Învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm... a copia, a mitui şi a fenta sistemul

Joi, 18 iulie 2014, a fost votat în sfîrşit Codul Educaţiei a Republicii Moldova, un cod pe cît de controversat pe atît de necesar pentru modernizarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova. Am participat la discuţia acestui Cod (şi a altor proiecte de acte ale învăţămîntului) încă la 13 noiembrie 2013, cînd Ministra educaţiei şi miniştrii adjuncţi au discutat vreme de cîteva ore cu experţi şi profesionişti din domeniul educaţiei. Am formulat atunci cîteva întrebări şi sugestii. Majoritatea acestor nedumeriri şi sugestii venite din partea comentatorilor, fie ei conservatori sau modernişti, şi-a găsit reflectare în cea mai recentă versiune a Codului.

În acest articol voi comenta mai puţin conţinutul Codului educaţiei, ci un aspect pe care îl consider capital, legat de punerea în aplicare a respectivului act legislativ.

Fără îndoială, adoptarea noului Cod al educaţiei este un lucru bun, în ciuda criticilor care i s-au adus (mai ales de pe poziţii conservatoare[1]) şi dincolo de aspectele care ar putea – şi sperăm că vor fi – îmbunătăţite în viitorul apropiat. Dar legile cele mai bune şi cele mai inovatoare cad adesea în desuetudine, atunci cînd nimeresc într-un sistem deficient şi corupt. Cu timpul, ele devin nişte „forme fără fond” şi compromit legitimitatea legii însăşi şi a celor care au conceput-o şi au promovat-o. Într-un sistem bazat pe moştenirea copleşitoare a unui învăţămînt supracondiţionat din puncte de vedere politic şi ideologic, cum a fost cel sovietic, şi pe unul greoi şi tot mai corupt după 1991, această Lege ar putea fi sabotată de către chiar cei care sînt chemaţi a o respecta şi a o pune în aplicare.

Voi desfăşura puţin acest argument din perspectiva unei singure practici, dar cu cauze şi efecte grele asupra bunei dezvoltări a învăţămîntului şi a societăţii în genere: plagiatul.

M. C. Escher, Drawing hands, litografie, 1958

Copiatul a devenit o practică încetăţenită printre studenţii la universităţile din Moldova. La sfîrşitul 2011, începutul 2011,Transparency International – Moldova a realizat o anchetă printre studenţii din 5 universităţi importante din mun. Chişinău (USM, ASEM, ULIM, UTM, UPSC): „Rezultatele intervievării atestă o situaţie îngrijorătoare privind practicile de copiere şi plagiat: circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă.”[2]. Studii similare au fost realizate şi în alte ţări din regiune, inclusiv în România[3], în urma scandalurilor stîrnite de acte de plagiat, denunţate la înalţi demnitari, inclusiv primul ministru Victor Ponta. De fapt, aceste cazuri sonore au scos în evidenţă o practică curentă, de care altminteri nu se făcea mare caz, tocmai pentru că a devenit comună.

În baza experienţei proprii de lector la trei universităţi din Moldova, din 2008 pînă în prezent (şi, anterior, în 1996-1999), am constatat că pe parcursul ultimilor două decenii a avut loc o normalizare (în sensul de stabilire ca „regulă nescrisă”) a diferitor practici de fraudă în procesul de studii la universităţi, inclusiv şi mai ales în cel de redactare a lucrărilor la diferite nivele, de la lucrările banale de seminar la lucrările de licenţă şi de masterat[4]. Frauda a devenit o „a doua natură” a studentului moldovean, iar conştiinţa ilegitimităţii acestei practici s-a diminuat pe măsura generalizării ei. Am întîlnit personal în experienţa mea didactică multe situaţii cînd studenţii recurgeau intenţionat la plagiat şi apoi se mirau şi se revoltau cu toată sinceritatea atunci cînd descalificam respectiva lucrare, cu probe concludente. La fel, multe lucrări de licenţă şi de masterat se redactează adesea după aceeaşi metodă (cut/paste). Acest lucru nu împiedică majoritatea cvasi-absolută a studenţilor să susţină lucrarea de licenţă şi să absolvească cu succes facultatea. 

Totodată, această practică este pe larg tolerată (a se vedea conceptul util în acest sens de „devianţă tolerată”[5]) atît de către studenţi, cît şi de profesori. Studiul realizat de Transparency International, citat mai sus, arată în acest sens că un număr mare de studenţi (85%) sînt la curent că plagiatul este o practică frauduloasă şi este penalizată ca atare, şi totuşi „circa 2/3 din respondenţi afirmă că în instituţia în care învaţă se copiază la examene, teste şi circa jumătate din respondenţi cunosc despre cazuri de plagiere a referatelor şi tezelor de licenţă” (idem).

Diverse campanii au fost lansate de Ministerul educaţiei, de Centrul Naţional Anticorupţie şi în urma unor iniţiative civice informale[6], în scopul combaterii fraudelor în instituţiile de învăţămînt. Aceste campanii rămîn ele înseşi un prilej de activism formal şi de corvoadă insituţională, în lipsa unei strategii globale, care să cuprindă toate aspectele fenomenului, inclusiv şi mai ales cauzele sale socio-economice.

Înmulţirea şi înăsprirea penalizărilor ar fi insuficiente pentru combatarea plagiatului, în lipsa unui corp didactic şi a unui personal universitar motivat să le pună în aplicare. Au existat şi pînă acum destule pîrghii administrative pentru a descuraja plagiatul[7]. Dar niciun un student nu a fost penalizat pentru plagiat, din cîte se ştie, iar lucrările de licenţă au fost admise în proporţie de 99%.  

De ce nu sînt motivaţi profesorii să vegheze asupra respectării regulilor anti-plagiat? Pentru că sînt mulţi printre aceştia care practică sau tolerează acte frauduloase în universităţi, fie ele comise de către studenţi sau de cadre didactice. Corupţia este generalizată în mediul universitar (şi în şcoli)[8]. Plagiatul tezelor de doctorat este şi ea o practică răspîndită, de care auzim periodic cu ocazia unor scandaluri mediatice[9]. Nu mai vorbim de alte criterii de calitate academică.

Totuşi, cine este de vină?

Problemele sînt structurale şi ele depăşesc cu mult chestiunea plagiatului şi corupţiei în sine.

Una din cele mai mari probleme, raportate de angajaţii din învăţămînt sînt salariile joase[10]. Într-adevăr, cine poate accepta să se angajeze şi să lucreze cu 3000 lei/ lună, sumă care reprezintă salariul mediu al unui cadru didactic? Cei care pot cîştiga şi din alte părţi (cei mai mulţi lucrează în două sau mai multe locuri). Amintesc că o normă didactică în universităţile moldoveneşti cuprinde în general 800 de ore pe an pentru lectori asistenţi, 720 de ore/an pentru lectori superiori, 680 ore/an pentru conferenţiari şi 600 ore/an pentru profesori universitari. Dintre acestea, 40% pot fi reprezentate de coordonarea tezelor de licenţă şi de masterat şi pentru supervizarea orelor de practică. Faceţi un mic calcul şi vă veţi da seama că o normă didactică presupune o sarcină de muncă enormă.[11]   

Cu toate acestea, bătălia dintre profesori pentru ore la facultăţile din universităţile noastre este dură. Profesorii cu un statut stabil la catedră vor avea de la 1,5 norme în sus. De la sine înţeles, cei cu un statut mai recent şi deci mai fragil se vor mulţumi cu mult mai puţin.

Despre ce fel de calitate a orelor mai putem vorbi în asemenea condiţii?

Nu este de mirare că un asemenea sistem este considerat nedrept. Dar omul nostru a fost învăţat de ani mulţi să aplice un singur mijloc de acomodare la orice sistem considerat injust: nu schimbarea sistemului, ci acomodarea perversă la el – în calitate de strategie de subzistenţă, „armă a celor slabi”. Dar cum poţi conduce un colectiv de angajaţi cu o asemenea stare de spirit? Atunci cînd nu se pot găsi resurse logistice şi intelectuale suficiente pentru a se crea surse alternative de venit la facultate, de exemplu prin obţinerea unor granturi din surse internaţionale pentru diverse proiecte didactice sau de cercetare, forme perverse de management vin să compenseze deficitul de motivaţie: mangamentul de tip „lasă-mă-să-te-las” (atunci cînd fiecare lector face ce vrea şi cum îl duce capul) şi managementul autoritar (atunci cînd şefu’ decide totul, aşa cum vrea muşchiu’ lui), care are şi el o tradiţie lungă în Moldova şi în ţările din regiune – un sistem de gestiune, care reduce şi mai mult gradul de participare şi (auto)dezvoltare profesională a cadrelor didactice şi conferă strategiei de „sabotaj latent” vizibilitatea unei activităţi asidue. Între aceste două forme de management sînt posibile desigur variaţii şi formule hibride. 

Aceeaşi stare de spirit şi „etică” nescrisă de „fentare a sistemului” este transmisă şi studenţilor.

Fluxul de studenţi, cel puţin la ştiinţe socio-umane (cu excepţia dreptului şi economiei), este tot mai redus din an în an şi, prin urmare, gradul de selecţie este tot mai mic. Luăm ce ni se dă. Şi pentru asta dăm vina pe şcolile generale, licee şi pe criza demografică. Dar problema e că absolvenţii cei mai buni nu dau buzna să studieze în universităţile din Moldova, pentru că aceste universităţi au un „rating” scăzut, tocmai din cauza performanţei lor joase (cel puţin conform criteriilor universităţilor occidentale).

Dar sarcina de predare enormă nu e un handicap doar în calea dezvoltării lectorilor, ci, bineînţeles, şi în cea a studenţilor. Studenţii de la toate ciclurile au un număr mare de ore pe săptămînă, la materii în general hiperteoretizate (cu teorii adesea învechite sau percepute ca inutile) şi toate obligatorii. Fiecare curs îşi are sarcinile şi obligaţiile sale, măcar şi aceea de a citi şi de a te pregăti pentru seminare. Dar atunci cînd ai de pregătit pentru trei-patru cursuri / seminare pe zi şi mai ales cînd vreun profesor mai are „impertinenţa” de a-ţi cere şi vreun eseu sau lucrare, unde mai pui dacă mai şi lucrezi pe undeva, cum este adesea cazul multor studenţi, formula magică „copy/paste” se dovedeşte a fi salvatoare.   

Ce e de făcut?

Imitarea sistemului occidental nu e suficientă fără oameni capabili să-l pună în aplicare şi să-l respecte. O ridicare a calităţii etice şi profesionale a cadrelor didactice şi a studenţilor este necesară. Iată cîteva recomandarări, formulate în baza analizei sistemului nostru universitar cu cele occidentale.

1.      Ridicarea salariului pentru profesori este esenţială, dar nici ea nu este suficientă, fără o punere în aplicare a unor standarde de calitate (care să includă în acelaşi timp performaţa didactică şi cea academică, la predare şi cercetare). Căci oamenii care au învăţat ani de zile să „fenteze sistemul”, o vor face în continuare, după principiul cîştigului sigur prim minim efort.

2.      Subvenţionarea universităţilor de către stat prin acordarea unor credite nerambursabile, condiţionate în funcţie de capacitatea şi peformanţa universităţilor, măsurată în baza unui set de indicatori de calitate şi performanţă.

3.      Reducerea normei didactice (pînă la 16 credite/an la ore de curs/seminar). Descurajarea angajării cadrelor didactice pe o sarcină de predare superioară unei norme didactice.

4.      Stimularea performanţei academice prin încurajarea proiectelor de cercetare, individuale şi de echipă (şi publicarea în reviste academice recunoscute pe plan regional şi internaţional) prin includerea acestei munci în norma didactico-academică (acest lucru este prevăzut de Codul educaţiei, art. 116.

5.      Încurajarea angajării în posturi didactice a lectorilor cu performanţe academico-didactice dovedite (conform standardelor de calitate internaţionale, stabilite de Agenţia de asigurare a calităţii).

6.      Instaurarea unui „stat de drept” la nivelul sistemului de învăţămînt, prin instituirea unor politici anti-fraudă explicite[12] şi cu penalizări administrative clare, respectarea cărora să fie supravegheată de un organism independent dotat cu putere administrativă; dar şi prin formarea şi consilidarea unui mediu didactico-academic motivat şi competitiv.

7.      Reducerea orelor obligatorii pentru studenţi şi mărirea numărului de cursuri facultative şi opţionale (toate creditate), pentru a permite un grad de alegere mai mare şi, astfel, o motivaţie a studentului ridicată.

În loc de concluzie

Studenţii universităţilor învaţă la două nivele importante în egală măsură: prin conţinutul curriculumului (cursuri, seminare, examinare, lucrări etc.), dar şi prin ceea ce a fost numit „curriculum ascuns” (hidden curriculum), adică prin felul în care aceste cursuri, seminare, lucrări, examene, sînt desfăşurate şi transpuse – sau nu – în practică. Conţinutul curriculumului este deseori subminat, dacă nu anulat, de „curriculum-ul ascuns”, prin felul în care aceste cursuri şi probe sînt realizate în practică, prin fraudă şi corupţie.

Sistemul actual de studii universitare produce şi reproduce în serie oameni care au învăţat, pe lîngă nişte noţiuni teoretice de bază şi anumite aptitudini practice, o capacitate perversă de „adaptare secundară” la acest sistem, considerat greoi şi ineficient, prin corupţie şi înşelăciune.

Este practic imposibil să creezi un stat de drept şi o comunitate de cetăţeni liberi, oneşti şi de bună credinţă pe o educaţie bazată pe aceste două nivele de învăţare contradictorii. A venit timpul să facem alegerea: calitate ŞI integritate SAU lipsa acestora.

---

[1] Punctul de vedere exprimat de profesori, rectori şi academicieni, pentru păstrarea gradului de doctor habilitat sau împotriva creării Agenţiei de asigurare a calităţii în învăţămînt ( a se vedea de exemplu articolul critic semnat de Vasile Bahnaru în Timpul, prima şi a doua parte), este unul conservator, pentru că îşi propune să protejeze vechiul sistem de eventuale reforme, reforme văzute ca un pericol de subminare a autorităţii unei întregi caste de savanţi şi profesori „cu staj”. Există şi critici venite dinspre polul de stînga al eşichierului politic, de exemplu cel formulat de Oxana Domenti din partea PCRM şi în discursul din Parlament care se declară pentru protecţia drepturilor angajaţilor şi studenţilor. Au existat şi alte luări de cuvînt, formulate de pe o poziţie de justiţie socială, cea exprimată de Vitalie Sprînceană, care a criticat egalarea accesului candidaţilor de la sate şi de la oraş, în lipsa unei armonizări a calităţii învăţămîntului şi a oportunităţilor de dezvoltare din aceste două tipuri de localităţi. S-a criticat de asemenea diminuarea rolului limbii ruse în educaţie, prin transformarea acesteia într-o limbă străină printre altele (a se vedea, de exemplu, opinia exprimată de Victor Şelin). În sfîrşit, au fost auzite uneori puncte de vedere, pe care le-am numi moderniste, care pun la îndoială misiunea naţionalizatoare a educaţiei, aşa cum e stipulată în Cod (Art. 4). 

[2] Aici poate fi descărcat raportul parţial al acestei anchetei.

[3] Este vorba de studii care s-au făcut în ţările UE, sub egida proiectului „Impact of Policies for Plagiarism in Higher Education Across Europe”. Aici sînt disponibile rezultatele acestui studiu pe ţări: http://ippheae.eu/project-results, inclusiv pe România.  Între alte date produse de acest studiu, cităm: „From the IPPHEAE questionnaire, 51% of students and 21% of teacher respondents admitted they may have accidentally or deliberately plagiarised at some time previously” (Conform chestionarului IPPHEAE, 51% de studenţi şi 21% din respondenţii pedagoci au admis că au plagiat înainte, în mod accidental sau deliberat”), p. 5.

[4] Această constatare este confirmată şi de un studiu realizat de Centrul Naţional pentru Transparenţă şi Drepturile Omului privind corupţia în instituţiile de învăţămînt superior din Moldova: „Rezultatele obţinute din cercetare au fost destul de şocante: - fiecare al doilea student de la ASEM şi USM acceptă plagiatul (consideră acceptabil de a utiliza un text-paragraf dintr-o sursă, fără a o menţiona). - peste 30% din studenţi afirmă că este acceptabil să copiezi în timpul examenului (peste 40% au fost în asemenea situaţii). - 1 din 10 studenţi chestionaţi consideră acceptabil să dai mită pentru a susţine un examen.” (http://bloguvern.md/2013/04/19/acceptarea-inacceptabilului/)

[5] Ştefan Boncu, Devianţa tolerată, Iaşi, Ed. UAIC, 2000.

[6] Vezi Campania “CORUPŢIA OMOARĂ EDUCAŢIA!” lansată în mai 2012 de Ministerul Educaţiei (http://www.zdg.md/stiri/%E2%80%9Ccoruptia-omoara-educatia%E2%80%9D). A se vedea şi campania „Nu Copia!” http://www.facebook.com/pages/Nu-copia/450758028339826. “EU nu iau mită”, “EU nu dau mită” , sunt mesajele campaniei anticorupţie „EU – pentru educaţie prin integritate”, lansată de Centrul Naţional Anticorupţie (CNA) în parteneriat cu Universitatea de Stat din Moldova (USM) şi Autoguvernarea Studenţilor USM (ASUSM). http://www.prime.md/rom/news/social/item8689/

[7] „Majoritatea universităţilor au Coduri de Etică (ASEM, USM) care interzic categoric orice formă de corupţie, plagiat sau copiat. Şi apropo, contractul de studii prevede o clauză prin care studentul menţionează că a luat cunoştinţă şi se obligă să respecte prevederile codului de etică. Pe lîngă aceasta, şi Statutul universităţilor prescrie clar că orice încălcare a normelor de etică şi morală atrage sancţionare pînă la exmatriculare, fără drept de restabilire. // Regulamentul de organizare a studiilor în învăţămîntul superior în baza sistemului Naţional de Credite de Studiu stipulează clar că, în cazul când este surprins copiind, studentul trebuie să obţină notele 1 sau 2. Iar în cazul tentativei de a trece în mod fraudulos de un examen, studentul poate fi exmatriculat. // Regulamentul-cadru privind organizarea examenului de finalizare a studiilor superioare de licenţă prescrie: - Excluderea de la examen a studentului care copiază; // - Eliminarea studentului de la examen, fără dreptul de a-l susţine repetat, în cazul depistării unor acţiuni/tentative de corupţie, inclusiv traficul de influenţă.”  Artiom Maister, „Ce cred studenţii despre copiat, plagiat şi mită, Bloguvern, 19 aprilie 2019.

[8] „Potrivit unei estimări, realizate în mai 2012 de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC), pe locul doi în lista celor mai corupte instituţii se plasează [instituţiile] Ministerul[ui] Educaţiei”. Sursa: ko.md, preluat de http://www.noi.md/md/news_id/12152.

[9] A se vedea despre cazurile de plagiat, sesizate şi discutate la CNAA; cazul rectorului Universităţii de Educaţie fizică Veaceslav Manolachi, acuzat de a fi traficat teze de doctorat; şi cazul mai vechi al lui Victor Stepaniuc, acuzat că ar fi plagiat teza sa de doctor, susţinută în 2007, pe vremea cînd era vice prim minstru (sesizare care nu a primit verdictul CNAA pentru a i se retrage titlul de doctor).

[10] Cf. Mariana Şalamac, „Salariile în învăţământ: între necesităţile dascălilor şi posibilităţile bugetului”, Economist. Magazin economic, 18 aprilie 2014.

[11] Pentru comparaţie, la Universitatea din Ottawa, norma de predare a unui profesor cu normă întreagă este de 12 credite pe an, adică 4 cursuri [ceea ce reprezintă 360 ore de lucru la curs şi lucru individual. Notă: 1 unitate de credit = 30 ore de activitate de învăţare, la ore de curs şi prin studiu individual.] Această normă e valabilă pentru toţi profesorii cu normă întreagă, indiferent de disciplină, program sau titluri universitare (adjoint, agrégé, titulaire/ assistant, associate sau professor). Pe lîngă predarea cursurilor, profesorii dirijează teze de masterat sau doctorat. La această universitate fiecare profesor trebuie să dirijeze între 3 şi 4 lucrari pe an în funcţie de numărul studenţilor care se înscriu în acel an. Un student la doctorat face cît doi la masterat, pentru că durează de două ori mai mult perioada oficială de redactare a tezei. Îi mulţumesc pentru aceste informaţii lui Lilian Negură, conferenţiar (associate professor) la Universitatea din Ottawa. Prin urmare, norma didactică a unui conferenţiar la o universitate din R. Moldova (680 ore / 22 credite) este în mare cu 40% mai mică decît cea de la Universitatea din Ottawa (dacă luăm în calcul şi lucrul la coordonarea tezelor, coordonarea practicii ş.a.).
În plus, „în institutiile nord-americane profesorii au dreptul (de fapt obligaţia) şi fondurile necesare pentru a angaja asistenţi atât pentru predare (seminare, corectare lucrari etc.) cât şi pentru cercetare. Acest lucru uşurează semnificativ munca lor. Există şi în Europa de Est aceastî practică, doar că nu este bine pusă la punct şi nu există atâtea fonduri.” Îi mulţumesc lui Ion Mărăndici, doctorand și lector (post temporar din 2009) în științe politice la Universitatea Rutgers (New Jersey, SUA).  

[12] A se vedea politica anti-fraudă a Universităţii din Ottawa: http://www.uottawa.ca/reglements-scolaires/fraude-et-plagiat.html A se citi sancţiunile pentru fraudă / plagiat.

Sursă imagine de fundal: akronartmuseum.org

Acest text a fost publicat pe platzforma.md

Prostituţia e ca şi războiul, ambele vor exista mereu. Un film de Michael Glawogger.

Whore’s Glory (cf. trailer), un film frumos şi cutremurător de Michael Glawogger despre prostituţie şi care formează o trilogie cu Megacities şi Working Man’s Death. Filmul e construit pe trei cazuri, unul din Bangkok (Tailanda), Faridpur (Bangladeş) şi Reynosa (Mexic). Filmul nu încearcă neapărat să moralizeze. Cum spunea Glowogger într-un interviu, „prostituţia e ca şi războiul, ambele vor exista mereu”. Regizorul a vrut să afle ce se petrece în capul femeilor care se prostituează şi a bărbaţilor care caută asemenea servicii. Dar filmul ne arată mult mai mult decît atît. Ne arată un sentiment de vulnerabilitate şi de fatalitate cu care se confruntă multe din aceste femei, un sentiment pe care îl mărturisesc în faţa camerei. Unele adoptă un comportament „profesionist”, neimplicat emoţional. Altele încearcă să păstreze pentru ele un set de valori şi principii (de exemplu, de a nu face sex oral, pentru prostituatele musulmane) sau să nu se angajeze în relaţii de dragoste cu vreunul din clienţi. Cîteva scene din film ne arată totuşi o stare de abandon şi de fatalism pe care o trăiesc multe din aceste prostituate. Aceste femei par claustrate într-un spaţiu închis din care nu pot ieşi, la propriu, ca în cazul bordelelor din Bangladeş, ori în mod simbolic (ca vitrina de prostituate din Bangkok) şi cu siguranţă din punct de vedere social, în toaze cazurile. Una din tinerele prostituate din Faridpur dă vina pe soarta de a fi femeie: „We women are actually very unhappy creatures… Isn’t there another path for us? Is there a path at all?” Există un mare adevăr în această exclamaţie. Femeile au fost, mai cu seamă în aceste medii şi în aceste ţări, strîmtorate într-un impas social, din a cărui singură ieşire părea prostituţia.

Moartea muncitorului, de Michael Glawogger

Workingman’s Death (2005), documentarul reputatului regizor austriac Michael Glawogger (care a murit în aprilie 2014). Filmul arată secvenţe din munca şi viaţa de zi cu zi a unor muncitori (de muncă fizică, prin definiţie) din 6 ţări: Ucraina – bazinul Doneţk (la o mină privată de cărbune), Indonezia (la o carieră de extragere a cerii de sulf), Nigeria (la un abator în aer liber), Pakistan (la un şantier de demolat nave), China (la o uzină de prelucrat oţelul) şi, în epilog, în Germania (la o fabrică reamenajată în centru de agrement pentru copii). Glawogger îşi propune în acest film să reprezinte – altfel spus, să facă vizibilă – munca fizică, pe care societăţile moderne o ascund în general de ochii lumii. Dacă s-ar şti despre condiţiile reale de muncă ale muncitoririlor, marfa nu ar mai fi la fel de atractivă. Această muncă este „invizibilă” şi pentru că deseori se produce într-un context „informal”, la limită cu normele ecologice şi cu drepturile muncii. Una din ultimile secvenţe ale filmului arată nişte muncitori chinezi care spun că acum muncitorul nu mai face doar muncă fizică, ci stăpîneşte un şir de competenţe şi calificări aproape intelectuale, de inginerie. De la un caz la altul, regizorul urmăreşte, pe o scară oarecum istorică, evoluţia muncii, dinspre extragerea cărbunelui în minele private din Donbas, în condiţii cvasi-medievale (vezi textul lui Verdery, „A Transition from Socialism to Feudalism”), la munca tehnologizată din China. Filmul se termină cu o întrebare şi o speculaţie. Unde merge munca (fizică) în societatea occidentală? Varianta de răspuns înaintată de Glawogger ne spune că ea va dispărea ca atare şi va deveni mai degrabă un subiect de muzeu şi de agrement. O previziune utopică, din păcate. Munca şi muncitorii (proletarii) se mută mai degrabă acolo unde ea poate rămîne „invizibilă”, în lumea a treia, deseori în folosul unui capital provenit din „lumea bună” (aşa cum un articol recent de Corina Ajder ne-o arată pe cazul Moldovei).

A se vedea şi un interviu cu M. Glawogger despre acest film: „One aspect that interested me a great deal during preparations was the question of how physical labour can be depicted. I also watched various old documentaries and fiction films about workers or their heroism and realized that the work itself was almost never shown. Even in newsreels that were merely intended to idolize workers, the actual labour process was nearly always absent. Work was interesting only as a way to introduce the worker, who in fact served in the classic worker film as an ideological vehicle. In contrast I’ve always been interested in making physical labour itself the subject of a film, and by means of this sensual experience determine its social and political position.”

Dreptul şi dreptatea Olgăi Ciolacu

Olga Ciolacu reacţionează la acuzaţiile venite de la formatorii noştri de opinie:

„Poate are rost să mai cugetați înainte de a mă răstigni. V-aș ruga, de asemenea, să nu mai faceți din artiști criminali, încercând astfel să spălați jegul de pe adevarații criminali. Nu am plecat din țară, cum au făcut-o unii artiști care se întorc numai după medalii și onoruri, am rămas acasă și duc cu voi jugul acestei țărișoare. Ani în șir am cântat din convingere, pentru idee, pentru democrație și românism.
Chiar dacă realitatea ne-a silit de-a lungul anilor să asistăm la atâta mizerie, atâtea lașități și adevarate trădari, chiar dacă am fost martori neputincioși la atâtea piruete politice, încât omul a ajuns să nu mai poată discerne unde-i dracu' și unde-i tat'su, eu am rămas pe pozițiile mele. Am slujit poporul, și acolo la Moscova tot pentru poporul nostru am cântat. Ori poate voi pe acel popor l-ați trecut în pomelnic?” (tot textul aici).

Patima cu care sînt judecaţi artiştii moldoveni pentru că au cîntat într-un concert finanţat de un partid de la noi (PSRM) pentru diaspora de la Moscova mi se pare de-a dreptul deocheată, dincolo de lipsa de simpatie pe care o am faţă de PSRM şi Dodon. De unde atîta patimă, asta cînd votăm partide care sînt finanţate în întregime de oligarhi şi alte surse obscure. Cînd aceşti oligarhi odată veniţi la putere cumpără şi vînd bănci şi aeropoarte la preţuri "preferenţiale", tranzacţii din care ei cîştigă iar noi pierdem. De unde atîta venin din partea unor intelectuali, dedicaţi trup şi suflet unor partide de la guvernare (ori unul ori altul)?

Şi mai este o chestie. Avem tendinţa să diabolizăm atitudinea unei jumătăţi din concetăţenii noştri, care nu au aceeaşi opţiune politică şi geopolitică decît o avem noi. Ce facem? Împărţim ţara în jumătate şi le declarăm război?

Ca şi Olga Ciolacu, mi-aş dori ca "ai noştri" să meargă la Moscova să-i ia în seamă şi să le mai aline grijile şi supărările moldovenilor de acolo. Dar dacă o face altcineva ce ar trebui să facem noi, să-i scoatem ochii, şi lui şi artiştilor?

Îmi exprim şi eu opinia, adică imi asum dreptul de a greşi. Dar le dau şi altora acest drept, mai ales cînd nu fac moarte de om. Şi apoi, PSRM nu e un partid interzis prin lege, iar ceea ce spune Dodon, că ne place sau nu, e salutat de aproape o jumătate din populaţia RM. Care jumătate are dreptate şi care greşeşte? Eu nu vreau să bag mîna în foc că anume optiunea mea este singura corectă. Prin urmare, prefer, cel putin în acest caz, să nu mă grăbesc să judec. Cu atît mai puţin mă voi încumeta să tăbărăsc cu toată hurta de justiţiari/ formatori de opinie asupra acestei femei, care - cine stie? - o fi avut ceva în capul ei de a mers sa cînte tocmai la Moscova într-o companie de indezirabili în mediul nostru? E dreptul şi dreptatea ei.

Sursă imagine: perfecte.md

Un film despre dragoste, într-o epocă de schimbare

Filmul documentar al Leontinei Vatamanu, „Te iubesc, Ion şi Doina” (OWH Studio), despre Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, a cărui premieră a rulat săptămîna trecută la Odeon, impresionează prin profesionalismul autoarei filmului, prin fineţea cu care aceasta a ştiut să nu încarce pelicula cu un conţinut suprapolitizat, în ciuda subiectului care se poate preta la o asemenea interpretare, prin redarea suavă a vieţii de zi cu zi a celor doi cîntăreţi, surpinşi între două turnee, în dificultatea de a-i purta de grijă copilului lor (Cristi A.-T.). La fel, filmul a reuşit iscusit să nu cedeze tentaţiei de a dramatiza excesiv episodul morţii prin accident a artiştilor. După încheierea filmului, o spectatoare îi şopti prietenului său că „Ciudat e că mie îmi place jazzul, şi totuşi ce tare mi-a plăcut filmul”. Am avut un sentiment asemănător la vizionarea filmului. Iniţial, mă consideram mult prea departe de melodiile acelea răscolitoare de dragoste din anii 1980 şi cu atît mai puţin de cele patriotice de la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Dar filmul nu este (doar) un musical. Aşa cum a comentat regizoarea, acest film este în fond despre dragoste. Chiar şi atunci cînd vorbeşte despre tulburările „mişcării naţionale” de la sfîrşitul anilor 1980, la care Doina şi Ion, se ştie, au participat în avanscenă. Dar filmul Leontinei Vatamanu este şi despre o epocă, una care sfîrşea, pe cînd alta abia răsărea. O epocă care ne răscoleşte pînă acum şi ne face nostalgici şi visători. E un film despre dragoste: pariul i-a reuşit regizoarei cu brio. Pentru că nu e uşor să vorbeşti despre dragoste (evitînd banalităţile). Dar filmul îşi depăşeşte propria ambiţie. El eternizează un moment de dragoste într-o epocă de profundă şi intensă schimbare.

Philomena, sau este oare posibil să ierţi fără să ţi se ceară iertare?

Am privit Philomena, film realizat de Stephen Frears, în baza cărţii The Lost Child of Philomena Lee, de jurnalistul Martin Sixsmith. Filmul a cîştigat mai multe premii pestigioase (festivalul de film de la Veneţia) şi nominalizat la altele (Oscar). Filmul este notabil mai puţin pentru virtuţile sale intrinseci, ca film (regia şi jocul actorilor le găsesc mai degrabă medii), ci pentru subiectul pe care îl abordează, subiectul filmului fiind elaborat în baza unui caz real, după cum se anunţă în film. Filmul povesteşte un caz din atîtea altele de pe lista faptelor reprobabile săvîrşite de Biserica catolică, sau de reprezentanţii ei, asupra unor oameni nevinovaţi, în numele unei moralităţi contradictorii în fond cu învăţămintele creştine însele. Este vorba de un pensionat catolic (cum au existat multe) în care, în Irlanda anilor 1950, dar şi evident înainte, erau date cu forţa la rugămintea părinţilor, fetele care erau gravide din relaţii sexuale premaritale. Copilul se năştea în pensionat, iar la o vîrstă de 3 ani, era dat pentru adopţie unor familii de americani în schimbul unei sume de 1000 lire sterline. Filmul ne informează în epilog că mii de copii irlandezi au fost vînduţi în SUA pe această cale. Tinerele mame erau între timp exploatate la diverse munci neremunerate (spălat etc.). Povestea filmului este despre o femeie, Philomena, ajunsă la bătrîneţe şi care îşi caută fiul său cu ajutorul unui jurnalist (Martin Sixmith), dar fără niciun suport din partea pensionatului catolic. Fiul ei se adevereşte a fi fost o mare figură în lumea politică (consilier al preşedintelui Bush tatăl), dar este gay şi a murit cîţiva ani în urma acţiunii, de SIDA (o ironie la morala creştină). Căutarea îi readuce, pe Philomena şi pe jurnalist, la pensionatul cu pricina. Filmul sfîrşeşte cu o reflecţie despre iertare, un act creştin prin excelenţă, pe care Philomena este gata să-l ofere pensionatului pentru claustrare, exploatare şi trafic de copii. Dar, este oare posibilă o iertare, fără să existe o cerere în acest sens, ne întrebăm în continuarea reflecţiei lui Jankélevitch (asupra vinovăţiei nemţilor pentru schoah)?

Besh sau judecătorii-penitenţi din societatea noastră

Am fost la spectacolul „Bash: Piesele zilelor din urmă” (după piesa dramaturgului american Neil Labute), la laboratorul teatral Foosbook, în regia lui Mihai Fusu, în interpretarea actorilor Ghenadie Gâlcă, Mihaela Chiu, Alexandru Pleșca, Olesea Sveclă. Spectacolul este remarcabil prin mizanscena minimalistă şi în acelaşi timp sugestivă. Spectacolul / piesa este compus/ă din trei scene, reprezentînd cîte o mărturie a unor cetăţeni americani ordinari, fiecare dintre ei comiţînd o crimă în trecutul recent. De scenă ne desparte un ecran pe care este proiectată viaţa tumultuoasă a unui mare oraş american, un fel de interfaţă prin care umărim tribulaţiile acestor destine individuale. În toate cele trei cazuri, „penitenţii” îşi prezintă faptele, dînd cumva vina pe situaţie, pe conjunctură, pe sistem. Pînă la urmă îi credem şi îi înţelegem, doar că această situaţie, conjunctură sau sistem ne face şi pe noi responsabili. Iar astfel, personajele devin un fel de judecători-penitenţi (exact, ca în Căderea lui Camus), confesiunea cărora sfîrşeşte prin a deveni un fel de judecată a spectatorilor, pentru crimele pe care aceştia le-ar fi putut comite în situaţii similare.

Războiul troian ne tulbură minţile sau despre echidistanţă ca atitudine

Euro-maidanul şi apoi anexarea Crimeii de către Rusia a generat pe facebook (cel puţin printre prietenii mei) şi în presa „pro-democratică” de limbă română un val de solidaritate cu poporul ucrainean (în speţă cu forţele proeuropene din Ucraina) şi o accentuare a poziţiilor antimoscovite. Am zice că e o evoluţie firească, stimulată acum de un pericol rusesc real. De cealaltă parte, se accentuează dispoziţiile pro-ruseşti şi favorabile aderării Moldovei la Uniunea vamală ale unor partide şi ale unor comentatori zişi „de stînga” de la Chişinău. Aş vrea să atrag atenţia asupra unei tendinţe de radicalizare a poziţiilor care, dacă va evolua în acelaşi ritm, va exacerba sentimentele războinice, în detrimentul găsirii unor soluţii paşnice şi durabile. Această tendinţă ar putea astfel contribui la o escaladare a tensiunilor sociale latente, pe lîngă cele deja existente (în zonele fierbinţi) şi, în conseciţă, la izbucnirea unui conflict cel puţin retoric, chiar aici, la noi, cu consecinţe neprevăzute.

Penalizarea viziunilor alternative şi triumful discursului monologic

Am fost recent la o conferinţă la Vilnius[1], la care majoritatea participanţilor erau din Ucraina, dintre care cei mai mulţi erau susţinători (deseori fervenţi) ai Maidanului şi, respectiv, adversari (uneori înrăiţi) ai lui Ianukovici şi ai Kremlinului. Mai exact, participanţii cei mai vizibili (şi audibili) erau cei din tabăra pro-Maidan, în timp ce cealaltă tabără păstra prudent tăcerea şi doar arareori îşi exprima rezerva. Conferinţa a devenit deci o ambianţă primitoare pentru manifestarea unei solidarităţi molipsitoare pro-Maidan şi anti-Ianukovici & Rusia. Ca şi pe facebook, absenţa participanţilor din Rusia şi puţinătatea adversarilor Maidanului au făcut această solidaritate şi mai neîncăpătoare, iar punctele de vedere neutre sau moderate erau ascultate cu suspiciune şi apoi taxate cu fermitate de o parte activă a publicului academic prezent la eveniment. Astfel, o comunicare a unui tînăr cercetător polonez despre naţionalismul ucrainean (care, potrivit raportorului, ar fi existat într-adevăr) a fost imediat corectată de universitarii pro-Maidan, prezenţi, sum spuneam, în număr mare la eveniment. Un profesor belarus a avut îndrăzneala de a-şi exprima regretul că pe Maidan au fost prea puţini militanţi de stînga, într-o ţară în care un procent mic din populaţie controlează un procent enorm din bunăstarea ţării. Profesorul a fost şi el chemat îndată la ordine de un filozof pro-maidan: „Da, n-au fost reprezentanţi ai forţelor de stînga şi bine că n-au fost! Stînga, ca şi fascismul, e ciuma secolului 20! Vom face revoluţie şi fără ei!”.

Anexarea Crimeii fortifică poziţiile radicale

Un participant ucrainean la această conferinţă (originar din Crimeea, dar de cîţiva ani trăind şi lucrînd la Kiev) mi-a mărturisit că, după Maidan şi mai ales după anexarea Crimeii de către Rusia, îi este greu şi inconfortabil să-şi păstreze o poziţie moderată în chestiuni de politică internaţională şi în speţă în ceea ce priveşte relaţia Ucrainei cu Rusia. Anexarea Crimeii le-a dat într-un fel dreptate celor care vedeau peste tot „mîna Moscovei” şi a pus comentatorii moderaţi într-o postură dificilă, socialmente greu acceptabilă.

Şi în RM, anexarea Crimeii a conferit legitimitate şi forţă de convingere unor luări de atitudine considerate pînă recent radicale, care diabolizau Moscova. Observatorii moderaţi considerau atunci că este prea simplu, din punct de vedere logic, deşi psihologic confortabil, să dai mereu vina pe „mîna Moscovei” şi pe „coloana a cincea” pentru toate belelele care i se întîmplă Republicii Moldova (sau Ucrainei) şi societăţii moldoveneşti (ucrainene). Acum însă, „criza ucraineană” şi episodul Crimeii pare că a avantajat adepţii unor viziuni şi soluţii tranşante şi i-a delegitimat pe cei cu o interpretare mai moderată (şi mai complexă) a chestiunilor care vizau într-un fel sau altul relaţia RM cu Rusia (dependenţa energetică, exporturile de vinuri sau chestiunea transnistreană).

Dinspre jurnalism spre propagandă

Importanţi jurnalişti şi lideri de opinie din spaţiul mediatic moldovenesc, altminteri buni cunoscători ai meseriei lor şi ai normelor sale deontologice, au încetat să mai comenteze ştirile din Ucraina cu echidistanţă, aderînd trup şi suflet la una din părţile implicate în conflict. Editorialiştii şi comentatorii îşi dau ghes cu aprecieri care mai de care mai alarmiste şi războinice, impunînd o interpretare dominantă evenimentelor din Ucraina, în detrimentul unor lecturi alternative. Din observatori altădată echidistanţi, aceşti jurnalişti şi comentatori au devenit brusc participanţi ai conflictului. De cealaltă parte, cel puţin o jumătate din populaţie se informează (exclusiv) din presa rusească[2], care propune o înţelegere puternic influenţată de discursul oficial de la Kremlin (antieuropean, antiamerican şi puternic orientat împotriva noii conduceri de la Kiev)[3]. În asemenea condiţii, o cale de mijloc între aceste două intepretări pare greu de imaginat, fiind blamată din oficiu de ambele tabere. O derogare, fie şi provizorie, de la normele profesionale ale jurnalismului şi analizei politice este considerată normală în timpuri de criză: à la guerre comme à la guerre, cum se spune. Astfel, aceşti jurnalişti şi analişti nu îşi mai propun să informeze şi să analizeze evenimentele într-un mod cît mai nepărtinitor cu putinţă, ci să pregătească publicul lor ţintă pentru a deveni la rîndul său actor implicat în desfăşurarea evenimentelor.

Îmi amintesc dezamăgirea celor mai mulţi abonaţi pe facebook (la postările cărora am avut acces) şi analişti politici faţă de penalizările prea moi, în percepţia lor, pe care vestul (EU şi SUA) le aplica Rusiei în urma intervenţiei sale în Crimeea şi a anexării de facto a regiunii. Cei mai mulţi îşi doreau o Rusie pedepsită, umilită, pusă la punct. Reacţia prudentă a vestului faţă de tensiunile din sud-estul Ucrainei a fost interpretată ca o lipsă de curaj, dacă nu chiar o îngenunchere a occidentului în faţa Rusiei şi orice aluzie de acţiune cu caracter militar a NATO în regiune era privită cu infinită speranţă. În acest context de potenţial război, argumentul cel mai puternic părea că are cea mai multă dreptate. Declaraţia cea mai războinică era creditată din oficiu cu cea mai multă carismă. Nimeni nu părea să se preocupe în mod real – cum se putea, în asemenea momente de înaltă tensiune? – de consecinţele declanşării unui eventual conflict militar care să angajeze ţările NATO şi Rusia. Slăbiciunea militară a Ucrainei, şi cu atît mai mult a R. Moldova, nu i-a predispus pe aceşti observatori implicaţi să caute soluţii paşnice sau să analizeze factorii interni (din interiorul Ucrainei şi RM) care au dat mînă liberă expansionismului rusesc. Nu i-a făcut să caute resurse interne de consolidare a societăţii ucrainene (şi moldoveneşti) pentru a preveni expansiunea Rusiei din contul unor regiuni populate cu cetăţeni ucraineni (şi moldoveni) neloiali propriului stat şi care sînt gata să aştepte tancurile ruseşti cu flori şi steaguri.

Echidistanţa ca angajament

Dominarea spaţiului mediatic de la Chişinău şi de la Kiev de argumente de forţă (favorabile rezolvării crizei din regiune prin constrîngeri militare sau cel puţin economice asupra Rusiei) s-a produs în detrimentul căutării unor soluţionări paşnice şi pe termen mediu şi lung a crizei profunde pe care Maidanul şi tensiunile din sud-estul Ucrainei le-a scos la suprafaţă din interiorul societăţii şi statului ucrainean (şi, implicit, şi din societatea şi statul moldovean). În aceste condiţii de polarizare a opiniei publice, orice tentativă de analiză moderată şi echidistantă a situaţiei din Ucraina (şi Moldova) poate trece drept un act de „trădare” sau „diversiune”.

A te face că plouă într-o situaţie de criză (de exemplu cînd propria ţară este sau poate fi invadată de o ţară terţă) este o atitudine care denotă iresponsabilitate, colaboraţionism sau simpatie cu forţa ocupantă. Dar angajarea jurnaliştilor, comentatorilor politici şi formatorilor de opinie în luptă ideologică, fie şi de partea „cea dreaptă”, ar priva cetăţenii de o informare şi analiză lucidă şi imparţială, singura care ar putea fundamenta un comportament conştient, asumat şi prin urmare găsirea unor soluţii cu adevărat eficiente, valabile în imediat şi pe termen lung; nişte soluţii care ar lua în consideraţie şi eventualitatea că chiar şi „victimele” ar putea (sau ar fi putut) greşi.

Atunci cînd cei care sînt chemaţi, prin etica profesiei lor să păstreze imparţialitatea şi echidistanţa, se dedau cu bună ştiinţă sau în virtutea emoţiilor la o derogare de la aceste norme deontologice, respectarea acestor principii etice devine cea mai corectă – deşi cea mai puţin comodă – formă de angajament.

Famila Eltîşevî de Roman Sencin: o aventură antibucolică din Rusia profundă

Romanul tînărului dar deja celebrului scriitor rus Roman Sencin, Eltîşevî, este o „sagă” a unei familii ruseşti aproape obişnuite în tranziţia post-sovietică. În perioada sovietică, Nikolai Mihailovici lucra în miliţie, Valentina Viktorovna la bibliotecă. În tranziţia post-sovietică au continuat o vreme să lucreze în aceleaşi instituţii (doar că el s-a mutat la dispensarul de dezalcoolizare, celebrul „vîtrezvitel’”), întrucît, ne spune naratorul, nici unul din ei nu avea capacităţi antreprenoriale, şi poate mai bine că nu, pentru că prietenii şi colegii care le-au avut fie au murit, fie nu s-a mai auzit de ei din anii 1990. Fiul lor Artiom a făcut armata, dar nu a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil. Celalălat fiu, Denis, deşi mai abil în a se adapta la condiţiile de viaţă ale tranziţiei, nimereşte la închisoare. Un accident la serviciul lui Nikolai Mihailovici (este prins că fura bani de la „clienţii” instituţiei, o practică curentă în această instituţie) îi face pe ei să se mute din oraş în satul de baştină al soţiei. Din acest moment începe o aventură antibucolică a luptei personajelor pentru supravieţuire în condiţii cu totul improprii unei vieţi decente. Penuria şi violenţa sînt noile standarde de trai, iar şiretenia şi alcoolismul – nişte măsuri de supravieţuire acceptabile. Numai că aceste strategii de supravieţuire se adeveresc păguboase. Familia Eltîşevî, deşi se sforţează să-şi păstreze optimismul şi integratitatea morală, degradează treptat pe fundalul alcoolismului şi al relaţiilor tot mai otrăvite dintre oameni. Acest roman ne aduce aminte soarta asemănătoare ale multor sate din Moldova profundă în această epocă de nesfărşită tranziţie.

Sankea, un roman polifonic despre o revoluţie imposibilă

Romanul Sankea, de Zahar Prilepin, scris în 2005, este revelator asupra frustrărilor şi fantasmelor de mîntuire ale unei părţi însemnate a societăţii din Rusia post-sovietică. Nu în zadar, Prilepin a fost numit, pentru acest roman, un Maxim Gorki (cf. Mama) post-sovietic. Autorul lui Sankea ar putea fi asemuit de asemenea, pentru tipurile disperate, apocaliptice şi înduioşătoare cărora le dă viaţă, cu un Dostoievski al timpurilor noastre. 

sursa: www.sankya.ru

Personajul principal al romanului, Saşa Tişin este un tînăr născut într-o familie de ruşi, cîndva parte integrantă a unei clase de mijloc sovietice, sărăcite şi alienate în lunga tranziţie post-sovietică. Tatăl protagonistului, fost profesor de filozofie, moare de alcoolism, şi familia rămîne în grija mamei. Saşa se angajează la munci ocazionale şi prost plătite, fără nicio perspectivă optimistă în viitor. Înrolarea într-un partid extremist (prototipul fiind partidul naţional-bolşevic, al cărui membru şi lider regional este Prilepin însuşi) îi apare ca o promisiune de salvare cel puţin personală, dacă nu naţională. Această promisiune este într-un fel realizată în deznodămîntul romanului, cînd Saşa şi tovarăşii săi se angajează într-o tenativă de revoluţie. Această soluţie pare atît de disperată, încît sloganul revoluţiei cubaneze „revolucion o muerte” pare avea aici o semnificaţie literală. 

Romanul lui Prilepin întruchipează aşadar gradul de deznădejde pe care o armată enormă (dar răzleţită) de perdanţi ai tranziţiei o resimte zi cu zi în Rusia (ca şi în alte ţări post-sovietice). Sankea realizează o răzbunare ficţională a acestor dezmoşteniţi de noua ordine capitalistă.
Este interesant de urmărit de asemenea discursul ideologic pe care îl articulează personajele romanului. Elementul xenofob, prezent în acest discurs, nu este totuşi central. Trasătura de bază a acestui discurs (şi a acţiunii) este ura aproape viscerală faţă de stat şi reprezentanţii săi. Un stat care, în viziunea personajelor şi-a uzurpat legitimitatea pentru că şi-a trădat propriul popor. Romanul încearcă să descopere vocea acestui popor rus, uitat în satele îndepărtate (de marele oraşe) şi în masele urbane pauperizate ale Rusiei profunde (glubinka). Această răzbunare literară are o dimensiune cathartică, romanul cîştigînd o popularitate uriaşă în Rusia, atît în cercuri de elită (de toate culorile politice), cît şi în sînul unui public larg. Ne întrebăm dacă catharsisul produs de operă nu a devenit cumva, ca în tragedia greacă, o curăţare şi o izbăvire de sentimentul exacerbat al nedreptăţii care, odată organizat, ar putea duce poporul rus (şi cel al altor societăţi post-sovietice) la revoluţie – o revoluţie cu caracter şi consecinţe incerte, după cum ne sugerează romanul. 

Deşi îmbibat de ideologie (în speţă de un soi de naţionalism rusesc), romanul pune multe întrebări, fără să dea răspunsuri de-a gata, reuşind astfel să rămînă polifonic, în spirirul marelor romane ruseşti.  

A se citi, pe site-ul oficial al romanului, textul romanului în original şi informaţii utile despre operă. În română, romanul a apărut la editura Cartier, 2011, în traducerea lui Vladimir Bulat.