Bișnița printre studenți: fantasma opulenței într-o lume săracă

(a se citi după Primii studenți basarabeni în România: revelația diferenței, vezi mai jos)

Proaspăt ieșită din epoca Ceaușescu și din iureșul revoluției din decembrie 1989, România a apărut în ochii primilor studenți basarabeni ca o țară sărăcită, umilită, îndoită sub povara unei penurii și opresiuni totalitare persistente. Rafturile magazinelor de stat încă mai luceau de lipsurile produselor de primă necesitate. În schimb, toată lumea vindea și cumpăra ceva. Țara întreagă devenise un talcioc imens. Se vindea și se cumpăra practic totul, cu pasiune și frenezie, și peste tot: în gări, în stații, la tarabe și în plină stradă. Căminele studențești au devenit adevărate mall-uri ale acelor vremi de restriște. Într-o cameră de cămin puteai cumpăra țigări și bere, în alta cafea, în a treia blugi, în următoarea obiecte electrocasnice și tot așa. Studenții basarabeni au descoperit în România post-revoluționară o lume în care ubicuitatea obiectelor de consum ascundea cu greu incapacitatea celor mulți de a se bucura efectiv de ele.

Pentru cei mai mulți dintre studenții basarabeni și bucovineni, „bișnița” a apărut ca un mijloc firesc și la îndemînă de a-și suplini bugetul studențesc și de a-și îndestula un surplus de nevoi. La prima lor călătorie în România, unii studenți au fost încurajați de părinții și de apropiații lor să ia cu ei anumite lucruri (cafea sau obiecte electrocasnice mici) în ideea comercializării lor odată ajunși la destinație, pentru a-și face rost de valută locală (la Chișinău încă mai circula rubla sovietică) pînă la primirea bursei. Totuși, cei mai mulți dintre studenții basarabeni aflau în gară, la primele contacte cu localnicii, inventarul obiectelor produse în URSS care se bucurau de o cerere sporită în partea locului.

La început aproape orice putea servi drept marfă în acest „mic trafic de frontieră”, căci România la acea vreme era o piață nesățioasă care înghițea aproape totul în materie de mărfuri de consum: becuri electrice, baloane de gumă, săpunuri parfumate, pastă de dinți „de marcă” etc. etc.. Unii proaspeți studenți, mai familiari cu cultura „înaltă”, traficau cu un anumit succes bunuri „simbolice”: cărți (maeștrii existențialismului și ai absurdului Camus și Kafka se vindeau ca pîinea cea caldă) și plăci de vinil (la acea vreme casa de discuri rusească „Melodia” producea albumele monștrilor sacri ai rockului occidental: Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin etc. – prețuite cu sfințenie de rockerii români de toate vîrstele).

Pe măsură ce creșteau cererile cumpărătorilor români pentru obiecte de calitate, sporeau și nevoile comercianților pentru formule de trafic cît mai rentabile. O parte din studenții basarabeni au descoperit în scurt timp că, printr-un efort bine administrat cu un dram de imaginație și de simț practic, „bișnița” le poate mări veniturile substanțial. Așa cum, potrivit unor mărturii, controlul vamal era mai relaxat în primele luni după plecarea studenților basarabeni în România, comerțul informal tindea să devină o ocupație sistematică. După acumularea unei sume de bani din profiturile mărunte sau cu ajutorul unor împrumuturi luate de la rude și prieteni, unii studenți reușeau să transporte obiecte mai mari (televizoare, frigidere, casetofoane) și prin urmare mai profitabile. Cererea pentru televizoarele sovietice era atît de mare în România încît unii studenți nu mai ajungeau cu aparatul lor la talcioc sau la consignație (locurile principale de vînzare / cumpărare a produselor provenite din URSS), ci îl realizau direct în gară sau, fără taxe și comision, taximetristului.

În timp ce comerțul informal de frontieră realizat cu obiecte mărunte era o îndeletnicire preponderent feminină, „marea bișniță” – cu obiecte de calibru (electrocasnice, „drujbe”, motociclete...) – era apanajul bărbaților. O împărțire sexuală a sarcinilor, motivată în general de distribuția inegală a forței fizice (forță necesară cel puțin la transportarea obiectelor respective), dar care nu rămîne fără consecințe în plan material și social pentru fiecare grupă de gen. În percepția unor studenți moldoveni din 1990/91, „marea bișniță”, care implica riscuri diverse și uneori un anumit grad de violență, se asocia cu un ideal de bărbăție, bazat pe cultul forței brute și disprețul valorilor „feminine” (sensibilitate, neagresiune). Studentele moldovence din prima promoție au încercat și ele să facă puțină „bișniță” – odată ce toată lumea în jur asta făcea –, pentru a-și acoperi eventualele găuri în buget. Mărfurile transportate de studente în traficul pe care îl făceau cu ocazia călătoriilor periodice acasă erau cele ușoare (ca greutate și accesibilitate): becuri, pastă de dinți, cărți, bijuterii ieftine. Acestea erau vîndute de regulă direct în cămin sau plasate în consignații, în care costul comisionului era preferat disconfortului vînzării în condiții de talcioc. Implicarea redusă a studentelor basarabene în traficul de frontieră le-a acordat un avantaj de timp, pe care îl puteau folosi, printre altele, la studii sau la o relaționare mai armonioasă cu ceilalți colegi.

La început o strategie de supraviețuire, „bișnița” a fost văzută în scurt timp ca o oportunitate de înavuțire și o marcă de prestigiu. În răspăr cu imaginea studentului sărac (și care corespundea realității în cazul multor studenți din acea vreme în România și R. Moldova), studenții basarabeni care practicau „bișnița” ieșeau în evidență prin vizibilitatea consumului produselor și serviciilor „de lux”. Ei nu își ascundeau preferința pentru țigările scumpe, pentru haine de mărci „bune”, iar odată cu venirea serii ei mergeau în grup – îmbarcați în taxiuri încolo și încoace – să cineze la un restaurant „select”. Pentru mulți dintre acești studenți, ridicarea – simțitoare pentru ei și vizibilă pentru ceilalți – a nivelului de trai echivala cu o cucerire a unei „normalități” occidentale, interzise și jinduite sub regimul comunist și tocmai din acest motiv profund ancorate într-un imaginar hrănit intens de filme străine și consolidat printr-o lectură à rebours a propagandei oficiale. Pentru acești studenți proveniți dintr-o lume în care accesul la bunuri era controlat pe cale administrativă, consumul (cîtuși de puțin ostentativ al) produselor și serviciilor „de lux” era un mijloc de exprimare a unei libertăți (și a unei mărci de putere), percepute de către majoritatea rudelor și congenerilor acestora drept fantasmă ori viciu.

Notă: acest fragment de articol nu conține note, nu este finalizat și, prin urmare, nu este citabil.