Un război fratricid al memoriilor ca spectacol de camuflaj

(Dialog cu nişte colegi istorici despre comemorarea „victoriei asupra fascismului” la Chişinău)

S-au făcut auzite tot mai des în ultimul timp chemări din partea unor funcţionari şi intelectuali publici de la Chişinău de a se interzice manifestaţiile de comemorare a „victoriei asupra fascismului” de 9 mai, în special concertul anunţat în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) din centrul oraşului, organizat cu suportul Ambasadei Rusiei. S-a evocat în acest context modelul unei decizii luate de consiliul municipal Lvov (Ucraina) de interdicţie a oricăror manifestaţii de comemorare şi a arborării simbolurilor sovietice şi comuniste pe 8 şi 9 mai, decizie care a pretins că rezolvă tensiunile pe care le mai produce în acest oraş din vestul Ucrainei data de 8/9 mai 1945. Prin intermediul unei reţele de socializare, m-am adresat unor colegi, care au lansat asemenea chemări. Iată o formă uşor scurtată a acestei discuţii.

Petru: M-am întrebat: nu devenim cumva, a câta oară?, victimele unui truc politic de două parale, de genul aruncatului unui os la doi cîini odată, os de la care trebuie acum să ne batem cu comunitatea rusofonă în timp ce guvernanţii, inclusiv cei de la primărie, îşi rîd de noi, pentru că au găsit cu ce să ne ocupe, iar ei pot să-şi ducă mai departe fărădelegile şi incompetenţa, de la un mandat la altul (NB: consiliul municipal Chişinău a adoptat un buget cu un deficit de 68 mln lei, pe care habar n-au cum îl vor acoperi; între timp, e criză guvernamentală în ţară)...

Curios e că la acest os se aruncă şi persoane inteligente, de fapt mai ales ele, pentru că cei „de la coada vacii” îşi caută de treabă înainte, orice ar face cei de la capitală.

Atâtea ori am făcut sărbători în Piaţa centrală a oraşului (PMAN)... De ce nu le-am da voie acum şi „lor” să-şi facă sărbătoarea (care e şi a noastră, în definitiv, sau îi pare cuiva rău după al III-lea Reich?). De ce trebuie să ne ambalăm în continuare din cauza unui război, în care NIMENI (mă refer la oamenii de rînd) nu a avut de cîştigat, dar cu toţii au avut de pierdut?

Războiul continuă. Riscăm să-l mai pierdem o dată. Cu toţii. În loc să ne căutăm a ne face viaţa mai bună, în vremuri de pace.

Mircea: Problema nu este aşa simplă, din păcate această zi a Victoriei împotriva nazismului coincide cu o zi tristă pentru Basarabia, recăderea sub ocupaţia sovietică. Nu putem judeca numai sub aspectul de câştig sau pierdere (pe care majoritatea o înţeleg strict material), este şi o problemă de consecvenţă pe idei limpezi. Chiar dacă tratăm sărbătoarea asta ca pe o concesie, sigur, ca şi concesiile anterioare va costa scump în viitor.

Iurie: Petru, îţi înţeleg foarte bine frământările. Sunt de acord să „li se” dea posibilitatea de a sărbători de 9 mai. Din 1990 incoace toate partidele aflate la guvernare, pentru a-şi ascunde incompetenţa, au răscolit istoria, au pus în vârful prăjinii povestea limbii şi identităţii. „Den' Pobedy” a fost un subiect pus adesea la tigaie pentru a fi servit mai apoi gurmanzilor de discursuri extremiste. Totuşi, motivul pentru care, dupa părerea mea, ar trebui să „li” se dea voie nu este că „în definitiv 9 mai este şi sărbătoarea noastră”. Deşi nu sunt modernist, am impresia că capitularea Germaniei naziste datează din 8 mai şi nu din 9. Anume 8 mai este considerată oficial (este adevărat nu de istoriografia sovietică, nu şi de cea mai mare parte a istoriografiei ruseşti şi a oamenilor din fostul spaţiu sovietic) ca dată care marchează sfârşitul războiului. Pentru mine personal, dar şi pentru mulţi alţi oameni această dată nu poate însemna „sărbătoarea noastră” şi din alt motiv. Ea simbolizează toate abuzurile aduse în Basarabia odată cu venirea administratiei sovietice (deportări, execuţii, deposedări etc.). Nu vreau să minimalizez efortul depus de mulţimea de oameni ruşi, dar şi de alte nationalităţi din spatiul sovietic, pentru apropierea sfârşitului uneia din cele mai sîngeroase prostii ale umanităţii. Nu pot însă trece cu vederea asupra faptului că, în cazul Basarabiei, dar şi al altor state din imediata apropiere a fostei URSS, 9 mai are şi o conotaţie negativă. Sunt însă de acord că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de trecut, mai ales dacă se vrea o Moldovă cu adevarat stabilă în plan politic şi economic. Toţi cetăţenii moldoveni, indiferent de originea lor etnică, au dreptul de a-şi exprima crezul. Unii dintre ei sunt urmaşii celor care au dus greul războiului şi evident au dreptul să-i comemoreze. Nu le putem însă cere tuturor cetăţenilor moldoveni să-i urmeze...

Petru: Mircea, Iurie, 9 mai 1945 face referinţă exact la ziua semnării de către reprezentanţii oficiali ai Germaniei din vremea respectivă a capitulării în faţa aliaţilor. Faptul că ruşii o sărbătoresc pe 9 mai se datorează oficial diferenţei de fus orar (diferenţă, e drept, simbolizată ulterior ca victorie a armatei sovietice asupra Germaniei naziste). Oricum ai da, tot la această capitulare a Germaniei se referă, nu la alt eveniment. Nu ştiu de ce ar trebui noi acum, concertat, mai ales în mod oficial, să o asociem cu o zi care marchează abuzurile sovietice. Nu e vorba totuşi de 28 iunie 1940, nici măcar 23 august 1944, ci este vorba de un eveniment care a marcat instaurarea păcii în întreaga Europă (nu doar în Basarabia sau URSS) după un măcel de milioane de victime vreme de ani buni... De asta mă frământ eu, pentru că suntem pe cale de a mai face în această zi un război – unul cel puţin simbolic – în loc să facem din ea o zi a „memoriei şi reconcilierii” (vezi procalamarea de către ONU a zilei de 8-9 mai 1945 drept "Time of Remembrance and Reconciliation": http://www.un.org/en/events/remembranceday/)

Mircea: Ceea ce spuneţi este corect politic, dar este greu asimilabil personal sau naţional. Unii care au avut de suferit ulterior nu se pot bucura de înfrângerea cuiva, dacă această înfrângere se suprapune cu faptul că şi câştigătorul este un agresor al cărui „caracter” l-au resimţit atroce zeci de ani. Nu numai în cazul în speţă, dar cred că în istorie au fost păci mai rele decât anii de război. Sună foarte bine „Time of Remembrance and Reconciliation”, dar ceva nu este în ordine atunci când face concesii şi pierde tot cel care a mai pierdut, iar ocupantul nu are nici un sentiment de vinovăţie şi nu face nici un pas înapoi, ba dimpotrivă.

Igor: La cele spuse de Mircea, aş vrea doar să adaug că putem depăşi clivajele etnice, dar e vorba de un stat care trebuie să aibă o concepţie, o viziune a ceea ce înseamnă o serbare publică. NU mi se pare normal doar locul desfăşurării evenimentului, cu semnificaţia dată, contrară a ceea ce trebuie să fie o zi a Europei. Greşeşti dacă insinuezi că cineva [dintre cei care au propus interzicerea concertului în PMAN de 9 mai] ar avea nostalgia celui de al Treilea Reich. Îti aduci aminte când pe timpul guvernării PCRM, de 31 august, de ziua limbii române, în PMAN s-au organizat concerte cu DDT şi alte formaţii ruseşti? Era firesc acest lucru? În acel loc şi în acea zi, nu, zic eu, categoric nu. În altă zi, în acelaşi loc, nici o problemă. Ori nu observi că ruşii insistă anume în anumite zile să facă acest lucru? Nu observi mesajul adiacent?

De 9 mai, în PMAN, vine şi orchestra simfonica a MAI al Rusiei, vor cânta Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko melodii hiperpatriotice sovietice şi ruseşti despre „Marele război pentru apărarea patriei”. Ştii că e vorba de un „mit fondator” al URSS, după cel al revoluţiei din Octombrie. Nu contest valoarea artistică a interpreţilor, ci pun un semn mare de intrebare daca ar trebui să cânte la NOI, în PMAN, în acea zi...

Vitalie: Eu sunt cumva de acord cu Petru că suntem prinşi într-un fel de capcană şi ar trebui să ţinem cont de structura situaţiei în general. Aş mai adăuga câteva lucruri, tot din datele generale ale problemei:

- UE nu face politici culturale atât de agresive precum Rusia (utilizez aici termenul de „agresiv” ca echivalent pentru „insistent şi cu amploare”). Nu ştiu dacă europenii pricep că ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât să declare „destinul european” al Moldovei. Un festival internaţional al diversităţii sau ceva de genul ar fi fost potrivit. Nu există aşa ceva la momentul de faţă. Parte pentru ca primăria e lipsită de imaginaţie, iar funcţionara responsabilă cu relaţiile externe ar fi putut ajunge la o înţelegere cu ambasadele europene să finanţeze o astfel de manifestaţie. Parte pentru că europenii nu pricep că în Moldova încă ar trebui să se ducă bătălia pentru minţi şi suflete. La moment avem ce avem – abundenţa de politici culturale ruseşti, pe când cele europene lipsesc.

- Concertul ăsta nu ar trebui sa ne opună comunităţii ruseşti, ci mai degrabă autorităţilor locale.

Ca şi Petru, eu nu am nimic împotrivă ca Leşcenko şi Kobzon să cânte de 9 mai în PMAN. Ca şi Igor, aş pune condiţia ca pe 8 mai, tot acolo, să cânte cineva de ziua Europei...

Zic că autorităţile municipale sunt de vină pentru că, pe de o parte, inflamează opinia publică cu declaraţii belicoase (patriotism, Europa, condamnarea totalitarismului etc.), iar pe de altă parte, dau de-a valma autorizaţii pentru concerte prosovietice. În acest caz, eu simt că patriotismul meu e manipulat şi cineva îşi bate joc de el.

Petru: Igor, cunosc acest argument [potrivit căruia „Marele Război pentru Apărarea Patriei” a fost construit de propaganda sovietică în calitate de mit fondator, legitimator, al URSS, după 1945], pe care îl consider perfect valabil, într-o discuţie de sovietologie, numai că, să zicem, atunci cînd vei avea o astfel de discuţie cu organizatorii manifestaţiei, acest argument nu va părea convingător, pentru că ţi se va aminti de fiecare data că în această zi se comemorează „victoria asupra fascismului”, nu altceva. Şi acest lucru nu îl vei putea contesta ca atare. Iar acest eveniment este comemorat de toată Europa, nu doar de Rusia (deşi, evident, Rusia încearcă să se erijeze în calitate de învingător – exclusiv – asupra „fascismului”). Evenimentul ca atare, aşadar, al învingerii „fascismului” de către URSS şi alte state aliate nu este şi nu va fi contestat vreodată de vreo mare putere occidentală. Din acest motiv, în 2005, la Moscova, au participat liderii tuturor statelor occidentale importante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia etc.), tocmai pentru că acest eveniment îşi păstrează legitimitatea, dincolo de semnificaţiile propagandistice, de conjunctură, care i-au fost atribuite în URSS şi în Rusia lui Putin. Atunci când un Chirtoacă (primarul oraşului) sau un Leancă (prim ministru interimar) va înainta Ambasadei Rusiei un refuz de organizare a unei astfel de manifestaţii dedicate „victoriei asupra fascismului” în centrul Chişinăului, aceasta ar însemna nu doar un gest de ostilitate faţă de Rusia (lucru de care nu ştiu dacă avem nevoie acum), ci şi un act de nerecunoaştere a acestei victorii, iar acest gest nu ar pune ţara noastră într-o lumină politică tocmai favorabilă, pentru că „victoria asupra nazismului” este şi o valoare europeană, nu doar una rusească.

În plus, acest refuz ar putea fi interpretat ca un gest neprietenesc şi faţă de comunitatea rusă / rusofonă pentru care „victoria asupra fascismului” este un eveniment – e adevărat, fondator – important (dovadă mulţimea panglicilor Sf. Gheorghe în maşinile şi în piepturile oamenilor de la Chişinău în apropierea datei de 9 mai). Acest refuz ar însemna că li se încalcă dreptul lor de cetăţeni ai acestei ţări şi de contribuabili la bugetul ţării şi municipiului, de a organiza o manifestaţie. Ei ar putea să le spună primarului că Piaţa Marii Adunări Naţionale nu-i aparţine nici lui, nici altcuiva, ci este un spaţiu public, un bun de care fiecare cetăţean moldovean cu acte în regulă este în drept să uzeze, în scopuri legitime (doar dacă, din nou, nu se va nega între timp legitimitatea acestei date de 8/9 mai 1945, legitimitate pe care niciun stat european important nu a contestat-o pînă în prezent).
Şi oare nu suntem oare pe cale de a reproduce aceeaşi logică iacobină-totalizantă de a simboliza excesiv anumite date „istorice”, de a sacraliza anumite spaţii publice, de a instaura mituri fondatoare şi de a le nega pe altele? Vrem să trăim într-o societate democratică, pluralistă, nu-i aşa?, în care fiecare – şi cu atît mai mult fiecare comunitate – să fie în drept să-şi organizeze anumite manifestaţii, să-şi arboreze simboluri (dacă acestea nu sînt interzise prin lege), să-şi pună în scenă miturile fondatoare. De ce ar trebui primarul să-i refuze cuiva acest drept? Şi are oare el legitimitatea juridică şi morală să o facă? Mai mult chiar, ca primar onest şi competent, el ar putea transforma această dată într-o zi „a memoriei şi reconcilierii” în numele TUTUROR victimelor Războiului al II-lea mondial (şi instaura un act simbolic de reconciliere între toate comunităţile acestui oraş şi acestei ţări), răspunzînd invitaţiei ONU în acest sens. Şi sper că aşa va face. Şi nu va cădea pradă ispitelor belicoase şi populiste de a transforma această dată într-un mit fondator al unui război simbolic fratricid între cel puţin două comunităţi ale societăţii noastre.

În sfîrşit, revin la argumentul cu care am început. Să ne uităm împrejur: suntem săraci, e criză în ţară, funcţionarii sunt corupţi şi incapabili să propună soluţii viabile la toate aceste probleme structurale (pentru că sunt prinşi, chiar ei, în cercurile vicioase ale acestor probleme). Un război simbolic (de rutină) între două comunităţi lingvistice ne-ar face pe noi să uităm, pe moment, că suntem săraci şi că guvernanţii sunt corupţi, în loc să le cerem socoteală, lor, guvernanţilor, pentru fapte de corupţie şi incompetenţă.

De ce să ne facem complicii unui astfel de spectacol de camuflaj cu efecte fratricide?

Mircea: E aproape maladiv, după ce păstrez o armată de peste 20 de ani pe teritoriul tău, să cer să sărbătoresc la tine în tindă nu ştiu a câta aniversare (nici măcar nu este o cifră rotundă) a Victoriei mele într-un război (vechi) de la mijlocul secolului trecut, în care până la urmă ai fost victima mea. Această sărbătorire dovedeşte clar că ne-au eliberat... pe teritoriul unei ţări care a scăpat de „fasciştii români”. În particular, cred că este un test imperial, care poate fi susţinut de sofisme din orice direcţie, dar rămâne limpede o umilire.

Sărbători Fericite celor care mai văd în înviere şi învierea speranţei !

Între timp, Igor publică în ziarul Adevărul, ediţia de Chişinău, o replică la această discuţie: http://adevarul.ro/moldova/politica/89-mai1945-invingatoriio-1_5183ede9053c7dd83f6db58a/index.html

Petru: Igor, prin faptul că le vom interzice ruşilor (şi cetăţenilor moldoveni rusofoni) acest concert în PMAN, vom recunoaşte că am fost învinşi şi într-adevăr ne vom comporta ca atare, în loc să profităm de ocazie pentru a ne arăta solidaritatea pe interiorul societăţii noastre şi cu ţările europene în această comemorare a „victoriei asupra nazismului”.

Spuneam într-un comentariu anterior că cei care contestă legitimitatea unui concert în PMAN de 9 mai au ales o dată greşită pentru a-şi arăta nemulţumitrea faţă de abuzurile şi crimele de masă săvârşite de către autorităţile sovietice în Basarabia. Nu 8/9 mai 1945 marchează (re)ocuparea Basarabiei de către URSS, ci 28 iunie 1940, la rigoare 23 august 1944. Pe 8/9 mai 1945 majoritatea ţărilor europene celebrează eliberarea Europei de nazism. Interpretarea datei de 8/9 mai 1945 ca fiind data care marchează (re)ocuparea Basarabiei şi instaurarea regimului sovietic între Prut şi Nistru provine dintr-o lectură teleologică, anacronică, deci eronată a evenimentului. Pentru a încerca să-ţi dovedesc asta, voi face o mică digresiune.

În 1937, centenarul de la moartea lui Alexandr S. Puşkin a fost celebrat cu mult fast în toată URSS, inclusiv în RASSM. Acest poet clasic rus a devenit o figură simbolică extrem de importantă în URSS, într-un anumit context, comparabilă cu cea a lui M. Gorki sau chiar cu Lenin. Puşkin este celebrat cu pompă în fiece şcoală şi sătuc din RASSM, în vreme ce scriitorii din această republică autonomă erau daţi la teascul marior epurări din motiv că ar fi „îngunoioşit” limba „moldovenească” şi ar fi introdus fraudulos în revista uniunii scriitorilor şi în manualele şcolare scriitori „străini”, precum Creangă, Eminescu, Alecsandri. Eroizarea lui Puşkin în 1937 face parte dintr-o strategie prin care autorităţile sovietice instaurează centralitatea simbolurilor naţionale ruseşti în structura identităţii sovietice (vezi Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the Time of Stalin, 2000).

În mod clar viaţa şi opera lui Puşkin au fost intrumentalizate de propaganda sovietică în scopuri politice. Ce facem însă acum cu Puşkin? Îl aruncăm „peste bordul vaporului modernităţii” noastre naţionale? Nu, pentru că sîntem oameni cultivaţi şi stim că Puşkin, sărmanul, cu toate păcatele lui, nu a avut nimic cu acest uzaj politic căruia i-a servit ante factum.

La fel cum nu putem arunca la „coşul de gunoi al istoriei” nici această dată de 8/9 mai 1945, care nu a însemnat ceea ce propaganda sovietică a încercat să facă din ea: o zi care ar marca victoria URSS (şi eventual a poporului rus) asupra „fascismului” şi a Europei occidentale, ci sfîrşitul războiului cu Germania nazistă în toată Europa. Dacă interzicem comemorarea acestei date în PMAN, am arăta că interpretăm această dată exact în cheia în care şi-a dorit-o propaganda sovietică, săvârşind aceeaşi deformare (eroare în cunoştinţă de cauză) a evenimentului.

Ai mai spus că eşti „împotriva manifestării de 9 mai în PMAN în formatul anunţat pentru că locul e unul încărcat de o semnificaţie deosebită pentru mişcarea de eliberare naţională din anii 1989-1991”. Dar această piaţă a fost construită în perioada sovietică, iar pînă în 1989 a purtat numele lui V. I. Lenin. Pînă la sovietici, prin acest loc a trecut bulevardul Alexandru cel bun, iar şi mai înainte strada Alexandrovskaia (în cinstea ţarului Alexandru al II-lea)... Observi că fiecare nouă administraţie îşi impune o nouă definiţie simbolică a acestui spaţiu public. Recent, preşedintele interimar M. Ghimpu a mers şi mai departe în simbolizarea acestui spaţiu, instaurînd o piatră comemorativă în memoria victimelor comunismului sovietic, impunînd tuturor locuitorilor oraşului centralitatea unei anumite semnificaţii istorice (asupra altora). Putem doar presupune că această competiţie pentru impunerea unei anumite semnificaţii simbolice în detrimentul altora nu se va sfîrşi aici şi că, în cîţiva ani, această piatră va fi demontată de alţi noi guvernanţi, iar în locul ei va fi instaurat un alt simbol istorico-politic... PMAN este mai mult decît un loc de memorie, este un loc de competiţie memorială, iar prin anumite atitudini noi participăm la aceste competiţii, recurgînd uneori la lecturi parţiale sau părtinitoare ale istoriei în folosul unei anumite „politici istorice”, eventual cu preţul unei derogări de la regulile democratice în vigoare, aruncîndu-ne într-un nou război ideologic cu ceilalţi din preajma noastră... Şi asta în timp ce guvernanţii noştri îşi fac de cap cum pot în parlament şi în celelalte instituţii ale statului, iar lumea a ajuns la capătul răbdării.

Igor: Dacă tot spui despre diferitele semnificaţii acordate de diferite stăpâniri PMAN-ului de astăzi, care crezi că este totuşi cea mai legitimă, din punctul de vedere al statului Republica Moldova? Şi ce au făcut polonezii, balticii şi alte state din Europa de est cu aceste locuri centrale din capitalele lor, deşi anterior şi la ei stăpânirile anterioare, ţariste sau sovietice, au încercat să le dea alte semnificatii?

Petru: Aş prefera ca în PMAN să fie pusă o piatră a „memoriei şi reconcilierii”, nu una care ne împarte societatea în călăi şi victime... Astfel, vom instaura un simbol care să contribuie la o pace civică în societatea noastră, nu la un război latent care nu se mai sfîrşeşte.

Igor: Reconcilierea pe care o propui e bazată pe uitare şi nu cred că asta e o soluţie... Eu cred că ea trebuie bazată pe cunoaştere si iertare, dar nu pe amnezie. Istoria poate avea efect terapeutic, doar dacă e cunoscută şi confruntată, nu ocolită sau estompată.

Petru: Igor, vezi te rog primul termen din denumirea stelei pe care o propun în centrul Chişinăului: „a memoriei şi reconcilierii”... Nu uitare, nu amnezie, ci memorie a TUTUROR crimelor de masă care s-au săvârşit pe acest pămînt, în numele unor idealuri, altminteri măreţe la vremea lor. O reconciliere prin memorie...

Un borş de culoarea curcubeului, gătit la Spălătorie

Teatrul-Spălătorie ne-a obişnuit de mai bine de doi ani, de cînd a apărut, cu spectacole care-şi propun să ne pună în faţa unor probleme sociale, existenţiale, să ne dea hrană de gîndit, cum se spune, şi, în spiritul tragediei antice, să ne cureţe. După Aristotel, tragedia are misiunea de a trezi spectatorului o stare de catharsis, altfel zis să-l „spele” de pasiunile sale rele, precum mila sau teama. Prin această din urmă misiune, Teatrul-Spălătorie îşi justifică denumirea, recuperîndu-i ironia în registru tragic.

Deunăzi am fost la premiera unui spectacol montat la Spălătorie: Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot?. E un spectacol mai puţin obişnuit în lumea teatrului de la Chişinău şi asta din cîteva motive. În primul rînd, pentru că este jucat de actori neprofesionişti (cu o singură excepţie: actorul Ion Borş, cu un nume care pică la ţanc), mai mult chiar, de oameni care, prin acest spectacol pus în scenă de autori şi regizori profesionişti (Nicoleta Esinencu şi Jessica Gause), îşi povestesc propria dramă. După modelul docu-teatrului, spectacolul foloseşte documente şi mărturii autentice pentru a le expune într-o manieră directă, firească, „din prima sursă“. A doua particularitate a acestui spectacol este că face să vorbească nişte oameni care ţin de o categorie de persoane discriminate, stigmatizate în societatea noastră şi care, prin urmare, se feresc, în mod explicabil, să-şi facă cunoscută o trăsătură importantă a identităţii lor: orientarea sexuală. Personajele acestei piese document sînt gay, lesbiene şi persoane din familiile lor, „contaminate“ prin procură de acest stigmat. În limbajul consacrat al persoanelor LGBT, acest spectacol reprezintă un soi de coming-out colectiv, orchestrat şi prezentat de o manieră expresivă cu ajutorul resurselor acestui gen de artă.

Faptul că spectacolul este jucat de actori neprofesionişti, de „experţi“ ai propriei vieți, arată publicului că nu are de a face cu nişte „personaje” închipuite dintr-o „ficţiune”, ci că aceşti oameni există, că ei sînt printre noi; e suficient să deschidem ochii pentru a-i vedea, să întindem mîna pentru a-i atinge, să ne descuiem mintea pentru a-i recunoaşte şi a-i accepta aşa cum sînt, în umanitatea lor. Poveştile acestor „personaje“ reale alternează, dialoghează, se contrazic şi se completează, formînd un „borş” colorat de mărturii personale (personajele participă la pregătirea unui borş real pe durata spectacolului), asezonat cu citate din afirmaţiile unor celebrităţi mondiale (Michel Foucault, Elton John, Lady Gaga…) şi cu crîmpeie din discursurile homofobe ale unor notabilităţi locale (Petru Bogatu, Mihai Ghimpu, Fiodor Ghelici ş.a.). „Acţiunea“ se desfăşoară într-o bucătărie, spaţiu eminamente familial (şi familiar), aflat în opoziţie latentă faţă de spaţiul public. Spectatorul este invitat să pătrundă în acest univers cu aer de familie, în care personajele se înrudesc în virtutea unei drame comune, cea a neacceptării majoritare, şi să guste din acel „borş“ de culoarea curcubeului. Am gustat şi eu din el. Avea gustul borşului făcut de mama.

După un alt spectacol, Clear History (despre holocaustul evreilor din Basarabia şi Transnistria), jucat acum cîteva luni la acelaşi teatru, am participat la o discuţie între public şi echipa artistică. Cineva din public întrebă la un moment dat, cu o inocenţă senină: de ce au ales realizatorii să monteze un spectacol despre evrei? La această întrebare, o actriţă, Doriana Talmazan, răspunse că nu este (sau nu este doar) un spectacol despre evrei; e un spectacol despre noi toţi, despre societatea noastră, într-un moment greu de istorie.

Spectacolul Dragă Moldova, putem să ne pupăm puţin de tot? nu este (doar) un spectacol despre homosexuali. E un spectacol despre noi, despre felul în care ne putem accepta (sau nu) aproapele şi, prin urmare, pe noi înşine, fără să ne învăluim de o ignoranţă protectoare şi de o moralitate ipocrită. E un spectacol care ne face să intrăm în universul unor oameni, invizibili pentru că neacceptaţi ca atare, deşi existenţi pretututindeni şi dintotdeauna. Va reuşi oare să ne cureţe de milă şi de teamă faţă de noi înşine? Mergeţi de vedeţi şi gustaţi…

Publicat în CriticAtac

Pledoarie pentru o lume mai bună, mai dreaptă... (video)

Motto: Homosexualitatea nu este neapărat o formă de sexualitate, 

ci o formă de umanitate, un mod de a fi, 

un alt fel de a fi uman, omeneşte... 

Ordine socială şi poliţie politică în epoca lui Stalin: cercul vicios al dezechilibrului autorealizator

Cartea lui David Shearer (Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Yale Univ. Press, 2009) aduce o contribuţie importantă la înţelegerea epurărilor din anii 1930 şi mai cu seamă a „marelor epurări” din 1937-38 în URSS, prin încercarea sa de a depăşi şi a reconcilia cele două paradigme de interpetare a istoriei sovietice, întruchipate de sovietologii din şcoala „revizionistă” şi cei din şcoala „totalitară” (primii propun o lectură socială a istoriei sovietice, în timp ce „totalitarienii” îmbrăţişează un model eminamente politic, de sus în jos, de înţelegere a „tragediei sovietice”). Contribuţia lui Shearer atrage atenţia asupra unei laturi capitale a epurărilor, realizate pe criterii sociale (şi nu doar pe cele politice). Aşadar, unul din motivele principale ale epurărilor din 1937-38 a fost intenţia statului sovietic de a instaura – sau restabili – ordinea într-o societate care altminteri risca să explodeze, sub presiunea migraţiei interne dintr-o regiune în alta şi de la sate la oraşe, mai ales în urma colectivizării forţate din primul cincinal şi a foametei cumplite care a decimat populaţia rurală din Ucraina şi regiunile de sud ale Rusiei. Oraşele sovietice din acea epocă, mai ales cele mari, erau invadate începînd cu 1932-33 cu persoane venite de la sate în căutarea unor surse de hrană şi care umpleau rîndurile categoriilor „deviante” (vagabonzi, hoţi, cerşetori etc.). În acest sens, am putea spune că statul sovietic a încercat să rezolve o problemă de ordin social cu ajutorul poliţiei (miliţiei), formînd în 1934 un comisariat comun de afaceri interne (NKVD), prin comasarea departamentului politic şi al celui civil, suplinind astfel un deficit important al insituţiilor de protecţie şi asistenţă socială, neputincioase să regleze aceste probleme pe căi şi cu resurse proprii. Într-un fel, statul sovietic a încercat să rezolve în 1933-34 un dezechilibru social pe care tot el l-a creat prin măsurile voluntariste aplicate între 1929 şi 1932, cu precădere în zonele rurale (colectivizarea şi dekulakizarea). Astfel, administraţia sovietică a declanşat un adevărat cerc vicios al unui mecanism de „profeţie autorealizatoare” (persoanele etichetate drept „duşmani” sau „paraziţi” vor sfîrşi prin a se comporta ca atare, sub influenţa unui amplu mecanism de excludere), generînd un sistem represiv, care va continua să se hrănească din sine însuşi, asemeni şarpelui Ouroboros.

Perestroika sub microscop

Filmul My Perestroika (de văzut în tandem cu Everything Was Forever Until It Was No More de Alexei Yurchak), arată epoca socialismului „tîrziu” şi „ceea ce a urmat” din perspectiva unor poveşti de viaţă individuale, patru foşti elevi ai şcolii nr. 57 din Moscova, născuţi la începutul anilor 1970. Nici filmul, nici cartea nu pretind să ofere un tablou reprezentativ – din punct de vedere istoric, sociologic – asupra epocii respective. De altfel, ar fi oare posibilă şi fără riscuri o atare întreprindere? Cel puţin, aceste opere încearcă să recupereze nişte elemente individuale, subiective, uitate adesea de „marea istorie”. Cartea şi filmul lucrează cu fineţe la redarea nuanţelor şi trăsăturilor, ca pe crochiul unei mîini în care restul corpului este redat schematic, în vreme ce picturile panoramice se încăpăţînează să ne ofere o viziune cît mai largă asupra lumii, greu de acoperit dintr-o singură privire.

Graţie unor procedee vizuale, cum ar fi alternarea unor imagini cu conţinut asemănător (de exemplu: nişte copii jucînd badminton) din anii 1990-2000 cu cele din anii 1970-80, filmul ne sugerează ideea potrivit căreia viaţa cotidiană şi „mentalităţile” oamenilor (post)sovietici nu au suferit o ruptură chiar atît de adîncă la răscrucea anului 1990, cel puţin nu în măsura în care această presupusă ruptură a fost percepută de către oamenii „născuţi în URSS”, după căderea regimului sovietic. Această ipoteză este congruentă cu una din ideile cărţii lui Yurchak, după care în perioada sovietică a existat un spaţiu de relativă autonomie a societăţii sovietice, în interiorul sistemului sovietic. Oamenii sovietici frecventau paradele, cercurile de educaţie politică, taberele şi palatele pionereşti, fără să fie de fapt afectaţi în gîndirea lor intimă şi în practicile lor individuale de simbolurile şi sloganurile politice oficiale.

Filmul My Perestroika şi cartea lui A. Yurchak ne aduc, unul în completarea celuilalt, o privire mai fină, mai umană, asupra a ceea ce însemnat epoca sovietică şi ceea ce i-a urmat, dincolo de clişeele şi clivajele inventate de politicieni, cercetători şi înţelegerea comună.   

Du-te şi vezi, vezi şi te înfioară

Faţă de alte filme sovietice despre „Marele Război pentru Apărarea Patriei” (MRAP), filmul Иди и смотри (realizat de către E. Klimov în 1985) prezintă cîteva trăsături care îi pun în valoare originalitatea. S-a vorbit despre rolul relativ scăzut în acest film al simbolurilor şi al personajelor oficiale sovietice: nu vedem aproape deloc steaguri roşii sau oficiali ai conducerii sovietice şi ai partidului comunist. Dar acest film îşi asigură noutatea mai ales printr-o expresivitate cinematografică cu totul inedită pentru acea vreme şi în acel context. Sugestivitatea acestei expresii cinematografice inovatoare este dublată de modul în care imaginile filmului angajează nişte trăiri afective ancestrale, „iraţionale”, pînă atunci evitate cu stricteţe sau puternic eufemizate în filmele sovietice (cel puţin cele despre război) şi anume: erotismul şi groaza în faţa morţii.

Spectatorul sovietic, educat pînă atunci în spiritul unui patriotism auster, cultivat cu sfinţenie prin bogatul material patriotico-didactic produs cu prilejul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, a fost probabil asaltat de fiori nu tocmai patriotici la vederea celor doi adolescenţi (Fliora şi Glaşa), zbenguindu-se seminuzi prin ploaie, într-o pădure veche de cînd lumea, la doar cîteva sute de metri de linia frontului. Această digresiune lirico-erotică ar putea sugera o stare de beatitudine şi inocenţă edenică într-o baştină slavă, milenară, pe care doar Necuratul / Barbarul (vezi etimologia lui „nemeţ”) ar putea-o pîngări şi curma. E un soi de erotism pe care l-am putea numi „pozitiv”, sinonim cu forţele dragostei, ale vieţii şi ale naturii. Ne aducem aminte de Glaşa care, într-o pornire pătimaşă faţă de comandantul detaşamentului de partizani (pe care o exteriorizează în compania lui Fliora), declară că vrea să iubească, să nască. Acest episod erotic este congruent cu un imaginar familiar şi domestic (care face referinţă la metaforele feminine, materne ale patriei ca „rodina” („rodina-mat’), în opoziţie latentă cu oficiosul şi masculinul „otechestvo”), articulat de către propaganda sovietică, în timpul MRAP[1].

Acest sentiment de caldă apropiere între cei doi adolescenţi se risipeşte treptat sub presiunea unei stări de nelinişte, ce se pituleşte în sufletul personajelor şi al spectatorului, în momentul întoarcerii lor în sat. Satul şi apoi casa lui Fliora păreau părăsite cu doar cîteva clipe înaintea venirii lor. Doar cîteva imagini vagi – muştele, prea zgomotoase faţă de liniştea de mormînt a satului, păpuşele de cîrpă ale surorilor gemene înşirate nefiresc pe podea una lîngă alta, borşul cald, sîngeriu etc. – par să spună că această părăsire nu este doar una de moment şi că ea nu a fost făcută de bună voie. Suspense-ul face loc unui sentiment manifest de groază din momentul în care Fliora şi Glaşa simt brusc gustul insuportabil al morţii în cele cîteva linguri de borş, pe care îl varsă pe gît aiurea. La ieşirea în goană din casă şi alergînd în neştire, remarcăm cu coada ochiului, odată cu Glaşa, în spatele casei, un morman de cadavre... Trecerea în înot prin mlaştină spre insulă, pe care Fliora, năucit de groază şi vinovăţie, crede că familia lui s-ar fi refugiat alături de alţi săteni, dobîndeşte o semnificaţie simbolică, iniţiatică, de călătorie în lumea celor drepţi. Îmbrăţişînd perspectiva adolescentului Fliora, puternic zguduit de cele văzute, şi mai ales simţite în satul şi casa de baştină (pe care le părăsise cu puţin timp în urmă pentru a se înrola într-un detaşament de partizani), spectatorul ar putea bănui – în sinea lui – că mulţimea de oameni întîlniţi pe insulă, înnebuniţi, învălmăşindu-se frenetic în jurul lor, au fost vii, adineauri.

Scenele care urmează, în care naziştii îi înghesuie cu forţa pe toţi sătenii rămaşi într-o biserică de lemn, pentru a le da foc, se prăbuşesc peste personaj şi spectator ca o privelişte macabră a violenţei aparent gratuite, ca un desfrîu grotesc al urii şi umilinţei fără putinţă de răspuns.

Violurile (violul Glaşei, aruncată într-un camion de soldaţi nemţi, violul unei bătrâne, sugerat de o manieră comică, şi, în sfârşit, violul probabil al însoţitoarei ofiţerului german, aplicat de către partizani în chip de răzbunare, după ce aceştia reiau controlul asupra satului) devin o scenă aproape firească în acest carnaval frenetic al morţii, care pune stăpînire pe sat după invazia naziştilor. În acest caz, sexualitatea, care debordează aceste scene paroxistice de violenţă, semantic învecinată cu moartea silnică şi cu războiul, este o emanaţie a aceleiaşi „părţi blestemate”[2] care a pus stăpînire pe omenire şi pe comunitate, la fel ca această operă de artă aproape desăvîrşită care le pune în scenă, pentru a le da o dezlegare, o izbăvire şi o răzbunare.

---

[1] Cf. Lise A. Kirschenbaum, „Our City, Our Hearths, Our Families”: Local Loyalties and Private Life in Soviet World War II Propaganda”, Slavic Review, Vol. 59, No. 4 (Winter, 2000).

[2] Cf. Georges Bataille, Partea blestemată. Eseu de economie generală, Iaşi, Insitutul european, 1994. 

Ascensiune socială şi limite de aparat. Observaţii pe marginea poveştii vieţii unui intelectual moldovean din epoca sovietică tîrzie

Uniunea sovietică, şi mai ales URSS din epoca stalinistă, a fost un spaţiu frămîntat de neîncetate deplasări de populaţie, unele organizate de către stat (deportările în lagărele de muncă din Siberia, „angajările” adesea forţate la şantiere de proporţii faraonice din Rusia sau în minele de cărbuni din regiunea Doneţk), altele spontane (urbanizare masivă)[1]. Aceste deplasări geografice au fost însoţite de un vast proces pe care sociologii l-au numit mobilitate socială[2]. În cadrul acestui proces, grupuri numeroase de persoane îşi schimbă poziţia socială, moştenită din familie, fie pe o direcţie descendentă (atunci cînd, de exemplu, un ţăran înstărit este etichetat drept „culac”, deportat în Siberia, iar la întoarcere acasă, după eliberare, devine un colhoznic ordinar, discreditat pe plan social şi dezmoştenit de orice bază materială), fie printr-o dinamică ascendentă (cînd, un tînăr provenit din ţărani săraci, îşi face studii, în urma cărora se angajează în calitate de învăţător sau inginer, îmbrăţişînd un statut social mai valorizat decît cel al părinţilor săi). Ambele tipuri de mobilitate socială trebuie luate în seamă în egală măsură, atunci cînd studiem epoca sovietică (comunistă), amîndouă fiind deopotrivă importante, la nivele diferite.

În acest articol ne vom interesa cu precădere de cel de al doilea tip de mobilitate (ascendentă), pornind de la povestea vieţii unei persoane (Ion) originare dintr-un mediu de ţărani săraci, care îşi face studii secundare şi superioare, devine cercetător, profesor universitar şi apoi deputat în primul parlament al Republicii Moldova. Acest caz (pe care îl putem califica fără rezerve drept o adevărată poveste de succes) nu este unul cu totul singular. Cei mai mulţi dintre intelectualii moldoveni formaţi în epoca sovietică sînt de origine rurală, lărgind rîndurile primei generaţii de intelectuali „cu papuci”, pe fundalul eradicării aproape complete a intelectualităţii basarabene de „veche generaţie”, formate în interbelic. Totodată, cazul descris şi analizat în cele ce urmează ne arată caracterul neunivoc al acestei mobilităţi. Întîi de toate, orice schimbare de statut presupune un şir de încercări dificile, cărora fiecare îi face faţă în baza propriilor sale abilităţi şi resurse, cu mai mult sau puţin succes[3]. Observăm momentele „de cotitură” prin care Ion trece de-a lungul vieţii sale, în funcţie de „provocările” care îi sînt impuse de condiţiile istorice de restrişte (război, foamete, pierderea tatălui) sau de către logica modernizatoare a statului (şcolarizare, recrutare în armată). Socializarea la două nivele de bază – mediul privat, al rudelor şi prietenilor, şi cel instituţional (şcoala, universitatea, locul de lucru etc.) – îi conferă subiectului o grilă de lectură dublă a evenimentelor şi totodată un model de comportament binar; efortul de reconciliere ale acestor două nivele de socializare îi va marca percepţia de sine şi strategiile de viaţă. Statul sovietic şi instituţiile sale sînt văzute de către Ion drept o pistă de ascensiune socială, pe care o va urma cu consecvenţă. Totodată, divergenţele ideologice şi morale tot mai multe pe care subiectul le are faţă de discursul oficial (în raport cu propriile convingeri şi etos-ul mediului său de origine) şi piedicile resimţite la un nivel avansat al carierei sale din partea ierarhiilor partidului, îl fac să-şi dezvolte o atitudine echivocă faţă de instanţele statului sovietic.

Odată cu multiplicarea şi aprofundarea crizelor structurale prin care trece Uniunea sovietică către sfîrşitul anilor 1970, sentimentele de dezacord şi de frustrare individuale cresc şi ele, găsindu-şi expresia paroxistică în revendicările cu caracter social şi naţional ale revoluţiei „cu cîntece”[4]. O parte însemnată a intelectualităţii moldovene, beneficiară a politicilor de promovare socială aplicate de către statul sovietic în vederea formării unei noi elite intelectuale loiale partidului comunist, devine în contextul perestroikăi avangarda şi portavocea mişcărilor de protest care vor culmina cu dispariţia vechiului stat, URSS şi moşirea noului stat, Republica Moldova.

Studiul de caz biografic[5] prezentat şi analizat mai jos ne vor ajuta să înţelegem natura complexă a acestei revolte aparent paradoxale a intelectualilor moldoveni împotriva sistemului sovietic, care i-a format şi promovat.

Ion mărturiseşte că avut o copilărie grea. Născut în plin război (1943), trece de mic prin lipsurile şi ororile foametei din 1946-47. În această perioadă îşi pierde tatăl, care moare la întoarcerea dintr-o călătorie în Galiţia în căutarea hranei pentru familia sa. În 1947, spre sfîrşitul foametei, la vîrsta de 4 ani, Ion se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, zbătîndu-se, după spusele sale, „între viaţă şi moarte”. Vindecarea îi dă, într-o înţelegere post factum a evenimentelor, conştiinţa de a fi un „ales”. Acest eveniment va fi evocat de-a lungul vieţii, în anumite situaţii de „cumpănă”, ca un imbold pentru o depăşire cu succes a provocărilor de moment şi, astfel, pentru o „autorealizare” permanentă. Deşi creşte în condiţii sărace, mama lui Ion îi transmite de timpuriu o memorie familială valorizantă, buneii săi de pe ambele linii parentale ocupînd în Basarabia interbelică funcţii de primari ai satului. Această provenienţă dintr-o elită sătească (deşi sărăcită, desproprietărită şi discalificată din punct de vedere social de noua conducere sovietică) este de natură să-i întărească conştiinţa – discretă, tăinuită – a unei apartenenţe „elective”, cea de a nu fi „ca toţi ceilalţi”. Această conştiinţă de purtător al unui rost sau „misiuni” predestinate, confirmată de-a lungul vieţii, va însemna pentru Ion un mobil psihologic care îl va propulsa periodic în ascensiunea sa socio-profesională, în ciuda greutăţilor şi graţie „circumstanţelor fericite” şi a sprijinului anumitor persoane marcante (rude, profesori, prieteni).

Pe fundalul unei copilării măcinate de lipsuri şi greutăţi, afişele de propagandă sovietice îi ofereau lui Ion imaginea jinduită a unei copilării fericite şi a unei vieţi mai bune. Pe băncile şcolii şi în biblioteca sătească, povestirile despre eroii pionieri şi comsomolişti îi educă tot atîtea modele de curaj şi de moralitate pe care el le adoptă în intimitate şi pe care încearcă uneori să le imite, cu anumite ocazii în care revelarea acestor „virtuţi” era considerată meritorie. „Pînă în anul întîi [de facultate] eram om sovietic”, loial autorităţilor oficiale şi ostil „elementelor duşmănoase” – mărturiseşte Ion. Totuşi, această apartenenţă, marcată ideologic şi împrumutată pentru a-şi uşura integrarea în colectivul şi în cadrele instituţionale învestite cu legitimitate oficială (şcoala), venea în contradicţie cu un etos familial, tradiţional, presovietic, ale cărui valori (proprietatea privată, credinţa religioasă, limba şi cultura română) erau dezavuate de noile autorităţi. După ce este primit pionier, Ion îşi ascunde cravata roşie de mama sa (preluînd într-un fel exemplul de clandestinitate „revoluţionară” din poveştile cu eroi comsomolişti învăţate la şcoală), care nu-şi ascunde dezacordul faţă de această însuşire „trădătoare” de către fiul său a unor simboluri de apartenenţă la un regim de la care, cel puţin la acel moment, nu i-au venit decît privaţiuni şi necazuri. Prin ştiinţa de carte şi imaginarul eroic comunist pe care îl emană, şcoala apare în viziunea despre viaţă a lui Ion ca o pasarelă spre un trai mai bun, ridicat deasupra contingenţei zilnice, tocmai pentru că pe durata anului şcolar Ion trebuia să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului la stîna satului, în care era angajat, din voia familiei, în calitate de cioban. Legendele şi basmele (cu Gruia lui Novac şi Harap Alb, de pildă), povestite de către ciobanii mai vîrstnici, îi deschid lui Ion accesul spre un imaginar folcloric şi eroic-naţional, alternativ faţă de naraţiunile mobilizatoare învăţate la şcoală. În toate cazurile, cărţile şi cititul au însemnat pentru Ion elementul de legătură către o lume nouă, modernă, ajutîndu-l să-şi depăşească propria condiţie socială, depăşire pe care el o percepe retrospectiv ca fiind „salvatoare”: „Cărţile m-au salvat”. Spaţiul familial, privat, pe de o parte, şi cel cazon (şcoala), pe de alta, îi vor pune bazele unor sisteme de norme şi valori paralele, şi parţial divergente, în funcţie de care Ion îşi va defini identitatea şi îşi va construi proiectele de viaţă.

În anul întîi de facultate (la Institutul Pedagogic din Bălţi), la un seminar de lingvistică, Ion are pentru prima dată revelaţia că regimul „îl minte”, anume în ceea ce priveşte denumirea limbii pe care o vorbeşte (el dîndu-şi seama că „limba moldovenească” este identică cu limba română, conform criteriilor lingvistice). Această descoperire îi crapă o breşă în sistemul ideologic oficial, pe care pînă atunci îl credea infailibil. Din acel moment, „adevărurile” oficiale urmau a fi înţelese cu precauţie şi discernămînt („Cum să-i cred în privinţa războiului din Cuba, dacă ei mă amăgesc într-o evidenţă?”). Începînd cu primul an de universitate, o altă ideologie îşi face tot mai mult loc în viaţa lui Ion şi care îi va motiva acţiunile, cea a unui patriotism moldovenesc (şi uneori românesc), în răspăr cu patriotismul oficial, sovietic. În primii ani de facultate (1961-1963), Ion citeşte mult, mai ales literatură românească interbelică (C. Petrescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu), procurată la librăria Drujba de la Bălţi („Prietenia”, o reţea de librării care vindea carţi editate în alte ţări socialiste). O seamă de profesori îl marchează profund prin erudiţia, limbajul şi felul lor inspirat şi carismatic de a-şi ţine cursurile. Aceşti profesori întruchipau în ochii lui Ion tot atîtea modele de urmat şi de imitat în postura sa ulterioară de profesor de şcoală şi apoi de universitate. Totodată, aceşti profesori au văzut în Ion un sol fertil şi un discipol deschis faţă de cunoştinţele şi poveţele pe care aceştia i le ofereau cu generozitate. În anumite situaţii de „cotitură”, în care Ion ar fi putut s-o ia „pe un drum greşit”, unii profesori de la Bălţi i-au dat la timp un sfat care s-a adeverit ulterior de bun augur. „Am avut noroc – zice Ion în contextul unui asemenea sfat dat de un profesor. Toată vremea, la nişte cotituri ale vieţii, apărea cineva care mă ajuta”. Profesorii de universitate, alături de alţi „adjuvanţi”[6] pe care îi va întîlni Ion pe parcursul vieţii, îi vor confirma, de fiecare dată, convingerea intimă a „rostului” său care i-a fost atribuit de destin sau de Dumnezeu. Pentru realizarea „misiunii” sale, al cărei ţel îi rămînea încă neclar, Ion înţelege tot mai mult că trebuie să se ridice mai întîi la înălţimea acestei misiuni, printr-o neîncetată autodezvoltare intelectuală.

Armata, care îi întrerupe studiile universitare în anul 3 (1963) şi care la început este percepută negativ din cauza disciplinei severe care îi impune, devine tot mai mult un loc în care Ion putea lucra mai departe la propria sa dezvoltare intelectuală şi morală, în ciuda sau chiar graţie condiţiilor austere. Dintr-un simţ patriotic pe care îl redescoperă în acest context de „străinătate”, fiind singurul ostaş moldovean, Ion se ambiţionează să devină mai bun în toate (faţă de aşteptările celorlalţi recruţi şi mai ales ale ofiţerilor din unitate), învăţînd mai bine limba rusă şi mînuirea mai iscusită a aparatelor de radiocomunicare, specialitatea acestui detaşament „de elită”. El continuă să citească intens, chiar şi în orele în care acest lucru era formal interzis: citeşte literatură română (din presa la care este abonat), literatură universală (în traducere rusească) şi multă literatură rusă. Între timp, însuşeşte la un nivel de bază limbile engleză şi poloneză. Dar armata îi aduce lui Ion şi un beneficiu moral (de care îşi va aminti cu plăcere pe parcursul vieţii), cel de a cunoaşte „adevărata prietenie bărbătească”, bazată pe aprecierea calităţilor intrinseci (curaj, bunătate, înţelepciune), nealterate de „însuşiri” materiale.

Întors din armată după trei ani şi reînscris la facultate în anul trei, Ion îşi reîntîlneşte vechii profesori şi îşi face noi prieteni. Cu aceştia din urmă el îşi impărtăşeşte traiul studenţesc de zi cu zi, dar şi preocupările literare, în discuţii private şi la şedinţele cenaclului literar studenţesc „Luminiţa”. Pe lîngă preocupările literare şi cele, fireşti, de sociabilitate, cenaclul devine, la un moment dat, un spaţiu de circulaţie a anumitor mesaje „patriotice” (de un „patritotism” naţional, moldovenesc, neagreat de autorităţile sovietice). Din acest motiv, activitatea cenaclului este monitorizată şi în scurt timp întreruptă în urma unei descinderi făcute de securitate, printr-o provocare pusă la cale de ea însăşi, după cum explică Ion, în scopul discreditării cenaclului.

Începînd cu ultimul an de facultate, Ion lucrează cîţiva ani în calitate de profesor şi apoi de director la o şcoală medie mai întîi într-un sat aproape de Bălţi, apoi în şcoala medie din satul său de baştină. Activitatea sa este apreciată ca fiind una inovatoare şi benefică asupra elevilor şi a colectivului de învăţători (unul din inspectori şcolari ar fi apreciat, de exemplu, că Ion face „un învăţător bun dintr-unul prost”).

La una din conferinţele pedagogice periodice organizate de Institutul de cercetări în pedagogie de la Chişinău, la care ia locul întîi, Ion este apreciat şi „luat la ochi” de către directorul Institutului, care îi propune să fie angajat în calitate de cercetător şi deci să vină cu traiul la Chişinău. Ion acceptă şi, cu încuviinţarea familiei, face o vreme naveta în căutarea unui loc de trai permanent la Chişinău. Şi aici este ajutat de prieteni şi de viitorii colegi de institut. Unul din colegii săi mai vîrstnici, pe care îl va porecli „naşul”, în recunoştinţă pentru ajutorul său constant şi dezinteresat, îi sugerează şi anumite strategii de adaptare la noul mediu de trai şi de muncă. După mai bine de un an, este anunţat concursul pentru un loc la doctorat în psihologie la marea universitate moscovită MGU (Universitatea de Stat din Moscova „Lomonosov”). Respins în faza de preselecţie, Ion este totuşi susţinut de una din cercetătoarele cu autoritate ale Insititului, de altfel o „şovinistă” notorie, cum este calificată aceasta de Ion, dar care îl susţine, recomandîndu-l preşedintei juriului de admitere de la Moscova pentru a fi acceptat la examinare.

Odată ajuns la Moscova, cu „binecuvîntarea” soţiei şi a familiei, Ion constată decalajul „enorm” dintre pregătirea sa şi cea a colegilor săi de doctorat (toţi cu studii la MGU). Acest decalaj este asumat de către Ion, şi de această dată, ca o provocare. În scurt timp, graţie lecturilor asidue şi centrate pe „opere esenţiale” în psihologie (dar şi în literatura artistică universală, citite dintr-un unghi psihologic) şi frecventării cursurilor marilor profesori de psihologie de la MGU (A. Luria, A. Leontiev), dar şi promovării de care se bucură din partea coordonatoarei sale de teză (un „adjuvant” marcant în viaţa sa), Ion reuşeşte să se afirme onorabil la seminarele de specialitate şi să cucerească simpatia colegilor săi moscoviţi, care îl primesc cu multă bunăvoinţă în cercul lor. Unul din atuurile prin care Ion reuşeşte să se afirme în acest context universitar exigent este accesul la o anumită literatură de specialitate străină, graţie cunoaşterii limbilor franceză şi engleză, colegii săi moscoviţi fiind mai puţin abili la acest capitol (deşi cu siguranţă foarte înzestraţi în alte aspecte). Aşa cum îi mărturiseşte chiar unul dintre ei, un alt lucru care îi asigură „popularitatea” printre studenţii moscoviţi (pe lîngă cunoaşterea limbilor străine), este preocuparea sa pentru un anumit fel de spiritualitate, mai ales pentru yoga. Yoga este un sistem de cunoaştere şi de control de sine care îl ajută pe Ion să-şi perfecţioneze proiectul său de „autorealizare” (termen psihologic, pe care Ion îl va adopta mai tîrziu pentru a-şi defini traiectul său de „self made man”).

Una dintre operele literare care îl marchează, în timpul şederii sale la Moscova, este Pescăruşul Jonathan Livingston de Richard Bach, o alegorie în care personajul principal, un pescăruş, caută să-şi depăşească condiţia, învăţînd să zboare tot mai sus. Graţie întîlnirii sale cu nişte pescăruşi „iniţiaţi”, pescăruşul Jonathan ajunge într-o lume superioară a pescăruşilor liberi, a căror preocupare principală este zborul la înălţimi, spre deosebire de cîrdul din care provenea (numit uşor dispreţuitor „the Breakfast flock”), preocupat exclusiv de supravieţuire. După un timp, Jonathan este chemat să se întoarcă pe pămînt, la cîrdul său, pentru a-şi îndeplini, prin iubire şi abnegaţie, misiunea de a-şi ajuta semenii să înţeleagă binefacerile zborului în văzduhuri. Pescăruşul Jonanthan Livingston devine pentru Ion o adevărată operă de căpătîi, mai mult: un „mit personal”, care îi întruchipează aspiraţiile spre înălţimi, în ciuda rutinei şi imobilismului tradiţional al grupului său de origine.            

Întoarcerea în 1976 la Chişinău după trei ani de studii doctorale în capitala Ununii sovietice echivalează pentru Ion cu un „exil” voluntar. După mediul cultivat şi cosmopolit de care se bucură la Moscova, capitala republicii moldoveneşti îi apare ca un orăşel de provincie, mic şi închis din punct de vedere cultural, un soi de „Breakfast flock” în care trebuie să-şi ducă mai departe misiunea, „cu abnegaţie şi iubire”. Institutul de cercetări pedagogice şi psihologice îl reangajează în calitate de cercetător superior. Din 1976 pînă în 1983, an de an, Ion nu încetează să urce pe ierarhia Institutului: de la statutul de colaborator ştiinţific superior este promovat şef de laborator, apoi şef de secţie pe cercetări pedagogice şi psihologice. Este o adaptare la sistem pe care Ion o explică astăzi ca fiind strategică din punctul de vedere al interesului naţional: „Dacă ţi se oferea un post de conducere: ia-l. Dacă nu-l iei tu, îl va lua un Davidovici, un Ivanov sau un Boiko. (...) Se acceptau posturile [de răspundere] pentru a se minimiza daunele [faţă de etnicii autohtoni şi valorile lor naţionale]”. (33) Ascensiunea lui pare nestăvilită pînă cînd un episod îi arată limitele carierei sale profesionale. La declararea vacanţei postului de director ştiinţific al Insitutului, Ion este încurajat de colegii săi şi de directorul administrativ să-şi depună candidatura. În ciuda aşteptărilor favorabile (doctoratul său la Moscova reprezenta un avantaj indeniabil), postul îi este refuzat – de către Ministru în persoană, aşa cum i se va spune mai tîrziu –, din motive pe care nu le poate decît bănui la moment, dar care se clarifică în contextul unui alt episod din biografia lui Ion.

Deşi nu are ambiţii de a face carieră politică sau administrativă, posibilitatea accederii sale în rîndurile partidului planează în aer, mai ales odată cu terminarea facultăţii şi cu angajarea sa în calitate de director de şcoală. Mai mulţi prieteni şi rude îl încurajează să-şi depună cererea de admitere în PCUS („Intră şi tu, nu vezi că au intrat toţi proştii [în mod interesat]” – îi zice o rudă). În general văzut ca un factor de promovare profesională, biletul de partid exercita o anumită atracţie asupra lui Ion. Dosarul este făcut şi depus la biroul raional de partid. Citeşte „Empiriocriticismul”, care i se pare interesant. Procedura pare că merge de la sine, fără greutate. La comitetul raional de partid, responsabila de ideologie îi pune însă o întrebare („De ce în şcoala pe care aţi condus-o la P. se învaţă atît de prost limba rusă?”), care, deşi lipsită de pertinenţă din perpsectiva candidatului, îi apare atunci ca un indice că dosarul său nu este agreat de ierarhia superioară a partidului. Eşecul admiterii sale în partid este perceput de către Ion cu nelinişte, ca o piedică în calea ascensiunii sale profesionale. Refuzul de a fi angajat, în 1983, în calitate de director ştiinţific al Instititutului de cercetări pedagogice, ar avea, prin urmare, cel puţin conform explicaţiei lui Ion, acelaşi motiv: neîcrederea partidulului faţă de persoana sa. Acest refuz este perceput de către Ion ca o limită superioară impusă „de sus” în calea carierei sale profesionale. Din acel moment, dezvoltarea profesională a fost înţeleasă de către el ca o creştere „pe orizontală”, în interiorul acestei limite, şi „în profunzime”, prin autodezvoltare intelectuală. Percepţia limitei l-a făcut să prefere activitatea de predare, în schimbul lucrului relativ imobil, la birou, în calitate de cercetător (în baza acestui statut, nu avea dreptul să depăşească 25% normă didactică), obţinînd un post de lector superior la Institutul de formare continuă a cadrelor didactice.

Întors de la MGU la Chişinău, Ion îşi formează un cerc de prieteni, „patrioţi” cu toţii, intelectuali de „nouă generaţie”, un fel de „nouvelle vague” cum o numeşte el însuşi cu oareşicare mîndrie. O prietenie pe care Ion o consideră „consistentă” pentru că îi favoriza „creşterea” morală şi intelectuală: „De la fiecare învăţam ceva nou”. Piedicile în calea ascensiunii profesionale pe care Ion le-a simţit mai cu seamă în 1983, pe fundalul sentimentului de „stagnare” (sub perestroika, epoca lui Brejnev era numită „stagnare” – zastoi, în rusă), de criză şi decepţie generalizate („În 1963 Hruşciov ne promitea comunismul, iar în 1983, s-a impus Novaia Prodovolstvennaia Pogramma (program de raţionalizare alimentară)”), războiul din Afganistan, corupţia morală a elitei comuniste, politica ostilă faţă de România etc. Toate acestea au compromis, în memoria lui Ion, frumuseţea acelor ani de plinătate a forţelor minţii şi trupului. Întîlnirile tot mai frecvente între prieteni, cu discuţii aprinse, poezie şi vin, erau, pentru Ion şi congenerii săi, o „expresie eliberatoare”[7], o formă de „adaptare secundară”[8] la un sistem considerat opresiv. Pătrunse de sentimente acumulate de frustrare şi blazare, aceste întîlniri au avut însă, cu timpul, un „efect pervers”: ele degradau în beţii. Visele zborului în văzduhuri înalte riscau astfel să se împotmolească în rutina vieţii de zi cu zi şi să se izbească de pereţii invizibili ai aparatului profesional şi ideologic.

Perestroika lui Gorbaciov aduce un suflu nou în societate, iar întîlnirile de la beci, la care Ion şi prietenii săi drămuiau pahare de vin şi convorbiri „subversive”, căpătau o miză reală. Odată cu înteţirea „mişcării naţionale” către 1988, discuţiile „literar-patriotice” se mută din beci în sălile de curs ale Insitututului de formare continuă, în care Ion şi colegii săi animau auditorii de sute de profesori din toată republica cu discursuri despre „limba de stat” şi „alfabetul latin”. Din sălile de curs, discursurile despre „limbă” şi „alfabet” devin revendicări politice şi se revarsă în piaţa centrală a Chişinăului. În 1989, noii activişti ai Frontului popular din Moldova îi apreciază patriotismul şi neafilierea la nomenclatura comunistă şi îl înaintează candidat la funcţia de deputat al Sovietului suprem al RSS Moldoveneşti. În aprilie 1990 Ion este ales deputat, iar la 27 august 1991 parlamentul moldovean proclamă independenţa fostei RSSM, numită de acum încolo Republica Moldova. Refuzul partidului de a-l primi pe Ion în rîndurile sale se adeveşte fatidic, iar limita care i s-a impus în 1983 în ascensiunea sa instituţională se preschimbă, graţie transformărilor politice de la 1989, într-o oportunitate pentru o lansare nesperată în una din instituţiile de vîrf ale ţării.

Activitatea politică se adevereşte mai degrabă un episod în cariera lui Ion. Cele cîteva tentative făcute de unii lideri de partid de a-l implica în conducerea formaţiunilor lor nu s-au soldat cu vreo angajare politică durabilă, din cauza temperamentului său reflexiv şi a înclinaţiei sale pedagogice, dar şi a lipsei unor aptitudini combative, necesare unui militant de vocaţie. Odată cu consumarea mandatului său de deputat, în 1994, Ion se dedică în întregime lucrului său de profesor universitar, pentru care îşi redescoperă o adevărată vocaţie, faţă de care orice altă activitate profesională – politică sau de cercetare –, îi apare de acum încolo ca secundare. 

  Biografia lui Ion, care, provenit dintr-o familie de ţărani sărăciţi, devine profesor universitar (cu studii de doctorat la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic) şi deputat în primul parlament moldovean liber, ne prezintă ilustrarea unui salt social spectaculos. Această biografie se împleteşte cu traiectoriile unei întregi cohorte de intelectuali din primă generaţie din anii 1960-1970 în Moldova sovietică, pe fundalul unei vaste întreprinderi de formare şi promovare a noilor elite (inclusiv a elitelor „naţionale”) care era URSS. Povestea vieţii lui Ion ne arată promovarea de care acesta (şi alţii ca el) s-a bucurat graţie instituţiilor educaţionale din epocă (şcoala medie din sat, institutul pedagogic de la Bălţi, apoi Universitatea de Stat de la Moscova), dar şi datorită propriilor aptitudini şi „moşteniri” individuale. Totodată, remarcăm filierele de socializare şi de educaţie alternative, de care Ion a beneficiat din plin pe parcursul vieţii – mediul familial, cercul de prieteni, cenaclul literar, cărţile româneşti şi de literatură universală etc. – şi care i-au oferit deschiderea necesară sistemului educaţional oficial pentru o dezvoltare intelectuală echilibrată. Frecventarea acestor medii de sociabilitate, pe care le numim alternative, au fost de natură să întreţină o anumită neîncredere din partea structurilor administrative ale republicii faţă de Ion (şi alţii ca el), fiind bănuit de „naţionalism”. Biografia lui Ion ne oferă astfel un studiu de caz în care putem observa promovarea socială realizată la scară largă în epoca sovietică prin intermediul instituţiilor de învăţămînt secundar şi superior şi totodată o anumită plafonare impusă în calea ascensiunii profesionale a acestor „cadre naţionale” nou formate şi suspectate de lipsă de loialitate faţă de regimul sovietic. Această suspiciune avea în parte un fundament real (din motivul acelor medii de socializare „alternative”); în acelaşi timp, neîcrederea venită din partea organelor de partid (şi de conducere) faţă de noua elită intelectuală moldoveană (creată în sistemul sovietic) avea un efect „autorealizator”. Mulţi tineri intelectuali moldoveni din anii 1970 se simţeau blocaţi la un anumit nivel al carierei lor profesionale şi, prin urmare, retrăgîndu-se în cercuri de sociabilitate alternative, vehiculau, mai devreme sau mai tîrziu, discursuri critice la adresa autorităţilor şi a idealurilor acestora, în răspăr cu chemarea oficială care le-a fost atribuită. Această nouă elită, formată şi plafonată de acelaşi sistem (care se subordona unei logici duble: de formare a specialiştilor şi de control politic), va deveni, în anii perestroikăi şi ai „revoluţiei de catifea”, avangarda care va oferi o alternativă guvernării sovietice, printr-o întroarcere la valorile naţionale şi ale democraţei liberale.    

Pînă la urmă, semnificaţia „mitului” pescăruşului Jonathan Livingston se revelă, în biografia lui Ion, prin vocaţia acestuia de a-şi învăţa studenţii (care devin pedagogi la rîndul lor) să „zboare”, deasupra confortului iluzoriu al simţului comun, în explorarea nivelelor de profunzime ale naturii umane. Această vocaţie pedagogică are, în acest caz, semnificaţia unei misiuni, cea de cultivare a unei raţionalităţi etice şi de „autorealizare”, dincolo de morala supravieţuirii zilnice şi a ideologiei puterii, oricare ar fi ea.  

---

[1] A se vedea despre deplasările de populaţie, spontane şi organizate, în URSS: Werth, Nicolas, Histoire de l’Union soviétique de Lénine à Staline, Paris, PUF, col. „Que sais-je ?”, 1995; Dullin, Sabine, Histoire de l’URSS, Paris, La Découverte, col. „Repères”, 2003.

[2] Yanowitch, Murray & Fisher, Wesley A. (coord.), Social Stratification and Mobility in the USSR, New York, International Arts and Sciences Press, Inc., White Plains, 1973 (această carte cuprinde mai multe articole ale sociologilor sovietici din acea perioadă (Iu. Levada, O. I. Shkaratan, Iu. E. Volkov, Iu. V. Arutiunian ş. a.), cu date interesante despre procesul de mobilitate socială în URSS, comentate de sociologul american S. M. Lipset); Fitzpatrick, Sheila, Education and Social Mobility in the Soviet Union, 1921–1932. Cambridge University Press, 1979.

[3] A se vedea în acest sens Hoggart, Richard, La Culture du pauvre. Etude sur le style de vie des classes populaires en Angleterre (titlul original: The Uses of Literacy), Paris, Minuit, 1970; a se citi mai ales capitolul „Déracinés et déclassés”, pp. 345-362.

[4] Cf. Thomson, Clare, The Singing Revolution: A Political Journey through the Baltic States, Londra, Joseph, 1992. Această sintagmă este justificată şi cu privire la mişcările sociale şi naţionale din R. Moldova de la sfîrşitul anilor 1980.

[5] Acest studiu a fost elaborat în baza unui interviu biografic aprofundat de tip „povestea vieţii”, realizat cu subiectul la el acasă în decembrie 2011 vreme de aproximativ 8 ore, în 4 zile. Cf. Atkinson, Robert, Povestea vieţii. Interviul, Iaşi, Polirom, 2006; Lieblich, Amia; Tuval-Mashiach, Rivka, Zilber, Tamar, Cercetarea narativă. Citire, analiză, interpretare, Iaşi, Polirom, 2006; Bertaux, Daniel, L’enquête et ses méthodes. Le récit de vie, Paris, Armand Colin, 2005.  

[6] Împrumutăm acest termen din „schema actanţială” elaborată de semitiocianul A. Greimas (şi aplicată analizei structurale a naraţiunilor): Greimas, Algirdas Julien, Sémantique structurale : recherche et méthode, Paris, Larousse, 1966.

[7] Un termen folosit de S. Freud şi C. G. Jung pentru a desemna anumite procedee de „defulare” aplicate de către subiecţi pentru a soluţiona provizoriu conţinuturile conflictuale inconştiente; Cf. Rancourt, Benoît, Sortir du passé – Comment guérir de nos blessures d’enfance, Québec, Les Éditions Quebecor, 2000. Acest termen este de asemena folosit de unii sociologi, pentru a analiza strategiile operate de indivizi pentru a-şi dobîndi o marjă mai mare de autonomie într-un context opresiv: Cf. Lemieux, Cyril, Le devoir et la  grâce, Paris, Economica, col. „Etudes Sociologiques”, 2009.

[8] Cf. Goffman, Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi, Polirom, 2004 ; Stigma. Notes on the managemant of spoiled identity, New York, Simon & Schuster, Inc., 1963. 

(Articol redactat în cadrul proiectului East – East al Fundaţiei Soros, consacrat analizei carierelor universitare din perioada 1945 –1989 în instituţii universitare din Timişoara, Chişinău şi Szeged, coordonat de Smaranda Vultur, Dana Percec şi Otilia Hedeşan)