Cu platzcartul spre apusul post-sovietic

Prietenilor mei umblați prin lumea largă le recomand călduros să mai circule din cînd în cînd și cu trenul. Mai exact cu un tren post-sovietic de distanțe mari, dar să mai lase ifosele și să-și ia un loc într-un vagon de tip "platzcart", nu la cușetă. O călătorie într-un vagon "platzcart" atașat la o locomotivă de cursă lungă e cu totul altceva decît un zbor cu avionul, fie și peste ocean, fie și cu escale prelungi în varii no man's land-uri de lux. Într-un asemenea vagon, după vreo patru zeci de ore de mers teduc-teduc, se țes și se destramă comunități, se fac și se desfac cupluri, dar lucrul cel mai mai minunat care ți se întîmplă într-o asemenea călătorie, este să întîlnești oameni de toate stările și năravurile, pe care de regulă nu-i mai întîlnești niciodată.

Fotografie de  М. М. Наклейщикова

Mai toți oamenii în mijlocul cărora m-am pomenit au două case, două vieți, două patrii. Trenul Chișinău-Minsk le leagă periodic capăt de capăt. Și atunci trenul devine pentru o vreme adevărata lor baștină, în sfîrșit regăsită.

Omul de vizavi, pe bancheta de sus, locuiește de vreo două decenii în orașul Grodno. În tinerețe a studiat inginerie la Odesa, apoi s-a stabilit la Bender. În 1991-92, cînd s-a stîrnit  "ves' etot perepoloh", a luat-o spre Belorusia, de unde și era de baștină. E omul teoriilor îndoielnice în care crede cu tărie. Iar dacă îndrăznești să-l contrazici te tratează cu o condesecendență zîmbitoare. E convins că în Basarabia cîteva secole de-a rîndul a dăinuit regatul polono-lituanian, că limba română a fost o limbă slavă și că femeile nu sînt în stare de inovații. Are o musteață croită à la Lukașenko și nu vrea nici să audă de democrație, cea mai proastă formă de guvernare posibilă. Îl întreb, timid, de ce atunci în țările cu democrație afirmată se trăiește de regulă mai bine decît în celelalte? N-am dreptate: uite cum se trăiește în China. Aici bat în retragere. Ce să mai zici?

Femeia de vizavi, pe bancheta de jos, îmi explică intr-o moldovenească moale, rotundă, că soțu-meu îi rus și atunși cînd s-o înșeput războiu ș-ai noștri au înșeput să-mpuște-n noi, eu-s din Transnistria..., am luat șe-avem de pe lîngă casă, acolo la Tiraspol și iaca, am copchii mari la Borisov și nu știu nică moldovenește... Nu-i place nici în Belorusia, dar nici la noi nu vrea să se întoarcă cu traiul, pentru că la noi nu e lege, nu e ordine. În Belorusia este și una și alta. Cînd vom ajunge a doua zi în orășelul Jlobin, în care trenul va sta vreo 4 ore în așteptare, voi avea timp să mă conving de dreptatea femeii. Jlobin va rămîne pentru mine arhetipul tiraniei oamenilor legii și a curățeniei evroremont.

Femeia de jos pe lateral are o față blondă, de formă antropometrică aparent slavă. Rămîn mirat cînd, într-un tîrziu, începe să bîiguie și apoi să-i dea tot mai îndrăzneț pe "moldovenește". De baștină e dintr-un sat de lîngă Glodeni și s-a stabilit cu traiul la Minsk acum 32 ani, în 1981, cînd era tînără (și frumoasă). În somn, pe fața oamenilor mai rămîne un timp pecetluită expresia preocupărilor lor diurne. Dimineața devreme, fața doamnei de pe lateral era săpată de griji și de o tristețe ancestrale.

Tînărul de pe bancheta de sus pe lateral lucrează în construcții pe undeva judecînd după aparențe, doarme mai tot timpul, iar cînd nu doarme tace. Stau cocoțat pe bancheta de sus și citesc de zor dintr-o carte, lunecînd periodic privirea de pe filele cărții pe fețele oamenilor. Remarc la un moment dat că și tînărul gasterbaiter ține o cărțulie în dosul palmelor. O carte de rugăciuni. În cîteva clipe se răstoarnă însă pe o șale și o ia de la capăt...

Fata de jos se întoarce de la o tabără creștină din Moldova, cu un bagaj impresionant de legende creștinești, povestite în stil manga. Era singura călătoare cu patria în regulă, din cîte pare.

Odată cu coborîrea nopții, tot soiul de oameni în uniformă se perindă neobosiți prin vagon în căutarea unor lucruri misterioase. Unii ne cer pașaportul (trebuie să am mare grijă să nu încurc pașapoartele!), alții ne iau la bani mărunți bagajul. Spre dimineață ajungem într-o gară în care își dau ghes localnicele să ne vîndă apă fructe raci... Jmerînka, un nume evocator... Sub nemți și Antonescu, pe aici au fost înțărcuiți în ghetou vreo 3500 de evrei. Mă întorc în vagon. Lumea se trezește și așteaptă cu nerăbdare pornirea trenului și cu această ocazie deschiderea WC-ului. Odată porniți ne așezăm în jurul măsuței de la geam pentru a lua micul dejun și aici reîncep monologurile pe cîteva voci cu solo-ul domnului de vizavi, un izvor nesecat de teorii neverificate din punct de vedere empiric. Zahărul e o substanță vitală pentru oameni, la fel ca pentru plante. Doamna de jos-vizavi îi dă dreptate mușcînd cu poftă dintr-un croissant. Alimentația cu fructe și legume crude pe timp de iarnă e dăunătoare pentru organism pentru că îl resetează pentru sezonul de vară. Dau din cap aprobator, cel puțin îmi permite să-mi înghit piersica fără mustrare de conștiință. Holocaustul e o invenție a americanilor pentru a justifica dominația israelo-americană asupra lumii...

Trenul lasă în urmă ultimele case din Jmerînca, cu tot cu viii și morții săi.

Vecinul meu: prezent pretuntindeni / vizibil niciunde

După un îndelung du-te-vino cu Andrei C. prin aeropoarte, ajungem seara tîrziu cu taxiul în faţa căminului din campusul universitar de pe Tarostrasse, la un sfert de oră la pas de centrul Leipzigului. Intrarea în acest batiment îmi produce emoţii amestecate: n-am mai locuit într-un cămin studenţesc de cîţiva ani buni. Iau liftul, apoi înaintez hotărît pe un culoar galben lămîiu, de parcă făcut anume pentru a te trezi din toropeala unei călătorii cu puţine merinde şi multe escale. Deschid uşa unui apartament cu două odăi, dintre care una e a mea, iar cealaltă a unui colocatar încă necunoscut, dar dintr-o dată simţit prin puzderia de urme şi obiecte înghesuite în spaţiul comun al bucătăriei şi băii. După un sentiment de frustrare stăpînit cu uşurinţă mulţumită oboselii, lucrurile aruncate alandala încep să-mi vorbească despre originea orientală sau nord-africană a colegului meu de locuinţă: sacoşe cu inscripţii exotice, un miros lîncet de mirodenii stătute, bucăţi de pită înşirate a lehamite pe masă, o cană aşezată pe podea lîngă budă, destinată pesemne abluţiunilor (khobeekou) zilnice. Maldărul de încălţăminte sportivă aruncată nepăsător în colţul coridorului, lîngă intrare, cu tot cu nişte ciorapi ale căror forme calcinate trădează o folosire intensă, încununate la vîrf cu o minge de marca „Puma”: toate astea mă fac să cred că atletismul are un loc important în viaţa megieşului meu. Uşa întredeschisă a încăperii de alături împrăştie generos sunetele cacofonice ale unui televizor lăsat să lucreze la voia întîmplării. Descopăr un spaţiu trăit într-o simbioză fericită de cineva care nu mă aştepta. După cîteva clipe în care caut cheia potrivită, aşteptîndu-mă totodată să mă salut cu cel din spatele peretelui, mă retrag păgubaş în camera mea, care are cel puţin meritul de a fi bine întreţinută.

Dimineaţa, cu prima oră (avantajat de decalajul orar), îmi fac drum printre sacoşe şi şlapi mai întîi spre baie, apoi, pentru a explora mai atent bucătăria, spre chiuvetă şi frigider. Mă simt apăsat de îmbulzeala de obiecte, care se vede că îi asigură posesorului lor confortul unui trai urmat după o anumită orînduială. Uşa vecinului este de astă dată închisă şi nimic nu lasă să se întrevadă o prezenţă umană în spatele ei.

Înspre amiază îi facem o vizită hausmeister-ului, administratorul căminului, pentru a-i cere informaţii utile. Îi exprim cu această ocazie sentimentul de intruziune pe care l-am avut, făcîndu-mi loc în apartamentul care mi-a fost repartizat pentru cazare şi îl întreb dacă ar avea cumva niscaiva camere libere, într-un apartament – cum să spun? – locuit mai puţin covîrşitor. Nein. Nichts – îmi replică promt administratorul, spulberîndu-mi orice speranţă, dar asigurîndu-mă totodată că va discuta cu vecinul meu – gesturile îmi arată că o va face pe un ton hotărît – şi că – acum duce degetele la ochi – îl va supraveghea îndeaproape. Ne retragem, iar mie nu-mi rămîne decît să mă acomodez cu ideea de a-mi face camera abitabilă de acum o lună încolo, alături de un vecin care promite să devină o prezenţă simţită la tot pasul pe durata şederii mele.

În dimineaţa următoare, sînt trezit dintr-o navigare leneşă pe internet de urletul soneriei de la uşă (habar n-aveam de existenţa ei) şi de faţa jovială a hausmeister-ului, însoţit de doi inşi. După un salut scurt, omul face un tur grăbit cu privirea prin bucătărie, apoi arată discret cu arătătorul înspre uşa vecinului în semn de întrebare. Ich weiß nicht – îi zic eu (parcă aşa se spune „nu ştiu” în germană?) şi, ca să fiu sigur că sînt înţeles, mişc din umeri a neştire. Urmează un şir de bătăi în uşă, normale la început, apoi mai cadenţate, pentru a se precipita într-o avalanşă de bocănituri vîrtoase – administrate pe rînd de hausmeister şi oamenii săi –, însoţite de adresări verbale menite să-l facă pe cel bănuit că se ascunde în spatele uşii să o deschidă „de bună voie”. După cîteva minute – prelungite penibil – de ciocănituri şi somaţii, bărbaţii se retrag brusc dar organizat, nu înainte ca unul din ei să mai arunce în uşa vecinului un pumn de lovituri şi avertismente, dîndu-mi îndată de înţeles că vor mai reveni şi că oricum, chipurile, „nu-l vom lăsa să ne scape”.

Vizita fulger a administratorului căminului şi a adjuvanţilor săi mă lasă năucit şi, după o habă, măcinat de vinovăţie faţă de vecinul meu venit dintr-o ţară mai îndepărtată decît a mea. Mi-l şi închipui speriat, pitulit pe vine într-un colţ de cameră, acoperindu-şi capul cu palmele de bocănituri şi vorbe de ocară.

Nu-mi pot explica de ce, din cauza descinderii intempestive a hausmeisterului sau din alte motive, dar colegul meu de apartement nu se lasă nici văzut, nici auzit cîteva zile în şir. Aş putea crede că e plecat undeva pentru un timp – lucru absolut normal altminteri – dacă n-aş remarca că unele din obiectele sale au fost deplasate şi folosite, probabil în timpul plecării mele în oraş sau în cursul nopţii. Nu exclud nici faptul că stilurile noastre de viaţă ar fi cu totul opuse, astfel încît am trăi practic la un loc, fără să ne atingem. Eu de exemplu obişnuiesc să dorm noaptea şi să plec în oraş ziua, pe cînd el ar putea face acelaşi lucruri în ordine inversă.

În unele nopţi se face că aud anumite zgomote venind din camera de alături: litanii monotone, scîncete de copil sau oftaturi lubrice, pentru ca spre răsăritul soarelui să nu le mai dau atenţie (le-am visat oare?) sau chiar să le uit cu desăvîrşire. În momente de oboseală, îl simt ca pe o fiinţă aproape mistică: prezent pretutindeni – vizibil niciunde. Mă întreb chiar uneori dacă o fi existat cu adevărat?

De la o vreme încep să aud şi în timpul zilei zgomot de şlapi, la început grăbiţi, apoi tot mai în voie. Nu ştiu ce mă împiedică să ies şi să dau faţă în faţă cu el: sentimentul de vinovăţie, tot mai slab în zilele din urmă (or lucrurile colocatarului meu în bucătărie nu s-au impuţinat defel după vizita hausmeisterului, doar şi-au schimbat locul), sau dorinţa de a prelungi misterul.

Pînă la urmă, misterul a fost dezlegat într-o după amiază chiar de cel care – poate fără să vrea – l-a întreţinut cu stăruinţă. Schimbam un chat cu iubita, cînd, pe neaşteptate, cineva îmi bate la uşă. La început credeam că e hausmeisterul sau Andrei, atît de improbabilă îmi părea întîlnirea cu chiar el. Hallo – mi se adresează o umbră scundă, greu perceptibilă la lumina sumbră din hol. Ich bin Ihr Nachbar – îmi şopteşte umbra – că îmi este vecin adică. După ce trece la engleză, la sugestia mea, - între timp mi se dă şi vederea cu semiîntunericul –, îmi spune pe un ton jovial că îl cheamă Mohamed, că e de origine din Yemen, că e student la medicină şi că e de cinci ani în Germania. Îi recit şi eu povestea mea, apoi ne batem palmele prieteneşte, iar la despărţire mă asigură că dacă voi avea nevoie de ceva, să-i bat la uşă şi să i-o cer fără reţinere.

Uite o întorsătură pe care aş fi bănuit-o cu greu mai puţin de o oră în urmă. Ăsta este deci vecinul cu pricina, prezentul/absent, fantoma din camera închisă, cel care în miez de noapte se roagă, iubeşte şi se preface în copil, rînd pe rînd sau laolaltă, în singurătate şi fără să părăsească odaia. După marea întîlnire, lucrurile se precipită cu iuţeală, iar o oră mai tîrziu nimic nu mai aminteşte de aerul greu de nespus şi de nevăzut din bucătărie, în pragul uşii vecinului. Acum însă larmă şi izuri mi se preling de-a valma prin crăpătura uşii: bucătăria e traversată cu încredere dintr-o parte în alta, tacîmurile se lovesc unul de altul zgomotos iar tigaia prăjeşte ceva cu mult curry şi usturoi. După tăcerea monastică de adineaori, ai spune că vecinul meu dă un chef monstru pe tot căminul. Răzbit de curiozitate, îmi caut treabă în bucătărie, dar în loc de Mohamed văd o altă persoană, provenită şi ea, judecînd după aparenţe, din aceeaşi ţară îndepărtată. Hallo! – mă salută persoana, toată numai voie bună. Hallo – îi răspund, fără să mai pun întrebări sau să aştept continuarea dialogului. Întors în cameră, rămîn perplex cîteva clipe bune: mai bine de o săptămînă nu am văzut şi aproape că nu am auzit pe nimeni în raza holului şi bucătăriei, iar acum se face că am tocmai doi vecini la un loc şi ambii căt se poate de vizibili...

Apariţia neaşteptată a vecinului meu, iar în scurt timp şi a celui de al doilea, îmi toarnă apă nouă la moara minţii mele. Acum sunetele auzite în miez de noapte dinspre camera de alături îmi par mai puţin bizare (mai puţin plînsetele de copilaş, de a căror realitate mă îndoiesc tot mai mult), iar tabloul vizitei hausmeisterului şi a secundanţilor săi mi se întregeşte cu încă un element: îi văd pe Mahomed şi prietenul său ghemuiţi de spaimă unul în altul într-un ungher dosit, în timp ce lătratul şi bocăniturile oamenilor de dincolo se prăbuşesc năvalnic în uşă.

Blog berlinez (3)

Mereu tineri

Într-o societate care îmbătrîneşte pe an ce trece, bătrînii par mai tineri. În cazul german (cel berlinez, în particular), prudenţa calificativelor politic corecte de genul „persoane în etate”, „adulte” etc. cu privire la bătrîni este cît se poate de justificată. Cum să numeşti un sectagenar cu ochelari de soare şi cu părul dat fercheş peste cap, conducînd cu dezinvoltură un BMW decapotat, într-o destinaţie pe care niciodată nu o vom şti cu precizie? Nu mai spun de „persoanele de o anumită vîrstă” pe care le întîlneşti la tot pasul pedalînd în voie de-a lungul pistei ciclabile. Într-o duminică cu soare, am întîlnit în Tiergarten o pereche de ciclişti „de o vîrstă respectabilă” (de asta m-am convins mai îndeaproape), ţinîndu-se de mîini şi uitîndu-se din cînd în cînd galeş unul la altul, în timp ce pedalau. Adevăraţii bătrîni din societatea germană (occidentală) sînt cei trecuţi de 80-90 de ani, pe care se întîmplă să-i vezi uneori, lunecînd încet pe străzi ca nişte fantome, sprijiniţi în căruciorul din faţă. Nu departe de unde stau se află un centru de zi pentru „adulţi”, la terasa căruia observ periodic cîţiva pensionari angajaţi în diverse activităţi: unii discută, alţii împletesc, ceilalţi se uită la trecători, pe scurt îşi trăiesc viaţa.

Tineri (pudici) vs. vîrstnici (dezmăţaţi)

Stau întins cu o carte pe peluza parcului în apropierea apartamentului meu, laolaltă cu o mulţime de localnici, profitînd de soarele blînd al după-amiezii. După un timp, la cîţiva paşi de mine se instalează o femeie, căreia la început nu-i observ decît silueta, pregătindu-se să facă plajă (aşa cum se obişnuieşte, de altfel, în parcurile berlineze). „Îmbrăcată” într-un costum croit în aşa fel încît să permită soarelui să bronzeze o suprafaţă cît mai mare a corpului, cu o ţigară într-o mînă şi cu o cutie de bere în alta, doamna fredonează ceva în unison cu muzica din căşti, răsfoind o revistă. Absorbită de ocupaţia ei, aceasta părea cu totul nepăsătoare la zîmbetele anturajului, stîrnite, pe semne, de posteriorul ei expus la vedere şi care, în treacăt fie spus, te-ar putea face cu uşurinţă să subestimezi vîrsta posesoarei. Tocmai bine mă afund şi eu în lectură, cînd vreo trei adolescente se postează în faţa femeii, rupîndu-i sfidător din soare. Din cîte îmi permit cunoştinţele mele de germană şi mai ales contextul discuţiei şi gesturile participanţilor, fetele îi reproşează doamnei că „face nudism”, că abuzează de pudoarea celorlalţi vizitatori ai parcului. Sub privirile la început curioase – apoi tot mai jenate – ale publicului, femeia răspunde cu calm şi stăpînire acuzelor tinerelor cu argumente pe care vreau să le cred convingătoare cîtă vreme, cel puţin în ochii mei, comportamentul ei chiar nu are nimic reprobator. În ciuda unor remarci făcute timid de unii spectatori implicaţi, după cum pare, în folosul doamnei, fetele, tot mai numeroase din contul cîtorva colege care pînă atunci urmăreau amuzate scena de la o anumită depărtare, devin tot mai îndrăzneţe, iar vocile lor de-a dreptul stridente, înconjurînd practic femeia şi somînd-o să se îmbrace. După cîteva minute, cît durează schimbul inegal de replici, adolescentele cedează brusc teren, retrăgîndu-se zgomotos la locul de unde au venit, sub privirile dezaprobatoare ale oamenilor şi bombănelile victorioase ale „nudistei”. Contrariat şi totodată satisfăcut de deznodămîntul scenei la care devenisem martor, îmi reiau cartea, punîndu-mi în urechi căştile ipod-ului de unde vocea timbrată a lui Gainsbourg îmi sună mai familiară ca oricînd.

Blog berlinez (2)

Pe bulevard, înapoi în timp

Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.

Muzeul voyeurilor ostalgici

Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.

Zidul fantomă

Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.

Blog berlinez (Jurnal electronic de călătorie)

Intro

De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an - doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.

Mirosurile Berlinului

Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.


Etica odihnei la berlinezi

Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

Singurul oraş german în care se poate trăi

Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.

Zidurile din sticlă şi metal

Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier...

Dus / întors în Moldova profundă: satul Bălăneşti

Publicat în Punkt, nr. 19

Acum, cînd ne-am rupt decisiv, oare?, de modul de viaţă patriarhal al străbunilor noştri, ne întrebăm uneori, poate, cum arăta ţăranul nostru acum aproape un secol, cînd Basarabia era provincia cea mai rurală într-o „ţară de ţărani”, aşa cum îi spunea Dimitrie Gusti României interbelice, sau în anii „prefacerilor socialiste” din anii 1940-50. Pentru a căuta răspuns la această întrebare, m-am apucat să scormonesc de zor prin biblioteci şi arhive. Dar ca să nu rămîn doar cu ce spun ceilalţi despre ţărani, m-am dus să ascult ce spun chiar ei, cei „păţiţi”, prin viu grai. De ce nu i-aş crede pe cuvînt?

Aşa am ajuns să mă gătesc de drum, fără a şti precis încotro merg. În faţă mi se deschideau tot atîtea căi cîte sate există în R. Moldova. După cîteva apeluri telefonice ratate, iată în sfîrşit o voce din receptor mai puţin mirată de ideea „expediţiei” în satul în care vocea cu pricina îşi petrecuse copilăria. Două ore de pregătire pripită şi iată-ne, împreună cu prietenul meu Radu, îmbarcaţi într-un microbuz destinaţie Bălăneşti, raionul Nisporeni. La faţa locului ne aşteaptă un bărbat de vîrstă mijlocie, îmbrăcat milităreşte, cu cizme şi pufoaică dăruite, cum ne-o va spune chiar el, de văru-său, sectorist în satul de după deal. Omul în pufoaică e unchiul lui Radu, profesor de franceză la şcoala din sat, care ne va găzdui în următoarele două zile. Mîncăm ceva repezit la el, timp de care gazda şi prietenul meu profită pentru a cinsti revederea cu câţiva „stropi” de ţuică de casă. Uimitoare această proprietate a alcoolului de a îneca cele mai rezistente rezerve şi inhibiţii. La început uşor stingherit, dacă nu chiar ursuz, omul nostru se adevereşte plin de ospitalitate şi voie bună. După primele două păhărele se încinge o discuţie despre adevărata dată a naşterii Domnului (doar nu s-a născut de două ori?!) şi, în scurt timp, despre moartea Lui. La al treilea „strop”, viziunile despre viaţă şi transcendent ale profesorului şi replicile sonore ale lui Radu se întrerup cu ritmicitate de înjurături, însemnînd, rînd pe rînd, lehamite, scepticism sau dezaprobare. La cel de-al patrulea rînd, le aduc aminte mesenilor pentru ce am venit. La început intervenţia mea pare să descumpănească, dar mă trezesc de îndată cu o bătaie puternică dar jovială pe umăr din partea gazdei, care mă asigură că îmi va găsi - cît ai zice hai! - un sat de babe şi moşnegi. După un timp neaşteptat de scurt, iată-ne porniţi, într-adevăr, la drum.
Sarcina călăuzei noastre se arată a fi mai grea decît părea, căci oamenii pe care îi caut sînt trecuţi cu cel puţin două decenii peste speranţa medie de viaţă. Adunîndu-se cu gîndurile, destul de amestecate sub efectul rachiului, pofesorul îşi aduce îndată aminte de un bătrîn, poate cel mai bătrîn om din sat, care locuieşte în centru, lîngă magazin. Scurtăm calea luînd-o de-a curmezişul prin cîteva grădini. Într-un gard sînt chiar pe punctul de a lăsa un eşantion din blugii mei, dar mă las salvat de călăuze, mult mai dibace decît mine la astfel de probe. Ieşim în sfîrşit la liman, adică la strada centrală a satului: cu poştă, primărie, un ostaş eliberator şi, desigur, crîşma, la care unchiul ne conduce aproape instinctiv. O bere pentru destindere, dar şi pentru a lega capăt de vorbă cu cei cîţiva consăteni adunaţi în jurul mesei de plastic. „Domnu’ ista e jurnalist (accept statutul, nu fără un sentiment de impostură) şi vrea să stea de vorbă cu bătrînii din sat (oamenii cu berea în mînă se uită la mine deopotrivă cu curiozitate şi neîncredere), să-i întrebe... de viaţa lor, de cum au trăit...” – lămureşte învăţătorul arătînd înspre mine, timp în care eu stau de o parte de parcă se vorbeşte despre o terţă persoană. „Da’ el ştie moldoveneşte?” – întreabă un gospodar, contrariat se vede de discreţia mea. Da, sigur că ştiu! Şi ca să le-o dovedesc, încep a turna vrute şi nevrute, într-un amestec stîngaci de limbă de gazetă şi registru neaoş, despre aceea că oamenii iştea au să moară şi au să ducă cu ei istoria lor în mormînt, iar noi, fii şi fiice, nepoţi şi nepoate, avem datoria nu numai să le cinstim memoria, da’ şi să o culegem, chiar din gurile lor, ca pe o comoară... Se pare că discursul meu, puţin prea înfierbîntat faţă de muţenia de adineauri, şi-a făcut efectul: ţăranii se dau într-o parte şi-mi arată pe rînd, mie şi învăţătorului, pe cine cunosc din cei care, cu voia Domnului, se mai bucură de lumina zilei.
E uluitor să vezi că într-un sat populat la prima vedere doar de „moşnegi” şi „babe”, persoanele trecute de optzeci de ani pot fi număraţi pe degetele de la o mînă. Cei şapte bătrîni pe cîţi i-am vizitat în cele două zile de şedere la Bălăneşti m-au făcut să descopăr o lume îngropată adînc sub vrafurile de acte de arhivă. E ca şi cum aş fi făcut nişte şedinţe de spiritism, tulburînd marginile celor două lumi, altfel perfect indiferente una faţă de cealaltă.

Ecaterina C., o bătrînică de 85 de ani, stă la doar cîţiva paşi de primăria satului într-o curte parcă ruptă dintr-un muzeu etnografic, cu pereţii celor cîteva căsuţe şi acareturi văruiţi îngrijit în albastru violet. Mă primeşte cu bunăvoinţă, dar se miră (ca şi alţii de-o seamă cu ea) că viaţa ei ar putea avea vreun interes cît de mic pentru cineva. Tatăl Ecaterinei C. a urmat vreo două clase „la români”, iar la reforma agrară (1919-1926) a primit cinci hectare de pămînt pe care semăna „răsărită, grîu, păpuşoi”. Mama ei n-a făcut şcoală. „Şi nici noi n-am învăţat, că noi umblam la lucru, munceam la pămînt, că atunci nu ne dădea la şcoală aşa cum amu’ se duc la şcoală” - mă lămureşte bătrîna. Nu ştie să citească, să scrie, ceea ce nu a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, cu greutăţi şi bucurii laolaltă. Muncă, muncă, muncă: un leitmotiv care scandează toată povestea vieţii Ecaterinei C. Cît a fost mică a lucrat la ogorul tatălui, iar după ce s-a căsătorit, la kolhoz şi la lotul din spatele casei. „Am prăşit pămîntul şi în vie, şi dintîi şi de a doua... Am tot lucrat…” Nici duminică Ecaterina nu stătea degeaba: „torceam, lucram”. Avea un tată sever, care nu suferea să-şi vadă fetele prin sat, la şezători ori la joc. Şi ele ascultau de părinţi cu străşnicie. „Nu [era] ca amu, să umble... Nu...” Munca dă sens întregii sale vieţi. N-a fost dată la şcoală pentru că trebuia să muncească la pămînt. Nu a plecat din sat (la oraş ori în altă parte) din acelaşi motiv. S-a căsătorit pentru a împărţi sarcinile din gospodărie. „Iarna torceam, vara la cîmp.” „Acasă” şi „la cîmp” sînt cele două universuri ce împart viaţa Ecaterinei între zi şi noapte, între vară şi iarnă. Deşi spune că a muncit din greu şi că viaţa i-a fost o povară, Ecaterina nu pare să-şi deplîngă soarta. Şi nici n-a avut vreodată ambiţia sa-şi părăsească condiţia. Mai mult, nici copiilor ei zice că nu le-a dat voie să plece din sat. De ce? „Că-i mai bine acasă. (…) Ai mei copii au lucrat, - îmi spune femeia cu mîndrie. N-au şezut aşa cum şed alţii să lodărească, să n-aibă ce mînca, sau să steie pe marginea drumului şi să îmble prin lumea lui Dumnezeu… I-am ţinut pe lîngă noi.” Aflu că şi-a lăsat totuşi cîţiva copii să plece din sat, după ce aceştia s-au căsătorit: unul lucrează electrician la Nisporeni, o fată e doctoriţă la Chişinău... O contradicţie care îi uşurează, cel puţin în vorbă, povara apăsătoare a singurătăţii.

Nu zăbovesc mult pînă vin Radu cu învăţătorul, care mă conduc cale de două-trei minute la casa unui alt supravieţuitor din epoca interbelică. Serghei C., născut în 1915, zice şi el că a avut o viaţă grea, iar acum îi e mai greu ca oricînd. La vîrsta de 3 ani devine orfan de tată, după moartea acestuia în primul război mondial. Mamă-sa, rămasă cu doi copii, se recăsătoreşte. Lui Serghei însă noul părinte nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotrivă, atît tatăl vitreg cît şi fiul acestuia îl băteau mereu „pentru te miri ce”. Mama lui Serghei C. nu ştia carte. Nici tatăl vitreg. Şi nici vreunul din copiii lor. „Nici pe mine nu m-au dat [la şcoală].” Într-o zi veni la ei acasă învăţătoarea (madama, cum îi spuneau toţi sătenii) şi-i spuse tatălui vitreg să-şi dea băieţii la şcoală. Gospodarul însă n-a fost de înduplecat. De ce? – îl întreb eu, ştiind că în Basarabia învăţămîntul primar a fost decretat obligatoriu încă în 1921, iar din 1924 s-a impus şi amendă pentru cei ce nu-şi dădeau copiii la şcoală. „Trebuia să lucrăm. Trebuia să pasc boii.” – se justifică retrospectiv Serghei C. Munca nu era un scop în sine pentru familia lui Serghei, aşa cum ea apărea în convorbirea cu Ecaterina C. O raţiune certă traversează ca un fir roşu „etica muncii” părinţilor lui Serghei: profitul. Creşteau boi, pe care îi vindeau la piaţă. Un profit care nu pare însă să-i fi fost de mare folos copilului Serghei: „Da’ ce, pentru mine făcea bani ? Pentru dînşii. [Căci] eu îmblam toată vara desculţă, numa’ iarna… cu opinci.” Aveau pămînt, vreo 4-5 hectare. Şi le ajungea. „Pentru că eram mititei şi nu mîncam mult.” Lucra la ogorul tatălui vitreg. Mai muncea şi cu ziua la consătenii mai înstăriţi. Duminicile nu era voie să lucreze, dar tot făcea cîte ceva, de regulă se ducea cu vitele la păscut. Iar cînd s-a trezit flăcău a prins a merge pe la şezători, la clacă, la joc. La război a luptat, rînd pe rînd, pe două fronturi: „cu românii” iar apoi şi „cu ruşii”. A fost rănit şi decorat de mai multe ori (dar, bineînţeles, va păstra doar decoraţiile sovietice). În 1946 revine acasă, nu aşteaptă mult şi se căsătoreşte: o „nuntă” în plină foame. Îl întreb pe Serghei C. cu falsă ingenuitate: de ce a fost foame? „Că n-a plouat doi ani de zile” – îmi răspunde bătrînul pe un ton uşor defensiv. În 1949, cînd s-a făcut colectivizarea, el avea şi pămînt şi vite. Şi a dat tot ce avea la kolhoz, „dacă aşa a fost legea”. Dar pînă la urmă zice că a trăit bine în kolhoz. „Dacă ar fi şi amu’ să fie kolhoz...” – spune moşul cu regret. Serghei C. se socoate om credincios. Spune „tatăl nostru” în fiecare seară. La sovietici se ducea la biserică „pe secret”, noaptea. Trebuia doar să se păzească de comunişti sau komsomolişti - „tot de-ai noştri„ adică – să nu-i „pîrască” mai sus. „Nu-ţi făcea nică, dar te obrăza”. Altfel, s-a înţeles bine cu nacialnicii. El însă nu s-a făcut comunist, pentru că nu ştia carte. Adevărat că nici nu l-a „poftit” nimeni. După o pauză „retorică”, moş Serghei îmi rezumă tot restul vieţii în cîteva fraze lapidare. A muncit în kolhoz. După ce i-a murit prima nevastă, s-a recăsătorit. Are cîţiva feciori: unul din ei lucrează şofer de autobuz la Moscova. „A fost greu...” – îmi spune bătrînul, grăbit parcă să încheie.

Între timp se făcuse întuneric, dar eu abia dădusem de gustul poveştilor „adevărate”. Mă îndrept deci spre următoarea casă, care de altfel se află chiar în preajmă. Ileana T., născută în 1929, stă într-o căsoaie spaţioasă, curată, cu pîine proaspătă pe masă, tot atîtea semne că cineva îi poartă de grijă bătrînei. Cu toate acestea, de la primele vorbe schimbate pînă la sfîrşitul interviului, ochii Ilenei T. nu încetează să se înmoaie iar vocea să-i tremure, jeluindu-se de boli, de nervi, de singurătate. La primul semn de întoarcere a mîhnirii, o iau pe femeie la întrebări despre copilărie, tinereţe, vremuri care, credeam eu, o dată evocate o vor înveseli. Ileana T. n-a îndurat sărăcie, taică-său fiind om văzut în sat: ştiutor de carte („tare ştia”, după normele de atunci, avînd adică vreo 4 clase de şcoală elementară în ultimii ani ai regimului ţarist), a slujit în primăria satului pe post de scrib. Avea şi pămînt mai mult, parte primit la reformă, parte cumpărat mai tîrziu de la proprietarii sărăciţi. A dat-o şi pe Ileana la şcoală, ca şi pe toţi fraţii şi surorile ei. Ileana însă nu-şi aduce aminte cu plăcere de şcoală: „Rău era atunci, că bătea (...) Făceau ce făceau şi se raspolojau cu bătaia.” Pe ea n-au bătut-o, căci ea învăţa. Au fost însă cîţiva şcolari care nu-şi prea dădeau silinţa. Şi atunci „madama” îi pedepsea, de regulă „cu lineika”. După şcoală, Ileana venea acasă, grăbită să preia lucrul lăsat de unul din fraţi, care fugea la rîndul său la şcoală, în schimbul doi. Cînd s-a făcut fată mare, Ileana a început a merge duminicile la joc în sat: se mai vedea cu lumea, iar flăcăii jucau fetele. După război, prin ’46-’47, Ileana T. s-a căsătorit cu un băiat din sat, pentru că aşa se cădea. La foamete a murit multă lume în sat, îmi zice Ileana, dar familia ei n-a suferit prea mult, căci au reuşit să-şi păstreze nişte rezerve. Uneori se întîmpla să dea din ce aveau şi celor mai năpăstuiţi. În 1949, la colectivizare, familiei ei i s-a luat tot pămîntul şi toată averea de pe lîngă casă pe de asupra: „Şi boi şi plug şi boroană, tot au luat.” Au rămas „pistol”. Iar pe acei care aveau mai mult, îi deportau. „Îi lua cu maşinile şi-i ducea. (...) Da’ nu era lumea colaci [i. e. kulaci]. Erau din sat.” - simpli gospodari adică. Tatăl Ilenei, bucurîndu-se de o situaţie materială mai bună, ar fi putut uşor îngroşa rîndurile „colacilor”, dar s-a împăcat cu cei de la soviet, care i-au găsit un act ce-i dovadea „nevinovăţia”. Odată scăpaţi de tăvălugul „prefacerilor” de la răscrucea anilor ’40-’50, Ileana şi soţul ei s-au dat cu orînduiala din kolhoz. Ea primea bani pentru trudozile, în timp ce soţul ei,„nacialnik brigadir de kolhoz”, cîştiga mai binişor. Cu venitul adunat puteau să-şi întreţină de bine de rău familia, tot mai numeroasă. Toţi cei şapte copii pe cîţi i-a născut şi crescut au plecat care încotro, îndată după şcoală. De cînd i-a murit bărbatul, Ileana C. se „conduce” tot mai greu de una singură. N-a mai rămas mult şi va pleca după el, îmi spune ea plîngăreţ.

Odată ieşit din curtea mătuşei Ileana, mă bucur mai mult ca niciodată să-l revăd pe prietenul meu Radu, care mă conduce la rudele lui, să luăm cina. Într-un contrast izbitor faţă de vocea abia şoptită şi tînguitoare a mătuşei Ileana, o hărmălaie veselă ne întîmpină îndată intraţi în casa gazdelor noastre. După ce au făcut haz unul pe seama celuilalt, convivii îşi aduc aminte de un subiect şi mai bun de zăbavă: cercetarea mea. Le explic de ce am nevoie de interviurile cu pricina. Intervenţia mea însă stîrneşte un val şi mai impetuos de glume şi rîsete printre meseni, care se propun generos unul pe altul în calitate de subiecţi de intervievat. Într-adevăr, stăpîna acestei case, tuşa Olga, îmi va îmbogăţi a doua zi proaspăta mea colecţie de vieţi omeneşti cu o piesă preţioasă şi rară în felul ei.
După cîteva ore de hrană şi veselie, deopotrivă de copioase, ne facem drum cu Radu spre casa învăţătorului din marginea satului, urmărind şerpuirea cărării cu ajutorul luminii de o putere nebănuită a telefonului meu mobil. Intraţi în casa gazdei, de o austeritate ostăşească, ne îndreptăm instinctiv spre dormitor. La stingerea luminii, întunericul şi liniştea mi se par copleşitoare. Cocoţat pe o pernă imensă, urmăresc un timp proiecţiile colorate împrăştiate pe ecranul obscur al nopţii. Tihna lunecă insidios într-un zgomot din care desluşesc doar tînguielile tot mai îndepărtate ale mătuşei Ileana...