Femeia de pe treptele Justiției

De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă. Desluşesc de la distanţă în inscripţiile de pe pancarte, atunci cînd microbuzul trece mai lent pe lângă acel loc, că este vorba de fiul ei, judecat şi arestat în baza unui „dosar fals”. De fiecare dată, la vederea protestatarei mă cuprind sentimente amestecate şi ambigue: de admiraţie faţă de tăria femeii şi, totodată, față de perseverenţa ei aparent inutilă; de revoltă neputincioasă faţă de o instituţie reputată pentru nenumăratele abuzuri comise de-a lungul anilor şi, totodată, de consideraţie, anevoie reprimată, pentru toleranţa acesteia în raport cu o protestatară vizibil incomodă (poate că democraţia nu e o cauză cu totul pierdută în ţara asta?); și aș mai adăuga un sentiment de duioşie faţă de această mostră aproape arhetipală de fidelitatate maternă - greutatea unui asemenea sacrificiu nu cred că aş fi în stare să mi-o asum vreodată.

Emoţia pe care o încerc de fiecare dată cînd trec pe lîngă femeia cu pancarte cedează însă, invariabil, unor preocupări zilnice, cîtuşi de puţin importante, deşi cu siguranţă rizibile faţă de tabloul acelei revolte neclintite. Pentru unii călători şi pietoni femeia de pe treptele Procuraturii este doar „obiectul” unei curiozități pasagere, pentru alţii înseamnă un prilej de scandal (asemeni unui lucru căruia nu-i vezi rostul)... Pentru cei mai mulţi însă femeia cu pancarte devine – după mai mulți ani – o imagine obişnuită, banală, imperceptibilă prin familiaritatea ei. Mă gîndesc că acea mamă disperată poate muri fără să-şi ducă la împlinire protestul. Sau poate tocmai aceasta ar fi încununarea firească a unei astfel de cazne? Cînd femeia a lipsit cîteva zile la rînd de la locul protestului, m-am gîndit cu groază că poate a învins-o boala, moartea.
Cînd protestatara a reapărut, m-am grăbit să vorbesc cu ea, să o ascult. Nu găsesc la fața locului decît pancartele, ea fiind în clădirea procuraturii pentru o a cîta oare procedură judicară. În căști îmi sună, piesă cu piesă, album cu album, un Massive Attack întins, elastic, imponderabil. Citesc din Mitul lui Sisif: „Zeii îl osîndiră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică și fără speranță”. În cafeneaua de vizavi beau o cafea lungă, slabă, de unde urmăresc cu o curiozitate de copoi scările Procuraturii. Îmi plătesc consumația și mă întorc „la post”. Într-un tîrziu, după mai bine de două ore de veghe, apare femeia, cu zîmbet pe buze și cu bucuria unei gospodine care te poftește, de hram, în casa mare. Mă așez confortabil pe un scaun improvizat în spatele lozincilor și-i urmăresc fața smeadă, ochii iscoditori, ridurile din colțul ochilor, urcînd și coborînd în ritmul cuvintelor aruncate revendicativ.
Soarele urca tot mai sus, oamenii intrau şi ieşeau nenumăraţi pe uşile Procuraturii, în timp ce femeia nu mai prididea să-mi spună trista întîmplare a fiului ei înşelat de justiţie şi în paralel povestea protestului ei, care începe hăt în 2005. Am înţeles că nu este dispusă să se lase înfrîntă, chiar dacă este silită să nu mănînce şi să nu bea aproape nimic pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoită să părăsească locul supliciului său, mergînd undeva la toaletă – drept care i-a fost refuzat în clădirea Procuraturii. Îi este totuşi recunoscătoare primăriei pentru că îi dă voie să-și continuie acțiunea.

Varvara Zingan. Foto: Curaj.net

Felul specific de a protesta – un amestec de tărie, răbdare şi smerenie – al femeii de pe scările Procuraturii, pe nume Varvara Zingan, venită dintr-un sat din Transnistria, mi se pare un gest aproape eroic şi în acelaşi timp revelator pentru relaţia pe care o au oamenii de rînd din Basarabia şi Transnistria cu cei „puternici” (agenţii statului sau cei „bogaţi”), mai ales la sat. Smerenia i-a ajutat să reziste în condiţii de restrişte şi opresiune. Pe de altă parte, ei au răspuns greutăţii destinului şi dominaţiei politice printr-o atitudine de umilitate fermă, de revoltă tăcută. Varvara Zingan întruchipează chintesenţa celor care au supravieţuit războaielor, foametelor şi deportărilor, rămînînd fideli credinţelor şi intereselor lor intime. Cînd am vorbit cu ea ultima dată era aproape optimistă, nu atît în legătură cu șansa fiului ei de-a fi eliberat, cît faţă de dreptatea protestului pe care îl trăieşte. Ar trebui să o vedem fericită. Ea ne poate da, cel puțin, un sens urcărilor noastre sisifice.

Text publicat în Contrafort, nr. 7-8, iulie-august 2011.

„Comerțul nu are prieteni”: primii studenți basarabeni în România (1990-1991)

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Odată sosiți în centrele universitare românești, studenții basarabeni se grupau în general în baza relațiilor de prietenie, făcute și consolidate în vîltoarea evenimentelor romantice și revoluționare de la sfîrșitul anilor 1980. Pe parcursul primelor luni după începutul anului universitar, practicile comerciale informale își sporeau eficiența și gradul de organizare prin implicarea acestor relații de solidaritate și colaborare în sînul grupurilor de prieteni și colegi de facultate.

Unele grupuri de studenți comercianți, legați între ei prin relații de prietenie, colegialitate sau rudenie, preluau mai curînd o structură de clan, cu o organizare ierarhică a raporturilor de cooperare și subordonare din interiorul grupului, coordonate de un lider autoinstituit, dar recunoscut ca atare de către membrii grupului. Alți studenți basarabeni formau „echipe” din cîțiva membri, în care nu exista un statut clar de lider, ci mai curînd un fel de „consiliu” care administra afacerile comune în virtutea unui „regulament” nescris prin care se distribuiau sarcinile, se controlau intrările și ieșirile (ambele cu strictețe), se stabileau regulile de relaționare în interiorul grupului și cu membrii altor grupuri. Sarcinile erau diverse și interșanjabile: unul (sau doi „membri”) mergeau la Chișinău (sau în alt oraș din RSSM/URSS) să cumpere marfă și apoi să o transporte prin vamă în România, altul (sau alți doi) urmau să găsească cumpărători sau să vîndă marfa la talcioc (sau consignații), alți co-echipieri (de regulă fluctuanți) mijloceau, la nevoie, relații de parteneriat cu persoane cheie sau rețele locale de comercianți.

La începutul existenței uneia dintre aceste echipe, relațiile dintre membrii nucleului fondator erau bazate pe solidaritate și încredere reciprocă, iar sarcinile și veniturile deopotrivă erau împărțite echitabil. După cîteva luni însă, o etică individualistă – bazată pe interesul personal – își impune primatul asupra celei comunitare (definite prin primatul intereselor grupului și al relațiilor de afectivitate), diminuînd gradul de încredere și solidaritate între „membri”. În acest mod, relațiile de prietenie au fost progresiv înlocuite prin raporturi raționalizate de parteneriat.

În mod obișnuit, aceste grupuri de studenți acționau separat (or piața era destul de încăpătoare pentru toți), alteori ele angajau anumite activități în care își solicitau colaborarea. Pentru a mări investiția în obiectele supuse traficului de frontieră și a spori astfel profitul acestor operații, studenții comercianți – sau echipele din care aceștia făceau parte – aveau nevoie de mai mulți bani. Una din formele cele mai frecvente de colaborare între grupuri – sau între membrii unor grupuri diferite – era împrumutul unor anumite sume de bani. Majoritatea studenților implicați în activități comerciale au fost în repetate rînduri datori și au dat cu împrumut. Unele afaceri se puteau însă solda cu eșec, în cazul în care, de exemplu, marfa era confiscată la vamă. În astfel de situații, un alt împrumut era făcut în scopul diminuării pierderilor din afacerea eșuată. În cazul în care nici aceasta nu reușea, datoriile se acumulau, iar posibilitatea întoarcerii lor la timpul convenit se îngusta. Cel îndatorat avea interesul să tragă tot mai mult de timp, încercînd să-și suplinească golurile financiare, în timp ce creditorii multiplicau strategiile de a-și recupera banii. Aceste relații deveneau uneori și mai complicate în cazul în care unii debitori nu își recunoșteau, din anumite motive, datoria pe care creditorii le-o pretindeau. Relațiile dintre parteneri – și adesea colegi și vechi prieteni – degradau progresiv pe fondul datoriilor neachitate la timp și a tentativelor creditorilor de a le recupera, recurgînd uneori la intimidări și amenințări. Astfel, o parte din studenții care la începutul anului universitar erau buni prieteni și colegi deveneau, la capătul unui an de relații viciate de animozități și neîncredere, adversari redutabili și detestați. Aceste tensiuni puteau lua aparența unor lupte pentru putere, în care miza principală nu era atît împărțirea zonelor de activitate (pentru că nu existau motive reale de concurență), cît manifestarea simbolică a supremației.

Studenții „bișnițari”: între devianță și non-conformism

Studenții basarabeni care au practicat cu regularitate „bișnița” la începutul anilor 1990 au avut de sacrificat multe lucruri pe care ulterior le-au regretat: prietenii, valori „idealiste”, timp – pe care altfel l-ar fi putut acordat studiilor. Totodată acești studenți comercianți au cîștigat cu siguranță o experiență care le-a format și consolidat anumite aptitudini de relaționare, influență și negociere (în raport cu membrii propriului grup și cu alți parteneri, dar și cu agenții statului), de adaptabilitate la condiții solicitante de viață în marginea unor frontiere sociale și morale, sub presiunea unor exigențe multiple și diferite (dictate de activitățile fluctuante ale unei economii informale și, în paralel, de studiile la universitate). Această experiență de viață, care pentru cei mai mulți dintre studenți basarabeni s-a consumat la capătul a doi sau cel mult trei ani de studii, le-a conferit unora dintre ei calități de lideri și de formatori de opinie, care nu vor întîrzia să se manifeste în doar cîțiva ani după terminarea studiilor.

Traversarea frontierelor (de orice fel), încă recent interzise, stătea la baza nașterii unui nou etos care își va căuta în anii care urmează o regularizare juridică și o legitimare morală. Studenții „bișnițari” de la 1990/1991 au devenit, fără să o pretindă (și alături de alte categorii sociale), promotorii unor activități de piață care se vor impune curînd drept normale (comerț internațional import/export, traficul de frontieră) și purtătorii unor modele de mentalitate și de comportament aproape revoluționare pentru acel context de ruptură față de un regim comunist caduc: individualism, consumerism, primatul valorilor materiale etc. Printr-un comportament și un discurs calificabile drept vicioase la acea vreme, această minoritate activă și neliniștită de studenți a contribuit în felul său la reformularea unor modele rigidizate de practici și valori (considerate idealiste și/sau manipulate ideologic), care și-au pierdut eficiența în condițiile în care statul își slăbise brusc monopolul și libertățile individuale au izbucnit la lumina zilei.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

„Twitter Revolution” sau „Revoluția cu pietre”: metafore concurente

Mi-a plăcut textul lui Mircea V. Ciobanu din Jurnal de Chișinău, întitulat Numele revoluțiilor și care e o replică la un articol, publicat de George Damian, care contestă legitimitatea denumirii de „Twitter Revolution”, cu referire și la volumul Revoluția Twitter. Episodul 1: Republica Moldova, apărut la Ed. Arc/Știința, 2010. Această replică, bine argumentată și convingătoare, a lui Mircea V. Ciobanu, mi-a provocat un comentariu.

„Twitter Revolution” e cu siguranță o metaforă, așa cum bine zice Mircea V. Ciobanu. După porecla - iar de regulă porecla are la bază o metaforă - dată de Evgeny Morozov, analistul occidental, în articolul eponim care a înconjurat întreaga lume (virtuală). Iar metafora are funcții cognitive, așa cum bine se știe de la greci încoace, trecînd prin Ortega Y Gasset. În acest caz avem de a face cu o metaforă care ne spune cîte ceva despre felul în care s-a desfășurat „revoluția” din 6-7 aprilie 2009. Ca figură de stil, expresia este desigur în parte arbitrară, dacă încercăm să o înțelegem în buchea ei. Putea fi și „revoluția facebook” sau „revoluția odnoklassninki”, și poate că aceste expresii ar fi mai justificate (pe atunci mai mulți moldoveni aveau cont pe aceste ultime site-uri de socializare)... Oricum, „Twitter Revolution” vrea să spună că la 7 aprilie 2009 a avut loc o revoltă a unor tineri care au comunicat și s-au organizat în mod considerabil cu ajutorul rețelelor de socializare - nu doar Twitter, cu siguranță - și a altor mijloace moderne de comunicare (e-mail, SMS, bloguri etc.).

”Revoluția cu pietre”, așa cum revolta de la 7 aprilie 2009 a fost poreclită de Anatol Țăranu, este și ea o metaforă care spune că această „revoluție” a avut o manifestare brutală, agresivă, primitivă. E o expresie credibilă, ținînd cont de felul în care s-au desfășurat evenimentele (ca și atîtea alte „revoluții”, de altfel). După mine, însă, aceste două metafore descriu realitatea la două paliere diferite. Or, așa cum am încercat să dovedesc în articolul din cartea suspomenită, evenimentele din 7 aprilie s-au desfășurat la cel puțin două nivele: 1) în piață și în fața clădirilor guvernamentale și 2) pe internet (bloguri, rețele de socializare, pe portalurile de știri update-ate „la minut”, în comunicarea sincronică cu experți, jurnaliști, factori de decizie și simpli curioși din țară și din străinătate).

Cei care care pretind că „Twitter Revolution” nu e o sintagmă potrivită pentru desemnarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 greșesc pentru că încearcă să o înțeleagă ad litteram. Cei care însă contestă legitimitatea semnificației acestei sintagme (pretinzînd că mijloacele de comunicare și socializare via internet nu au avut nici un rol în desfășurarea acestor evenimente) se înșeală din nou, cîtă vreme există atîtea mărturii - verificabile empiric - ale persoanelor care au folosit abundent aceste noi mijloace media de informare în scopul de a comunica (pe interior și cu „străinătatea”), de a se mobiliza și a de a se organiza în acele zile care au provocat schimbări sociale și politice aproape „revoluționare”...

1990-1991: epoca urmașilor lui Ostap Bender

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Vizibilitatea opulenței, pe care o arătau (uneori fără să vrea) studenții moldoveni care practicau „bișnița”, inspira admirație și invidie printre colegii lor mai puțin afirmați în acest plan. Faptul că acest ideal de bunăstare era atins de unii „dintre ei” într-un timp scurt (la doar cîteva luni după începutul anului academic 1990/91) le crea o imagine de persoane inventive, descurcărețe, puternice. Studenții care au reușit să-și facă o astfel de imagine întruchipau în comunitatea studenților basarabeni tot atîtea povești de succes care alimentau miturile îmbogățirii „peste noapte” în această epocă post-revoluționară, în care se credea că totul este posibil. Atît în sînul studenților „bișnițari” (de toate calibrele) cît și în sînul „publicului” studenților „de rînd” circulau legende, adesea fără un substrat real, în care anumiți emuli locali ai lui Ostap Bender reușeau să-și facă averi din transportarea și vînzarea unor obiecte aparent lipsite de orice interes comercial, cum ar fi mercurul sau minele cu cerneală pentru pix, descoperite grație unui fler comercial aparte. Mulți studenți nu încetau să spere că într-o bună zi le va surîde și lor norocul, cînd își vor putea agonisi acel „milion” himeric, de care unii, vezi bine, s-au și învrednicit. În acest scurt interval de destindere legală și morală, unii admiteau scenarii care frizau domeniul penal, odată ce acestea le promiteau „graalul” jinduit. Astfel, niște studenți au încercat să producă în condiții de casă (sau de cămin) votcă contrafăcută, dar s-au lăsat păgubași în momentul în care calitatea băuturii a fost compromisă. Alții s-au arătat tentați de „combinații” și mai puțin onorabile, cu scuza că îndată ce se vor căpătui, vor reveni la un mod de viață onest.

Limitele pe care le impuneau agenții statului în calea transportării produselor comerciabile în România erau deseori văzute de către studenții moldoveni care practicau „bișnița” ca pe tot atîtea bariere de depășit, pe căi nu neapărat loiale. Regulamentul vamal al URSS/RSSM, valabil la acea dată, impunea fiecărui student moldovean limita de a transporta în România doar un singur aparat electronic, marcat în pașaport cu ștampilă, obiect rezervat exclusiv uzului propriu și prin urmare supus obligației de readucere în țara de origine. Această constrîngere i-a făcut pe studenții comercianți să genereze o serie de subterfugii și strategii pentru a putea continua transportarea aparatelor tehnice (în special a televizoarelor) din RSSM/URSS în România. Una dintre ele era apelarea la serviciul unui alt student basarabean, de acord să transporte (la buna înțelegere) un aparat electronic, uzînd de dreptul său unic de a trece frontiera cu un obiect de acest fel. Mituirea vameșilor, un alt mijloc de a ocoli interdicția, era totodată una din practicile – răspîndite la acea vreme – care instituia un soi de complicitate între studentul comerciant și agentul statului la înfrîngerea unor norme legale instaurate de către autoritățile respectivului stat.

Practicarea comerțului de frontieră (și a altor activități de economie informală) de către studenții moldoveni avea legătură directă cu reprezentarea pe care aceștia o aveau și o împărtășeau față de statul din care proveneau (și față de autoritatea pe care acest stat o întruchipa în ochii lor). În percepția studenților basarabeni din anul academic 1990/1991, statul URSS era pe punctul de a-și slăbi autoritatea și de a-și consuma legitimitatea. Acest an era perceput prin urmare ca un interval în care vechile legi și cutume își suspendau provizoriu valabilitatea, iar cele noi întîrziau să apară. Convingerile naționaliste (filo-române și anti-rusești) pe care le împărtășeau mai mulți studenți moldoveni, proaspăt veniți de pe valurile „mișcării naționale”, le împrumuta acestor sentimente „anti-sovietice” o legitimitate ideologică. Reperele de legalitate erau cu atît mai fluctuante pentru ei cu cît cadrul legal impus de țara gazdă (în care mulți studenți înfruntau dificultăți de adaptare) era și el de împrumut. Nașterea statului Republica Moldova la 27 august 1991 nu a fost nici ea de natură să le ofere imediat tinerilor moldoveni o ancorare solidă într-un sistem de norme clar stabilit, dat fiind condiția recentă și – în percepția multora – provizorie a acestui stat.

În această perioadă de ambiguitate juridică, abaterea de la anumite norme legale nu mai era văzută neapărat de tinerii plecați în toamna lui 1990 la studii în România ca un fapt reprobabil, cîtă vreme ele încălcau, în percepția lor, interesele particulare ale cetățenilor. Comportamentul (și posibilele acte de „devianță”) ale tinerilor erau coordonate și verificate mai ales prin prisma unui sistem de valori – personal și de grup –, moștenit din familie și comunitatea de origine. Totuși, în această perioadă „revoluționară”, cînd pozițiile etice ale generațiilor vechi erau asociate cu vechile sisteme de valori și norme, apăreau negreșit contradicții între viziunile părinților și cele ale fiilor și fiicelor lor. În ambiția lor de emancipare față de vechile cadre normative care le contraziceau noile principii și năzuințe – de libertate, putere și confort material –, tinerii își exprimau tot mai deschis dezacordul față de un mod de viață – marcat de lipsuri și sacrificii în numele unui cod normativ, simbol al unui presupus bine comun – pe care îl considerau injust și desuet. Una din consecințele acestui proces socio-mental, prin care vechile coduri normative sînt parțial abolite, parțial substituite, era instaurarea unui soi de nihilism axiologic; proces pe care sociologul francez Emile Durkheim îl numea „anomie” și pe care Dostoievski l-a analizat prin reflecțiile personajului său Ivan Karamazov, potrivit căruia „dacă Dumnezeu [alias Statul etern și atotputernic, în care toți au crezut ca în D-zeu] nu există, totul este permis”. Unii studenți care practicau activități economice informale își defineau pentru ei înșiși și pentru tovarășii lor un nou orizont moral care le asigura activității lor un suport etic și o raționalitate practică. Așa cum acest orizont era variabil și extensibil de la caz la caz, în marginile lui își puteau ușor face loc anumite intenții și acte calificabile drept „deviante” din perspectiva „vechilor” legi și cutume.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Bișnița printre studenți: fantasma opulenței într-o lume săracă

(a se citi după Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței, vezi mai jos)

Proaspăt ieșită din epoca Ceaușescu și din iureșul revoluției din decembrie 1989, România a apărut în ochii primilor studenți basarabeni ca o țară sărăcită, umilită, îndoită sub povara unei penurii și opresiuni totalitare persistente. Rafturile magazinelor de stat încă mai luceau de lipsurile produselor de primă necesitate. În schimb, toată lumea vindea și cumpăra ceva. Țara întreagă devenise un talcioc imens. Se vindea și se cumpăra practic totul, cu pasiune și frenezie, și peste tot: în gări, în stații, la tarabe și în plină stradă. Căminele studențești au devenit adevărate mall-uri ale acelor vremi de restriște. Într-o cameră de cămin puteai cumpăra țigări și bere, în alta cafea, în a treia blugi, în următoarea obiecte electrocasnice și tot așa. Studenții basarabeni au descoperit în România post-revoluționară o lume în care ubicuitatea obiectelor de consum ascundea cu greu incapacitatea celor mulți de a se bucura efectiv de ele.

Pentru cei mai mulți dintre studenții basarabeni și bucovineni, „bișnița” a apărut ca un mijloc firesc și la îndemînă de a-și suplini bugetul studențesc și de a-și îndestula un surplus de nevoi. La prima lor călătorie în România, unii studenți au fost încurajați de părinții și de apropiații lor să ia cu ei anumite lucruri (cafea sau obiecte electrocasnice mici) în ideea comercializării lor odată ajunși la destinație, pentru a-și face rost de valută locală (la Chișinău încă mai circula rubla sovietică) pînă la primirea bursei. Totuși, cei mai mulți dintre studenții basarabeni aflau în gară, la primele contacte cu localnicii, inventarul obiectelor produse în URSS care se bucurau de o cerere sporită în partea locului.

La început aproape orice putea servi drept marfă în acest „mic trafic de frontieră”, căci România la acea vreme era o piață nesățioasă care înghițea aproape totul în materie de mărfuri de consum: becuri electrice, baloane de gumă, săpunuri parfumate, pastă de dinți „de marcă” etc. etc.. Unii proaspeți studenți, mai familiari cu cultura „înaltă”, traficau cu un anumit succes bunuri „simbolice”: cărți (maeștrii existențialismului și ai absurdului Camus și Kafka se vindeau ca pîinea cea caldă) și plăci de vinil (la acea vreme casa de discuri rusească „Melodia” producea albumele monștrilor sacri ai rockului occidental: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. – prețuite cu sfințenie de rockerii români de toate vîrstele).

Pe măsură ce creșteau cererile cumpărătorilor români pentru obiecte de calitate, sporeau și nevoile comercianților pentru formule de trafic cît mai rentabile. O parte din studenții basarabeni au descoperit în scurt timp că, printr-un efort bine administrat cu un dram de imaginație și de simț practic, „bișnița” le poate mări veniturile substanțial. Așa cum, potrivit unor mărturii, controlul vamal era mai relaxat în primele luni după plecarea studenților basarabeni în România, comerțul informal tindea să devină o ocupație sistematică. După acumularea unei sume de bani din profiturile mărunte sau cu ajutorul unor împrumuturi luate de la rude și prieteni, unii studenți reușeau să transporte obiecte mai mari (televizoare, frigidere, casetofoane) și prin urmare mai profitabile. Cererea pentru televizoarele sovietice era atît de mare în România încît unii studenți nu mai ajungeau cu aparatul lor la talcioc sau la consignație (locurile principale de vînzare / cumpărare a produselor provenite din URSS), ci îl realizau direct în gară sau, fără taxe și comision, taximetristului.

În timp ce comerțul informal de frontieră realizat cu obiecte mărunte era o îndeletnicire preponderent feminină, „marea bișniță” – cu obiecte de calibru (electrocasnice, „drujbe”, motociclete...) – era apanajul bărbaților. O împărțire sexuală a sarcinilor, motivată în general de distribuția inegală a forței fizice (forță necesară cel puțin la transportarea obiectelor respective), dar care nu rămîne fără consecințe în plan material și social pentru fiecare grupă de gen. În percepția unor studenți moldoveni din 1990/91, „marea bișniță”, care implica riscuri diverse și uneori un anumit grad de violență, se asocia cu un ideal de bărbăție, bazat pe cultul forței brute și disprețul valorilor „feminine” (sensibilitate, neagresiune). Studentele moldovence din prima promoție au încercat și ele să facă puțină „bișniță” – odată ce toată lumea în jur asta făcea –, pentru a-și acoperi eventualele găuri în buget. Mărfurile transportate de studente în traficul pe care îl făceau cu ocazia călătoriilor periodice acasă erau cele ușoare (ca greutate și accesibilitate): becuri, pastă de dinți, cărți, bijuterii ieftine. Acestea erau vîndute de regulă direct în cămin sau plasate în consignații, în care costul comisionului era preferat disconfortului vînzării în condiții de talcioc. Implicarea redusă a studentelor basarabene în traficul de frontieră le-a acordat un avantaj de timp, pe care îl puteau folosi, printre altele, la studii sau la o relaționare mai armonioasă cu ceilalți colegi.

La început o strategie de supraviețuire, „bișnița” a fost văzută în scurt timp ca o oportunitate de înavuțire și o marcă de prestigiu. În răspăr cu imaginea studentului sărac (și care corespundea realității în cazul multor studenți din acea vreme în România și R. Moldova), studenții basarabeni care practicau „bișnița” ieșeau în evidență prin vizibilitatea consumului produselor și serviciilor „de lux”. Ei nu își ascundeau preferința pentru țigările scumpe, pentru haine de mărci „bune”, iar odată cu venirea serii ei mergeau în grup – îmbarcați în taxiuri încolo și încoace – să cineze la un restaurant „select”. Pentru mulți dintre acești studenți, ridicarea – simțitoare pentru ei și vizibilă pentru ceilalți – a nivelului de trai echivala cu o cucerire a unei „normalități” occidentale, interzise și jinduite sub regimul comunist și tocmai din acest motiv profund ancorate într-un imaginar hrănit intens de filme străine și consolidat printr-o lectură à rebours a propagandei oficiale. Pentru acești studenți proveniți dintr-o lume în care accesul la bunuri era controlat pe cale administrativă, consumul (cîtuși de puțin ostentativ al) produselor și serviciilor „de lux” era un mijloc de exprimare a unei libertăți (și a unei mărci de putere), percepute de către majoritatea rudelor și congenerilor acestora drept fantasmă ori viciu.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței

Pentru majoritatea tinerilor basarabeni și bucovineni care urmau să-și facă studiile în România începînd cu octombrie 1990, relația lor cu țara gazdă se înscria într-un orizont de așteptare romantic și naționalist, creat de luările de cuvînt înflăcărate pronunțate la tribuna cenaclului „Alexei Mateevici” și la mitingurile din centrul capitalei, de „podurile de flori” între România și RSS Moldovenească (la 6 mai 1990, din România în RSSM și la 16 iunie 1991, din RSSM în România) și de alte manifestări ale „mișcării de eliberare națională” din 1989-1990. „Copii, mergeți în Țară și învățați, învățați bine, apoi să vă întoarceți pentru a reforma Republica Moldova!” - clama primul ministru Mircea Druc în fața miilor de tineri moldoveni adunați într-o zi de sfîrșit de septembrie 1990 în piața Marii adunări naționale. Reprezentanții noii elite politice ajunse în parlamentul RSSM pe valul mișcării naționale (și, în plan politic, promovați de Frontul popular din Moldova) își focalizau așteptările patriotice (și, cel puțin în parte, unioniste) asupra acestei noi generații de tineri care urmau să-și facă studiile în Țară (România), posibilitate la care ei nici nu au visat în timpul tinereței lor sovietice (deși, evident, și-ar fi dorit-o negreșit).

Însuflețiți de aceste așteptări și îndemnuri patriotice, copiii moldovenilor din URSS umpleau neîncetat trenuri și autobuze cu destinația orașelor universitare din România. Unii tineri purtau cu ei tricolorul românesc, luat direct de pe „baricadele” luptelor pentru „limbă și alfabet”. O așteptare înfrigurată a marii întîlniri stătea suspendată în aer, întețită de viteza domoală a vehiculului și de schimbatul ritualic al roților de tren. Odată lăsate în urmă gara Ungheni și rîul Prut, răsar casele unui sat, modest, umil, familiar, asemănător cu satele împrăștiate prin toată Basarabia... Apoi, după un timp, o zonă gri, industrială, încîlceala șinelor de cale ferată anunță apropierea primului loc de destinație: orașul Iași, gara Nicolina. Oameni și flori cît cuprinde. Emoții, animație, unii nu își ascund lacrimi de bucurie. „Fraților, ne-am regăsit!” – se aude o voce din mulțime.

La repartizarea în cămine, tinerii moldoveni își reconstituie grupurile de origine sau se asociază în funcție de proveniență, conform propriei lor opțiuni, dar și din comoditatea organizatorilor. După instalare, proaspeții studenți merg la primele cursuri, unde, în afara aceleiași primiri călduroase și întrucîtva copleșitoare, își descoperă lipsurile față de colegii lor „din Țară”. Limba română vorbită de majoritatea studenților basarabeni avea de regulă un lexic sărac, era împresurată de cuvinte și calchieri din rusă și în plus era marcată de un accent regional și/sau rusesc care stîrnea zîmbetele localnicilor. Cunoștințele studenților basarabeni, formate în familie și în cei zece ani de școală medie (față de 12 ani de liceu în România), erau ciuruite de lacune serioase în materie de cultură generală (și mai ales de cultură română) și de informație de specialitate. Nu în ultimul rînd, studenții din Basarabia și Bucovina erau în medie cu cîțiva ani mai tineri decît colegii lor români (din cauza vîrstei diferite de absolvire a școlii secundare), o diferență de ani hotărîtoare pentru maturizarea personalității. Toate aceste deosebiri și carențe întrețineau un complex de inferioritate al studenților moldoveni în universitățile din România, amplificat pe măsură ce verva întîlnirii dintre cele două maluri ale Prutului făcea loc ritualurilor de conveniență, rutinei oficiale și așteptărilor înșelate. Decepțiile au urmat lanț, iar strategiile de adaptare și de compensare nu au întîrziat nici ele. Complexele de inferioritate erau deseori compensate prin revendicarea de către studenții basarabeni a unei pretinse superiorități, datorate provenienței lor din cea mai măreață țară de pe glob și a cunoașterii afișate a limbii lui Tolstoi și Dostoievski.

După o scurtă deși intensă perioadă de fraternizare, cel puțin la nivelul discursurilor de bun-venit și de bun-găsit, noii veniți și cei din partea locului n-au prididit să-și remarce deosebirile. Percepția acestor diferențe era cu atît mai izbitoare cu cît identitatea „fraților” de pe cele două maluri se anunța a fi desăvîrșită. Descoperirea diferenței – percepută în limbajul, comportamentul, înfățișarea și traiul de zi cu zi al celorlalți „ai noștri” – adîncea identificarea cu grupul de origine. Pentru a-și compensa deficitul de imagine, tinerii basarabeni și bucovineni (nu rareori calificați de localnici între ei drept „ruși”, etichetă atribuită pînă atunci unei străinătăți apropiate, temute și urîte) operau strategii de afirmare de sine care oscilau între segregare gălăgioasă (vorbind și cîntînd rusește) și asimilare molcomă.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

Noile „republici” literare on-line: alternative sau anexe ale establishmentului literar?

Din discuție cu A. (tînără scriitoare), am descoperit că în ultimii cîțiva ani configurația și modul de funcționare a spațiului literar s-au transformat în mod remarcabil în urma apariției noilor media electronice: blogurile literare și portalurile literare interactive. Am aflat cu stupoare cît de popular a devenit un portal literar românesc printre scriitorii moldoveni. Pe acest site s-au înregistrat, începînd cu 2007, un grup numeros de tineri scriitori de limbă română, dar și din cei cu vîrste medii. Procedura e destul de simplă: îți deschizi un cont, postezi texte, pe care un „board” de editori îl citesc și își dau cu părerea pe marginea lui, după care textul este plasat fie la rubrica „recomandate”, fie la texte care necesită a fi revizuite („atelier”), fie nici la una nici la alta, ceea ce ar însemna că textul e bunicel și poate fi citit și evaluat de cititori ocazionali. Pe măsură ce activitatea noului venit se intensifică pe site (publicînd, comentînd postările altor membri, acumulînd aprecieri pozitive din partea editorilor și a cititorilor), raiting-ul său sporește. După atingerea unui anumit barem, novicele își schimbă statutul, devenind un soi de „membru” cu „acte în regulă”. Fiecare membru se poate înscrie cu numele său real sau cu un pseudonim. Tinerii scriitori care aspiră la o anumită recunoaștere își păstrează de obicei numele real (pentru a-și face un „nume”), în timp ce unii scriitori cu „nume” se lasă acoperiți de anonimitate pentru a beneficia de posibilitățile ludice și literare ale site-ului fără să-și expună identitatea reală. Unii scriitori destul de avansați în cariera lor literară (dar totuși fără o notorietate răsunătoare) dobîndesc un statut foarte ridicat (de „experți” sau editori) în acest micro-spațiu literar on-line.

Mi se pare revelatoare această „republică” virtuală a literelor care se construiește ca o alternativă instituțiilor literare consacrate (reviste, uniuni literare, cenacluri etc.) și care oferă un loc de manifestare, dezvoltare și creativitate literară tuturor amatorilor de literatură, indiferent de statutul lor real sau CV-ul acestora. O „republică” platoniciană sau o nouă Castalia (Jocul cu mărgele de sticlă, H. Hesse)? Față de utopiile menționate, în care tentația perfecțiunii politice este mare, funcționarea în regim on-line a acestor media literare pare să confere participanților un spațiu de manevră aproape nelimitat (de intrare/ieșire, reguli de „joc” clar stabilite, dar nu foarte constrîngătoare). Un fel de OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle, fondator Raymond Queneau) mai curând, dar iarăși cu o deschidere incomparabil mai mare. Totuși, unii participanți se arată limitați de modelul de literatură promovat, cel puțin în mod implicit, de editorii site-ului. Din acest motiv (printre altele, probabil) mai mulți membri l-au părăsit în grup, asociindu-se în scurt timp pe un alt site literar.

Este remarcabil totodată că majoritatea tinerilor literați care participă la acest site țin concomitent un blog și că în același timp participă – pe viu – la ședințele unor cenacluri literare, își publică textele în anumite reviste (tipărite sau on-line). Prin urmare aceste noi media virtuale nu se manifestă în detrimentul spațiului literar „real”, ci se includ în acesta, deși cumva en marge, deocamdată. Aceste portaluri interactive fluidizează comunicarea și circulația produselor „simbolice” pe segmentul îngust al „pieței” literare (deși accesibil practic oricui) și contribuie la consolidarea componentei colective a creației literare. Putem intui că site-urile de creativitate și socializare literară de acest fel se vor înmulți cu timpul și că ele se vor specializa tot mai mult pe anumite „platforme” literare (moderniști / tradiționaliști sau în funcție de gen literar, public țintă etc.).

O ţară, două singurătăţi

Rezultatele celui mai recent sondaj de opinie realizat de un institut independent (CBS „Axa”, 1 martie 2011) a scos din nou în prim plan o societate moldovenească scindată de simpatiile politice („comunişti” vs. „democraţi”) şi de preferinţele internaţionale (Rusia vs. UE) ale populaţiei. O corelare a opțiunilor (făcută în baza unui alt sondaj, IPP/IMAS, noiembrie 2010), coroborat cu experiența zilnică de contact cu diverse categorii de moldoveni, ar arăta că opțiunile și opiniile politice se condiționează reciproc: votanții PCRM nu îşi ascund ataşamentul faţă de spaţiul estic (slav), în timp ce simpatizanţii partidelor zise democratice din R. Moldova îşi proclamă hotărît orientarea pro-occidentală. Sciziunea societăţii moldoveneşti pe criterii politice şi geopolitice este adîncită în mare măsură de un clivaj etnic şi identitar (moldoveni / români vs. minorităţi rusofone).

La o privire mai atentă asupra datelor sondajului, observăm prezenţa unei minorităţi importante de persoane indecise sau indiferente faţă de opţiunile politice sau geopolitice care divizează societatea. Putem înțelege că frontierele dintre cele două comunităţi sunt vagi şi elastice şi că un număr important de „indecişi” şi „indiferenţi” îşi asumă, pe tăcute, un rol lipsit de glorie de mediatori între cele două comunităţi, sfidând segregarea. Aceleaşi sondaje arată totodată o populaţie unită (în proporţie de cca 85%) în numele unor griji şi nevoi cotidiene, deopotrivă preocupată de sărăcie, creşterea preţurilor sau şomaj.
Societatea din Republica Moldova aminteşte de atâtea alte spaţii traversate de antagonisme etnice, politice, geopolitice etc. Ucraina vecină este exemplară în acest sens. La fel, de cealălaltă parte a globului, societatea canadiană, despre care scriitorul John H. MacLennan a scris un roman pe care l-a întitulat sugestiv Cele două singurătăţi (Two Solitudes), este scindată de relaţii fie tensionate, fie perfect inexistente, între cele două mari comunităţi, cea francofonă şi cea anglofonă. În Ucraina şi Canada, cele două „lumi paralele” ocupă totuşi teritorii separate. În cazul Republicii Moldova însă, cele două comunităţi „singuratice” se întâlnesc zi cu zi, în stradă, în „rutieră” (maxi-taxi) şi la magazin. Aici, contactul fizic dintre reprezentanţii acestor comunităţi impune un status quo care permite funcţionarea societăţii, în ciuda lipsei coeziunii ei.
De fapt, antagonizarea societăţii după criterii etnice sau politice este agravată de o logică şi un discurs al războiului pe care le îmbrăţişează elitele politice (urmate de intelectuali şi oameni de cultură) pentru a învinge în eterne bătălii politice şi ideologice. De cealaltă parte, societatea, ţinută ostatecă, supravieţuieşte în ciuda acestor bătălii şi graţie unui spirit practic, acutizat de crize care nu mai sfârşesc. În lipsa unui proiect naţional-civic înaintat de clasele guvernante pentru a asigura dezvoltarea societăţii, dincolo de clivajele ei interne, „cele două singurătăţi” riscă să devină pe de o parte societatea însăşi, preocupată de propria supravieţuire, iar de cealaltă parte clasa politică, în căutarea neobosită a unor victorii himerice.

(Publicat în CriticAtac, 3 martie 2011)

Vis despre iepuri și frați

Se face că sînt într-o curte de țară (la părinți la „vilă” sau la bunei?) și aștept (de la mama?) să iau cu mine la plecare doi iepuri copți. Ies afară în curte și văd un iepure culcat la pămînt, pe jumătate copt, deși e încă viu și mă privește binevoitor, fără să mă condamne. Celălalt iepure e mort, dar nu-l văd, ci doar știu că este. Mă podidesc lacrimile de mila lor și îmi promit că neapărat voi deveni vegetarian.

Dimineața cînd mă trezesc și îmi amintesc visul, mai am încă lacrimile neuscate pe obraji, asociez cei doi iepuri (unul pe jumătate copt, pe jumătate viu, celălalt mort/copt) cu cele două „poduri de flori” dintre Moldova și România (seara m-am gîndit la ele, în contextul articolului despre primii studenți basarabeni în România). Mă gîndesc la doi frați (asociere cu „frații de peste Prut”) dintre care unul este sacrificat, iar celălalt pe jumătate mort/viu. Îmi amintesc de iepurele pe care l-am mîncat alaltăieri la părinți și care era foarte gustos. Mă întreb dacă o satisfacție personală făcută din contul suferinței altuia e o satisfacție autentică. Cei doi iepuri îmi amintesc de asemenea de doi motani pe care i-am avut pînă recent și care, fiind la părinții mei la „vilă”, se băteau mereu de fiecare dată cînd se întîlneau. Acum cîteva luni ambii motani au dispărut ca prin miracol aproape în aceeași zi. Mi-am suspectat la un moment dat părinții că i-au omorît intenționat pentru a scăpa de grija lor. Părinții glumeau uneori că acești doi motani pe care eu i-am adus la „vilă” atunci cînd trebuia să plec în deplasări mai lungi, sînt ca niște nepoți pe care îi au de la mine și că acum așteaptă nepoți adevărați. Ar însemna oare că acest vis îmi spune să-mi mănînc / nimicesc substitutul copiilor mei pentru a-i concepe pe cei adevărați?

A. spunea că dacă vom avea vreodată copii, aceștia vor fi gemeni. În contextul acestui vis, îmi amintesc de mitul gemenilor primordiali despre care vorbea Michel Tournier (în Regele Arinilor și Meteorii), conform căruia la origine oamenii se nasc gemeni, dar că cel puternic îl mănîncă pe cel slab înainte de naștere. Acest mit spune că fiecare îl conține înăuntrul său pe celălalt – fratele geamăn și dușmanul de moarte, dar și că sîntem pătați de fratricid, încă înainte de a ne fi născut. Îmi aduc aminte de fratele meu mort la două luni după naștere și care dacă ar fi supraviețuit, cu siguranță nu aș fi apărut pe lume.

7 aprilie: Avataturile unei revoluţii cu chaturi şi pietre

(introducerea şi concluzia unui studiu publicat în "Revoluţia Twitter. Episodul întâi: Republica Moldova" , Ed. ARC, Ştiinţa, Chişinău, 2010). În această carte (apărută în două ediţii, română şi engleză) veţi găsi un dosar de documente, mărturii, imagini şi studii de Florent Parmentier, Dan Dungaciu, Răzvan Dumitru, Wim Van Meurs ş.a.

Petru Negură

Participanţii la manifestaţiile de la Chişinău de 6-7 aprilie 2009, ca şi observatorii şi analiştii acestor evenimente, sînt astăzi de acord asupra insuficienţei informaţiilor factuale necesare pentru a înţelege ce s-a petrecut atunci cu adevărat. Acest lucru nu împiedică – dacă nu chiar stimulează – apariţia şi circulaţia unei multitudini de teorii şi scenarii care pretind să explice a posteriori evenimentele. Aceste scenarii, apărute în vîltoarea protestelor şi dezvoltate după consumarea acestora, sînt reductibile în general la o cheie „conspiraţionistă”. Ele pot fi în general rezumate (cu unele variaţii) la următoarea schemă: manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009 au izbucnit în mod spontan ca o formă de nemulţumire populară faţă de ceea ce a fost calificat drept „fraudarea alegerilor” din 5 aprilie; protestele au fost însă instrumentalizate şi manipulate de anumite forţe interne şi/sau externe pentru atingerea unor interese şi scopuri politice, mai mult sau mai puţin obscure, în general neoneste şi cu siguranţă opuse „intereselor naţionale”. Articolul de faţă nu îşi propune să preia ca atare, să verifice sau să dezmintă aceste scheme de interpretare a evenimentelor din aprilie 2009, ci doar eventual să le analizeze ca pe nişte forme de discurs şi de reprezentări, capabile să definească stările de spirit de atunci şi de acum ale participanţilor şi observatorilor implicaţi în desfăşurarea acestor evenimente.

Prin urmare prezentul text nu va pretinde să ofere argumente pentru a explica ceea ce s-a întîmplat de fapt la Chişinău de 7 aprilie 2009 şi după această dată. Cum am putea-o face, dacă o comisie întreagă abilitată cu această sarcină[1], şi care a avut la îndemînă toate sursele şi resursele disponibile celor mai influente structuri de ordine din ţară, nu a putut formula răspunsuri concludente în acest sens? Scopul textului nostru este unul mai modest: pornind de la surse colectate în urma unei scurte cercetări de documentare[2], vom încerca să înţelegem mai bine strategiile de mobilizare, de solidarizare şi de organizare ale participanţilor la manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009, dar şi dincolo de această dată ca răspuns la campania de persecuţii întreprinsă de forţele de ordine faţă de manifestanţi.

Aşa cum au remarcat mai mulţi autori de analize pe acest subiect[3], cazul 7 aprilie 2009 este unul revelator din perspectiva mobilizării mişcărilor sociale. Faţă de alte „revoluţii colorate”[4] apărute în Europa de Est şi Orientul mijlociu în deceniul de după 2000, la manifestaţiile de la Chişinău din 7 aprilie 2009, formele de mobilizare şi de organizare a protestelor au fost semnificativ marcate de răspîndirea unor noi mijloace informaţionale (site-urile de socializare, forum-uri, bloguri pe Internet) care au avut o difuzare redusă sau inexistentă cu doar cîţiva ani înainte[5]. Nu ne propunem să ne angajăm în polemici privind rolul special al noilor media electronice în desfăşurarea acţiunilor de protest[6]. Le vom privi mai degrabă ca pe nişte factori printre alţii care au influenţat comportamentul protestatarilor din aprilie 2009. Vom încerca totuşi să ne dăm seama asupra felului în care aceste noi mijloace de comunicare şi socializare au contribuit, alături de alţi factori, la elaborarea strategiilor individuale şi de grup în cadrul unor mişcări sociale atît de complexe şi echivoce precum au fost protestele din 6-7 aprilie 2009.

[...]

„Revoluţie cu pietre” sau „Twitter Revolution”?

Opinia publică din R. Moldova, reflectată întrucîtva şi de părerile exprimate de persoanele intervievate de noi pentru acest studiu, se arată în general sceptică în privinţa calificativului de „Twitter Revolution” atribuit manifestaţiilor de protest din 6-7 aprilie 2009 (A, B, C, D, E). Totodată, majoritatea respondenţilor intervievaţi şi chestionaţi recunosc un anumit rol pe care l-ar fi avut mijloacele de informare şi comunicare pe Internet în circularea informaţiei, dar şi în mobilizarea şi parţial coordonarea protestelor din aprilie 2009. În opinia majorităţii respondenţilor, evenimentele din aprilie 2009 au fost manipulate de forţe exterioare (PCRM, SIS, servicii secrete ruseşti şi/sau transnistrene etc.), care au instrumentalizat impetuozitatea tinerilor pentru a-şi realiza interesele din umbră. În sfîrşit, o altă categorie de respondenţi (F, G) este aproape în întregime de acord cu sintagma „Twitter revolution”. Potrivit mărturiei unei respondente (F), ceea ce a avut loc în zilele din 6 şi 7 aprilie „nu poate fi definit altfel decît revoluţie”, această respondentă comportîndu-se şi trăind evenimentele în consecinţă, cu emoţii mobilizatoare şi cu idealuri de schimbare civică. Sigură de această convingere, persoana anchetată a avut un timp reacţii de rezistenţă şi denegare faţă de presupusele probe care ar dezvălui implicarea anumitor forţe exterioare în desfăşurarea evenimentelor. Pînă la urmă însă, respondenta a fost nevoită să accepte „evidenţa” imixtiunii unui stat străin (anume a Rusiei) în mersul evenimentelor din aprilie, altminteri mînate de un ideal revoluţionar.

Părerea noastră în această privinţă este că manifestaţiile din aprilie 2009 au reprezentat o mişcare socială cu un caracter inedit în contextul Republicii Moldova, dar şi în plan regional. Cel mai remarcabil aspect al acestui fenomen a fost mobilizarea unui segment activ de studenţi, tineri profesionişti şi slujbaşi, care nu cuprindea neapărat o populaţie numeric foarte importantă, dar care a devenit, în contextul evenimentelor din 6-7 aprilie din centrul Chişinăului, un grup de persoane bine conectate între ele, dincolo de frontierele geografice. Aceste persoane au fost totodată capabile să comunice cu jurnalişti şi reprezentanţi ai forurilor decidente internaţionale, creînd o anumită vizibilitate şi oferind o interpretare evenimentelor de la Chişinău. Acest grup de „minoritate activă” (Serge Mosvcovici) stăpîneşte un nivel de pregătire profesională şi competenţe comunicaţionale mult superior mediei, avînd prin urmare capacitatea de a uza strategic de resursele oferite de achiziţiile tehnologiilor informaţionale în scopul realizării unor interese civice, colective. Deloc întîmplător, această „elită” în ascensiune este şi purtătoarea unor idei progresiste şi reformatoare, în opoziţie cu mainstream-ul clasei politice şi intelelectuale din R. Moldova.

Evenimentele din 6-7 aprilie 2009 au generat în societatea moldovevenească un efect pe care l-am putea numi „revoluţionar” în sensul mobilizării şi solidarizării unei anumite categorii de persoane în vederea atingerii unor interese comune. Cu siguranţă, manifestaţiile de protest care vor urmări un anumit efect de anvergură îşi vor extinde de acum încolo aria de acţiune într-o zonă a informaţiei şi comunicării, mult dincolo de spaţiul „fizic” al desfăşurării evenimentelor.

---

[1] Este vorba de Comisia parlamentară pentru elucidarea evenimentelor de dupa 5 aprilie 2009, coordonată de deputatul Partidului Liberal-Democrat, jursitul Vitalie Nagacevschi. Raportul, de 180 de pagini, redactat în urma unei ample anchete, a fost prezentat în Parlament pe 7 mai 2010.

[2] Pentru acest studiu am realizat o cercetare care cuprinde interviuri aprofundate cu 7 persoane (vezi lista lor cu pseudonime, în bibliografie), răspunsuri scrise la un chestionar cu întrebări deschise din partea a 18 respondenţi, discuţii libere cu un anumit număr de persoane implicate în evenimentele studiate, lectura unui corpus de articole din presă (locală şi internaţională), de pe bloguri private. Am consultat de asemenea o serie de articole de analiză asupra evenimentelor din aprilie 2009 de la Chişinău sau despre evenimente similare din alte ţări (vezi bibliografia). De asemenea, am urmărit o serie de înregistrări video luate de la evenimentele din aprilie 2009, postate pe http://www.publictv.md şi consultate în iunie şi iulie 2009.

[3] A se vedea în primul rînd articolele lui Evgeny Morozov (specialist în relaţii internaţionale, profesor la Geogetown University) publicate în Foreign Policy: „Moldova’s Twitter Revolution” (acest autor a lansat calificativul de “Twitter Revolution” pentru evenimentele de la Chişinău din aprilie 2009) 7 aprilie 2009; „More analysis on Twitter’s role in Moldova”, idem, 7 aprilie 2009; „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, idem, 10 aprilie 2009. A se vedea de asemenea Rebekah Heacock, „Twitter Revolution?”, lucrare scrisă la facultatea de jurnalism, Columbia University, decembrie 2009; Ellen Barry, „Protests in Moldova explode, with help of Twitter”, New York Times, 7 aprilie 2009; Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, Slate Foreigners, 20 aprilie 2009; Kristin Deasey, „Moldovas’s Twitter Activist Under House Arrest”, Radio Free Europe, 16 aprilie 2009; Claudia Serbanuta, Tiffany Chao, Aiko Takazawa (profesoare la University of Illinois), rezumat extins al comunicării la iConference 2010 Champaign, USA, 3-6 februarie 2010. A se vedea despre forme similare de protest şi luări de atitudine într-o bibliografie selectivă la sfîrşitul acestui articol.

[4] Cf. Mark R. Beissinger, Structure and Example in Modular Political Phenomena: The Diffusion of Bulldozer/Rose/Orange/Tulip Revolutions, Perspectives on Politics 5 (2007): 259-276.

[5] Tendinţa folosirii platformelor e-media pentru informare şi mobilizare poate fi observată deja la “revoluţia lalelelor” din Kyrgyzstan: Ramesh Srinivasan şi Adam Fish, “Internet Authorship: Social and Political Implications Within Kyrgyzstan”, Journal of Computer-Mediated Communication, 14 (2009), pp. 559–580.

[6] A se vedea în acest sens articolele lui Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, articol citat, şi al lui E. Morozov, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, articol citat.