și concepute pentru a fi realizate în viitorul apropiat în cadrul acestei instituţii. Valeriu Matei s-a făcut cunoscut pe parcursul carierei sale de personalitate publică printr-un discurs intransigent și intolerant faţă de oponenţii săi politici și faţă de cei care nu îi împărtășeau convingerile sale deschis ultraconservatoare și naţionaliste, iar uneori a avut atitudini cu certe accente xenofobe. Aceste convingeri, și mai ales maniera sa obișnuită de a le exprima, vin în dezacord flagrant cu proiectele anterioare și cu vocaţia Institutului Cultural Român la Chișinău.

Cariera dlui Matei, presărată cu scandaluri (de moralitate publică și literară) fac și mai dificilă asocierea persoanei sale cu funcţia de director al ICR la Chișinău.

Datorită acestor circumstanţe Valeriu Matei rămâne un personaj public controversat, căruia i-ar fi greu să atragă intelectualii și oamenii de cultură din Republica Moldova în jurul prestigioasei instituţii pe care ar reprezenta-o și cu atât mai greu să-și onoreze misiunea de "ambasador cultural" pe care o presupune funcţia de director al Institutului Cultural Român la Chișinău.

Acestea fiind spuse, chemăm forurile decidente ale Institutului Cultural Român de la București să reevalueze candidaturile pentru funcţia de director al Institutului Cultural Român la București, în conformitate cu înalta și responsabila misiune care îi va reveni la Chișinău.

Autorul apelului: Petru Negură

Pentru a semna petiţia, vă rog să accesaţi acest link.

Engineering Moldovan Identity: Moldovan Writers from Stalinism to the Independence

One of the main tasks attributed to Soviet Moldovan writers and “creative intellectuals”, from the creation of the first literary organization of the Moldovan Autonomous Soviet Socialist Republic (MASSR) up to the collapse of the Soviet Union in 1991, was to create a system of cultural values (around an allegedly distinct literary language and the invention of a local cultural heritage) which would legitimate the existence of a Moldovan “socialist nation”. In contrast with the 19th-century European nation-building process^[1], the Soviet Moldovan national project is designed and implemented in a very short time so as to “catch up” with more advanced nations (Soviet ones included). Moldovan writers, scholars, and artists are thus appointed leaders of a large-scale will-driven enterprise made possible with the direct intervention and under the strict gaze of republican authorities, starting with 1924 (the creation of MASSR)^[2].

Identity and Cultural Conflicts

Both in MASSR (1924-1940) and, later on, in MSSR (Moldovan Soviet Socialist Republic, 1940-1991), just like with other Soviet republics^[3], the local administration and intellectuals were divided in two antagonistic groups according to the geographic origin and “political capital” of their members. Throughout the 30s, the MASSR administrative and intellectual elite becomes the battleground of an increasingly fierce fight, both symbolically and administratively, between two camps – the so-called Moldovenists and the Romanianists –, who got their names from their respective positions on the issue of the national language of the Republic. Moldovenists were advocates of a stand-alone “Moldovan” language, in clear-cut rupture with literary Romanian language norms. On the other hand, Romanianists were in favor of a literary “Moldovan” language every bit identical with the language written and spoken in Romania. As with other Soviet republics, the central power instrumentalized the social and political divide at the level of the local administration and intellectual elite and regularly interfered to determine the power relations and the spheres of influence between the two groups. Sometimes, however, the two factions took advantage of the changes at the top, in Kiev or Moscow, taking over local power and imposing a certain conception of linguistic and/or cultural policies. Neither of the groups was able to stay in power more than a few years in a row. Thus, the authority transfer from one group to the other automatically brought about a reversal in terms of linguistic policies, on the ruins of the previous version of “Moldovan” grammar and spelling.

The Moldovenist / Romanianist divide survives the creation of the Moldovan Soviet Socialist Republic and the restructuring of the Moldovan Soviet Writers’ Union by including a new group of Bessarabian writers. After a first time of conflict escalation between the two groups – the Bessarabians and the Transnistrians –, between 1946 – 1949 (a period later known as Zhdanovism^[4]), the Bessarabian group wins the dispute with the Transnistrians. As a result they impose, riding the wave of the post-Stalinist thaw, a Romanian-like version of the “Moldovan” literary language and cultural heritage. The only concession made to the Moldovenist camp was the maintaining of the Cyrillic alphabet which remained a symbolic marker of the specificity of the “Moldovan” language.

Between 1924 and 1956, Soviet Moldova (MASSR and MSSR) was subject to seven linguistic “reforms” (accompanied by revisions of cultural policies), going back and forth between Moldovenism and Romanianism. For over thirty years, both the Moldovan administration and intellectuals oscillated between two opposed cultural and linguistic conceptions which lead to a split in the ethnic and national identity of the Moldovan population. The inconsistency of the national, linguistic and cultural policies promoted in Soviet Moldova, which lasted for three decades, can be accounted also on the lack of decision making on the part of Soviet central and local authorities. The lack of decision making is partly explained by the fact that Moldova was integrated in the “big family of Soviet republics” according to a peculiar sovietization formula. Most of the times, the Moldovan “case” was perceived as falling under the Western Soviet republics category, those annexed after 1940 (the Ukraine, Western Belarus, the Baltics, Karelia)^[5]. Some other times, however, Moldova was grouped together with the Middle Eastern Soviet republics^[6], given the disputed nature of its territory and its predominantly rural population.

Starting with the mid 50s, behind the official façade of a Moldovan language and literature, a tacit “Romanianization” of high culture occurs in the Republic of Moldova under the pressure of Bessarabian intellectuals and with the support of cultural figures in Moscow and, last but not least, with the complicity of a part of the Transnistrian elites (who privately acknowledged the superiority of the expressive resources of the Romanian literary language compared to the “Moldovan” language). At the same time, the policies implemented by the Moldovenist camp for several decades leave their profound mark on the language and identity of both Moldovan writers and their target audience, after 1956. At present, the majority of the Romanian-speaking population in the Republic of Moldova calls their language by the glottonim “Moldovan language.”^[7] To the great disappointment of pro-Romanian politicians and intellectuals in Moldova, the “Moldovan language” appellation was ratified by the Constitution, shortly after the declaration of independence of the Republic of Moldova.

The wave of the Khrushchev thaw, which gave Moldovan intellectuals a first taste of the freedom of expression, withdraws soon. Hopes kindled by the official recognition of the language and cultural heritage (the strongly “Romanianized” version) are shattered in 1959 by the increasingly frequent calls of the party leadership on the “nationalist” writers to behave. While the power fiercely attacks the “Romanianization” of Moldovan culture, a generalized process of Russification takes over all the spheres of the republic. From this moment on, Romanian culture and particular manifestations deemed nationalistic are banished from the public space and they withdraw in the private space of informal meetings organized by some writers as a means of escaping the official propaganda discourse that they are forced to use in their works.

Socialist Realism as Identity Discourse

The creation of the Soviet Moldovan identity, a project started in the 20s-30s in the MASSR and continued in Bessarabia after 1940, is taken up again with renewed strength right after the liberation/ re-occupation of the former Romanian province in August 1944. Along with the press and the education system, Moldovan writers, through their works, participate in an ample persuasion and propaganda operation to disseminate and implant an ideological and identity message reflecting the interests of the Soviet power in Bessarabia and Transnistria. Moldovan literature in the Stalinist era (but also, in a “softer” form, up until the fall of the Soviet Union) passes on a strong antagonistically-structured identity message to its target audience^[8].

To neutralize the feeling of belonging to the Romanian nation of a significant part of Bessarabians (dating from the inter-war period), Soviet ideology builders cultivate the notion of a stand-alone Soviet Moldovan national identity. At the same time, showing the essentially contradictory nature of this nation-building enterprise, the Soviet leadership strongly opposed (particularly during bouts of regime radicalization) the emergence of any form of local nationalism deemed harmful for the proper integration of Moldovans in their Soviet “Mother Land.”

Throughout the Stalinist era (with clear repercussions on later periods), Moldovan literature builds an antagonistic identity discourse that praises Soviet Moldova and disqualifies anything related to the Romanian administration. The positive pole of this ideological construct emphasizes the agrarian nature of Moldova as it associates the country with images familiar to the rural majority of its population (Moldova is seen as a young peasant girl, as one’s countryside home, as a village between valleys, etc.). “The glorious past” and “the luminous present” of Moldova are tightly linked to another positive aspect of this identity construct: Russia. The idyllic and prosperous image of Soviet Moldova is even stronger against the background of dire poverty allegedly associated with life in inter-war Bessarabia. Finally, Moldovans are depicted as fearless combatants against the “yoke of the bourgeoisie and the landed gentry.”

The Audience: Subject and Object of Symbolic Violence

Despite its claiming to be “folk” literature, Socialist realist literature in Soviet Moldova did not achieve mass literature status, at least not during Stalinism. With the backing of the State, the writers kept trying to reach a wider readership organizing to this end “meetings with the readers” and “literary evenings” at the workplace, in kolkhozy and factories. With little or no education at all, the so-called folk readership was not very responsive to the writers’ popularization campaign. Only starting with the first generations of elementary, secondary and vocational school graduates, – MASSR in the 1930s and, especially, MSSR throughout the 1950s –, one can speak of an active although small readership. This real readership also constitutes a pool of potential candidates for the literary institution engaged in an official campaign to “train cadres.” Hired most of the times as pedagogues, these young intellectuals, fresh out of normal and middle schools, work both as mediators between Moldovan writers and their “folk” readership. Thus, far from constituting a mass readership, the first generation of readers sets the bases of mass literature through their own work in schools.

Through schools and other mass culture institutions, Moldovan literature in the Soviet era participates in the spreading of an ethical and cultural value system. This allegedly legitimate value system will be durably inculcated in the Moldovan population through a process that Pierre Bourdieu called symbolic violence^[9]. Thus, we can ask: to what extent the Moldovan writers believed in the truthfulness of the message they were called upon to convey to the wider public thus contributing heavily to the imposition of an exogenous axiological system? Some of the Bessarabian writers, who endorsed the Soviet power in 1940, did it out of personal conviction. Nonetheless, the subsequent fate and commitment of a significant number of their fellow writers were decided accidentally following the accession to power of the Soviet regime in June 1940 and its come back in 1944. Agreeing more or less to collaborate with the Soviet regime, the Bessarabian writers who gained membership in the Soviet Moldovan Writers’ Union were forced to adapt their knowledge and abilities to the new political requirements. This adaptation process did not go smoothly as some writers resisted more or less openly while cultivating a certain degree of opportunism. Only later generations, writers fully trained in Soviet schools, can be considered the product and vehicle of a Soviet value system and Weltanschauung.

Moldovan Writers, from “De-Stalinization” to the Present

In the late 50s, a new generation of Moldovan writers (later known as the “thaw generation”) gains membership in the Moldovan Writers’ Union (MWU) as part of an indigenization policy^[10], promoted by Khrushchev starting with 1956. Most of them are graduates of Romanian high schools subsequently trained in Soviet higher education institutions.

The writers who become MWU members in the 1960s (the “60s generation”) have, however, serious shortcomings in terms of Romanian and universal literature and culture as these subjects are removed from Moldovan secondary and higher education curricula in the mid 1950s. As Aureliu Busuioc, member of the “thaw generation”, confessed, the 1950s young writers “were at least thirsty to know, to learn”^[11]. Aware of the gaps in their cultural knowledge, these young writers accept to be initiated by their older fellow writers. Trained in this era of relative liberalization, following the 20th Congress of the Communist Party of the Soviet Union (which condemns some of the Stalinist “crimes”), the writers of the 1960s generation assimilate the new Soviet slogans (which were still taken seriously at the time) and, simultaneously, a certain kind of critical thinking. The communication between older writers, trained under the Romanian administration, and the new generations of writers, MWU members starting with the late 50s, provides the latter with an alternative education to the “monopoly of legitimate symbolic violence” (M. Weber/ P. Bourdieu) practiced by the Soviet system of education and propaganda. Their spotless political trajectory makes some 1960s writers to feel entitled to question the fairness of some Soviet-imposed new norms.

Without questioning the legitimacy of the Soviet system or communist ideology as a whole, the public positions of Moldovan writers, qualified as nationalistic by the authorities, are the only type of disagreement with the Soviet regime. As a result, in October 1965, during the 3^rd Congress of the MWU, the “thaw generation” and the “60s generation” unite to openly challenge the Russification of the Moldovan population and to claim the adoption of the Latin alphabet. The writers’ congress, attended by high members of the Republic’s government, upsets the latter and becomes the pretext for renewed calls on the Moldovan “creative intellectuals” to behave (a “cracking of the whip” as witnesses put it).

The Brezhnev era, also known as the “stagnation era”, is remembered by several Moldovan writers as a time of decline of literary probity: “some writers sold themselves in exchange for honors, positions, prizes” (Vladimir Beşleagă^[12]). The “stagnation era” was also characterized by “crippled” sociability (Alexei Marinat^[13]) given the writers’ constant fear of the law enforcement agents. Several writers belonging to the 1950s-1960s generations, some of which had been remarkably bold at the 3rd Congress of the MWU, accepted administrative positions in the Writers’ Union and other cultural institutions at the expense of “taming” their literary talent, under the pressure of censorship and self-censorship.

While most writers simply follow the routine or fade into the anonymity of administrative hierarchies, a new generation of writers emerges in the early 1980s announcing the literary effervescence and “national rebirth” driven by the perestroika and glasnost policies. During the years of this “second thaw era”, the national-flavored claims of the 1965 writers, stifled two decades before, reemerge slightly louder. The writers become the avant-garde of the “singing revolution” while MWU becomes its epicenter. Driven by both democratic and nationalist momentum, more and more writers become fully engaged in politics. Some get elected deputies in the Supreme Soviet of MSSR and, after the August 1991 declaration of independence, in the first Parliament of the Republic of Moldova. Other writers become members of a Romanian nationalistic party, in the early 1990s, and militate for the reestablishing of the interwar borders of Greater Romania^[14].

Similar to the “stagnation era”, in the 90s, writers lose their autonomy in relation to the political power except that this time they give it up willingly. After the “revolutionary” excitement wears off, the role of the “engaged” writer becomes marginalized both in the political and the literary spheres. Towards the mid 90s, a new generation of young writers emerges, not so much through their original literary work as through so-called postmodern “manifestos” and strong criticism of the “old guard” writers, i.e. those who gained notoriety in the 1960-1970s. Graduates of Moldovan universities in the late 80s and of Romanian universities starting with the 90s, these new writers declare their determination to break with the Soviet past and the “outdated” patriotism of their older fellow writers.

Two emblematic literary figures from the Soviet era, Grigore Vieru and Ion Druţă, the former living in Bucharest, strong advocate for the reunification of Bessarabia and Romania, the latter living for decades in Moscow, active adherent of Moldovan specificity, become the target of repeated attacks from young writers organized around the Basarabia and Contrafort editorial staffs, not so much for the “anachronism” of their political stances or the traditionalism of their works as for the conflation of their literary vocations and their political missions. Eager to make it up for what they perceive as the isolation of Moldovan literature from Romanian and European cultures, the young “postmodernists” indulge in a literature of the absurd, the insignificant and the gratuitous play. As a result, they only unnerve the “older” writers who had been advocating, ever since the mid 80s, a model of “edifying” literature. These intergenerational debates only emphasize the lack of actual communication between fellow writers on the very object that defines their status and role as writers. Victims of the liberalization of the literary market after 1990, both the “young” and the “old” write and publish very little. One more reason for some of them, the “Unionists” or “Moldovenists”, to be nostalgic about a time when one could make a living from writing.

Instead of Conclusion

The elasticization of the State intervention in the cultural sphere throughout the 1950s constitutes the ground for the long- and medium-term reorganization of the Moldovan writer institution according to rules specific to the literary sphere. This is accompanied and supported by the social changes the MWU underwent starting with the 1950s. In the 1940s, the criteria structuring the Moldovan literary sphere have a strong political connotation: geographic (Transnistrians vs. Bessarabians) and political belongingness (communist vs. “party-less”). Starting with the 1950s, on the other hand, the MWU is structured more along categories that have to do with an internal logic of the institution: belongingness to a particular generation or the practice of a certain literary genre (poetry, prose, criticism, etc.). There is a background to this social dynamic within the MWU. The fleeing of a significant part of the intellectuals active under the Romanian administration and the mass education of the population as part of the “cultural revolution” to the purpose of providing the Republic with the necessary “cadres” and intellectual professions triggered transformations of the intellectual elite of this era. The effects (and side effects) of this will-driven project of democratization of the education system – fast-paced and often partial schooling, generalized “rurbanization” of intellectuals – leave their mark on the social structure of the writer’s institution and the production thereof: literary works.

Following the “re-Stalinization” tendencies of the Moldovan administration at the end of the 50s, the issue of the language and “cultural heritage” comes up time and again as subject for debates and interdictions. Meanwhile, cultural figures, particularly “official” ones, keep disseminating and reinforcing a Moldovan identity with a “Soviet” content. As a result, the gap between the façade discourse and the private discourse of Moldovan cultural figures on what constitutes Moldovan identity overlaps with a rupture that widens in time between the feeling of belonging cultivated in the private sphere by the Moldovan cultural elite, which booms during the perestroika times, and the self-perception of the masses of Soviet Moldovans, self-perception taught to them by the same cultural elite.

Negură, Petru (2009) Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956). Paris: L’Harmattan (420 pp).

Petru Negură (2014) Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău: Cartier (444 pp).

Book summary

The aim of this book is to understand the social and political background of the genesis and evolution of Moldovan Soviet literature throughout the Stalinist period. The book analyzes the web of individual and collective stakes and interests that contributed to the creation of this body of literature. Moldovan writers were given the mission to adapt a foreign literary model (socialist realism) to a local cultural context. This adaptation process generated certain tensions and compromises between the writers themselves (and the various groups of writers making up the Moldovan Writers’ Union throughout time), the Soviet power (both central and local), and the target audience of this literary production. The creation of the Moldovan literary language takes place in a time of ample and difficult social change for the Soviet society – and the Moldovan one in particular –, which is clearly reflected in the structure and content of this literature. Targeting a large audience, the Moldovan brand of socialist realism undertakes an active role in creating the ethnic and civic identity of the Soviet Moldovan population. Was this identity-building process successful? – asks the author at the end of his book.

Petru Negură, PhD in Sociology (from EHESS, Paris), Assistant Professor at the State Pedagogic University of Moldova, Chisinau.

Translated by Miruna Voiculescu

This paper was published in CriticAtac, August 20, 2012.

---

[1] See Thiesse, Anne-Marie (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle). Iaşi: Polirom; Smith, Anthony D. (1998) Nationalism and Modernism, London and New York: Routledge.

[2] This paper summarize some ideas of my book: Petru Negură (2014) Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău: Cartier (this book is the translated and reedited version of Petru Negură (2009) Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline. Paris: L’Harmattan).

[3] See  Terry Martin (2001) The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union (1923-1939). Ithaca and London: Cornell University Press; Olivier Roy (1997) La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations. Paris: Seuil; Juliette Cadiot (2007) Le laboratoire imperial. Russie-URSS 1860-1940. Paris: CNRS Editions; On MASSR, see Charles King (1999) ”The Ambivalence of Authenticity, or How the Moldovan Language Was Made.” Slavic Review. Vol. 58. Issue 1: 117-142; Charles King (2002) Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău: Arc [original title: The Moldovans. Russia, România, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, Stanford, California, 2000].

[4] The “Zhdanovism” (from Andrei Zhdanov, Politburo member of the CPSU Central Committee, responsible for culture) is a campaign aiming at enrolling the creative intelligentsia, but also of taking control over the territories annexed in 1940 and recovered in 1944 by USSR. See Nicolas Werth (1995). Histoire de l’Union soviétique de Lénine à Staline, 1917-1953, Paris, PUF.; About Zhdanovism in the Soviet literature: Michel Aucouturier (1998) Le réalisme socialiste. Paris: P.U.F.. About Zhdanovist campaign in MSSR, see Petru Negură (2014). Nici eroi, nici trădători, pp. 179-215.

[5] See  Elena Zubkova (2002) “”L’Affaire estonienne” dans le contexte de la soviétisation des Pays baltes, 1949-1952.” Communisme. n° 70/71: 181-198; See also Olaf Mertelsmann (ed.), The Sovietization of the Baltic States, 1940-1956, Tartu, 2003.

[6] See Olivier Roy (1997) La nouvelle Asie centrale...; Khalid, Adeeb. 2006. “Backwardness and the Quest for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective.” Slavic Review. Vol 65-3: 596.

[7] According to the Public Opinion Barometer, conducted in March-April 2014 by the CIVIS Center for Sociological, Politic and Psychological Analysis, commissioned by the Institute for Public Policy in Moldova, 60% of respondents consider that the correct name of the official language in Moldova is “Moldovan language”, 37% - “Romanian” (3% - “do not know”/”not responding”). The survey data are available at the following URL: http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura_BOP_04.2014_pri­ma_parte_final-rg.pdf (această adresă a fost accesată în iunie 2014).

[8] See Petru Negură (2009) Ni héros, ni traîtres…; Nici eroi, nici trădători... (2014).

[9] Symbolic violence is a long-term process of appropriation of a value and knowledge system that benefits the interests of the dominant group and, as a result of this process, those values and knowledge are perceived as legitimate. See Pierre Bourdieu (1999) Langage et pouvoir symbolique. Paris: Fayard; Pierre Bourdieu & Jean-Claude Passeron (1970) La Reproduction, Éléments pour une théorie du système d’enseignement, Paris: Minuit.

[10] Affirmative action policy enforced by the Soviet power starting with 1924 to encourage local ethnic groups in Soviet republics by training and promoting local “cadres”. This policy is cancelled at the end of the 30s as a result of a shift in the political vision of the Kremlin towards strong pro-Russian nationalism. See Terry Martin (2001) The Affirmative Action Empire, Nations and Nationalism in the Soviet Union, 1923-1939. Ithaca & Londra: Cornell University Press.

[11] Interview with Aureliu Busuioc, 23/12/2003.

[12] Interview with Vladimir Beşleagă, 28/09/2005.

[13] Alexei Marinat, writer deported in 1947, his name was cleared in 1955, interviewed on 12/16/2003.

[14] The Greater Romania Party (PRM), an extreme right party. After 1991, several Moldovan writers accept to become members of this party and later on members of the Romanian Parliament on the PRM lists. See about this party, in comparison with a Bulgarian populist party, Nadége Ragaru; Antonela Capelle Pogacean (2007) „România Mare and Ataka: National Populism and Political Protest in Romania and Bulgaria.” Critique and Humanism Journal (сп. Критика и хуманизъм), issue: 23-EN / 2007, pages: 135-144.

Criza identităţii naţionale în Republica Moldova: o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?

Se consideră de bon ton, aproape un truism, să spui azi că populaţia Republicii Moldova suferă de o gravă „criză de identitate”, că este scindată, clivată, zombată, mankurtizată, schizofrenă, că se zbate indecisă între est şi vest, între barbarie şi civilizaţie... „Derutată”, „dezorientată”, „debusolată”, toate epitetele sînt binevenite pentru a califica o populaţie orbecăind în neştire într-un haos al minţii şi al faptei, incapabilă să se recunoască „cine este şi încontro merge”.

De vreo 15 ani, de cînd termenul de „identitate” şi derivatele sale au dat buzna de-a dreptul din ştiinţele umane în discursul public din R. Moldova, nu se încetează a se vorbi despre o presupusă „criză identitară” a populaţiei din acest teritoriu. Intelectualii moldoveni de orientare filoromână, care vehiculează cu precădere acest discurs, atribuie expresiei de „criză identitară” o întreagă paletă de metafore şi conotaţii politice, morale, medicale, psihiatrice etc., care trimit rînd pe rînd sau laolaltă la ideile de ruptură (internă şi faţă de întreg), eroare (deformare, patologie) sau lipsă (maladie, suferinţă). Adevărat loc comun al „tranziţiei” post-sovietice tîrzii, sintagma „criză de identitate”, folosită cu referire la populaţia românofonă din R.M., a intrat atît de adînc în gîndirea şi limbajul intelectualilor din Moldova şi România, încît ar părea cu totul inutil şi deplasat să încerci a-i chestiona pertinenţa. O vom face totuşi în acest eseu, cu toate riscurile – simbolice şi euristice – pe care o atare întreprindere le comportă.

O cercetare empirică, socială şi etnografică, făcută cît de cît onest în sînul populaţiei băştinaşe din R.M. ne-ar arăta că o asemenea „criză identitară” pur şi simplu nu există în rîndurile maselor largi. Am avut numeroase ocazii să circul prin sate din R. Moldova, colectînd mărturii şi poveşti ale vieţii. Am înregistrat kilometri de bandă magnetică despre ce fac, ce spun, ce-şi aduc aminte şi cum se percep cetăţenii simpli ai R.M. şi, credeţi-mă pe cuvînt, nu am întîlnit oameni măcinaţi, scindaţi, schizoidaţi...  Am văzut în schimb oameni de rînd, care se identifică – cu toată francheţea şi fără gînduri ascunse – drept moldoveni (sau ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.) şi îşi caută de treabă mai departe, în ciuda discuţiilor nesfîrşite din „spaţiul public” din capitală despre „ce sîntem şi de unde venim”. Iar atunci cînd nu-şi mai găsesc de treabă la ei acasă, pleacă la Moscova sau „la Italia” pentru a-şi căştiga „de o pîine” şi a-şi întreţine familia, pe cont propriu. Datele sondajului Etnobarometru, făcut la sfîrşitul anului 2004, singura anchetă cantitativă serioasă despre felul în care populaţia RM se identifică din punct de vedere etnonaţional, ne arată un tablou şi mai limpede. Potrivit acestui studiu, 95% din respondenţii românofoni de la acea dată se considerau moldoveni şi doar 5% - români.[1]

În viziunea intelectualilor patrioţi din R.M. aşa-zisa „criză de identitate” înseamnă de fapt că locuitorii majoritari ai acestei foste republici sovietice (şi, cîndva, provincii româneşti) se identifică „greşit” drept moldoveni, atribuindu-şi un etnonim inculcat de propaganda sovietică, în locul celui autentic de „român”. Părtaşii discursului „crizei ientitare” vorbesc şi acţionează de fapt într-o logică de „construcţie etnonaţională” (nation building): pentru ei identificarea „greşită” a populaţiei-ţintă din R.M. este o „problemă” de rezolvat, o provocare de depăşit, prin mijloacele de educaţie şi pesuasiune disponibile statului şi „societăţii civile”: şcoala, presa, instituţiile culturale. Au trecut 20 de ani de cînd în şcoli se învaţă din manuale de „istoria românilor” (pe lîngă cele de „limba română” şi „literatura română”). Cîţi ani de educaţie patriotică mai sînt oare necesari pentru ca populaţia R.M. să se identifice „corect”?

„Criza identitară” este mai degrabă o „problemă” a elitelor şi nu priveşte populaţia largă din R.M. şi asta la două registre de sens distincte: 1) Presupusa „criza identitară” este văzută de către un anumit grup de intelectuali drept un prilej de mobilizare în vederea continuării proiectului de construcţie naţională, sistat în 1940/ 1944 (dar continuat după 1990); 2) În schimb, o reală „criză de identitate” îi caracterizează mai degrabă pe aceşti convertiţi de dată recentă, militanţi iluminaţi ai „adevăratei” identităţi pentru care realitatea socială complexă, populaţiile hibride şi dezinteresate din punct de vedere identitar le provoacă măcinări nesfîrşite. Suferinţele devin şi mai greu de îndurat atunci cînd aceşti misionari ai românităţii ajung la Bucureşti şi descoperă cu decepţie nişte intelectuali cosmopoliţi, „dezrădăcinaţi” în chiar inima României, incapabili să le înţeleagă măcinările la modul serios, căci, vai, ei şi-au însuşit lecţia naţională de mai bine de un secol...

În ochii intelectualilor patrioţi din R.M., această presupusă „criză identitară” este produsul unei mari nedreptăţi istorice (ocupaţia ruso-sovietică) şi este totodată sursa unui şir de alte probleme – sărăcie, corupţie, înapoiere economică şi culturală etc. Căci, vorba unui istoric moldovean intervievat recent la un canal TV cu ocazia unui eveniment oficial, statul R.M. nu va putea să-şi rezolve problemele (de sărăcie, corupţie etc.), cîtă vreme nu îşi va soluţiona „criza identitară”. Raţionamentul este interesant, deşi contrazice o înţelegere de bun simţ, pentru că nu este deloc clar cum identificarea etnonaţională poate să-i ajute sau să-i încurce pe oamenii noştri să fie buni gospodari, inventivi şi integri din punct de vedere moral. În realitate, intelectualii lupători pentru cauza naţională nu fac decît să perpetueze, fără să vrea, sărăcia şi corupţia generalizate în virtutea unui soi de profeţie autorealizatoare: în loc să se concentreze pe probleme stringente şi pe rezolvarea lor, aceşti intelectuali militanţi deplasează atenţia publicului şi a politicienilor înspre dispute eterne cu caracter simbolic şi identitar, în ruptură cu năzuinţele şi interesele de zi cu zi ale populaţiei locale. În plus, supralicitarea discursului etno-naţionalist nu separă oare şi mai abitir populaţia R.M. pe categorii etnice, în ciuda unei coeziuni şi solidarităţi comune ale locuitorilor acestei ţări în numele unor scopuri practice şi de neamînat, să zicem, de modernizare şi de trai mai bun şi mai paşnic? 

---

[1] Întrebarea era următoarea: „Oamenii consideră că în RM există mai multe grupuri etnice (moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.). Dvs. cum vă consideraţi?”. Totodată, atunci cînd li s-a oferit respondenţilor posibilitatea să se autocaracterizeze în funcţie de mai multe opţiuni, respondenţii din această categorie (moldoveni/ români) s-au considerat în proporţie de 85% în primul rînd drept moldoveni, iar la o a doua opţiune români în proporţie de 14%. De atunci, nu s-au mai făcut sondaje care să măsoare explicit identificarea populaţiei din R.M. Din acel moment, vorbitorii de limbă română din R. Moldova au fost desemnaţi prin categoria împăciuitoare de „moldoveni / români”.   

(Publicat în CriticAtac, 2012-09-04)