Street Eyes

Outcasts, Marginals, Vulnerable: From Institutional Isolation toward Social Inclusion (The Homeless People in Moldova)

Paper presented at the conference “Models of Social Work Practice in the Region: Challenges, Achievements and Future Plans”, 21-25 August, 2013, Antalya, Turkey

The team: Petru NEGURA, Ph.D. in Sociology (at EHESS, Paris), lecturer at Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga” (Social Work Department), director of PLURAL Forum for Interdisciplinary Studies (petru.negura@gmail.com); Marcela DIŢA, Ph.D. candidate in Psychology, lecturer at Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga” (Social Work Department), program manager at the Hosting and Guiding Center for Homeless People from Chisinau, Moldova; Maria VIRLAN, Ph.D. in Psychology, Head of Social Work Department, Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga.”

Presenter: Petru NEGURA, Ph.D.

Summary: The welfare system in Moldova is going through deep structural reforms. The legacy of the Soviet welfare system, centered on the institutionalization of certain categories of citizens (persons with disabilities, elderly, addicted, homeless, etc.), is still prevalent in the current welfare system. During the post-Soviet transition, the low public investment in the development and maintenance of welfare infrastructure and the massive pauperization rendered the welfare system in this country even more inefficient and cumbersome. Moreover, throughout the 1990s and 2000s, observers denounced a number of cases of human rights violations occurring in some public residential institutions. Starting from the mid-2000s, the Moldovan Government (first and foremost the Ministry of Labor and Social Protection) carried out a strategy aiming at ensuring the social inclusion of vulnerable and formerly stigmatized persons instead of their further institutionalization. This strategy, supported by several international NGOs and programs (e.g. Keystone, Open Society Foundations, etc.) is challenged by a number of significant factors: the poor funding capacity of public authorities, the inefficient management of most welfare institutions, the very recent tradition of the social work profession, the authoritarian welfare mentality and practices, the quite widespread discriminatory stereotypes of the local population against some categories of vulnerable people (e.g. people with disabilities), and not least the passive attitude of the clients themselves towards the social services, which they often continue to associate with a non-existent strong and paternalistic state. In conclusion, we will present case material regarding a public residential institution in Chisinau (the Hosting and Guiding Center for Homeless People) founded in 2004, will discuss its successes, but also its challenges and further development perspectives.

  

Oucasts, Marginals, Vulnerable: From Institutional Isolation toward Social Inclusion (The Homeless People in Moldova) from Petru Negura

The Lives of Alexei Marinat: The Life History between Biocracy and Biographical Illusion

Cadavrele evreilor nedezgropaţi din curtea caselor noastre

Vizionarea filmului polonez Pokłosie (Sechelele), 2012, mi-a provocat nişte reflecţii.

Dar iată mai întîi pe scurt intriga filmului:

Franciszek Kolina, un polonez rătăcit în America vreme de 20 de ani, se întoarce într-un sfîrşit în satul său de baştină. Părinţii săi au murit între timp şi doar frate-său mezin Jozef ţine gospodăria familiei din marginea pădurii. Satul nu este însă foarte primitor cu acest fiu „rătăcitor”. De la bun început, cineva se pare că îl pîndeşte din hăţişurile pădurii. O tensiune, proprie filmelor de groază, învăluie satul şi locuitorii săi, producînd spectatorului un sentiment de suspense în jurul unui mister nerezolvat. De fapt, Jozef fusese exlus de comunitate din momentul în care acesta îşi făcuse o „pasiune (de fapt o datorie de onoare) din descoperirea pietrelor funerare evreieşti înşirate prin tot satul: în gospodăriile oamenilor, în loc de lespezi pe anumite drumuri sau în curtea bisericii, apoi le aşeza în lanul său de grîu, reconstituind un cimitir evreisesc. Pînă la urmă, fraţii descoperă că o parte din terenurile agricole deţinute în proprietate de săteni, inclusiv lanul lor de grîu, aparţineau pînă la război unor familii de evrei. Despletind mai departe firul misterului, fraţii află că toţi cei aproximativ 100 săteni de origine evreiască din satul lor fuseseră arşi de vii în 1941 în propria lor casă de chiar consătenii lor polonezi, încurajaţi de nişte ofiţeri germani, proprietăţile evreilor fiind preluate de sătenii creştini. În locul în care cîndva se afla curtea casei lor părinteşti fraţii dezgroapă o fosă comună cu cei circa 100 de evrei imolaţi de către consăteni. Paroxismul intrigii intervine cînd Franc şi Jozef află că tatăl lor participase activ la uciderea evreilor.

În eseul său Das Unheimliche (cuvînt german format prin opoziţie faţă de „heimlich” – „al casei”, „firesc” – semnificînd prin urmare: „nefirescul”, „straniul”, iar în franceză, în traducerea Mariei Bonaparte, « l’inquiétante étrangeté »), Sigmund Freud interpretează frica faţă de morţi (şi mai ales de stafii) în majoritatea culturilor prin faptul că aceşti morţi reîntorşi (în franceză stafiile sînt numite „les revenants”) simbolizează rezistenţa „conştientului” faţă de conţinuturile refulate (traumatice şi prin urmare respinse şi „îngropate” adînc în subsolurile conştiinţei noastre).

Mă întrebam şi ne întrebam cu colegii mei Diana Dumitru şi Andrei Cuşco cînd vom fi în stare şi noi, moldovenii, să dezgropăm morţii evrei din curţile şi casele noastre, să-i îngropăm omeneşte şi astfel să ne izbăvim de stafiile care nu ne lasă să ne simţim pînă la capăt nici victime fără prihană, nici stăpîni pe propriul nostru destin.

Va trebui să ne întrebăm totodată cum a fost posibilă o manifestare atît de teribilă a urii omului nostru neaoş basarabean (ca şi ai celor polonezi, ucraineni, lituanieni etc.) faţă de vecinii evrei, care în interbelic formau aproape jumătate din populaţia oraşelor şi tîrgurilor din regiune. În interpretarea lui Paul Goma ţăranii basarabeni s-au dedat la începutul celui de al doilea război mondial la asasinate colective şi acte de violenţă faţă de evrei din motivul că aceştia ar fi faţă de ei cu ceva foarte grav vinovaţi şi anume pentru că ar fi fost dispreţuitori faţă de ostaşii şi funcţionarii români cînd aceştia se refugiau peste Prut în iunie 1940 şi pentru că s-ar fi înregimentat, prin firea lor de „Iuda”, în structurile clandestine controlate de PC(b)US pe parcursul anilor 1920-30 şi în administraţia bolşevică în 1940-41. Nu mă voi apuca să judec pertinenţa unei asemenea ipoteze (puţin convingătoare) pentru că ne-ar trimite la cauza resentimentelor evreilor faţă de autorităţile române şi atunci riscăm să nu-i mai dăm de capăt.

O ipoteză plauzibilă îmi pare, în schimb, în urma unei discuţii cu colegii mei, exploatarea politică a unei situaţii de conflict social dintre ţăranul sărac şi evreul orăşean, ce practica comerţ sau profesiuni liberale. Acest antagonism „de clasă”, dublat de diferenţe etnice şi religioase, era exacerbat în interbelic de propaganda tot mai ubicuă a partidelor de extremă dreapta şi încurajate de anumite politici restrictive aplicate faţă de evrei de anumite guverne româneşti (de exemplu în domeniul funciar şi în cel al învăţămîntului).

Asumarea crimelor colective comise de către basarabenii civili şi autorităţile româneşti faţă de cetăţenii evrei trebuie făcută împreună cu înţelegerea mecanismului social care a făcut posibilă dezlănţuirea colectivă a urii şi crimei omului ordinar faţă de aproapele diferit de el însuşi.

PS: Despre modul în care s-a desfăşurat deportarea organizată de către autorităţile româneşti a populaţiei evreieşti în Transnistria (în vara 1941) şi despre participarea populaţiei civile basarabene la jefuirea şi masacrarea evreilor basarabeni, vezi studiul Dianei Dumitru în acest sens: „Vecini în vremuri de restriște: atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941-1944”, în Al Doilea Război Mondial: memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (editori Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco şi Petru Negură), Chişinău, Cartier, 2013.

Cu platzcartul spre apusul post-sovietic

Prietenilor mei umblați prin lumea largă le recomand călduros să mai circule din cînd în cînd și cu trenul. Mai exact cu un tren post-sovietic de distanțe mari, dar să mai lase ifosele și să-și ia un loc într-un vagon de tip "platzcart", nu la cușetă. O călătorie într-un vagon "platzcart" atașat la o locomotivă de cursă lungă e cu totul altceva decît un zbor cu avionul, fie și peste ocean, fie și cu escale prelungi în varii no man's land-uri de lux. Într-un asemenea vagon, după vreo patru zeci de ore de mers teduc-teduc, se țes și se destramă comunități, se fac și se desfac cupluri, dar lucrul cel mai mai minunat care ți se întîmplă într-o asemenea călătorie, este să întîlnești oameni de toate stările și năravurile, pe care de regulă nu-i mai întîlnești niciodată.

Fotografie de  М. М. Наклейщикова

Mai toți oamenii în mijlocul cărora m-am pomenit au două case, două vieți, două patrii. Trenul Chișinău-Minsk le leagă periodic capăt de capăt. Și atunci trenul devine pentru o vreme adevărata lor baștină, în sfîrșit regăsită.

Omul de vizavi, pe bancheta de sus, locuiește de vreo două decenii în orașul Grodno. În tinerețe a studiat inginerie la Odesa, apoi s-a stabilit la Bender. În 1991-92, cînd s-a stîrnit  "ves' etot perepoloh", a luat-o spre Belorusia, de unde și era de baștină. E omul teoriilor îndoielnice în care crede cu tărie. Iar dacă îndrăznești să-l contrazici te tratează cu o condesecendență zîmbitoare. E convins că în Basarabia cîteva secole de-a rîndul a dăinuit regatul polono-lituanian, că limba română a fost o limbă slavă și că femeile nu sînt în stare de inovații. Are o musteață croită à la Lukașenko și nu vrea nici să audă de democrație, cea mai proastă formă de guvernare posibilă. Îl întreb, timid, de ce atunci în țările cu democrație afirmată se trăiește de regulă mai bine decît în celelalte? N-am dreptate: uite cum se trăiește în China. Aici bat în retragere. Ce să mai zici?

Femeia de vizavi, pe bancheta de jos, îmi explică intr-o moldovenească moale, rotundă, că soțu-meu îi rus și atunși cînd s-o înșeput războiu ș-ai noștri au înșeput să-mpuște-n noi, eu-s din Transnistria..., am luat șe-avem de pe lîngă casă, acolo la Tiraspol și iaca, am copchii mari la Borisov și nu știu nică moldovenește... Nu-i place nici în Belorusia, dar nici la noi nu vrea să se întoarcă cu traiul, pentru că la noi nu e lege, nu e ordine. În Belorusia este și una și alta. Cînd vom ajunge a doua zi în orășelul Jlobin, în care trenul va sta vreo 4 ore în așteptare, voi avea timp să mă conving de dreptatea femeii. Jlobin va rămîne pentru mine arhetipul tiraniei oamenilor legii și a curățeniei evroremont.

Femeia de jos pe lateral are o față blondă, de formă antropometrică aparent slavă. Rămîn mirat cînd, într-un tîrziu, începe să bîiguie și apoi să-i dea tot mai îndrăzneț pe "moldovenește". De baștină e dintr-un sat de lîngă Glodeni și s-a stabilit cu traiul la Minsk acum 32 ani, în 1981, cînd era tînără (și frumoasă). În somn, pe fața oamenilor mai rămîne un timp pecetluită expresia preocupărilor lor diurne. Dimineața devreme, fața doamnei de pe lateral era săpată de griji și de o tristețe ancestrale.

Tînărul de pe bancheta de sus pe lateral lucrează în construcții pe undeva judecînd după aparențe, doarme mai tot timpul, iar cînd nu doarme tace. Stau cocoțat pe bancheta de sus și citesc de zor dintr-o carte, lunecînd periodic privirea de pe filele cărții pe fețele oamenilor. Remarc la un moment dat că și tînărul gasterbaiter ține o cărțulie în dosul palmelor. O carte de rugăciuni. În cîteva clipe se răstoarnă însă pe o șale și o ia de la capăt...

Fata de jos se întoarce de la o tabără creștină din Moldova, cu un bagaj impresionant de legende creștinești, povestite în stil manga. Era singura călătoare cu patria în regulă, din cîte pare.

Odată cu coborîrea nopții, tot soiul de oameni în uniformă se perindă neobosiți prin vagon în căutarea unor lucruri misterioase. Unii ne cer pașaportul (trebuie să am mare grijă să nu încurc pașapoartele!), alții ne iau la bani mărunți bagajul. Spre dimineață ajungem într-o gară în care își dau ghes localnicele să ne vîndă apă fructe raci... Jmerînka, un nume evocator... Sub nemți și Antonescu, pe aici au fost înțărcuiți în ghetou vreo 3500 de evrei. Mă întorc în vagon. Lumea se trezește și așteaptă cu nerăbdare pornirea trenului și cu această ocazie deschiderea WC-ului. Odată porniți ne așezăm în jurul măsuței de la geam pentru a lua micul dejun și aici reîncep monologurile pe cîteva voci cu solo-ul domnului de vizavi, un izvor nesecat de teorii neverificate din punct de vedere empiric. Zahărul e o substanță vitală pentru oameni, la fel ca pentru plante. Doamna de jos-vizavi îi dă dreptate mușcînd cu poftă dintr-un croissant. Alimentația cu fructe și legume crude pe timp de iarnă e dăunătoare pentru organism pentru că îl resetează pentru sezonul de vară. Dau din cap aprobator, cel puțin îmi permite să-mi înghit piersica fără mustrare de conștiință. Holocaustul e o invenție a americanilor pentru a justifica dominația israelo-americană asupra lumii...

Trenul lasă în urmă ultimele case din Jmerînca, cu tot cu viii și morții săi.

Disseminating Moldovan Identity: Moldovan Writers and Their Audiences during Stalinism

Black Sea Symposium, Bucharest
New Europe College
21-23 June 2013

Petru NEGURĂ: "Disseminating Moldovan Identity: Moldovan Writers and Their Audiences during Stalinism"

Abstract:
Despite its claiming to be a “folk” literature, Socialist realist literature in Soviet Moldova did not achieve mass literature status, at least not during Stalinism. With the backing of the State, the writers kept trying to reach a wider readership organizing to this end “meetings with the readers” and “literary evenings” at the workplace, in kolkhozes and factories. With little or no education at all, the so-called folk readership was not very responsive to the writers’ popularization campaign. Only starting with the first generations of elementary, secondary and vocational school graduates, – MASSR in the 1930s and, especially, MSSR throughout the 1950s –, one can speak of an active although small readership. This real readership also constitutes a pool of potential candidates for the literary institution engaged in an official campaign to “train cadres.” Hired most of the times as pedagogues, these young intellectuals, fresh graduates of normal and secondary schools, work both as mediators between Moldovan writers and their “folk” readership. Thus, far from constituting a mass readership, the first generation of readers sets the bases of mass literature through their own work in schools.

 

Un război fratricid al memoriilor ca spectacol de camuflaj

(Dialog cu nişte colegi istorici despre comemorarea „victoriei asupra fascismului” la Chişinău)

S-au făcut auzite tot mai des în ultimul timp chemări din partea unor funcţionari şi intelectuali publici de la Chişinău de a se interzice manifestaţiile de comemorare a „victoriei asupra fascismului” de 9 mai, în special concertul anunţat în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) din centrul oraşului, organizat cu suportul Ambasadei Rusiei. S-a evocat în acest context modelul unei decizii luate de consiliul municipal Lvov (Ucraina) de interdicţie a oricăror manifestaţii de comemorare şi a arborării simbolurilor sovietice şi comuniste pe 8 şi 9 mai, decizie care a pretins că rezolvă tensiunile pe care le mai produce în acest oraş din vestul Ucrainei data de 8/9 mai 1945. Prin intermediul unei reţele de socializare, m-am adresat unor colegi, care au lansat asemenea chemări. Iată o formă uşor scurtată a acestei discuţii.

Petru: M-am întrebat: nu devenim cumva, a câta oară?, victimele unui truc politic de două parale, de genul aruncatului unui os la doi cîini odată, os de la care trebuie acum să ne batem cu comunitatea rusofonă în timp ce guvernanţii, inclusiv cei de la primărie, îşi rîd de noi, pentru că au găsit cu ce să ne ocupe, iar ei pot să-şi ducă mai departe fărădelegile şi incompetenţa, de la un mandat la altul (NB: consiliul municipal Chişinău a adoptat un buget cu un deficit de 68 mln lei, pe care habar n-au cum îl vor acoperi; între timp, e criză guvernamentală în ţară)...

Curios e că la acest os se aruncă şi persoane inteligente, de fapt mai ales ele, pentru că cei „de la coada vacii” îşi caută de treabă înainte, orice ar face cei de la capitală.

Atâtea ori am făcut sărbători în Piaţa centrală a oraşului (PMAN)... De ce nu le-am da voie acum şi „lor” să-şi facă sărbătoarea (care e şi a noastră, în definitiv, sau îi pare cuiva rău după al III-lea Reich?). De ce trebuie să ne ambalăm în continuare din cauza unui război, în care NIMENI (mă refer la oamenii de rînd) nu a avut de cîştigat, dar cu toţii au avut de pierdut?

Războiul continuă. Riscăm să-l mai pierdem o dată. Cu toţii. În loc să ne căutăm a ne face viaţa mai bună, în vremuri de pace.

Mircea: Problema nu este aşa simplă, din păcate această zi a Victoriei împotriva nazismului coincide cu o zi tristă pentru Basarabia, recăderea sub ocupaţia sovietică. Nu putem judeca numai sub aspectul de câştig sau pierdere (pe care majoritatea o înţeleg strict material), este şi o problemă de consecvenţă pe idei limpezi. Chiar dacă tratăm sărbătoarea asta ca pe o concesie, sigur, ca şi concesiile anterioare va costa scump în viitor.

Iurie: Petru, îţi înţeleg foarte bine frământările. Sunt de acord să „li se” dea posibilitatea de a sărbători de 9 mai. Din 1990 incoace toate partidele aflate la guvernare, pentru a-şi ascunde incompetenţa, au răscolit istoria, au pus în vârful prăjinii povestea limbii şi identităţii. „Den' Pobedy” a fost un subiect pus adesea la tigaie pentru a fi servit mai apoi gurmanzilor de discursuri extremiste. Totuşi, motivul pentru care, dupa părerea mea, ar trebui să „li” se dea voie nu este că „în definitiv 9 mai este şi sărbătoarea noastră”. Deşi nu sunt modernist, am impresia că capitularea Germaniei naziste datează din 8 mai şi nu din 9. Anume 8 mai este considerată oficial (este adevărat nu de istoriografia sovietică, nu şi de cea mai mare parte a istoriografiei ruseşti şi a oamenilor din fostul spaţiu sovietic) ca dată care marchează sfârşitul războiului. Pentru mine personal, dar şi pentru mulţi alţi oameni această dată nu poate însemna „sărbătoarea noastră” şi din alt motiv. Ea simbolizează toate abuzurile aduse în Basarabia odată cu venirea administratiei sovietice (deportări, execuţii, deposedări etc.). Nu vreau să minimalizez efortul depus de mulţimea de oameni ruşi, dar şi de alte nationalităţi din spatiul sovietic, pentru apropierea sfârşitului uneia din cele mai sîngeroase prostii ale umanităţii. Nu pot însă trece cu vederea asupra faptului că, în cazul Basarabiei, dar şi al altor state din imediata apropiere a fostei URSS, 9 mai are şi o conotaţie negativă. Sunt însă de acord că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de trecut, mai ales dacă se vrea o Moldovă cu adevarat stabilă în plan politic şi economic. Toţi cetăţenii moldoveni, indiferent de originea lor etnică, au dreptul de a-şi exprima crezul. Unii dintre ei sunt urmaşii celor care au dus greul războiului şi evident au dreptul să-i comemoreze. Nu le putem însă cere tuturor cetăţenilor moldoveni să-i urmeze...

Petru: Mircea, Iurie, 9 mai 1945 face referinţă exact la ziua semnării de către reprezentanţii oficiali ai Germaniei din vremea respectivă a capitulării în faţa aliaţilor. Faptul că ruşii o sărbătoresc pe 9 mai se datorează oficial diferenţei de fus orar (diferenţă, e drept, simbolizată ulterior ca victorie a armatei sovietice asupra Germaniei naziste). Oricum ai da, tot la această capitulare a Germaniei se referă, nu la alt eveniment. Nu ştiu de ce ar trebui noi acum, concertat, mai ales în mod oficial, să o asociem cu o zi care marchează abuzurile sovietice. Nu e vorba totuşi de 28 iunie 1940, nici măcar 23 august 1944, ci este vorba de un eveniment care a marcat instaurarea păcii în întreaga Europă (nu doar în Basarabia sau URSS) după un măcel de milioane de victime vreme de ani buni... De asta mă frământ eu, pentru că suntem pe cale de a mai face în această zi un război – unul cel puţin simbolic – în loc să facem din ea o zi a „memoriei şi reconcilierii” (vezi procalamarea de către ONU a zilei de 8-9 mai 1945 drept "Time of Remembrance and Reconciliation": http://www.un.org/en/events/remembranceday/)

Mircea: Ceea ce spuneţi este corect politic, dar este greu asimilabil personal sau naţional. Unii care au avut de suferit ulterior nu se pot bucura de înfrângerea cuiva, dacă această înfrângere se suprapune cu faptul că şi câştigătorul este un agresor al cărui „caracter” l-au resimţit atroce zeci de ani. Nu numai în cazul în speţă, dar cred că în istorie au fost păci mai rele decât anii de război. Sună foarte bine „Time of Remembrance and Reconciliation”, dar ceva nu este în ordine atunci când face concesii şi pierde tot cel care a mai pierdut, iar ocupantul nu are nici un sentiment de vinovăţie şi nu face nici un pas înapoi, ba dimpotrivă.

Igor: La cele spuse de Mircea, aş vrea doar să adaug că putem depăşi clivajele etnice, dar e vorba de un stat care trebuie să aibă o concepţie, o viziune a ceea ce înseamnă o serbare publică. NU mi se pare normal doar locul desfăşurării evenimentului, cu semnificaţia dată, contrară a ceea ce trebuie să fie o zi a Europei. Greşeşti dacă insinuezi că cineva [dintre cei care au propus interzicerea concertului în PMAN de 9 mai] ar avea nostalgia celui de al Treilea Reich. Îti aduci aminte când pe timpul guvernării PCRM, de 31 august, de ziua limbii române, în PMAN s-au organizat concerte cu DDT şi alte formaţii ruseşti? Era firesc acest lucru? În acel loc şi în acea zi, nu, zic eu, categoric nu. În altă zi, în acelaşi loc, nici o problemă. Ori nu observi că ruşii insistă anume în anumite zile să facă acest lucru? Nu observi mesajul adiacent?

De 9 mai, în PMAN, vine şi orchestra simfonica a MAI al Rusiei, vor cânta Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko melodii hiperpatriotice sovietice şi ruseşti despre „Marele război pentru apărarea patriei”. Ştii că e vorba de un „mit fondator” al URSS, după cel al revoluţiei din Octombrie. Nu contest valoarea artistică a interpreţilor, ci pun un semn mare de intrebare daca ar trebui să cânte la NOI, în PMAN, în acea zi...

Vitalie: Eu sunt cumva de acord cu Petru că suntem prinşi într-un fel de capcană şi ar trebui să ţinem cont de structura situaţiei în general. Aş mai adăuga câteva lucruri, tot din datele generale ale problemei:

- UE nu face politici culturale atât de agresive precum Rusia (utilizez aici termenul de „agresiv” ca echivalent pentru „insistent şi cu amploare”). Nu ştiu dacă europenii pricep că ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât să declare „destinul european” al Moldovei. Un festival internaţional al diversităţii sau ceva de genul ar fi fost potrivit. Nu există aşa ceva la momentul de faţă. Parte pentru ca primăria e lipsită de imaginaţie, iar funcţionara responsabilă cu relaţiile externe ar fi putut ajunge la o înţelegere cu ambasadele europene să finanţeze o astfel de manifestaţie. Parte pentru că europenii nu pricep că în Moldova încă ar trebui să se ducă bătălia pentru minţi şi suflete. La moment avem ce avem – abundenţa de politici culturale ruseşti, pe când cele europene lipsesc.

- Concertul ăsta nu ar trebui sa ne opună comunităţii ruseşti, ci mai degrabă autorităţilor locale.

Ca şi Petru, eu nu am nimic împotrivă ca Leşcenko şi Kobzon să cânte de 9 mai în PMAN. Ca şi Igor, aş pune condiţia ca pe 8 mai, tot acolo, să cânte cineva de ziua Europei...

Zic că autorităţile municipale sunt de vină pentru că, pe de o parte, inflamează opinia publică cu declaraţii belicoase (patriotism, Europa, condamnarea totalitarismului etc.), iar pe de altă parte, dau de-a valma autorizaţii pentru concerte prosovietice. În acest caz, eu simt că patriotismul meu e manipulat şi cineva îşi bate joc de el.

Petru: Igor, cunosc acest argument [potrivit căruia „Marele Război pentru Apărarea Patriei” a fost construit de propaganda sovietică în calitate de mit fondator, legitimator, al URSS, după 1945], pe care îl consider perfect valabil, într-o discuţie de sovietologie, numai că, să zicem, atunci cînd vei avea o astfel de discuţie cu organizatorii manifestaţiei, acest argument nu va părea convingător, pentru că ţi se va aminti de fiecare data că în această zi se comemorează „victoria asupra fascismului”, nu altceva. Şi acest lucru nu îl vei putea contesta ca atare. Iar acest eveniment este comemorat de toată Europa, nu doar de Rusia (deşi, evident, Rusia încearcă să se erijeze în calitate de învingător – exclusiv – asupra „fascismului”). Evenimentul ca atare, aşadar, al învingerii „fascismului” de către URSS şi alte state aliate nu este şi nu va fi contestat vreodată de vreo mare putere occidentală. Din acest motiv, în 2005, la Moscova, au participat liderii tuturor statelor occidentale importante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia etc.), tocmai pentru că acest eveniment îşi păstrează legitimitatea, dincolo de semnificaţiile propagandistice, de conjunctură, care i-au fost atribuite în URSS şi în Rusia lui Putin. Atunci când un Chirtoacă (primarul oraşului) sau un Leancă (prim ministru interimar) va înainta Ambasadei Rusiei un refuz de organizare a unei astfel de manifestaţii dedicate „victoriei asupra fascismului” în centrul Chişinăului, aceasta ar însemna nu doar un gest de ostilitate faţă de Rusia (lucru de care nu ştiu dacă avem nevoie acum), ci şi un act de nerecunoaştere a acestei victorii, iar acest gest nu ar pune ţara noastră într-o lumină politică tocmai favorabilă, pentru că „victoria asupra nazismului” este şi o valoare europeană, nu doar una rusească.

În plus, acest refuz ar putea fi interpretat ca un gest neprietenesc şi faţă de comunitatea rusă / rusofonă pentru care „victoria asupra fascismului” este un eveniment – e adevărat, fondator – important (dovadă mulţimea panglicilor Sf. Gheorghe în maşinile şi în piepturile oamenilor de la Chişinău în apropierea datei de 9 mai). Acest refuz ar însemna că li se încalcă dreptul lor de cetăţeni ai acestei ţări şi de contribuabili la bugetul ţării şi municipiului, de a organiza o manifestaţie. Ei ar putea să le spună primarului că Piaţa Marii Adunări Naţionale nu-i aparţine nici lui, nici altcuiva, ci este un spaţiu public, un bun de care fiecare cetăţean moldovean cu acte în regulă este în drept să uzeze, în scopuri legitime (doar dacă, din nou, nu se va nega între timp legitimitatea acestei date de 8/9 mai 1945, legitimitate pe care niciun stat european important nu a contestat-o pînă în prezent).
Şi oare nu suntem oare pe cale de a reproduce aceeaşi logică iacobină-totalizantă de a simboliza excesiv anumite date „istorice”, de a sacraliza anumite spaţii publice, de a instaura mituri fondatoare şi de a le nega pe altele? Vrem să trăim într-o societate democratică, pluralistă, nu-i aşa?, în care fiecare – şi cu atît mai mult fiecare comunitate – să fie în drept să-şi organizeze anumite manifestaţii, să-şi arboreze simboluri (dacă acestea nu sînt interzise prin lege), să-şi pună în scenă miturile fondatoare. De ce ar trebui primarul să-i refuze cuiva acest drept? Şi are oare el legitimitatea juridică şi morală să o facă? Mai mult chiar, ca primar onest şi competent, el ar putea transforma această dată într-o zi „a memoriei şi reconcilierii” în numele TUTUROR victimelor Războiului al II-lea mondial (şi instaura un act simbolic de reconciliere între toate comunităţile acestui oraş şi acestei ţări), răspunzînd invitaţiei ONU în acest sens. Şi sper că aşa va face. Şi nu va cădea pradă ispitelor belicoase şi populiste de a transforma această dată într-un mit fondator al unui război simbolic fratricid între cel puţin două comunităţi ale societăţii noastre.

În sfîrşit, revin la argumentul cu care am început. Să ne uităm împrejur: suntem săraci, e criză în ţară, funcţionarii sunt corupţi şi incapabili să propună soluţii viabile la toate aceste probleme structurale (pentru că sunt prinşi, chiar ei, în cercurile vicioase ale acestor probleme). Un război simbolic (de rutină) între două comunităţi lingvistice ne-ar face pe noi să uităm, pe moment, că suntem săraci şi că guvernanţii sunt corupţi, în loc să le cerem socoteală, lor, guvernanţilor, pentru fapte de corupţie şi incompetenţă.

De ce să ne facem complicii unui astfel de spectacol de camuflaj cu efecte fratricide?

Mircea: E aproape maladiv, după ce păstrez o armată de peste 20 de ani pe teritoriul tău, să cer să sărbătoresc la tine în tindă nu ştiu a câta aniversare (nici măcar nu este o cifră rotundă) a Victoriei mele într-un război (vechi) de la mijlocul secolului trecut, în care până la urmă ai fost victima mea. Această sărbătorire dovedeşte clar că ne-au eliberat... pe teritoriul unei ţări care a scăpat de „fasciştii români”. În particular, cred că este un test imperial, care poate fi susţinut de sofisme din orice direcţie, dar rămâne limpede o umilire.

Sărbători Fericite celor care mai văd în înviere şi învierea speranţei !

Între timp, Igor publică în ziarul Adevărul, ediţia de Chişinău, o replică la această discuţie: http://adevarul.ro/moldova/politica/89-mai1945-invingatoriio-1_5183ede9053c7dd83f6db58a/index.html

Petru: Igor, prin faptul că le vom interzice ruşilor (şi cetăţenilor moldoveni rusofoni) acest concert în PMAN, vom recunoaşte că am fost învinşi şi într-adevăr ne vom comporta ca atare, în loc să profităm de ocazie pentru a ne arăta solidaritatea pe interiorul societăţii noastre şi cu ţările europene în această comemorare a „victoriei asupra nazismului”.

Spuneam într-un comentariu anterior că cei care contestă legitimitatea unui concert în PMAN de 9 mai au ales o dată greşită pentru a-şi arăta nemulţumitrea faţă de abuzurile şi crimele de masă săvârşite de către autorităţile sovietice în Basarabia. Nu 8/9 mai 1945 marchează (re)ocuparea Basarabiei de către URSS, ci 28 iunie 1940, la rigoare 23 august 1944. Pe 8/9 mai 1945 majoritatea ţărilor europene celebrează eliberarea Europei de nazism. Interpretarea datei de 8/9 mai 1945 ca fiind data care marchează (re)ocuparea Basarabiei şi instaurarea regimului sovietic între Prut şi Nistru provine dintr-o lectură teleologică, anacronică, deci eronată a evenimentului. Pentru a încerca să-ţi dovedesc asta, voi face o mică digresiune.

În 1937, centenarul de la moartea lui Alexandr S. Puşkin a fost celebrat cu mult fast în toată URSS, inclusiv în RASSM. Acest poet clasic rus a devenit o figură simbolică extrem de importantă în URSS, într-un anumit context, comparabilă cu cea a lui M. Gorki sau chiar cu Lenin. Puşkin este celebrat cu pompă în fiece şcoală şi sătuc din RASSM, în vreme ce scriitorii din această republică autonomă erau daţi la teascul marior epurări din motiv că ar fi „îngunoioşit” limba „moldovenească” şi ar fi introdus fraudulos în revista uniunii scriitorilor şi în manualele şcolare scriitori „străini”, precum Creangă, Eminescu, Alecsandri. Eroizarea lui Puşkin în 1937 face parte dintr-o strategie prin care autorităţile sovietice instaurează centralitatea simbolurilor naţionale ruseşti în structura identităţii sovietice (vezi Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the Time of Stalin, 2000).

În mod clar viaţa şi opera lui Puşkin au fost intrumentalizate de propaganda sovietică în scopuri politice. Ce facem însă acum cu Puşkin? Îl aruncăm „peste bordul vaporului modernităţii” noastre naţionale? Nu, pentru că sîntem oameni cultivaţi şi stim că Puşkin, sărmanul, cu toate păcatele lui, nu a avut nimic cu acest uzaj politic căruia i-a servit ante factum.

La fel cum nu putem arunca la „coşul de gunoi al istoriei” nici această dată de 8/9 mai 1945, care nu a însemnat ceea ce propaganda sovietică a încercat să facă din ea: o zi care ar marca victoria URSS (şi eventual a poporului rus) asupra „fascismului” şi a Europei occidentale, ci sfîrşitul războiului cu Germania nazistă în toată Europa. Dacă interzicem comemorarea acestei date în PMAN, am arăta că interpretăm această dată exact în cheia în care şi-a dorit-o propaganda sovietică, săvârşind aceeaşi deformare (eroare în cunoştinţă de cauză) a evenimentului.

Ai mai spus că eşti „împotriva manifestării de 9 mai în PMAN în formatul anunţat pentru că locul e unul încărcat de o semnificaţie deosebită pentru mişcarea de eliberare naţională din anii 1989-1991”. Dar această piaţă a fost construită în perioada sovietică, iar pînă în 1989 a purtat numele lui V. I. Lenin. Pînă la sovietici, prin acest loc a trecut bulevardul Alexandru cel bun, iar şi mai înainte strada Alexandrovskaia (în cinstea ţarului Alexandru al II-lea)... Observi că fiecare nouă administraţie îşi impune o nouă definiţie simbolică a acestui spaţiu public. Recent, preşedintele interimar M. Ghimpu a mers şi mai departe în simbolizarea acestui spaţiu, instaurînd o piatră comemorativă în memoria victimelor comunismului sovietic, impunînd tuturor locuitorilor oraşului centralitatea unei anumite semnificaţii istorice (asupra altora). Putem doar presupune că această competiţie pentru impunerea unei anumite semnificaţii simbolice în detrimentul altora nu se va sfîrşi aici şi că, în cîţiva ani, această piatră va fi demontată de alţi noi guvernanţi, iar în locul ei va fi instaurat un alt simbol istorico-politic... PMAN este mai mult decît un loc de memorie, este un loc de competiţie memorială, iar prin anumite atitudini noi participăm la aceste competiţii, recurgînd uneori la lecturi parţiale sau părtinitoare ale istoriei în folosul unei anumite „politici istorice”, eventual cu preţul unei derogări de la regulile democratice în vigoare, aruncîndu-ne într-un nou război ideologic cu ceilalţi din preajma noastră... Şi asta în timp ce guvernanţii noştri îşi fac de cap cum pot în parlament şi în celelalte instituţii ale statului, iar lumea a ajuns la capătul răbdării.

Igor: Dacă tot spui despre diferitele semnificaţii acordate de diferite stăpâniri PMAN-ului de astăzi, care crezi că este totuşi cea mai legitimă, din punctul de vedere al statului Republica Moldova? Şi ce au făcut polonezii, balticii şi alte state din Europa de est cu aceste locuri centrale din capitalele lor, deşi anterior şi la ei stăpânirile anterioare, ţariste sau sovietice, au încercat să le dea alte semnificatii?

Petru: Aş prefera ca în PMAN să fie pusă o piatră a „memoriei şi reconcilierii”, nu una care ne împarte societatea în călăi şi victime... Astfel, vom instaura un simbol care să contribuie la o pace civică în societatea noastră, nu la un război latent care nu se mai sfîrşeşte.

Igor: Reconcilierea pe care o propui e bazată pe uitare şi nu cred că asta e o soluţie... Eu cred că ea trebuie bazată pe cunoaştere si iertare, dar nu pe amnezie. Istoria poate avea efect terapeutic, doar dacă e cunoscută şi confruntată, nu ocolită sau estompată.

Petru: Igor, vezi te rog primul termen din denumirea stelei pe care o propun în centrul Chişinăului: „a memoriei şi reconcilierii”... Nu uitare, nu amnezie, ci memorie a TUTUROR crimelor de masă care s-au săvârşit pe acest pămînt, în numele unor idealuri, altminteri măreţe la vremea lor. O reconciliere prin memorie...

Un borş de culoarea curcubeului, gătit la Spălătorie

Teatrul-Spălătorie ne-a obişnuit de mai bine de doi ani, de cînd a apărut, cu spectacole care-şi propun să ne pună în faţa unor probleme sociale, existenţiale, să ne dea hrană de gîndit, cum se spune, şi, în spiritul tragediei antice, să ne cureţe. După Aristotel, tragedia are misiunea de a trezi spectatorului o stare de catharsis, altfel zis să-l „spele” de pasiunile sale rele, precum mila sau teama. Prin această din urmă misiune, Teatrul-Spălătorie îşi justifică denumirea, recuperîndu-i ironia în registru tragic.

Deunăzi am fost la premiera unui spectacol montat la Spălătorie: Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot?. E un spectacol mai puţin obişnuit în lumea teatrului de la Chişinău şi asta din cîteva motive. În primul rînd, pentru că este jucat de actori neprofesionişti (cu o singură excepţie: actorul Ion Borş, cu un nume care pică la ţanc), mai mult chiar, de oameni care, prin acest spectacol pus în scenă de autori şi regizori profesionişti (Nicoleta Esinencu şi Jessica Gause), îşi povestesc propria dramă. După modelul docu-teatrului, spectacolul foloseşte documente şi mărturii autentice pentru a le expune într-o manieră directă, firească, „din prima sursă“. A doua particularitate a acestui spectacol este că face să vorbească nişte oameni care ţin de o categorie de persoane discriminate, stigmatizate în societatea noastră şi care, prin urmare, se feresc, în mod explicabil, să-şi facă cunoscută o trăsătură importantă a identităţii lor: orientarea sexuală. Personajele acestei piese document sînt gay, lesbiene şi persoane din familiile lor, „contaminate“ prin procură de acest stigmat. În limbajul consacrat al persoanelor LGBT, acest spectacol reprezintă un soi de coming-out colectiv, orchestrat şi prezentat de o manieră expresivă cu ajutorul resurselor acestui gen de artă.

Faptul că spectacolul este jucat de actori neprofesionişti, de „experţi“ ai propriei vieți, arată publicului că nu are de a face cu nişte „personaje” închipuite dintr-o „ficţiune”, ci că aceşti oameni există, că ei sînt printre noi; e suficient să deschidem ochii pentru a-i vedea, să întindem mîna pentru a-i atinge, să ne descuiem mintea pentru a-i recunoaşte şi a-i accepta aşa cum sînt, în umanitatea lor. Poveştile acestor „personaje“ reale alternează, dialoghează, se contrazic şi se completează, formînd un „borş” colorat de mărturii personale (personajele participă la pregătirea unui borş real pe durata spectacolului), asezonat cu citate din afirmaţiile unor celebrităţi mondiale (Michel Foucault, Elton John, Lady Gaga…) şi cu crîmpeie din discursurile homofobe ale unor notabilităţi locale (Petru Bogatu, Mihai Ghimpu, Fiodor Ghelici ş.a.). „Acţiunea“ se desfăşoară într-o bucătărie, spaţiu eminamente familial (şi familiar), aflat în opoziţie latentă faţă de spaţiul public. Spectatorul este invitat să pătrundă în acest univers cu aer de familie, în care personajele se înrudesc în virtutea unei drame comune, cea a neacceptării majoritare, şi să guste din acel „borş“ de culoarea curcubeului. Am gustat şi eu din el. Avea gustul borşului făcut de mama.

După un alt spectacol, Clear History (despre holocaustul evreilor din Basarabia şi Transnistria), jucat acum cîteva luni la acelaşi teatru, am participat la o discuţie între public şi echipa artistică. Cineva din public întrebă la un moment dat, cu o inocenţă senină: de ce au ales realizatorii să monteze un spectacol despre evrei? La această întrebare, o actriţă, Doriana Talmazan, răspunse că nu este (sau nu este doar) un spectacol despre evrei; e un spectacol despre noi toţi, despre societatea noastră, într-un moment greu de istorie.

Spectacolul Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot? nu este (doar) un spectacol despre homosexuali. E un spectacol despre noi, despre felul în care ne putem accepta (sau nu) aproapele şi, prin urmare, pe noi înşine, fără să ne învăluim de o ignoranţă protectoare şi de o moralitate ipocrită. E un spectacol care ne face să intrăm în universul unor oameni, invizibili pentru că neacceptaţi ca atare, deşi existenţi pretututindeni şi dintotdeauna. Va reuşi oare să ne cureţe de milă şi de teamă faţă de noi înşine? Mergeţi de vedeţi şi gustaţi…

Publicat în CriticAtac

Pledoarie pentru o lume mai bună, mai dreaptă... (video)

Motto: Homosexualitatea nu este neapărat o formă de sexualitate, 

ci o formă de umanitate, un mod de a fi, 

un alt fel de a fi uman, omeneşte... 

Ordine socială şi poliţie politică în epoca lui Stalin: cercul vicios al dezechilibrului autorealizator

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.