1990-1991: epoca urmașilor lui Ostap Bender

(a se vedea mai jos și fragmentele precedente ale acestui articol)

Vizibilitatea opulenței, pe care o arătau (uneori fără să vrea) studenții moldoveni care practicau „bișnița”, inspira admirație și invidie printre colegii lor mai puțin afirmați în acest plan. Faptul că acest ideal de bunăstare era atins de unii „dintre ei” într-un timp scurt (la doar cîteva luni după începutul anului academic 1990/91) le crea o imagine de persoane inventive, descurcărețe, puternice. Studenții care au reușit să-și facă o astfel de imagine întruchipau în comunitatea studenților basarabeni tot atîtea povești de succes care alimentau miturile îmbogățirii „peste noapte” în această epocă post-revoluționară, în care se credea că totul este posibil. Atît în sînul studenților „bișnițari” (de toate calibrele) cît și în sînul „publicului” studenților „de rînd” circulau legende, adesea fără un substrat real, în care anumiți emuli locali ai lui Ostap Bender reușeau să-și facă averi din transportarea și vînzarea unor obiecte aparent lipsite de orice interes comercial, cum ar fi mercurul sau minele cu cerneală pentru pix, descoperite grație unui fler comercial aparte. Mulți studenți nu încetau să spere că într-o bună zi le va surîde și lor norocul, cînd își vor putea agonisi acel „milion” himeric, de care unii, vezi bine, s-au și învrednicit. În acest scurt interval de destindere legală și morală, unii admiteau scenarii care frizau domeniul penal, odată ce acestea le promiteau „graalul” jinduit. Astfel, niște studenți au încercat să producă în condiții de casă (sau de cămin) votcă contrafăcută, dar s-au lăsat păgubași în momentul în care calitatea băuturii a fost compromisă. Alții s-au arătat tentați de „combinații” și mai puțin onorabile, cu scuza că îndată ce se vor căpătui, vor reveni la un mod de viață onest.

Limitele pe care le impuneau agenții statului în calea transportării produselor comerciabile în România erau deseori văzute de către studenții moldoveni care practicau „bișnița” ca pe tot atîtea bariere de depășit, pe căi nu neapărat loiale. Regulamentul vamal al URSS/RSSM, valabil la acea dată, impunea fiecărui student moldovean limita de a transporta în România doar un singur aparat electronic, marcat în pașaport cu ștampilă, obiect rezervat exclusiv uzului propriu și prin urmare supus obligației de readucere în țara de origine. Această constrîngere i-a făcut pe studenții comercianți să genereze o serie de subterfugii și strategii pentru a putea continua transportarea aparatelor tehnice (în special a televizoarelor) din RSSM/URSS în România. Una dintre ele era apelarea la serviciul unui alt student basarabean, de acord să transporte (la buna înțelegere) un aparat electronic, uzînd de dreptul său unic de a trece frontiera cu un obiect de acest fel. Mituirea vameșilor, un alt mijloc de a ocoli interdicția, era totodată una din practicile – răspîndite la acea vreme – care instituia un soi de complicitate între studentul comerciant și agentul statului la înfrîngerea unor norme legale instaurate de către autoritățile respectivului stat.

Practicarea comerțului de frontieră (și a altor activități de economie informală) de către studenții moldoveni avea legătură directă cu reprezentarea pe care aceștia o aveau și o împărtășeau față de statul din care proveneau (și față de autoritatea pe care acest stat o întruchipa în ochii lor). În percepția studenților basarabeni din anul academic 1990/1991, statul URSS era pe punctul de a-și slăbi autoritatea și de a-și consuma legitimitatea. Acest an era perceput prin urmare ca un interval în care vechile legi și cutume își suspendau provizoriu valabilitatea, iar cele noi întîrziau să apară. Convingerile naționaliste (filo-române și anti-rusești) pe care le împărtășeau mai mulți studenți moldoveni, proaspăt veniți de pe valurile „mișcării naționale”, le împrumuta acestor sentimente „anti-sovietice” o legitimitate ideologică. Reperele de legalitate erau cu atît mai fluctuante pentru ei cu cît cadrul legal impus de țara gazdă (în care mulți studenți înfruntau dificultăți de adaptare) era și el de împrumut. Nașterea statului Republica Moldova la 27 august 1991 nu a fost nici ea de natură să le ofere imediat tinerilor moldoveni o ancorare solidă într-un sistem de norme clar stabilit, dat fiind condiția recentă și – în percepția multora – provizorie a acestui stat.

În această perioadă de ambiguitate juridică, abaterea de la anumite norme legale nu mai era văzută neapărat de tinerii plecați în toamna lui 1990 la studii în România ca un fapt reprobabil, cîtă vreme ele încălcau, în percepția lor, interesele particulare ale cetățenilor. Comportamentul (și posibilele acte de „devianță”) ale tinerilor erau coordonate și verificate mai ales prin prisma unui sistem de valori – personal și de grup –, moștenit din familie și comunitatea de origine. Totuși, în această perioadă „revoluționară”, cînd pozițiile etice ale generațiilor vechi erau asociate cu vechile sisteme de valori și norme, apăreau negreșit contradicții între viziunile părinților și cele ale fiilor și fiicelor lor. În ambiția lor de emancipare față de vechile cadre normative care le contraziceau noile principii și năzuințe – de libertate, putere și confort material –, tinerii își exprimau tot mai deschis dezacordul față de un mod de viață – marcat de lipsuri și sacrificii în numele unui cod normativ, simbol al unui presupus bine comun – pe care îl considerau injust și desuet. Una din consecințele acestui proces socio-mental, prin care vechile coduri normative sînt parțial abolite, parțial substituite, era instaurarea unui soi de nihilism axiologic; proces pe care sociologul francez Emile Durkheim îl numea „anomie” și pe care Dostoievski l-a analizat prin reflecțiile personajului său Ivan Karamazov, potrivit căruia „dacă Dumnezeu [alias Statul etern și atotputernic, în care toți au crezut ca în D-zeu] nu există, totul este permis”. Unii studenți care practicau activități economice informale își defineau pentru ei înșiși și pentru tovarășii lor un nou orizont moral care le asigura activității lor un suport etic și o raționalitate practică. Așa cum acest orizont era variabil și extensibil de la caz la caz, în marginile lui își puteau ușor face loc anumite intenții și acte calificabile drept „deviante” din perspectiva „vechilor” legi și cutume.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.