vineri, 11 martie 2011

Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței

Pentru majoritatea tinerilor basarabeni și bucovineni care urmau să-și facă studiile în România începînd cu octombrie 1990, relația lor cu țara gazdă se înscria într-un orizont de așteptare romantic și naționalist, creat de luările de cuvînt înflăcărate pronunțate la tribuna cenaclului „Alexei Mateevici” și la mitingurile din centrul capitalei, de „podurile de flori” între România și RSS Moldovenească (la 6 mai 1990, din România în RSSM și la 16 iunie 1991, din RSSM în România) și de alte manifestări ale „mișcării de eliberare națională” din 1989-1990. „Copii, mergeți în Țară și învățați, învățați bine, apoi să vă întoarceți pentru a reforma Republica Moldova!” - clama primul ministru Mircea Druc în fața miilor de tineri moldoveni adunați într-o zi de sfîrșit de septembrie 1990 în piața Marii adunări naționale. Reprezentanții noii elite politice ajunse în parlamentul RSSM pe valul mișcării naționale (și, în plan politic, promovați de Frontul popular din Moldova) își focalizau așteptările patriotice (și, cel puțin în parte, unioniste) asupra acestei noi generații de tineri care urmau să-și facă studiile în Țară (România), posibilitate la care ei nici nu au visat în timpul tinereței lor sovietice (deși, evident, și-ar fi dorit-o negreșit).

Însuflețiți de aceste așteptări și îndemnuri patriotice, copiii moldovenilor din URSS umpleau neîncetat trenuri și autobuze cu destinația orașelor universitare din România. Unii tineri purtau cu ei tricolorul românesc, luat direct de pe „baricadele” luptelor pentru „limbă și alfabet”. O așteptare înfrigurată a marii întîlniri stătea suspendată în aer, întețită de viteza domoală a vehiculului și de schimbatul ritualic al roților de tren. Odată lăsate în urmă gara Ungheni și rîul Prut, răsar casele unui sat, modest, umil, familiar, asemănător cu satele împrăștiate prin toată Basarabia... Apoi, după un timp, o zonă gri, industrială, încîlceala șinelor de cale ferată anunță apropierea primului loc de destinație: orașul Iași, gara Nicolina. Oameni și flori cît cuprinde. Emoții, animație, unii nu își ascund lacrimi de bucurie. „Fraților, ne-am regăsit!” – se aude o voce din mulțime.

La repartizarea în cămine, tinerii moldoveni își reconstituie grupurile de origine sau se asociază în funcție de proveniență, conform propriei lor opțiuni, dar și din comoditatea organizatorilor. După instalare, proaspeții studenți merg la primele cursuri, unde, în afara aceleiași primiri călduroase și întrucîtva copleșitoare, își descoperă lipsurile față de colegii lor „din Țară”. Limba română vorbită de majoritatea studenților basarabeni avea de regulă un lexic sărac, era împresurată de cuvinte și calchieri din rusă și în plus era marcată de un accent regional și/sau rusesc care stîrnea zîmbetele localnicilor. Cunoștințele studenților basarabeni, formate în familie și în cei zece ani de școală medie (față de 12 ani de liceu în România), erau ciuruite de lacune serioase în materie de cultură generală (și mai ales de cultură română) și de informație de specialitate. Nu în ultimul rînd, studenții din Basarabia și Bucovina erau în medie cu cîțiva ani mai tineri decît colegii lor români (din cauza vîrstei diferite de absolvire a școlii secundare), o diferență de ani hotărîtoare pentru maturizarea personalității. Toate aceste deosebiri și carențe întrețineau un complex de inferioritate al studenților moldoveni în universitățile din România, amplificat pe măsură ce verva întîlnirii dintre cele două maluri ale Prutului făcea loc ritualurilor de conveniență, rutinei oficiale și așteptărilor înșelate. Decepțiile au urmat lanț, iar strategiile de adaptare și de compensare nu au întîrziat nici ele. Complexele de inferioritate erau deseori compensate prin revendicarea de către studenții basarabeni a unei pretinse superiorități, datorate provenienței lor din cea mai măreață țară de pe glob și a cunoașterii afișate a limbii lui Tolstoi și Dostoievski.

După o scurtă deși intensă perioadă de fraternizare, cel puțin la nivelul discursurilor de bun-venit și de bun-găsit, noii veniți și cei din partea locului n-au prididit să-și remarce deosebirile. Percepția acestor diferențe era cu atît mai izbitoare cu cît identitatea „fraților” de pe cele două maluri se anunța a fi desăvîrșită. Descoperirea diferenței – percepută în limbajul, comportamentul, înfățișarea și traiul de zi cu zi al celorlalți „ai noștri” – adîncea identificarea cu grupul de origine. Pentru a-și compensa deficitul de imagine, tinerii basarabeni și bucovineni (nu rareori calificați de localnici între ei drept „ruși”, etichetă atribuită pînă atunci unei străinătăți apropiate, temute și urîte) operau strategii de afirmare de sine care oscilau între segregare gălăgioasă (vorbind și cîntînd rusește) și asimilare molcomă.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.

9 comentarii:

Petru Negură spunea...

Reproduc un schimb de comentarii de pe fbk:
Irina Perju: De ce se tot numesc moldovenii "Basarabeni"?! Tot nu inţeleg. Nu exista ţara "Basarabia"! Republica Moldova, se numesc studenţi moldoveni. Bună carte fac studenţii dacă nu pricep asta.

Razvan Dumitru: Excelenta introducere Petru, de abia astept sa citesc si restul. Mi se pare foarte promitatoare tema asta, pentru multe lucruri in RM. Sunt curios ce ii raspunzi si Irinei :)

Petru Negura: Mulțumesc, Răzvan, pentru apreciere...
În privința comentariului Irinei, îi înțeleg nedumerirea, dar mi-a fost greu să manevrez cu toate apartenențele (moldovean, român, basarabean...) în condițiile în care „moldoveni” sînt și cei de la Chișinău și cei de la Iași (unde respectivii studenți își făceau studiile) și cei din regiunea Cernăuți (erau mulți și ei)... N-o să mă scuz că folosesc pe parcursul studiului denumire de apartenență de „basarabean”, pentru că această denumire există, deși e adevărat ca etichetă din afară (Rusia țaristă și Vechiul Regat în interbelic). Iar dacă Irina ar fost atentă, ar fi observat că vorbesc despre 1990, cînd studenții noștri erau cetățeni URSS, iar Republica Moldova nici nu exista (era doar RSSM, cu statut special, dar nu de țară suverană). Unde mai pui că e un articol care trebuie să apară în România... Iar cînd îi voi spune unui cititor român că „studenții moldoveni mergeau să învețe la Iași”, e posibil să nu mă înțeleagă corect. Prin urmare, toate aceste rezerve puse cap coadă, înțeleg echilibristica pe care trebuie să o fac să nu jignesc pe nimeni, dar voi reuși oare?
Numai bine...

Mircea_Brasov spunea...

Am încercat să plasez un comentariu, dar blog-ul a dat o eroare. Poate reuşim să ne citin prin e-mail sau pe Facebook.

Petru Negură spunea...

Îmi pare rău... Poate mai încerci?...

Mircea_Brasov spunea...

O să fiu mai precaut, respectiv voi lucra cu texte mai scurte ca să nu-mi pară rău dacă se rătăcesc. Prima parte a intervenţiei se referea la apelativul de basarabeni şi moldoveni, mi-e greu să reiau mai ales că nu cred că merită discuţia.
În a doua parte însă mă interesam care este diferenţa între studentul basarabean care făcea studiile la Harkov, Kiev, Petrograd, Moscova (generaţia Stere şi anterior) şi studentul basarabean care face studiile astăzi în Occident ? Bucureştiul nu se pune din mai multe motive pe care poate că le pomenim altădată.
Încerc lansarea, poate am succes.

Petru Negură spunea...

Multumesc pentru interes și întrebări. Încerc să răspund la ele, pe rînd.
Diferența dintre studenții basarabeni la Iași și studenții basarabeni la Harkov sau Moscova. În perioada sovietică, centrele universitare din Ucraina (Kiev, Harkov etc.) și Rusia (Moscova, Leningrad etc.) erau practic niște posibilități de a face studii în altă parte decît în destul de provincialul Chișinău (sau Bălți). O universitate cum era Univ. Lomonosov de la Moscova, în care au făcut studii cîțiva moldoveni în perioada anilor 1970-1980, era o extraordinară oportunitate pentru ei de a-și deschide universul de referințe culturale, din motivul că Moscova era o metropolă care atrăgea tot ce era mai valoros de la periferii și în care gradul de deschidere față de străinătatea occidentală era simțitor mai mare decît în provincii. Sub aspect social, desigur existau probleme de adaptare similare (cu cele din România 1990/91), or studenții moldoveni găseau acolo un mediu intelectual de natură să-i complexeze (or cei mai mulți dintre ei veneau de la țară și aveau o „moștenire culturală” destul de săracă). În plan identitar, rușii (mai ales moscoviții) se simțeau buricul imperiului și prin urmare cei din provincii erau priviți de sus. Existau totuși și cazuri notabile cînd studenții moldoveni au fost respectați, grație tocmai efortului lor de integrare.
Referirea la Stere (dar și, putem adăuga, puțin mai tîrziu Halippa, Pelivan...) este una interesantă. Dar asta ar merita un text separat. În orice caz, comparația îmi pare legitimă.
Numai bine...

Mircea_Brasov spunea...

Foarte bine surprinsă perioada sovietică. În plus eu am impresia că acest provincialism a fost tendenţios întreţinut (nu numai în Basarabia) de puterea centrală pentru că era un teritoriu de la periferia imperiului (sovietic), deci nesigur. Nu este raţional să faci investiţii materiale şi mai ales umane în asemenea spaţii. Am vorbit cu unul dintre deportaţii în Siberia care acuma nu mai este printre noi şi-mi spunea că referitor la elita intelectuală a fost o politică programată de amestec. Vârfurile intelectuale locale nu prea rămâneau pe loc, primeau "repartiţie" după încheierea studiilor în alte regiuni şi alţii, cu aceiaşi calificare, veneau din Rusia sau alte republici în RSS Moldovenească. Turma a rămas fără păstor băştinaş foarte mult timp, de aceea probabil a rătăcit şi rătăceşte.
Generaţia lui Stere mă interesează pentru că foarte mulţi din cei care au beneficiat de formare profesioanală în marile şcoli ale imperiului ţarist s-au întors la baştină (cum se spune pe "moldoveneşte")şi au rămas cu un nealterat sentiment patriotic şi simţ moral. Asta se întâmpla când nu era fărâmă de şcoală în limba română în gubernie !
Trebuie să dau exemplul bunicilor mei materni, el catolic polonez, mărunt funcţionar CFR în gara Pământeni-Bălţi, ea ucraineancă, casnică (oameni cu carte în şcoala rusă)care au rămas cu întreaga familie sub ocupaţia sovietică în anul următor ultimatumului şi n-au ezitat nicio clipă să ia calea refugiului în 1944, înţelegând care este diferenţa între rusul alb şi rusul roşu.Pentru mine basarabeni sunt şi aceşti bunici ai mei care aparţineau unor alte etnii decât cea română, dar care sub presiunea istorică au preferat să fie "loiali" statului român şi să-şi dorească să rămână cetăţeni ai României.
Am divagat, e boala mea mai veche...
Ideea care mă preocupă este că actuala generaţie, cu ortografie latină, cu şcoli în limba română de o mai bună calitate (?), cu studii peste hotare în ţară sau în Occident nu are nici o fracţiune din idealismul şi combativitatea generaţiei de la începutul secolului trecut ?! Excludem din discuţie rarele excepţii.
Aş deschide discuţia, pentru un paralelism al situaţiei, asupra Şcolii Ardelene, dar poate şi o aluzie este de ajuns.
Am un coleg sociolog, mare fan Foucault, poate aţi fi interesat într-o corespondenţa cu el, chiar colaborare pe teme de interes reciproc. El conduce un cerc studenţesc susţinut de doamna Sanda Golopenţia, în amintirea ilustrului ei tată, Anton Golopenţia.

aurelia spunea...

Pe alocuri, „articolul” e cu vădite accente literare. O fi o calitate a textului, ori ba, doar atest. Mă bucur să văd în sfârșit cum se fructifică atâtea zile de muncă și efort.

Petru Negură spunea...

Mulțam, Aurelia, pentru încurajări. Venite de la o scriitoare, aceste încurajări îmi dau și mai multă putere și inspirație la scris...

Petru Negură spunea...

Mircea, mă bucur că bucata studiului meu ți-au trezit interesul și apetitul pentru teme de cercetare cu referire la vremi diferite și cu unghiuri de vedere incitante. Mi-a trezit curiozitatea ascendența ta. Mi-ar place să discutăm despre asta, dacă ți-ar face plăcere. Eu voi veni la București la sfîrșitul lunii mai. Nu știu dacă ești de la București... Oricum, rămînem pe fir, sper. Adresa mea e-mail: petru.negura@gmail.com