Criza identităţii naţionale în Republica Moldova: o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?

Se consideră de bon ton, aproape un truism, să spui azi că populaţia Republicii Moldova suferă de o gravă „criză de identitate”, că este scindată, clivată, zombată, mankurtizată, schizofrenă, că se zbate indecisă între est şi vest, între barbarie şi civilizaţie... „Derutată”, „dezorientată”, „debusolată”, toate epitetele sînt binevenite pentru a califica o populaţie orbecăind în neştire într-un haos al minţii şi al faptei, incapabilă să se recunoască „cine este şi încontro merge”.

De vreo 15 ani, de cînd termenul de „identitate” şi derivatele sale au dat buzna de-a dreptul din ştiinţele umane în discursul public din R. Moldova, nu se încetează a se vorbi despre o presupusă „criză identitară” a populaţiei din acest teritoriu. Intelectualii moldoveni de orientare filoromână, care vehiculează cu precădere acest discurs, atribuie expresiei de „criză identitară” o întreagă paletă de metafore şi conotaţii politice, morale, medicale, psihiatrice etc., care trimit rînd pe rînd sau laolaltă la ideile de ruptură (internă şi faţă de întreg), eroare (deformare, patologie) sau lipsă (maladie, suferinţă). Adevărat loc comun al „tranziţiei” post-sovietice tîrzii, sintagma „criză de identitate”, folosită cu referire la populaţia românofonă din R.M., a intrat atît de adînc în gîndirea şi limbajul intelectualilor din Moldova şi România, încît ar părea cu totul inutil şi deplasat să încerci a-i chestiona pertinenţa. O vom face totuşi în acest eseu, cu toate riscurile – simbolice şi euristice – pe care o atare întreprindere le comportă.

O cercetare empirică, socială şi etnografică, făcută cît de cît onest în sînul populaţiei băştinaşe din R.M. ne-ar arăta că o asemenea „criză identitară” pur şi simplu nu există în rîndurile maselor largi. Am avut numeroase ocazii să circul prin sate din R. Moldova, colectînd mărturii şi poveşti ale vieţii. Am înregistrat kilometri de bandă magnetică despre ce fac, ce spun, ce-şi aduc aminte şi cum se percep cetăţenii simpli ai R.M. şi, credeţi-mă pe cuvînt, nu am întîlnit oameni măcinaţi, scindaţi, schizoidaţi...  Am văzut în schimb oameni de rînd, care se identifică – cu toată francheţea şi fără gînduri ascunse – drept moldoveni (sau ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.) şi îşi caută de treabă mai departe, în ciuda discuţiilor nesfîrşite din „spaţiul public” din capitală despre „ce sîntem şi de unde venim”. Iar atunci cînd nu-şi mai găsesc de treabă la ei acasă, pleacă la Moscova sau „la Italia” pentru a-şi căştiga „de o pîine” şi a-şi întreţine familia, pe cont propriu. Datele sondajului Etnobarometru, făcut la sfîrşitul anului 2004, singura anchetă cantitativă serioasă despre felul în care populaţia RM se identifică din punct de vedere etnonaţional, ne arată un tablou şi mai limpede. Potrivit acestui studiu, 95% din respondenţii românofoni de la acea dată se considerau moldoveni şi doar 5% - români.[1]

În viziunea intelectualilor patrioţi din R.M. aşa-zisa „criză de identitate” înseamnă de fapt că locuitorii majoritari ai acestei foste republici sovietice (şi, cîndva, provincii româneşti) se identifică „greşit” drept moldoveni, atribuindu-şi un etnonim inculcat de propaganda sovietică, în locul celui autentic de „român”. Părtaşii discursului „crizei ientitare” vorbesc şi acţionează de fapt într-o logică de „construcţie etnonaţională” (nation building): pentru ei identificarea „greşită” a populaţiei-ţintă din R.M. este o „problemă” de rezolvat, o provocare de depăşit, prin mijloacele de educaţie şi pesuasiune disponibile statului şi „societăţii civile”: şcoala, presa, instituţiile culturale. Au trecut 20 de ani de cînd în şcoli se învaţă din manuale de „istoria românilor” (pe lîngă cele de „limba română” şi „literatura română”). Cîţi ani de educaţie patriotică mai sînt oare necesari pentru ca populaţia R.M. să se identifice „corect”?

„Criza identitară” este mai degrabă o „problemă” a elitelor şi nu priveşte populaţia largă din R.M. şi asta la două registre de sens distincte: 1) Presupusa „criza identitară” este văzută de către un anumit grup de intelectuali drept un prilej de mobilizare în vederea continuării proiectului de construcţie naţională, sistat în 1940/ 1944 (dar continuat după 1990); 2) În schimb, o reală „criză de identitate” îi caracterizează mai degrabă pe aceşti convertiţi de dată recentă, militanţi iluminaţi ai „adevăratei” identităţi pentru care realitatea socială complexă, populaţiile hibride şi dezinteresate din punct de vedere identitar le provoacă măcinări nesfîrşite. Suferinţele devin şi mai greu de îndurat atunci cînd aceşti misionari ai românităţii ajung la Bucureşti şi descoperă cu decepţie nişte intelectuali cosmopoliţi, „dezrădăcinaţi” în chiar inima României, incapabili să le înţeleagă măcinările la modul serios, căci, vai, ei şi-au însuşit lecţia naţională de mai bine de un secol...

În ochii intelectualilor patrioţi din R.M., această presupusă „criză identitară” este produsul unei mari nedreptăţi istorice (ocupaţia ruso-sovietică) şi este totodată sursa unui şir de alte probleme – sărăcie, corupţie, înapoiere economică şi culturală etc. Căci, vorba unui istoric moldovean intervievat recent la un canal TV cu ocazia unui eveniment oficial, statul R.M. nu va putea să-şi rezolve problemele (de sărăcie, corupţie etc.), cîtă vreme nu îşi va soluţiona „criza identitară”. Raţionamentul este interesant, deşi contrazice o înţelegere de bun simţ, pentru că nu este deloc clar cum identificarea etnonaţională poate să-i ajute sau să-i încurce pe oamenii noştri să fie buni gospodari, inventivi şi integri din punct de vedere moral. În realitate, intelectualii lupători pentru cauza naţională nu fac decît să perpetueze, fără să vrea, sărăcia şi corupţia generalizate în virtutea unui soi de profeţie autorealizatoare: în loc să se concentreze pe probleme stringente şi pe rezolvarea lor, aceşti intelectuali militanţi deplasează atenţia publicului şi a politicienilor înspre dispute eterne cu caracter simbolic şi identitar, în ruptură cu năzuinţele şi interesele de zi cu zi ale populaţiei locale. În plus, supralicitarea discursului etno-naţionalist nu separă oare şi mai abitir populaţia R.M. pe categorii etnice, în ciuda unei coeziuni şi solidarităţi comune ale locuitorilor acestei ţări în numele unor scopuri practice şi de neamînat, să zicem, de modernizare şi de trai mai bun şi mai paşnic? 

---

[1] Întrebarea era următoarea: „Oamenii consideră că în RM există mai multe grupuri etnice (moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.). Dvs. cum vă consideraţi?”. Totodată, atunci cînd li s-a oferit respondenţilor posibilitatea să se autocaracterizeze în funcţie de mai multe opţiuni, respondenţii din această categorie (moldoveni/ români) s-au considerat în proporţie de 85% în primul rînd drept moldoveni, iar la o a doua opţiune români în proporţie de 14%. De atunci, nu s-au mai făcut sondaje care să măsoare explicit identificarea populaţiei din R.M. Din acel moment, vorbitorii de limbă română din R. Moldova au fost desemnaţi prin categoria împăciuitoare de „moldoveni / români”.   

(Publicat în CriticAtac, 2012-09-04)

Inginerii identităţii moldoveneşti: scriitorii moldoveni, de la stalinism la independenţă

Conflicte identitare şi culturale

Una din sarcinile principale atribuite scriitorilor şi „intelectualităţii de creaţie” din Moldova sovietică, de la formarea în 1928 a primei organizaţii literare din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) pînă la destrămarea Uniunii sovietice în 1991, a fost crearea unui sistem de valori culturale (centrate în jurul unei presupuse limbi literare distincte şi a invenţiei unui patrimoniu cultural autohton) care să legitimeze existenţa unei „naţiuni socialiste” moldoveneşti. Spre deosebire de procesul de creare a majorităţii naţiunilor europene din secolul al XIX-lea[1], în Moldova sovietică elaborarea şi aplicarea proiectului naţional se desfăşoară într-un răstimp foarte scurt, pentru a recupera „întîrzierea” faţă de naţiunile (inclusiv cele sovietice) mai avansate în acest sens. Scriitorii, savanţii şi artiştii moldoveni au fost puşi astfel la cîrma unei întreprinderi voluntariste de mare amploare, realizate prin intervenţia directă şi sub supravegherea atentă a autorităţilor republicii, începînd cu 1924 (data formării RASSM).

În RASSM (1924-1940), apoi în RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1940-1991), ca şi în alte republici sovietice[2], administraţia şi intelectualitatea locală este divizată între două grupuri antagonice, formate în funcţie de originea geografică şi „capitalul politic” al membrilor acestora. De-a lungul anilor 1930, elita intelectuală şi administrativă din RASSM devine un teren de luptă tot mai aprig, în plan simbolic şi administrativ, între două tabere – aşa-zişii „moldovenişti” şi „românişti” -, etichetaţi astfel din motivul poziţiei acestora asupra limbii naţionale din această republică. „Moldoveniştii” erau adepţii unei limbi „moldoveneşti” de sine stătătoare, în ruptură netă cu normele limbii române literare. Pe de altă parte, „româniştii” se poziţionau în favoarea unei limbi „moldoveneşti” literare pe care nimic n-o deosebea de limba vorbită şi scrisă în România. Ca şi în cazul altor republici sovietice, puterea centrală a instrumentalizat diviziunile sociale şi politice din sînul administraţiei şi intelectualităţii locale, intervenind periodic pentru a determina raporturile de forţă şi sferele de influenţă dintre cele două grupuri. Uneori însă, cele două facţiuni profită de pe urma schimbărilor din sînul puterii de la vîrf, la Kiev sau Moscova, pentru a acapara puterea la nivel local şi a impune o anumită concepţie de politică lingvistică şi / sau culturală. Nici unul dintre aceste grupuri nu se menţine la putere mai mult de cîţiva ani. Astfel, transferul de autoritate de la un grup la altul antrenează automat şi o răsturnare în planul politicii lingvistice, pe ruinele gramaticii şi ortografiei versiunii precedente a limbii „moldoveneşti”.

Diviziunea între „moldovenişti” şi „românişti” continuă să scindeze mediul scriitorilor moldoveni, după formarea în 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi restructurarea Uniunii Scriitorilor Sovietici Moldoveni prin integrarea unui nou grup de scriitori basarabeni. După o fază de escaladare a conflictului dintre cele două grupuri – „basarabenii” şi „transnistrenii” -  în anii 1946-1949 (perioadă intrată ulterior în uz sub denumirea de „jdanovism”[3]), grupul scriitorilor basarabeni iese învingător din confruntarea cu grupul „transnistrean”, impunînd, odată cu „dezgheţul” post-stalinist, o versiune „românizată”  a limbii literare şi a patrimoniului cultural „moldovenesc”. Singura concesie acordată taberei „moldoveniste” este alfabetul chirilic care va continua să marcheze simbolic specificitatea limbii „moldoveneşti”.

Între 1924 şi 1956, în Moldova sovietică (RASSM şi RSSM) s-au succedat şapte „reforme” lingvistice (dublate de revizuiri ale politicii culturale), pendulînd între o fază „moldovenistă” şi una „românistă”. Oscilarea vreme de mai bine de treizeci de ani a administraţiei şi intelectualităţii moldoveneşti între două concepţii culturale şi lingvistice opuse a dus în timp la o sciziune a identităţii etno-naţionale a populaţiei din Moldova. Nestatornicia politicii naţionale, lingvistice şi culturale promovate în Moldova sovietică de-a lungul a cel puţin trei decenii se datorează, de asemenea, indeciziei autorităţilor sovietice, centrale şi locale, în acest sens. Această indecizie se explică în parte şi prin faptul că Moldova a fost integrată în „marea familie a republicilor sovietice” după nişte modele de „sovietizare” diferite. Cele mai dese ori, „cazul” moldovenesc era privit ca parte integrantă a grupului republicilor sovietice occidentale, anexate de URSS după 1940 (Ucraina şi Bielorusia de vest, ţările baltice, Carelia)[4]. În alte situaţii însă, Moldova era tratată în comun cu republicile sovietice din Asia mijlocie[5] cu care RSSM se asemăna prin situaţia litigioasă a teritoriului său şi a preponderenţei componentei rurale a populaţiei sale.

Începînd cu mijlocul anilor 1950, în spatele faţadei oficiale a doctrinei unei limbi şi literaturi „moldoveneşti”, are loc o „românizăre” tacită a „culturii înalte” din Republica moldovenească, în urma presiunilor exercitate de către intelectualii basarabeni, cu susţinerea unor oameni de cultură de la Moscova şi nu fără complicitatea unei părţi a elitelor de origine „transnistreană” (care în privat recunoşteau superioritatea resurselor expresive a limbii române literare faţă de limba „moldovenească”). În acelaşi timp, politica promovată vreme de cîteva decenii de către tabăra „moldovenistă” marchează profund limba şi identitatea scriitorilor moldoveni si a publicului lor ţintă, după 1956. Astăzi, majoritatea populaţiei românofone din Republica Moldova atribuie limbii lor materne glotonimul de „limbă moldovenească”[6]. Spre marea decepţie a politicienilor şi intelectualilor pro-români din Moldova, denumirea de „limbă moldovenească” a fost ratificată de Constituţie, puţin timp după declaraţia de independenţă a RM.

Valul „dezgheţului” hruşciovist, care le permite intelectualilor moldoveni să guste dintr-un început de libertate de exprimare, se retrage în scurt timp. Speranţa apărută în urma recunoaşterii oficiale a limbii şi patrimoniului cultural (într-o versiune puternic „românizată”) se vede brusc spulberată începînd cu 1959 de chemările la ordine făcute tot mai des de către conducerea partidului la adresa scriitorilor ”naţionalişti”. În timp ce puterea atacă cu îndîrjire „românizarea” culturii moldoveneşti, un proces generalizat de rusificare cuprinde toate sferele republicii. Din acest moment, cultura românească şi anumite manifestări calificate drept „naţionaliste” sînt eliminate complet din spaţiul public, devenind apanajul exclusiv al întîlnirilor şi „cenaclelor” pe care unii scriitori le organizează în privat pentru a se sustrage discursului oficial de propagandă pe care trebuie să-l cultive în operele lor.

Realismul socialist ca discurs identitar

Crearea identităţii moldoveneşti sovietice, începută în anii 1920-1930 în RASSM şi continuată în Basarabia după 1940, este reluată în forţă imediat după eliberarea / reocuparea fostei provincii româneşti în august 1944. Împreună cu presa şi sistemul de învăţămînt, scriitorii moldoveni participă prin operele lor la un vast dispozitiv de persuasiune şi propagandă care urmăreşte difuzarea şi înrădăcinarea în sînul populaţiei din Basarabia şi Transnistria un mesaj ideologic şi identitar în conformitate cu interesele puterii sovietice în regiune. Literatura moldovenească din epoca stalinistă (dar şi, într-o formulare ceva mai „moale”, pînă la căderea Uniunii sovietice) exprimă la adresa publicului său ţintă un mesaj identitar puternic, structurat de o manieră antagonică[7].

Pentru a neutraliza sentimentul românesc de apartenenţă al unei părţi considerabile a basarabenilor (dobîndit între cele două războaie), ideologii sovietici încurajează în Moldova sovietică o identitate moldovenească ca entitate naţională de sine stătătoare. În acelaşi timp, ceea ce dovedeşte caracterul esenţialmente contradictoriu al acestei întreprinderi de „construcţie naţională”, conducerea sovietică s-a opus cu fermitate (mai ales în unele perioade de radicalizare a regimului) emergenţei oricărei forme de naţionalism local, perceput ca dăunător pentru buna integrare a moldovenilor la „Patria” lor sovietică.

Literatura moldovenească construieşte de-a lungul epocii staliniste (cu certe repercusiuni asupra epocilor ulterioare) un discurs identitar antagonic, care valorifică pozitiv Moldova sovietică şi discalifică totul ce ţine de administraţia românească. Polul pozitiv al acestui eşafodaj ideologic scoate în evidenţă caracterul agrar al Moldovei, asociată cu imagini familiare majorităţii rurale a locuitorilor săi (Moldova văzută sub chipul unei ţărance tinere, ca o casă părintească de ţară, ca un sat între văi etc.). „Trecutul glorios” şi „prezentul luminos” al Moldovei sînt strîns legate cu un alt aspect pozitiv al acestei construcţii identitare: Rusia. Imaginea idilică şi prosperă a Moldovei sovietice este cu atît mai puternică cu cît contrastează intens cu mizeria neagră în care ar fi trăit basarabenii în interbelic. În fine, moldovenii sînt arătaţi ca nişte combatanţi neînfricaţi cu „jugul burghezo-moşieresc”, în trecutul lor recent, şi ca nişte harnici edificatori ai socialismului în prezent.

Publicul: subiect şi obiect al violenţei simbolice

            În ciuda pretenţiilor sale „populare”, literatura realist-socialistă din Moldova sovietică n-a devenit o literatură de masă, cel puţin în epoca stalinismului. Susţinuţi de către stat, scriitorii au depus eforturi constante pentru a-şi lărgi publicul, organizînd în acest scop „întîlniri cu cititorii” şi „serate literare” la locul de muncă, în colhozuri şi întreprinderi. Puţin şcolarizat, dacă nu cu totul analfabet, aşa-zisul public popular nu a fost foarte receptiv la campania de vulgarizare promovată de scriitori. Abia odată cu apariţia primelor promoţii de absolvenţi ai şcolilor normale, secundare şi profesionale, în anii 1930 în RASSM şi, mai ales, în RSSM de-a lungul anilor 1950, putem vorbi de un public literar activ, deşi nu foarte numeros. Acest public real reprezintă totodată o populaţie de potenţiali candidaţi pentru instituţia literară, angajată într-o campanie susţinută de „formare a cadrelor”. Angajaţi cel mai des ca pedagogi, aceşti tineri intelectuali, recent ieşiţi de pe băncile şcolilor normale şi medii, servesc în acelaşi timp în calitate de mediatori între scriitorii moldoveni şi „publicul popular”. Astfel, departe de a reprezenta un public de masă, prima generaţie de cititori pune bazele unei literaturi de masă, prin intermediul şcolilor.

            Cu ajutorul instituţiei şcolare şi a altor aşezăminte culturale de masă, literatura moldovenească din epoca sovietică participă la difuzarea unui sistem de valori etice şi culturale. Acest sistem de valori, proclamat drept legitim, va fi inculcat durabil în sînul populaţiei moldoveneşti într-un proces pe care Pierre Bourdieu l-a numit „violenţă simbolică”[8]. Ne putem întreba în acest sens: în ce măsură scriitorii moldoveni au crezut ei înşişi în veridicitatea mesajului pe care erau chemaţi să-l transmită publicului larg, contribuind asiduu la propagarea şi instaurarea unui sistem axiologic exogen? O parte a scriitorilor basarabeni au aderat în 1940 la puterea sovietică din convingere. Totuşi, soarta şi angajarea ulterioară a unui număr considerabil dintre confraţii lor au fost hotărîte în mod accidental din clipa instaurării regimului sovietic în iunie 1940, iar apoi de restabilirea acestuia în 1944. Consimţind de bine de rău să colaboreze cu puterea sovietică, scriitorii basarabeni primiţi în anii 1940 în rîndurile Uniunii scriitorilor din Moldova sovietică au fost constrînşi să-şi adapteze cunoştinţele şi competenţele la noile exigenţe politice. Acest proces de adaptare nu s-a făcut fără dificultăţi şi rezistenţe mai mult sau mai puţin latente, şi nici fără un anumit grad de oportunism din partea acestora. Abia scriitorii din generaţiile ulterioare, formaţi în întregime în şcolile sovietice, pot fi consideraţi produsul şi vehiculul unui sistem de valori şi a unui Weltanschauung sovietic.

Scriitorii moldoveni, de la „destalinizare” pînă în zilele noastre

            În a doua jumătate a anilor 1950, o nouă generaţie de scriitori moldoveni (numită ulterior „generaţia dezgheţului”) este primită în rîndurile Uniunii scriitorilor moldoveni (USM) pe valul politicii de indigenizare[9], aplicată de Hruşciov începînd cu 1956. Cei mai mulţi dintre ei sînt absolvenţi ai liceelor româneşti şi formaţi ulterior în instituţii superioare de învăţămînt sovietice.

            Scriitorii admişi în sînul USM în anii 1960 („generaţia 1960”) sînt marcaţi, în schimb, de lacune semnificative în materie de cultură şi literatură română şi universală, eliminată pînă la mijlocul anilor 1950 din programele şcolare ale învăţămîntului moldovenesc secundar şi superior. Totuşi, aşa cum mărturisea Aureliu Busuioc, exponent al generaţiei „dezgheţului”, tinerii scriitori din anii 1960 „erau cel puţin setoşi de a şti, de a învăţa, de a cunoaşte”[10]. Conştienţi de deficitul bagajului lor cultural, aceşti scriitori începători acceptă să fie iniţiaţi de confraţii lor mai vîrstnici. Formaţi în această epocă de relativă liberalizare care urmează celui de al XX-lea congres al PCUS (care condamnă unele „crime” ale regimul stalinist), scriitorii generaţiei 1960 asimilează noile sloganuri sovietice (care încă mai sînt luate în serios la acea vreme) şi totodată o anumită formă de spirit critic. Comunicarea între vechile generaţii de scriitori, formaţi sub administraţia românească, şi noile promoţii de scriitori, intraţi în USM începînd cu sfîrşitul anilor 1950, oferă acestor din urmă o educaţie alternativă „monopolului violenţei simbolice legitime” (M. Weber / P. Bourdieu) exercitate de sistemul sovietic de învăţămînt şi propagandă. Cu un parcurs şcolar ireproşabil din punct de vedere politic, unii scriitori din generaţia 1960 se simt legitimaţi să se chestioneze asupra justeţei unor norme impuse de regimul sovietic.

            Fără să pună la îndoială legitimitatea însăşi a sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste, luările de cuvînt ale scriitorilor moldoveni, calificate drept naţionaliste de autorităţi, sînt singurele manifestări de dezacord adresate regimului sovietic. Astfel, în octombrie 1965, la cel de al III-lea Congres al USM, „generaţia dezgheţului” şi cea din anii 1960 fac front comun pentru a pune în mod deschis problema rusificării populaţiei moldoveneşti şi a revendica adoptarea alfabetului latin. Congresul scriitorilor, la care sînt prezenţi reprezentanţi de prim rang ai conducerii republicii, provoacă nemulţumirea acestor din urmă, servind drept prilej pentru lansarea unei noi campanii de chemare la ordine preventive a „intelectualităţii de creaţie” moldoveneşti (o „strîngere a şuruburilor”, conform expresiei martorilor).

            Perioada brejneviană, numită a „stagnării”, a rămas în memoria mai multor scriitori moldoveni ca o epocă de delăsare a probităţii literare: „scriitorii s-au vîndut, dornici de onoruri, funcţii, premii” (Vladimir Beşleagă[11]). „Stagnarea” a fost de asemenea o perioadă marcată de o sociabilitate „anchilozată” de o teamă constantă a scriitorilor faţă de organele de ordine (Alexei Marinat[12]). Cîţiva scriitori din generaţiile 1950-1960, dintre care unii au manifestat o îndrăzneală remarcabilă la cel de al III-lea Congres al USM, au acceptat funcţii administrative în Uniunea scriitorilor şi alte aşezăminte culturale, cu preţul unei „domesticiri” a talentului lor literar sub presiunea cenzurii şi autocenzurii.

În timp ce majoritatea scriitorilor se lasă absorbiţi de rutină sau dispar în anonimatul ierarhilor administrative, o nouă generaţie de scriitori îşi face apariţia la începutul anilor 1980, anunţînd efervescenţa literară şi „renaşterea naţională” care ia avînt sub imboldul politicii de perestroika şi glasnost. În aceşti ani ai celui de „al doilea dezgheţ”, revendicările cu caracter naţional înaintate de scriitori în 1965, şi înăbuşite vreme de două decenii, îşi fac din nou - dar ceva mai zgomotos - apariţia. Scriitorii se postează în avangarda „revoluţiei cu cîntece”, în timp ce USM devine epicentrul ei. Mînaţi de un elan în acelaşi timp democratic şi naţionalist, mai mulţi scriitori se angajează plenar în politică. Unii sînt aleşi deputaţi în ultimul Soviet suprem al RSSM şi primul Parlament al Republicii Moldova, declarată independentă în august 1991. Alţi scriitori aderă la începutul anilor 1990 la un partid naţionalist românesc[13], care militează pentru restabilirea României Mari în frontierele ei dintre cele două războaie.

            Ca în epoca „stagnării”, în anii 1990 scriitorii îşi pierd autonomia lor literară faţă de putere, cu singura diferenţă că, de această dată, ei o cedează de bună voie. De îndată ce expiră exaltarea „revoluţionară”, rolul scriitorilor „angajaţi” se vede marginalizat atît în spaţiul politic cît şi în cel literar. Spre mijlocul anilor 1990, o nouă generaţie de tineri scriitori îşi anunţă apariţia mai puţin prin opere literare originale, cît prin „manifeste” cu pretenţii post-moderniste şi critici vehemente la adresa scriitorilor din „vechea gardă”, adică cei ce s-au afirmat în anii 1960-1970. Absolvenţi la sfîrşitul anilor 1980 ai universităţilor moldoveneşti, iar, începînd cu mijlocul anilor 1990, şi ai universităţilor româneşti, aceşti noi scriitori se declară hotărîţi să o rupă cu trecutul sovietic şi totodată cu patriotismul „vetust” al confraţilor lor mai vîrstnici.

Două figuri emblematice ale literaturii moldoveneşti din epoca sovietică, Grigore Vieru şi Ion Druţă, primul stabilit la Bucureşti, militant inveterat al reunificării Basarabiei cu România, celălalt locuind vreme de cîteva decenii la Moscova, partizan declarat al specificităţii moldoveneşti, devin ţinta unor atacuri repetate din partea tinerilor grupaţi în jurul redacţiilor revistelor Basarabia şi Contrafort, nu atît pentru „anacronismul” poziţiei lor politice sau pentru tradiţionalismul operelor lor, cît mai ales pentru amalgamul pe care aceştia îl fac între vocaţia literară şi misiunea lor politică. Dornici să compenseze izolarea la care literatura moldovenească ar fi fost condamnată faţă de cultura românească şi cea europeană, tinerii „post-modernişti” se complac într-o literatură a absurdului, a neînsemnatului, a jocului gratuit. Dar astfel ei îşi atrag iritarea celor „vechi”, care profesează încă de la mijlocul anilor 1980 un model de literatură „edificatoare”. Aceste polemici intergeneraţionale nu fac decît să accentueze absenţa unei reale comunicări între confraţi asupra obiectului însuşi care defineşte statutul şi rolul lor de scriitori. Victime ale liberalizării pieţei literare după 1990, „tinerii” şi cei „vîrstnici” deopotrivă scriu şi publică foarte puţin. Un motiv în plus pentru unii dintre ei, „unionişti” sau „moldovenişti”, de a regreta anii în care se putea trăi din scris.

În loc de concluzie

            Elasticizarea intervenţiei statului în domeniul cultural de-a lungul anilor 1950 sînt o premisă puternică, care acţionează pe termen mediu şi lung, pentru o reorganizare a instituţiei scriitorilor moldoveni după nişte reguli proprii mediului literar. Acest fapt este însoţit – şi susţinut – de transformări sociale care se desfăşoară în sînul USM începînd cu anii 1950. În anii 1940, criteriile care structurează mediul scriitorilor moldoveni au o puternică încărcătură politică: apartenenţă geografică (transnistreni vs. basarabeni) şi politică (comunişti vs. „fără de partid”). Începînd cu anii 1950, în schimb, categoriile care determină într-o măsură mai mare ordinea socială a USM ţin mai degrabă de o logică proprie acestei instituţii: apartenenţa generaţională sau genul literar practicat (poezie, proză, critică etc.). Această dinamică socială observată în sînul USM se desfăşoară pe fundalul unor transformări care au loc în interiorul clasei intelectuale din această epocă, în urma refugierii unei părţi importante a intelectualilor activi sub administraţia românească şi a şcolarizării masive a populaţiei civile sub egida „revoluţiei culturale” cu scopul de a suplini în parte nevoile republicii în materie de „cadre” şi profesiuni intelectuale. Efectele (şi efectele perverse ale) acestui proiect voluntarist de democratizare a sistemului de învăţămînt – şcolarizare rapidă şi adesea parţială, „rurbanizare” generalizată a intelectualilor – nu întîrzie să pună amprenta pe structura socială a instituţiei scriitorilor şi pe producţia specifică a acestei instituţii: operele literare.

După tendinţele de „re-stalinizare” a administraţiei Republicii moldoveneşti de la sfîrşitul anilor 1950, chestiunea limbii şi a „moştenirii culturale” fac periodic obiectul unor noi controverse şi interdicţii. Între timp, oamenii de cultură – mai ales cei „oficiali” – continuă să lucreze la propagarea şi consolidarea unei identităţi moldoveneşti cu conţinut „sovietic”. Astfel, disonanţa dintre discursul-de-faţadă şi discursul-pentru-sine al oamenilor de cultură moldoveni asupra elementelor constitutive ale identităţii moldoveneşti se suprapune cu o ruptură care se lărgeşte cu timpul între sentimentul de apartenenţă cultivat în privat de elitele culturale moldovene, care explodează odată cu perestroika, şi percepţia de sine a maselor de moldoveni sovietici, educaţi să se perceapă ca atare de către aceleaşi elite culturale.

---

[1] Cf. Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX (La création des identités nationales. Europe XVIII^e-XX^e siècle), Iasi, Polirom, 2000 ; Smith, Anthony D., Nationalism and Modernism, Londres et New York, Routledge, 1998.

[2] Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire : Nations and Nationalism in the Soviet Union (1923-1939), Ithaca et Londres, Cornell University Press, 2001; Roy, Olivier, La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations, Paris, Seuil, 1997; Cf. Cadiot, Juliette, Le laboratoire imperial. Russie-URSS 1860-1940, Paris, CNRS Editions, 2007; Despre RASSM, cf. King, Charles, « The Ambivalence of Authenticity, or How the Moldovan Language Was Made », Slavic Review, Vol. 58, no 1 (Spring, 1999), pp. 117-142 ; King, Charles, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002.

[3] Campanie promovată de Andrei Jdanov, înalt demnitar sovietic, cu scopul de a subordona intelectualitatea sovietică dezideratelor politice ale Kremlinului din acea vreme şi de a instaura un control susţinut asupra teritoriilor anexate în 1940.

[4] Cf. Zubkova, Elena, « "L’Affaire estonienne" dans le contexte de la soviétisation des Pays baltes, 1949-1952 », Communisme, 2002, n° 70/71, pp. 181-198.

[5] Cf. Roy, Olivier, La nouvelle Asie centrale, ouv. cité ; Khalid, Adeeb, « Backwardness and the Quest for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective », Slavic Review, 2006, vol 65-3, p. 596.

[6] Conform sondajului  de opinie Etnobarometru, realizat de Institutul de Politici Publice (IPP) de la Chişinău în decembrie 2004 – ianuarie 2005, 86% dintre moldoveni / români din Republica Moldova consideră limba lor maternă « limba moldovenească ».

[7] Cf. Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009, în curînd în traducere românească. 

[8] Violenţa simbolică este un proces durabil de apropriere a unui sistem de valori şi de cunoştinţe conforme intereselor grupului dominant, proces în urma căruia aceste valori şi cunoştinţe sînt percepute ca fiind legitime. Cf. Bourdieu, Pierre, Langage et pouvoir symbolique, Paris, Fayard, 1999; Bourdieu, Pierre ; Passeron, Jean-Claude, La Reproduction, Éléments pour une théorie du système d’enseignement, Paris, Minuit, 1970.

[9] Politică de „discriminare pozitivă” aplicată de puterea sovietică începînd cu 1924 pentru a încuraja grupurile etnice autohtone din republicile sovietice, prin formarea şi promovarea „cadrelor” locale. Această politică este suspendată la sfîrşitul anilor 1930, în urma revirimentului prin care trece politica Kremlinului într-o direcţie puternic marcată de o concepţie naţionalistă pro-rusă. Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire, 2001, op. cit.

[10] Interviu cu Aureliu Busuioc, 23/12/2003

[11] Interviu cu Vladimir Beşleagă, 28/09/2005.

[12] Alexei Marinat, scriitor deportat în 1947 şi reabilitat în 1955, intervievat la 16/12/2003.

[13] Este vorba de Partidul România Mare, de orientare ultra-naţionalistă. După 1991, cîţiva scriitori moldoveni acceptă invitaţia de a adera la acest partid, devenind ulterior parlamentari pe listele PRM.

(Text publicat în CriticAtac, 20 august 2012) 

Odă fericirii, la moartea vedetelor

Voi încerca să schiţez sumar o reflecţie asupra fericirii – care îi macină, probabil, şi pe alţii – reflecţie pe care moartea recentă, intens mediatizată, a unei cântăreţe americane de muzică pop mi-a provocat-o, răscolindu-mi sentimente mai vechi, retrăite în ocazii similare. Întrebarea care stă la baza acestei reflecţii, venită fără îndoială dintr-o cunoaştere parţială şi mediată de ştirile de succes despre vieţile vedetelor, ar suna cam aşa: Ce le lipseşte acestor celebrităţi pentru a fi fericite? În aparenţă, acestea ar avea TOTUL, adică toate lucrurile pe care orice individ mediu şi cât de cât ambiţios şi le doreşte. Să le luăm pe rând: 1) Succes profesional şi mediatic? Bifez: îl au, cu prisosinţă! 2) Bunăstare materială? Din plin! 3) Frumuseţe trupească? – O, da! Poate că e prea multă? 4) Dragoste şi afecţiune? – Aţi mai văzut oameni cu atâţia admiratori sinceri şi devotaţi? De regulă, vedetele mai sunt înzestrate generos şi la capitolul inteligenţă, creativitate, charismă personală etc., virtuţi cu care oamenii de rând sunt dăruiţi mai cu zgârcenie. Şi atunci, revin la frământarea mea iniţială: ce le lipseşte acestor oameni pentru a fi cu adevărat fericiţi? Voi răspunde, retoric, cu o întrebare: poate că problema acestor eroi din Olimpul beaumonde-ului global este că, tocmai, nu duc lipsă de NIMIC? Pentru că au obţinut deja TOTUL şi nu mai au CE să-şi dorească? Or, sensul vieţii acestor celebrităţi, până a fi ajuns pe copertele revistelor glamour, nu a fost oare cumva tocmai această trudă metodică, strategică, neobosită de a-şi însuşi valorile enumerate? Poveştile cu vedete deprimate îmi revelează de fiecare dată deşertăciunea acestei goane după o fericire himerică, materializată prin câteva achiziţii palpabile.

Concluzia pe care o trag pentru mine nu este că fericirea ar fi iluzorie, ci că ea trebuie definită altfel decât prin obţinerea unor lucruri concrete sau valori imateriale. Fericirea, pe care o încercăm periodic aproape corporal, ar fi mai degrabă starea de bine pe care ne-o procură confirmarea faptului că ne găsim pe calea care ne duce către o fericire ideală, dar nu mai puţin adevărată. 

(Răspuns la ancheta "Ce-ţi lipseşte atunci când ai de TOATE?", revista Clipa, nr. 3, 2012)

Apel către societatea civilă şi clasa politică din Republica Moldova

(din partea unui grup de cercetători şi universitari în ştiinţe socio-umane) 

Semnatarii acestui apel, universitari şi/sau cercetători în ştiinţe socio-umane, ne adresăm societăţii civile şi guvernanţilor din Republica Moldova pentru lansarea urgentă a unei campanii de informare şi sensibilizare a populaţiei asupra avantajelor (morale şi civice) pe care le va aduce adoptarea Legii privind combaterea şi prevenirea discriminării (de acum înainte „legea antidiscriminare”), în vederea adoptării acestei legi într-un timp apropiat.

De cîteva luni încoace s-au radicalizat poziţiile din partea unei părţi a societăţii civile din Republica Moldova (apropiate bisericii ortodoxe, mai cu seamă Mitropoliei Moldovei) împotriva adoptării legii antidiscriminare, al cărei proiect este pregătit de aproape doi ani la guvern pentru a fi propus Parlamentului. În ultimul timp (de la începutul lui aprilie 2012), remarcăm de asemenea apariţia cîtorva apeluri venite din partea a numeroase asociaţii ale moldovenilor din diasporă (din ţările UE şi SUA) în sprijinul acestei legi.

Oponenţii legii antidiscriminare invocă motive morale şi religioase (persoanele aparţinînd uneia din categoriile prevăzute de legea antidiscriminare, aşa zisele „minorităţi sexuale”, sînt considerate „păcătoase” de către aceştia). De cealaltă parte, susţinătorii legii îşi bazează argumentele pe raţiuni civice, în special cea a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, evocînd totodată şi un considerent instrumental: dreptul la liberă circulaţie în spaţiul UE (pe care moldovenii îl vor putea dobîndi în urma adoptării legii).

Apelurile în favoarea legii antidiscriminare au venit pînă acum mai cu seamă din partea moldovenilor din diasporă (UE şi SUA), în timp ce luările de cuvînt împotriva legii au venit dinăuntrul ţării. Remarcăm că luările de poziţie venite din interiorul societăţii civile moldoveneşti în favoarea legii antidiscriminare au fost pînă în acest moment puţine şi izolate şi au avut un caracter mai degrabă formal (referindu-se la avantajul pragmatic pe care adoptarea legii îl va oferi cetăţenilor RM) şi totodată articulat într-un registru defensiv (ca răspuns la radicalizarea poziţiilor anti-lege).

Semnatarii acestui apel consideră că avantajele adoptării legii antidiscriminare sînt substanţiale şi directe, prin contribuţia ei la consolidarea unei societăţi mai drepte şi mai armonioase.

În cele ce urmează oferim cîteva argumente de ordin etic, civic şi istoric în susţinerea legii antidiscriminare. Nu insistăm asupra beneficiilor formale ale adoptării acestei legi – anume libera circulaţie în spaţiul UE –, acestea fiind în general cunoscute. Considerăm că axarea pe argumente extrinseci şi formale escamotează necesitatea reală, nemijlocită, a acestei legi în societatea noastră.


1)  Argument etic: Considerăm că legea antidiscriminare va contribui, în primul rînd, la înrădăcinarea unui principiu etic de empatie şi întrajutorare, care va asigura o convieţuire armonioasă în societatea noastră. Conform acestui principiu, este bine să-l ajuţi pe aproapele tău la nevoie şi mai ales pe cei care se află într-o situaţie vulnerabilă (persoane neajutorate sau aparţinînd unor grupuri defavorizate din anumite motive). Potrivit aceluiaşi principiu etic, este rău să dăunezi anumitor persoane, neglijîndu-le sau discriminîndu-le din motivul apartenenţei lor la o anumită categorie socială.


2)    Argument civic: Această lege va preveni diverse abuzuri din partea funcţionarilor publici şi angajatorilor faţă de toate categoriile de cetăţeni şi mai ales cele comise faţă de categoriile social vulnerabile din societatea noastră, contribuind în mod fundamental la edificarea unei societăţi drepte şi echitabile.


3)  Argument istoric: Poporul nostru a cunoscut într-o perioadă relativ recentă, în timpul regimurilor totalitare de diferite facturi, situaţii tragice cînd anumite categorii de persoane au fost stigmatizate şi exterminate din motivul apartenenţei lor la un grup etnic sau social minoritar (romii, evreii, persoanele cu dizabilităţi, minorităţile sexuale, „chiaburii”, „sectanţii”, ş. a.). Acele crime în masă ar fi putut fi evitate dacă societatea noastră de atunci ar fi cunoscut în prealabil un cadru  legal care să descurajeze actele de discriminare şi ar fi fost sensibilizată (prin educaţie şi alte mijloace de comunicare) asupra drepturilor tuturor persoanelor din societate, inclusiv ale persoanelor „minoritare”.
  

Oponenţii legii antidiscriminare consideră în mod implicit discriminarea şi umilirea persoanelor din anumite categorii vulnerabile vizate de lege ca fiind normale şi legitime, împotrivindu-se astfel edificării unei societăţi drepte şi armonioase.

Chemăm societatea civilă să ia poziţie în susţinerea acestei legi şi a principiilor de umanism şi dreptate socială care îi stau la bază. Facem apel, de asemenea, la reprezentanţii clasei politice din Republica Moldova de a contribui, prin mijloacele care le stau la dispoziţie, la o bună înţelegere în sînul societăţii moldovene a principiilor etice şi civice subiacente acestui proiect de lege.   

Pentru a vizualiza şi semna apelul, vă rog să accesaţi acest link:

http://www.petitieonline.com/apel_ctre_societatea_civil_i_clasa_politic_din_rep_moldova 

Dialog despre artă pentru artă, agitptop şi politică pentru politică

(Un dialog real între mine şi un intelectual de limbă rusă despre artă pentru artă, politicul ca obiect de inspiraţie artistico-literară şi literatura de propagandă, pornind de la un spectacol-performance de Nicoleta Esinencu).

OK:  Это же агитпроп.

PN: Nu... asta e pur și simplu... artă. Agitprop este atunci cînd faci artă pentru artă și te faci că plouă atunci cînd politicul nu-ți dă voie să respiri...

OK: Искусство для искусства, это агитпроп?

PN: Atunci cînd politicul nu-ți dă pace să trăiești... mi se pare normal să-ți sublimezi frămîntările într-o expresie artistică... de unde ai luat că arta trebuie să fie numai despre amor și despre amorul artei? Teatrul lui Brecht, Camus, Sartre, Meyerhold... nu ţi se pare artă? Dimpotrivă, atunci cînd scrii despre flori și cer albastru, în timp ce poliția politică îți bate la ușă, asta mi se pare o artă care nu face decît să consolideze ordinea politică stabilită... Înseamnă că îţi convine această stare de lucruri.

Arta e o treabă complexă, care poate lucra cu orice tip de material, chiar și cu politicul, atunci cînd politicul te insipiră cu adevărat. Agitprop este cînd scrii la comandă, contra plată eventual... Nicoleta nu-și face piesele la comandă, din cîte știu...

OK: Не думаю, что сегодня нам политикум мешает больше, чем мешал Толстому или Чехову.

Вон, в Саудовской Аравии вообще нет никаких выборов, никаких партий и газет. Вся власть в стране - религиозная, судебная, исполнительная и законодательная принадлежит одному человеку. Почему бы Николете не сделать спектакль? :))

PN: Îţi amintesc că Rusia face parte din regiunea noastră, iar armata rusă se află la 30 km de Chișinău...
Dimpotrivă, ţie îţi pasă mai degrabă de Arabia saudită și Libia, în timp ce la vecinii noștri imediați - ca ȘI LA NOI, de altfel - lucrurile nu merg deloc bine în ceea ce privește drepturile omului și respectul față de individ... Nicoleta - și alții alături de ea - nu fac decît să se solidarizeze cu acele forțe în Rusia cărora le pasă de asta... Ea și-a ales tabăra. Tu eşti în drept să ţi-o alegeți pe a ta.

OK: В 30 км от Кишинёва не российская армия, а пару батальонов миротворцев, которые там находятся по договору с РМ.

Положение в России примерно такое же как в других постсоветских республиках, почему меня должно волновать это больше, чем положение на Украине или в Киргизии? И потом, меня это может волновать как человека, как журналиста, но проза - это другое.

PN: Dacă tot veni vorba de artă pentru artă și agitprop, e interesant că în funcție de context, arta "pură" poate însemna lucruri diferite. La sfîrșitul sec. 19, începutul sec. 20, în Franța, „arta petru artă” (sau „poezia pură”) poate fi văzută ca un fenomen ce ţine de autonomizarea esteticului față de politic, religios, economic etc. În timpul regimului de la Vichy, tot în Franța, însă, revista Nouvelle Revue Française (condusă tour à tour de André Gide, Jean Paulhan, pînă la 1940, iar de la 1940, de Pierre Drieu La Rochelle - condamnat public în 1945 pentru colaboraționism) promova cultul unui fel de literatură „pură”, care, aşa cum susține cercetătoarea Gisèle Sapiro, ratifica tacit ocupația nazistă.

Pe de altă parte, în URSS, după război, Anna Ahmatova a fost acuzată, printr-o postanovlenie a OrgBiuro CC PCUS, că ar practica „literatură de salon”, „artă pentru artă”, „decadentism”, „estetism” etc. etc... În aceeaşi epocă, noi am avut un reprezentant mai puțin ilustru al literaturii moldovenești, Paul Mihnea, care s-a „refugiat” în literatură „apolitică” și la fel a fost acuzat de "estetism", "decadentism" etc. În contextul jdanovismului, deci, să scrii literatură „pură” însemna și un act de atitudine... Un act de atitudine putea fi şi să nu scrii pur și simplu, în timp ce alţii scriau la kilometru poeme închinate lui Lenin şi Stalin.

Cazurile de mai sus arată că „arta pentru artă” poate fi înțeleasă diferit, în funcție de gradul de presiune politică pe care o exercită regimul asupra scriitorilor și totodată de statutul atribuit scriitorilor într-un context anumit. În URSS scriitorul era numit pompos „inginerul sufletului omenesc”, prin urmare i se acorda o funcție de înaltă responsabilitate... Cum putea fi lăsat dară de capul lui?

Pînă la urmă, o operă literară sau artistică poate valora și pentru „mesajul” ei (politic de exemplu) doar dacă își confirmă pe deplin valoarea în plan estetic (printr-o ordine estetică internă). Altfel, poți scrie doar despre iubire, flori de cîmp și amorul artei, dar dacă o faci prost... Și invers, o literatură cu referințe politice poate să nu fie (doar) propagandă. Ceea ce face Nicoleta E. aspiră la o artă care ține în picioare, dincolo de „mesajul” ei politic sau civic.

OK: Это крайности. Никто не говорит, что писатель должен быть изолирован от реальности, но одно дело социальные произведения, скажем, Достоевского, а другое - роман Горького "Мать", где Горький не равен даже самому себе.

Le retour des cerveaux (témoignage)

Je ferai ce témoignage depuis un double statut: comme diplômé d’une université européene (en l’occurrence française – l’EHESS) retourné dans son pays d’origine; puis, en tant que coordinateur d’un programme académique – Academic Fellowship Program (HESP/OSF), qui se propose de favoriser le „retour des cerveaux” en Europe de l’Est.

J’ai eu la chance extraordinaire d’avoir fait des études (de Master/ DEA et de doctorat) dans une université occidentale prestigieuse, telle que l’EHESS. Les avantages ont été cruciaux: l’accès à une expertise académique de premier ordre (professeurs, bibliothèques, etc.), l’ouverture sociale et culturelle (accès à des patrimoines culturels nationaux et/ou universels, mais aussi pour avoir connu des personnes d’un univers culturel différent du nôtre et pourtant humainement tellement proches – avec lesquelles je continue à maintenir des relations étroites, de collaboration); enfin, paradoxalement, la distance à la fois géographique et mentale par rapport à la réalité et aux problèmes de mon pays d’origine (avec toutes ses crises économiques, politiques, culturelles, identitaires, etc.) m’a permis de voir d’une manière „éloignée”, moins engagée, à penser les crises et souffrances de la société moldave d’une manière plus objectivante – sinon objective – comme objet de réflexion, au lieu d’être moi-même mu et manipulé par ces crises multiples.

Le dernier avantage – d'ordre euristique – peut se traduire aussi en un risque psychologique et social pour l’étudiant étranger (de l’Est) dans une métropole occidentale, à savoir la marginalité et le dépaysement. A force de s’intégrer dans le milieu d’adoption, on cesse quelquefois de comprendre intimement – quasi inconsciemment, jusqu’à l’identification complète – notre société d’origine, avec ses malheurs et souffrances. On risque de devenir en quelque sorte des marginaux à la fois dans le pays d’adoption et dans celui d’origine. Ce risque persiste même lorsqu’on prend la décision ferme de rester (dans le pays d’adoption) ou de revenir (dans le pays d’origine).

Tous mes amis moldaves (en général les amis originaires de l’Europe de l’Est) qui ont pris la décision de rester dans le pays d’adoption (France ou Canada), même les plus intégrés au point de vue systémique (ayant des postes dans des entreprises importantes), continuent à vivre à la fois leur marginalité dans le système d’adoption et leur dépaysement par rapport à leur pays d’origine (la Moldavie). Le dépaysement va souvent de pair d’ailleurs avec une certaine forme de patriotisme, parfois exacerbé (à l’égard de la patrie d’origine): même installés dans des postes et statuts très confortables, mes amis continuent à être vivement préoccupés par tout ce qui passe en Moldavie, en politique comme dans leurs anciennes relations personnelles. Les réseaux sociaux sur l’Internet diminuent quelque peu leur dépaysement et leur offre un moyen d’exprimer et de faire agir leur sentiment patriotique. D’autre part, mes amis et collègues qui ont pris la décision (difficile, on le comprend) de revenir en Moldavie et qui ont essayé de se réinsérer dans les systèmes locaux restent eux-aussi des marginaux, parfois en dépit – ou en raison même – de leur position avantageuse, s’ils ont eu la chance de trouver un poste dans le système non gouvernemental ou dans des programmes internationaux.

Quand je suis revenu en Moldavie fin 2006, à la suite d’une décision non moins difficile (bien que prise d’avance), le contexte personnel m’y aidant, j’ai dû accepter des fonctions subalternes, mal payées, dans une université de Chisinau, écrivant entre temps, pour survivre matériellement, des articles pour un magazine à la mode. Ce faisant je cherchais une source de subsistance plus substantielle et plus stable. En 2009, lorsque, pour multiplier mes chances de réussite, j’ai commencé à chercher des possibilités de retourner en France ou au Canada, la bourse du programme Academic Fellowship Program – accordée par l’Open Society Institute aux enseignants moldaves ayant fait des études en Occident – m’a donné une raison sérieuse de rester.

Malheureusement, cette bourse a été interrompue au bout d’un an du fait que je n’ai pas eu l’intelligence de m’adapter à l’administration – oppressive, disons-le franchement – du département où j’ai été engagé. Soit dit en passant, les étudiants moldaves dans les universités occidentales ne s’attendent pas à ce qu’ils soient reçus comme des messies dans les milieux professionnels du pays d’origine. Tout en étant parfois surqualifiés selon les paramètres occidentaux, ces derniers font des efforts importants pour trouver un poste honorable dans leur pays, en usant de tous les capitaux sociaux qu’ils détiennent pour une réintégration quelque peu efficace.

Une conjoncture heureuse a fait que, en 2009, l’ancien coordinateur de l’AFP ait dû quitter le pays en me recommandant pour ce poste à la direction du programme. A l’issue d’une sélection, j’ai été nommé dans le poste de coordinateur de ce programme en Moldavie. Academic Fellowship Program m’a permis de pouvoir contribuer, muni de certaines ressources institutionnelles, au « retour des cerveaux » dans mon pays.

En tant que coordinateur de l’AFP j’essaie de trouver de bons candidats pour cette bourse parmi les diplômés moldaves de Master ou de Doctorat en occident et de les recommander à enseigner dans les départements partenaires ainsi que de veiller à la bonne activité de ces boursiers dans le cadre de leurs départements respectifs. A vrai dire, ce n’est pas une tâche facile. Souvent je dois faire du lobbying extrêmement compliqué pour convaincre un chef de département à accepter un candidat potentiel, possesseur entre autres d’un diplôme de Master et/ ou Docteur dans une université occidentale. Je n’y arrive pas toujours.

Tout ce témoignage n’y est pas pour victimiser les « pauvres » diplômés moldaves des universités occidentales qui font des efforts « désespérés » de réinsertion dans leur société d’origine. Au contraire, je crois qu’ils sont des privilégiés (malgré leur marginalité), en raison de leur haute qualification (qui leur donne des chances accrues d’une insertion professionnelle avantageuse, dans leur pays ou à l’étranger), de la connaissance des langues (qui leur assure l’accès à différentes ressources et une certaine ouverture culturelle), tout cela associé à une liberté de mobilité importante.

Ces outsiders privilégiés peuvent devenir les agents d’une « révolution tranquille » (pour évoquer une expression chère aux Canadiens francophones), capables de hâter la transition de leur pays vers une modernité et une démocratie confirmées et durables. La question est de savoir si leur pays est prêt à les accueillir.

(Ce texte a été présenté à la conférence « La fuite des cerveaux : comment faire revenir les jeunes diplômés dans le pays d’origine ? Stratégies et expériences » tenue le 1^er mars 2012 à ULIM, Chisinau).

Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale

Pe cînd asfalturile Chişinăului săltau sub îmbulzeala demonstraţiilor pentru limbă şi alfabet, iar teatrul de vară răsuna de versuri şi cîntece patriotice, eu treceam printr-o prefacere nu mai puţin năvalnică. Nasul şi fruntea mi se împodobiseră de coşuri, îmi creştea păr pe te miri unde, vocea, altă dată cristalină, îmi vibra ca unui ventriloc. Închipuiri ruşinoase îmi inflamau visele şi îmi zdruncinau echilibrul. În timp ce dorinţele – încă neînţelese – îmi sfîrtecau mintea şi trupul, cele mai temerare manifestaţii de stradă mi se păreau nişte jocuri de-a v-aţi ascunselea, iar cenaclurile din parcul comsomolist – nişte matinee de grădiniţă. Alături de bunii mei prieteni, jinduiam să nu mai încapă străzile de furia mulţimilor, să fie devastate clădirile guvernamentale în ritmuri supărate de Motörhead, să fie apucaţi de piept şi pălmuiţi fără cruţare toţi acei ocupanţi nesimţiţi – lua-i-ar trenul!

            Năzuinţele mele de primenire politică şi de trezire a neamului îşi găseau alinare în şederile prelungite la baie, consumate în tihnă, cu vinovăţie.

            Curtea de pe strada Pirogov, vizavi de universitate, se aşeza ani de-a rîndul în harta mea mentală aidoma unei ţări suverane, cu ordinea, graniţele şi cetăţenii ei, distinsă orgolios de curţile vecine. Podurile, saraiurile şi beciurile ogrăzii se orînduiau feliat, de parcă ar fi fost nişte lumi separate, mereu pe loc şi de fiecare dată dincolo. 

            Nimic nu părea să perturbe această ordine instaurată de vremi, înainte ca într-o zi de toamnă devreme să-şi facă apariţia un nou venit. Leonea, rebotezat pe dată Leo de către gazda sa, a adus, odată cu dezinvoltura măsurată cu care îşi aranja pe o parte chica blondă, un aer de noutate care a sedus în scurt timp tinerii locuitori ai curţii de pe Pirogov şi mai cu seamă pe mine. Preţ de o ţigară, Leo îţi putea înşirui un număr impresionant de grupuri heavy metal: Halloween, AC/DC, Exodus, Metallica, Megadeth, Slayer, Creator, Metal Church... De partea mea, eram imbatabil la numărul de discuri şi casete, pe care mi le aducea frate-meu de la colegii săi plimbaţi prin străinătăţuri sau pe care mi le înregistram vinerea la studioul semi-clandestin de lîngă berăria din vale pe banii cîştigaţi la returnarea sticlelor de lapte sau ulei. Cei doi ani diferenţă îi dădeau totuşi lui Leo un avantaj şi o autoritate clară faţă de noii săi prieteni din curtea de pe Pirogov. Eu, de exemplu, eram un profan desăvîrşit în materii pe care Leo părea să le stăpînească cu pricepere şi naturaleţe. Felul în care Leo trăgea fumul de ţigară, mai întîi în gură, iar apoi, după o scurtă pauză, direct în plămîn, pentru ca în cele din urmă să-l sufle meditativ afară, însemna în ochii mei imaginea însăşi a unei maturităţi în sfîrşit cucerite. La fel, băutul unei anumite cantităţi de bere sau vin fără a o da pe gît aiurea – slăbiciune proprie începătorilor – nu mi se părea o performanţă oarecare. Dar lucrul care făcea din Leo un adevărat bărbat – un mujic sadea – era familiaritatea lui cu un domeniu la care eu nu aveam acces decît prin puterea imaginaţiei şi a unei anumite îndemînări, perfecţionate cu timpul. Pînă la venirea lui, eram convins că icnetele şi zvîcnetele surde auzite ca în vis în puterea nopţii erau un privilegiu de care doar părinţii aveau drept să uzeze, în limitele sacre ale divanului din camera mică. Leo îmi răsturnă această înţelegere, descoperindu-mi pe dată noi orizonturi. Prietenia cu el mă invita într-o lume plină de promisiuni, în care mă grăbeam să-mi fac iniţierea, cu nelinişte şi voioşie.

Cu Dragoş, tovarăşul meu de clasă, e altceva. Cu el mergeam, după lecţii, în parcul Puşkin unde, aşezaţi pe o bancă picior peste picior, fumam, scuipam printre dinţi, trăncăneam de una alta, ne amuzam pe seama colegilor mai silitori, făceam filozofie de două parale, iar după ce terminam ţigările şi subiectele, ne holbam tîmp la şcolăriţe şi la oamenii sărmani ce-şi duceau drumul într-aiurea. La matematică, Lidia Mihailovna ne pusese în aceeaşi bancă. Zicea că de proşti ce sîntem n-avem decît să copiem unul de la altul. Încercase femeia şi nişte tactici pedagogice: mai întîi ne-a aşezat pe fiecare cu un elev mai răsărit, chipurile să ne mai dăm şi noi la brazdă. De unde? Poate că am mai prins noi la minte – că doar nu se putea să ne facem mai nătărăi decît eram? – numai că din contul tovarăşilor noştri de bancă, care se prosteau pe zi ce trece. Nu e vorbă, mai erau „proşti” în clasă, nu eram noi singurii. Igor, bunăoară, nu sclipea nici el la capitolul inteligenţă. Te-ai mira dacă ar fi putut deosebi pe sinus de cosinus sau un logaritm de algoritm. Profa de mate însă îl cinstea şi îl cocolea mai dihai ca pe unul bun, căci toată clasa ştia că Igor scrie poezii, de cînd i-au apărut cîteva versuri despre neam şi glie în Tînărul leninist. Conştient de propria-i valoare, Igor avea grijă să-şi întreţină aerul de poet inspirat, dîndu-şi chica eminescian pe creştet. Mai nou, se filmase şi într-un film, în care alerga în puţa goală pe plaja de la Sculeanca după o ţoapă cu vreo zece ani mai mare. O adevărată vedetă, ce mai!

            Iar eu cu Dragoş, dacă tot ne-au pus colegi de bancă, cît ne-a fost să ne facem şi tovarăşi de ţigară? Într-o după amiază, trăgeam cu el din greu din nişte ţigări bulgăreşti „Vega”, proaste dă-le naibii, slabe şi dulci de parcă ai fi fumat ceai, deşi arătau mai bine decît cele moldoveneşti, care dispăruseră de la un timp din vînzare. Fumam şi nu-mi găseam astîmpăr. Mă mînca de dimineaţă să-i spun despre descoperirea pe care o făcusem cu o zi înainte:

-    Leo zice că s-a frecat, pînă acum, cu vreo patru fetişcane, dintre care ultima era ţelkă[1], înainte de tăvăleală...

-        Da? - mi-o întoarce Dragoş scurt, cu neîncredere. Aşa zice? – Apoi, după un gît de fum: – Mare lucru!

-        Ţi se pare ceva... obişnuit?...

-        Nu ştiu, în curtea noastră mai toţi băieţii de mult şi-au lepădat fecioria prin poduri şi subsoluri: Nelu din prima scară, îl ţii minte?, şi-a pus-o cu Nataşa de la un etaj mai sus, încă pe cînd era în clasa a 8-a, iar ea cu un an mai mică... Aurel, fiul profei noastre de fizică, umbla cu alde Lilia şi soră-sa mezina vreo cîteva luni în şir, pînă cînd au fost prinşi „asupra faptei” de tatăl fetelor: Lilia a fost trimisă la Călăraşi, la bunei, care au dat-o la şcoala pedagogică, pe cînd cealaltă – lucru care nu se ştia la moment, era chipurile prea mică – a prins la burtă, după care Aurel a pus mîna pe o habă de răgaz şi a şters-o urgent la armată. Pînă şi Vadic, cel cu mîna scurtă, le-a avut pe toate la rînd, numai el ştie cum le apuca cu mîna cea teafără cu care se zice că strică nuci dintr-o lovitură... Iar Iana, cea de lîngă grădiniţă, care umbla boită încă din a treia şi purta sutien din a patra, şi-a tras-o cu toţi masculii din ogradă, în afară de Trofic, maidanezul, şi Nicanor Vsevolodovici, invalid de război şi paralizat bîrnă de la pîntece în jos...

-        Mda... bună treabă... - zic eu scuipînd flegmatic, ca să nu mă arăt impresionat din cale afară de toată tărăşenia asta. - Şi tu? Cu cine ţi-ai pus-o?

-        Păi da' ce eu? Că eu nu mi-o trag cu orice lepădătură. Am avut ocazia de nu ştiu cîte ori, dar n-am vrut eu să mă măscăresc cu prima ciufă... 

-        Adică încă mai eşti băiat, cum s-ar zice? - rînjesc eu, schimbînd ţigara în celălalt colţ de gură.

-        Îţi spun că n-am avut eu chef s-o fac chiar cu prima. Altminteri, aş putea, măcar şi azi...

-        Ei, azi..., vezi, nu te grăbi, să nu te umpli de te miri ce... Dar hai să vedem cine dintre noi doi o drege primul, pînă la 16 ani împliniţi...

-        E-he... Din aiştea-mi eşti! Bun! Batem palma! Dar vezi bine că eşti mai bătrîn decît mine cu vreo cîteva luni... Şi timpul avan mai trece... Hă-hă...

 

De la o vreme se legă de noi şi Tudor. Proaspăt transferat în clasa noastră de „fii” şi „fiice”, nu fără merit ce-i drept, fiind şi el nepot al marelui scriitor moldovean Vasile Vasilencu, dar acceptat cu rezerve de colectivul bine sudat al snobilor din clasa „A”, Tudor îşi găsise rost şi adăpost în găşculiţa noastră de terchea-berchea, în care putea barem fuma şi spune prostii cît încape.

            Afară se făcea tot mai cald, florile de pom îmbălsămau adierile de vînt, curţile îşi scoteau de la conservare putorile de ceapă degerată, gunoi zăcut, pişat de motan în călduri şi excremente uscate de om, iar feţele noastre se dichiseau cu noi şi noi coşuri şi tiuleie.

            După o jumătate de zi de şcoală, scurtată din contul orelor de chimie şi educaţie fizică, adunăm tustrei de cîte o bere „Jiguliovskoe” şi un pachet de ţigări „Orbita” (procurate de Dragoş, pe care nasul vişiniu şi proeminent îl făcea mai bărbat) cu gînd să ne retragem în una din curţile din spatele magazinului „Vilnius” pentru a cinsti această zi de primăvară. Aciuaţi pe o bancă, ne destupăm sticlele una de la alta, iar ultima cu cheia, ne aprindem cîte o ţigară – ce bună e de la al doilea fum, pe stomacul gol! Pe semne că aşa trăiau boierii pe vremuri: tot într-o satisfacţie. Ne dăm ghes la vorbe cu haz şi alte gogomănii încît pare că nimic nu ne mai lipseşte pentru o voie bună deplină, cînd auzim un scîrţîit de metal uzat. De cum ni se dă ochiul cu umbrele copacilor, zărim siluetele firave ale două fete – una brună, alta blondă – dîndu-se în scrînciob din ce în ce mai zgomotos. Le iscodim pe ascuns o vreme fără să ne întrerupem hazul. Spre mirarea noastră, una dintre ele se apropie şi ne cere, în rusă, o ţigară, apoi două, şi un foc. Asta da, măcar şi patru, că doar avem berechet, un pachet plin. Cu trei ţigări într-o mînă şi cu alta în gură, fata ne întoarce spatele şi se îndreaptă spre scrînciob, cu o mişcare domoală dar bine stăpînită, conştientă de privirile la care este supusă dindărăt. Această intruziune ne cam dă peste cap hîrjoana. Deşi încercăm să mimăm în continuare voia bună, pe feţele noastre stă imprimată pecetea unei preocupări crescînde. Ai zice că am fost scoşi la tablă cu lecţia neînvăţată. Mingea a rămas în terenul nostru şi deci, după toate regulile voleiului, se cade să o aruncăm înapoi, numai că jucătorii mei se feresc de ea ca de un cartof încins. Cîteva ocheade şi zîmbete aruncate de-a-v-aţi-ascunselea înspre terenul advers şi partida, care părea adineauri compromisă definitiv, e aproape salvată acum, şi încă în folosul nostru. Fetele ne fac semne clare cu mîna să ne apropiem şi să luăm loc lîngă ele, pe bancă: smotrite skol'ko mesta[2]. Nu sîntem pe culmile fericirii, dar de la aşa o invitaţie e şi greu să te eschivezi, decît dacă am lua-o ruşinos la picior, aşa că ne afişăm rînjetele de serviciu şi înaintăm. - Privet! A vas kak zovut? Menia Ira. A menia Olia[3]... Pesemne că arătăm jalnic de-a binelea: roşii ca nişte sfecle, rînjind din toate cariile, sugînd intens din ţigară – semn de bărbăţie curată, scuipînd pe jos şi apoi trăgînd cu piciorul cu prefăcută dezinvoltură, vorbind şi răspunzînd rar, în doi peri, dînd chipurile greutate fiecărui cuvînt. Vrînd probabil să ne uşureze sarcina, fetele ne pasează bancuri şi pătăranii din viaţă. Asta face să se destindă puţin ambianţa, aşa încît eu şi tovarăşii mei nu ne mai dăm rînd făcînd haz unul pe seama celuilalt şi spunînd bancuri porcoase, învăţate de la prietenii noştri mai vîrstnici. După un moment prelungit de tăcere, instaurat subit după o învălmăşeală de glasuri şi nechezaturi, Ira ne propune să facem o plimbare pînă la grădiniţa din preajmă. Din întîmplare, e grădiniţa în care eu şi Tudor ne-am petrecut tinereţile: acolo mîncam terciuri de griş cu lapte, iarna în curte vînam cu gura fulgi de zăpadă iar la matinee ne hlizeam pînă ne prăbuşeam de pe scaune. Adevărul e că această vizită în leagănul copilăriei noastre nu ne putea trezi în acel moment încordat sentimente nostalgice. La un colţ de stradă, Tudor surprinde o pauză să ne pună la curent că „plec acasă, ne vedem mîine”. Rămaşi în patru, adică 2 x 2, Dragoş, simţindu-se forţat de circumstanţă să formeze o pereche, preferă să o facă pe supăratul şi să o şteargă abrupt, englezeşte, pe cînd noi ne uităm întrebător unul la altul. Părăsit de prieteni în compania unor rusoaice sprinţare, mă las dus de val, adică pe unde le vine lor mai bine – în chioşcul grădiniţei, prin diverse curţi în căutarea ţigărilor, sărim cîteva garduri, apoi revenim pe banca din curtea cu scrînciob. Odată cu lăsarea întunericului mă trezesc cu Olia în braţe şi cu un sărut, dat şi luat pe furiş.
           Mama mă aştepta în poarta ogrăzii, palidă de nelinişte. Aveam sentimentul că îmi trădasem prietenii. Eram fericit.

Frecventam zilnic două şcoli. Odată sfîrşite lecţiile de dimineaţă, sub zîmbetele complice ale colegilor (şi rînjetele invidioase ale prietenilor), alergam fără întîrziere în curtea cu scrînciob, unde mă aştepta, de fiecare dată, începutul unei noi aventuri. Nouă ani de şcoală generală nu m-au învăţat atîtea pe cîte le-am aflat în acele după-amiezi de mai, petrecute cu Olia. 
           Toate disciplinele şcolare mi se păreau nişte fleacuri închipuite faţă de adevărata ştiinţă studiată în tovărăşia noii mele prietene. La umbra chiparoşilor din dendrariu, învăţam cu mult sîrg fizica atracţiei corpurilor şi chimia combinării fluidelor; geometria suprafeţelor curbe şi anatomia ţesuturilor moi; gramatica limbilor încolăcite şi analiza versurilor rostite în şoaptă. În una din pauze, care abia de ajungeau de o ţigară, Olia mă învăţă tehnica pupatului ţigănesc (poţelui po-ţiganski). Algoritmul e următorul: 1) ambii parteneri trag simultan un fum de ţigară (aprinsă în prealabil), 2) se apropie unul de altul pînă la adeziunea completă a buzelor şi 3) se sărută prelungit (cf. supra) în timp ce fumul le iese pe nări şi gură. Pînă atunci, habar n-aveam că ţiganii se pupă într-o manieră atît de anapoda. La capătul unei zile de şcoală, Olia – învăţătoare serioasă şi exigentă – avea grijă să-mi dea şi teme de acasă, pentru a-mi umple cu folos timpul petrecut (i.e. pierdut) fără ea. Printre alte sarcini, îmi dădea să citesc, în reversul reflecţiei în oglindă, semnele imprimate pe gît şi pe piept, şi să meditez îndelung, în fapt de seară, asupra înţelesurilor de profunzime ale întîlnirilor noastre diurne.

            Alteori, lucrurile spuse şi făcute de Olia îmi puneau la încercare ideile moştenite de-a gata din familie sau tocite la şcoală fără discernămînt. De exemplu, ea nu se împovăra cu false sentimente de datorie şi respect faţă de persoanele în etate. Cînd vreo bătrînică comenta pe un ton negativ plimbatul nostru pe străzi, agăţaţi unul de altul ca nişte haine prea largi, trăgînd zdravăn din fumul ţigărilor, ea le replica simplu, de peste umăr, să se care... nahui[4]. Pe cît de dură, pe atît de justă era ea faţă de semenii care îşi asumau o autoritate morală exagerată. În troleibuz, printr-un scuipat bine ochit, discret, pe spinare, Olia le pedepsea – cu indulgenţă – pe babetele ce coborau pas cu pas treptele vehiculului, clătinînd mecanic din cap şi bolborosind ceva dezaprobator la adresa comportamentului nostru. Atunci cînd se simţea nedreptăţită, nu şovăia să-şi facă dreptate, fără tam-tam şi surle. De ce unii erau înzestraţi cu de toate, în timp ce alţii erau condamnaţi să se mulţumească cu mai nimic? În drum spre casă, într-o seară caldă şi mirositoare de primăvară tîrzie, după o hălăduire prelungită prin parcuri şi uliţe, Oliei îi veni brusc să-şi reorienteze itinerarul, intrînd şi chemîndu-mă şi pe mine în una din curţile de pe Pirogov. În timp ce eu stăteam „de strajă”, Olia culegea cu o migală de colecţionar în rufăria lăsată la uscat de nişte oameni căpătuiţi de-a binelea (pe căi necinstite, fireşte).

            A doua zi îi stătea grozav tricoul cu decolteu larg şi scurtat cochet la talie. Ai fi zis că era făcut anume pentru ea. Mă întrebam la rîndu-mi, cu un fel de strîngere de inimă pe care n-o mai încercasem înainte, dacă şi ea era făcută pentru mine.                           

      

Doresc să o văd tot mai des. La o amiază, o fac pe bolnavul şi o şterg de la ultima lecţie, de franceză. Sînt sigur că o voi găsi la scrînciob. Dar greşeală: nici ţipenie de ea pe aici. O aştept: un sfert, juma' de oră... Nu vine. Se apropie un tip, simpatic, cu maniere afectate de puşcăriaş, şi îmi cere o ţigară. Desigur, poftim.

-        Doinu kurish', doinu piosh'...

-        I na doinu popadiosh'[5] - preiau eu dictonul, ca să întreţin comunicarea.

-        Am văzut că te plimbi cu ciufa aia blondă – se bagă el în vorbă.

-        A... - fac eu după o clipă de reflecţie, chipurile nu înţeleg despre cine vorbeşte. Da... Şi ce?

-        Îmi place gagica. E bună. V-aţi pupat?

-        Hm... - interjecţie care vrea să însemne „fireşte” şi totodată „chiar vrei să-ţi raportez totul?”...

-        Bun, - îmi rînjeşte tipul aprobator, - acum nu-ţi rămîne decît să i-o pui. N-o să-ţi fie greu s-o convingi, pe legea mea...

-        Da? Las-pe mine, că ştiu eu... – răspund eu evaziv, uşor iritat, ridicîndu-mă să plec.

            Mama se miră grozav văzîndu-mă la prînz acasă.     

Curtea de pe Pirogov e zguduită de valul deşteptării naţionale. Toţi vecinii discută cu încrîncenare despre limba noastră, călcată în plină stradă de mankurţi[6] şi ocupanţi; despre alfabetul care ne-a fost furat şi strivit de şinele tancurilor sovietice; despre marea şi munţii care ne-au fost amputate mişeleşte în patruzeci... Pe zidul de calcar de deasupra beciului, scrijelat intens cu tot felul de inscripţii de genul „Mircea + Dana = Love” şi „Heavy Metal Rock”, apăru peste noapte un nou mesaj, săpat gros: „Долой окупантов! (sic)”[7]. Nikolai Nikolaievici, alteori jovial şi volubil – „O, tioska! Nu kak, Val'ku za sis'ku diornul, ţap-ţarap?!”[8] – traversează acum curtea tras de spate şi sur la faţă de toate cîte se întîmplă în ultima vreme.

            Masa de scînduri de sub vişini, la care cîţiva ani în urmă nenea Aurel le povestea copiilor din curte isprăvile dacilor liberi şi ale voievozilor moldoveni, e copleşită acum de vacarm şi fum de ţigară. Viorel îşi apără cu înverşunare părerea potrivit căreia nu toţi ruşii ar fi ocupanţi: iată de o vorbă cei de la Irkutsk sau Novgorod, buni patrioţi ai ţării lor, ce treabă au ei cu noi? Ă-hă... – mă mir eu cu Radu de atîta naivitate. - Păi, da' cei care ne-au cotropit, ne-au înfometat şi ne-au ridicat buneii, de unde crezi că erau, dacă nu de la Irkutsk sau Novgorod?...

            Apariţia Oliei, secondată de prietena ei, ne ia pe toţi prin surprindere. „A, vot on gde! - i se adresează ea Irei brusc, zgomotos, şi apoi mie, fără menajamente: A ia tebia vsio jdu, priam' kak dura...”[9] Mă uit o habă buimac cînd la ea şi Ira, cînd la Radu şi Viorel, care se holbează de parcă ar fi văzut un extraterestru. „Hai, fraţilor, am şters-o...” - le-o arunc eu prietenilor după un răstimp de zăpăceală, lăsîndu-i să-şi rumege mai departe stupoarea.

Scuipă cu năduf şi înjură de mamă. E enervată rău. Zice că m-am comportat ca un prostănac la masa de sub vişini. Şi că prietenii mei se căscau la ea ca nişte tontălăi, zău... Ce era de capul meu? Şi apoi de ce n-am venit la scrînciob la ora înţeleasă? Încerc să mă justific, dar fără prea multă tărie. În fond, are dreptate. După un moment de tăcere mocnită, îmi smuceşte mîna cu putere şi, în semn de reconciliere, mă cheamă să intrăm în dendrariu printr-o scurtătură pe care n-o cunosc. Trecem cu toţii pe rînd prin gardul de sîrmă, de parcă uns înadins cu ulei tehnic pentru a pedepsi eventualii intruşi. Nici măcar pîrîul nu ne poate spăla de putoarea de garaj. Ne stropim cu apă pînă ne facem leoarcă. Ajunşi în valea cu chiparoşi, ne punem hainele la uscat şi ne întindem sub un soare tăcut şi leneş. Nu-ţi vine să crezi ce linişte poate fi aici, la doi paşi de centrul oraşului. Pîntecele Oliei miroase a flori uscate, a lapte acru şi a ulei de maşină.

            Mă trezesc de la un fum înecăcios de ţigară. Olia stă aplecată asupra mea şi îmi număra conştiincios alunelele.

-        ...Şase, şapte, opt... Scoate-ţi chiloţii... Nouă, zece...

-        De ce i-aş scoate? - mă arăt eu mirat, stîrnind chicotelile Irei.

-        Păi, nu vezi ce fac?

            O asigur că nu am alunele acolo.

-        Vei fi norocos, du-te-n-colo, - îmi spune ea cu prefăcută invidie. Fără cele din chiloţi am numărat şaisprezece.

            Ia te uită, îmi zic, exact atîtea cîţi ani împlinesc în cîteva zile. Să fie oare un semn bun?

-        Deja sînt... norocos, îi şoptesc eu la ureche cu o tandreţe de care nu mă credeam în stare.

            Pînă a o întîlni pe Olia nu mă excita deloc ideea de a pupa vreo tipă drept în buze, darămite să-i sug saliva sau să-i gîdil cerul gurii cu limba. Mi se părea greţos de-a dreptul. Aş fi preferat să o gîdil acolo, direct, în chiloţi.

-        Măi, voi plescăiţi şi clipociţi de parcă aţi fi o cascadă. E insuportabil! - se pune Ira pe urlat ca din senin.

            La un semn complice cu ochiul să o urmez, Olia îşi ia boarfele şi se îndreaptă înspre pîrîu, dîndu-i de înţeles prietenei că revenim îndată. La asta, Ira se oftică şi mai tare.

-        Aici cel puţin nu se vor mai auzi plescăiturile tale... - îmi zice ea, pregătindu-şi locşorul în iarbă.

            Ai crede că se pune pe ouat.

-        Hai vino. Ce-mi stai ca bradul?

            Ea mă vrea iederă, după cum pare.

            Ce gust ciudat au gurguii Oliei. N-am mai gustat vreodată ceva de genul. De parcă ar fi fost daţi cu ceapă coaptă şi zahăr ars. Habar n-am la ce mă aşteptam. Filmele văzute cu Leo la ore tîrzii în saloanele video de pe strada Iskra nu mi-au spus nimic despre ce gust au bănuţii fetelor.

            Ah, ah... - face Olia cînd ajung cu degetele între cracii ei. Păsărica lui vară-mea, pe care am cercetat-o de fir a păr în via lui tătuca, era cu totul altfel: puhavă, netedă, albă. Cea a Oliei e tare pe de-asupra şi se înmoaie pe măsură ce-ţi lunecă degetele pe crăpătură-n jos, printre floacele rare. N-o să uit niciodată mirosul ce-mi stăruia pe buricele degetelor, înmuiate în licorile Oliei. Îmi va aminti şi a doua zi că totul a fost aievea, că n-am inventat nimic. Încerc să-mi fac drum cu mădularul în văgăuna din care tocmai îmi scosesem degetul, cînd o auzii pe Olia şoptindu-mi „Vîş... vîş...”. Nu înţelegeam ce nu-i place – că doar nu vroia vişine la ora asta? -, încît nu vedeam altceva mai bun de făcut decît să perseverez, cînd aud, din nou, mai tare: „Vîşe... Suni vîşe”[10]... A! - mă dumeresc eu. Greşisem intrarea cu doar 1 cm. Ce complicată e natura umană! Văzîndu-mă pe calea cea bună, încep să mă plimb încolo-încoace, bucuros să mă aflu în pielea personajelor din filmele de la 10.00 seara. Figura unui tip mustăcios, cu privire sălbatică, iţită de după tufar, mă aruncă însă brusc înapoi în braţele Oliei. Îmi scot pe dată puţoiul, o apuc pe Olia de mînecă şi o luăm pe de-a dreptul la vale, într-o hîrjoană. Colcăie parcul de obsedaţi, ducă-se pe pustii!

            O ţinem tot aşa pe malul pîrîului pînă dăm de o casă părăsită lăsată pe jumătate în pămînt şi bine bîcsită cu stafii, asta se vede de la o poştă. Mă dădeam în vînt de mic după case şi poduri vechi. Eram sigur că voi descoperi o comoară într-o bună zi. Mă credeam Tom Sawyer. În podul casei, mă podidesc mirosuri de colb, hîrtii vechi şi plante uscate. Cînd mi se mai dau ochii, văd cît cuprinde vrafuri de ierbare vechi, aruncate alandala. Fascinat, îi fac semn Oliei să urce. Ne punem îndată pe răsfoit ierbare şi alte hîrţoage, în timp ce ea mă asaltează cu întrebări: De ce? Pentru ce? Cine? - De unde să ştiu eu? - Mă simţeam ca într-un cimitir de plante.

            Întorcînd cu frenezie paginile ierbarelor, Olia stîrneşte un nor de praf, că abia de mai vedeai ceva la un pas. O rog să o mai domolească şi atunci zăresc prin zidul de colb tăiat de o dîră de soare că încă nu-şi pusese chiloţii. Îmi amintesc ce făceam cu doar cîteva minute în urmă şi simt din nou acea ameţeală dulce şi apa care-mi umple gura. Îmi aştern atunci cămaşa printre hîrtii şi iarbă uscată şi o invit să se aşeze. Acum că-i ştiam gusturile şi mirosurile, n-o mai lungesc cu preludiul şi trec direct la treabă, căci nu aveai de unde şti ce ţăcănit îţi poate tăia calea pe nepusă veste. Cu cît însă mă agit mai abitir, cu atît mai greu lunecă. Iar cînd Olia mă roagă să mă opresc, mă întreb dacă n-am greşit cumva şi de data asta adresa.

-        Hei, stop! Încetează o dată! - mă somează Olia repetat, vizibil plictisită de ce i se întîmplă.

            Îmi trag pantalonii – şi suflul – cu conştiinţa că am făcut ceva de aiurea şi coborîm din podul în care nici acum, iată, n-am găsit comoara jinduită.

            În drum spre casă, mă însufleţeşte gîndul că îi voi povesti lui Leo toată isprava, cu rectificările de rigoare. Căci dacă nu povesteşti, e ca şi cum nici n-ai fi făcut nimic, nu-i aşa? Îl şi vedeam pe Dragoş ce faţă va face. În dreptul curţii noastre, îi spun Oliei să mă aştepte, cît doar să sustrag de acasă o rublă două. Văzîndu-l pe Leo fumînd sub vişini cu satisfacţie, tăbărăsc pe el şi-i strecor – aşa ca printre altele – despre ce grozav e să fii mujic. Toată povestea asta mă ambalează teribil, de parcă nu tot cu mine s-ar fi întîmplat. După vreo două ţigări fumate pe rupte, mai mult arse de la sine, Leo mă întrerupe la un semn de punctuaţie şi-mi propune, aşa ca apropo, ce ai zice de un film video? Păşind larg spre salonul de la Palatul Pionierilor – mai avem oare timp pînă la cel de la 8.00? – aud hăt din depărtare: Coolia! Colia! Abia atunci îmi pică fisa. E Olia. Aşa-mi zice ea: Colia. Se poate oare? E a doua oară cînd mi se întîmplă să o uit. Acum însă o uitasem pe cînd tocmai povesteam de ea... la timpul trecut. O trădasem, cum ar veni, de două ori.

Picioarele mă duc fără voie în curtea cu scrînciob. E ca şi cum aş încerca să mă întorc într-o vreme în care mă credeam fericit. Sau poate merg să închei nişte socoteli? Măcinat de astfel de gînduri, intru în curtea din spatele magazinului, unde o şi văd pe Olia. E singură de astă dată, fără Ira. Îmi pot permite deci să o fac pe neînţelesul.

            La umbra chiparoşilor, Olia îmi preia starea şi se pune pe confidenţe. E curios că pînă acum nu m-am interesat prea tare de viaţa ei.

            Mama Oliei e spălătoreasă la grădiniţa de pe Bernardazzi. Tatăl i-a părăsit după ce a stat la dubă vreo şase ani, timp în care an de an maică-sa îi aducea de mîncare şi veşti de acasă. Cînd i s-a dat drumul, nici n-a catadicsit să le vadă, nici pe ea nici pe mamă-sa. Şi dus a fost. Zice lumea că a umblat de colo colo, pînă a înfundat din nou puşcăria. Dar e mai bine aşa, pentru ea cel puţin. Ce folos că Ira are tată, că de fiecare dată cînd acesta se îmbată (cam în toată seara) se dă la ea, îi bagă mîna pe la ţîţe, în chiloţi, iar pe mă-sa o stîlceşte în bătăi. Tatăl Oliei era cumsecade, pe vremuri o învăţa să numere copeici, că asta o sa-i fie barem de folos în viaţă. „Dacă m-ar învăţa şi cum să-i fac, – zice ea – că pentru a-i socoti mă va duce mintea. Dar habar n-avea nici el, săracul.”

-        Maică-mea e moldoveancă – îşi continuă Olia mărturisirile, pe un ton de parcă ar spune că aceasta suferea de o boală ruşinoasă.

-        Păi, asta ar însemna că... vorbeşti... moldoveneşte? - o întreb eu, plăcut surprins.

-        Tata a ţinut să mă dea la o grădiniţă rusească; el era rus. Iar după ce a plecat tata, mama m-a dus şi ea la o şcoală rusă, să-mi fie mai uşor în viaţă, adică. Cînd eram mică îmi murmura la cap cîntece moldoveneşti, ca să mă adoarmă, iar cînd mă îmbolnăveam mai tare îmi bolborosea vrăji de ale ei, tot pe moldoveneşte.   

            Tace o habă, fumînd. Simt că vrea să-mi zică ceva mai dihai, despre ea. Vreau să o rog să înceteze. Doar nu e cazul să mi le spună chiar pe toate acum. Ce a fost a fost, iar acum sîntem tineri, voioşi şi viaţa ne e toată înainte! Ar fi trebuit să o opresc la timp.

-        Eram în curtea cea veche, anul trecut, la Malina[11]. Pe atunci abia de împlinisem 13 ani. Trăiam o dragoste mare, ca-n filme, dar a ţinut doar cîteva luni, pînă l-au luat la armată. După ce a plecat, nu-mi dădeam seama că am rămas singură faţă-n faţă cu o haită de cîini, flămînzi să se-nfrupte din dragostea pe care ei n-au avut-o. Atunci a apărut Oleg. El era mare şi puternic, dar prost ca o doagă. Prietenii îl foloseau după cum aveau chef. Şi mă plictiseam cu el de moarte. Cînd i-am spus că nu-l iubesc şi că nu mai vreau să fiu cu el, s-a înroşit tot, de credeam că o să mă plesnească. A doua zi, cînd veneam acasă, spre seară, în curte era o linişte de mormînt. Nu înţelegeam ce se întîmplă. Ai zice că era după bomba atomică. În scară au tăbărît pe mine vreo cinci. Trei mă ţineau, unul îmi flutura cuţitul la beregată, în timp ce altul îmi dădea să-l pup acolo. Era şi Oleg printre ei. Se uita ca boul. Aşa s-a răzbunat el pe neiubirea mea, de hatîrul prietenilor.

            Încerc să o liniştesc, îi zic că nu o voi părăsi, orice s-ar întîmpla. O rog să-mi spună – neîntîrziat – cine-s tipii, că am şi eu prieteni... Se uită la mine ca la un închipuit.

-        Eşti drăguţ, dar ei sînt mulţi şi răi, iar acum şi mai puternici. Ce-mi pare rău cu adevărat e că tu nu vei mai vrea să fii cu mine... Hm... hm... Şi bine vei face, pentru că dacă vor da de tine, nu te vor lăsa pînă nu te vor umple de sînge... Pentru că te-ai pupat cu o soskă[12] ca mine...

            Auzisem cuvîntul, mai ales printre băieţii din curţile vecine, dar nu l-am  înţeles niciodată prea bine. Îl foloseau, alături de alte cuvinte gen curvă sau suka[13], cînd vorbeau de rău anumite fete, pe care le doreau în taină. De asta nu-i luam prea tare în serios. Acum însă, iată-mă prieten şi iubit cu o soskă sadea, asumată. Culmea e că şi prietena ei Ira era la fel, chit că era virgină. Asta îmi cam dădea peste cap închipuirile despre viaţă şi lume.

Vreo trei zile am tot dospit în mine povestea asta. Hotărîsem să nu mai merg la Olia pînă mă dezmeticesc ce-i de capul meu. Dar nu pot. Se vede că tot la ea îmi caut dezlegarea.

            În scrînciob se joacă două fetiţe şi fac un zgomot de-mi sar timpanele. Una e medic, alta soră medicală. O păpuşă, dezmembrată, stă în scaunul scrînciobului, cu ochii daţi peste cap.

            Nu ştiu dacă vreau să o văd cu adevărat, dar nici de tipu' nu mi-era dor nici atîtica. Îi dau o ţigară. Şi foc.

-        Ce mai nou? I-ai mai pus-o...?

            Băi, oamenii ăştia chiar nu mai au altceva de făcut decît să urmărească cine cui i-a pus-o... Şi de cîte ori...

-        Hm, - mîrîi eu, să înţeleagă ce-o vrea.

-        Bravo! Eşti tare...

            Mă lipseam de aprecierile lui.

-        Acum îţi rămîne doar să rogi un prieten să-ţi „mîngîie” una peste faţă...

            Credeam că-şi bate joc de mine, dar tipu' părea serios.

-        Aşa, nu tare, cît să-ţi ţîşnească o picăturică de sînge... Şi-ai scăpat curat din toată treaba asta.

            Mă uitam la el şi nu-mi dădeam seama ce tot îndrugă.

-        Ce? Nu ţi-a spus-o nimeni pînă acum? Nu ştiai că e soskă... Şi că, deci, tu eşti – cum să-ţi zic? – kontakt...

            Pe asta chiar n-o ştiam. Şi nu cred că vroiam s-o ştiu. Pînă nu-mi va spăla cineva gura cu propriul meu sînge, ceilalţi vor evita să împartă cu mine o bucăţică de pîine sau vreun muc de ţigară. Devenisem contagios.  

Prieteni buni aveam destui. Acum îmi caut un călău de bună credinţă. În tot cazul vreau să rezolv treaba asta pînă a mi se duce de pomină noul meu calificativ. Între Leo şi Dragoş, nu stau prea mult pe gînduri. Pumnul lui Dragoş e mai uşor, e limpede. Dar zîmbetul sardonic de pe faţa acestuia i-ar presura loviturii niscaiva sare, din ceea măşcată, cu iod. Şi apoi dacă greşeşte ţinta din prima? Nu, ar fi prea umilitor... Leo pare mai înţelegător. El are un fel ţărănesc de a înţelege lumea prin care îşi rîde de toate aceste mofturi orăşeneşti.

            După ce mă ascultă preţ de o ţigară, Leo face o faţă de parcă toată această dănănaie abia dacă ar mai merita discutată.

-        O să-ţi aduc o carte, bună carte, în care scrie – chiar aşa şi scrie – că în America şi Europa de mult şi-o sug şi-şi dau limbi toţi pe capete. Şi nimănui nu i-a picat pînă acum măselele sau altceva de la atîta lucru. Uite, Mariana, prietena mea, ar ieşi că-i soskă şi ea, da? - că mi-a luat-o cu guriţa chiar din a doua seară. Şi eu la fel ar ieşi că-s ceva de genul, şi kontakt pe de asupra. Lasă prostiile, frăţioare. Du-te acasă, mănîncă bine, fumează o ţigară, culcă-te liniştit şi pînă dimineaţă uită de tîmpeniile astea.

            Rămîn buimac. Venisem la prietenul meu să-mi administreze un pumn în figură şi iată că mi l-a dat într-adevăr, bine ochit, drept în creştet. Bîigui un salut şi mă îndrept legănat spre casă.

            Îmi făcusem ca şi cum botezul. Devenisem un adevărat „mujic”.

E o dimineaţă luminoasă de mai. În curte se stîrneşte o hărmălaie de bîlci. Se adună de-a valma vechi prieteni din curte şi alţii din clasă. Unii desfac o lozincă lungă cît jumătate de curte, scrisă cu litere groase cît pumnul: „Unire, moldoveni!”, în timp ce alţii flutură un ditamai tricolor cu cap de bour. Apariţia mea ca din senin e întîlnită cu ţipete şi urale. Ne adunăm şi ne îndreptăm îndată cu toţii înspre teatrul de vară. „Haide, fraţilor, să nu ajungem noi chiar cei din urmă!” Sclipesc din toată faţa, glumesc şi rîd cu poftă. Toată lumea îmi surîde cu voie bună. Chiar şi miliţienii de la colţ de stradă se uită la mine, de sub şapcă, prietenos, cu un soi de respect. Unul dintre ei seamănă leit cu unchiul Saşa, surîzînd pe sub mustăţi. Odată ţîşnit în strada principală, grupul nostru se uneşte voios cu coloana de oameni ce venea dinspre statuia lui Ştefan cel Mare. După îndepărtata copilărie cînd, cu steguleţe şi baloane, mergeam de mînă cu părinţii la parada de 1 mai, mă simt din nou împlinit, corp comun cu întregul popor, ieşit cu mic şi mare să-şi celebreze deşteptarea şi să o vestească sus şi tare, să ajungă pînă şi la geamurile înalte ale Sovietului suprem şi ale Comitetului central, să răsune hăt pînă în mauzoleul lui Il'ici şi la steaua de rubin a Kremlinului, să străbată în lung şi în lat toată Uniunea de la Vladivostok la marea baltică, să se audă peste tot că moldovenii şi-au apucat, în sfîrşit, destinul în mîinile proprii. Preiau prieteneşte steagul de la confratele meu şi mă arunc cu el înainte, fluturînd văluros de-asupra mulţimii, cînd aud, din depărtări, din zări, de parcă dintr-o ţară străină: Cooolia!

---

[1]    Virgină (argou rusesc, n. a.).

[2]    „Uitaţi-vă cît loc e!” (în rusă, n. a.).

[3]    „Salut! Cum vă cheamă? Pe mine Ira. Iar pe mine Olia.” (în rusă, n. a.).

[4]    Înjurătură în rusă: „[du-te]'n-pulă”. (n. a.)

[5]    „Doină bei, doină fumezi şi la Doina nimereşti” (în rusă): zicală din folclorul sovietic chişinăuian, ce face referinţă la o marcă de ţigări moldoveneşti, un tip de băutură spirtoasă şi la cimitirul municipal, toate cu aceeaşi denumire: „Doina”. (n. a.)

[6]    Mankurt: Persoană înrobită, fără memorie şi fără demnitate. Cuvînt împrumutat dintr-un roman de Cinghiz Aitmatov, scriitor kirghiz, şi folosit pe larg în discursul patriotic din RSSM la sfîrşitul anilor 1980, pentru a desemna autohtonii care nu-şi mai vorbeau limba maternă. „Cel care supravieţuia îşi pierdea complet memoria şi devenea mankurt. Mankurtul era un rob perfect: nu cerea decît mîncare şi ceva haine, executa orbeşte poruncile stăpînului, nu stătea cu nimeni altcineva de vorbă, şi mai ales nu se gîndea să fugă sau să se revolte.” (Cinghiz Aitmatov,  O zi mai lungă decât veacul) (n. a.)

[7]    „Jos ocupanţii!”, cu greşeală ortografică în text (în rusă, n. a.).

[8]    „Ei, tize! Ce mai nou! Ai mai agăţat-o pe Vălica de ţîţă: ţap-ţap?” (în rusă, n. a.)

[9]    „A, iată-l unde e! Iar eu te tot aştept, ca o proastă, zău...” (în rusă, n. a.)

[10]  „Mai sus... Bag-o mai sus” (în rusă, n. a.).

[11]  Malina Mică, cartier popular în Chişinău (n. a.).

[12]  La propriu: biberon (în rusă); în argou: persoană care practică felaţia (n. a.).

[13]  „Căţea” (în rusă, n. a.).

(Publicat în revista Tiuk! nr. 33 / 2012)