Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa

După lansarea cărţii sale la Chişinău (16 martie, la Librăria 9), Petru Negură îşi prezintă pentru prima dată cartea sa „Ni héros, ni traîtres. Mes écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline” în străinătate.

La 11 mai 2009, a avut loc lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa, în cadrul congresului ştiinţific al Asociaţiei francofone pentru cunoaştere (Acfas). La eveniment au fost prezenţi mai mulţi profesori şi doctoranzi canadieni, interesaţi de tematica lucrării.

Domnul Mircea Vultur, cercetător la Institutul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, a pus în valoare la începutul reuniunii parcursul academic al lui Petru Negură. El a menţionat, printre altele, că P. Negură aparţine unei noi generaţii de tineri cercetători în ştiinţe sociale din Europa de Est.

În prezentarea sa, Petru Negură a scos în evidenţă dimensiunile „universale” ale cercetării sale, legate de modernizarea culturală, de relaţia dintre intelectuali şi putere într-un regim totalitar, de procesul de construcţie naţională într-un context imperial (colonial), valabile pentru cazul Moldovei (Basarabiei şi Transnistriei în sec. al XX-lea), dar şi al altor ţări şi regiuni din lume, în diferite contexte sociale şi istorice. Unele dintre aceste procese se regăsesc, de exemplu, în istoria Canadei francofone din secolele XIX şi XX, al cărui mediu intelectual a fost dominat politic de imperiul britanic şi, ideologic, de biserica catolică.

Walter Moser, directorul centrului de cercetare „Transferuri culturale” de la Universitatea din Ottawa, a fost interesat să afle semnificaţia titlului lucrării lui P. Negură. „ Mulţi consideră - a răspuns P. Negură, - că în timpul regimului comunist au existat atît eroi (intelectuali disidenţi, rezistenţi) cît şi trădători (colaboratori zeloşi). Or, pe mine m-a interesat care au fost criteriile etico-ideologice în funcţie de care un anumit grup îi califica pe unii drept „eroi” iar pe alţii „trădători”.

Nérée Saint-Amand, profesor la Universitatea din Ottawa, s-a arătat interesat de genurile literare practicate de scriitorii moldoveni din perioada stalinistă. Potrivit lui P. Negură, apariţia la mijlocul anilor 1950 în Moldova sovietică a primelor romane marchează un prim pas spre profesionalizarea şi depolitizarea literaturii moldoveneşti din acea epocă.

Spre finalul evenimentului, Lilian Negură, profesor la Universitatea din Ottawa, i-a sugerat autorului să-şi continue cercetarea pentru a înţelege efectele experienţei totalitare a scriitorilor asupra activităţii lor în perioada post-comunistă.

Autorul a anunţat, cu această ocazie, noul său proiect de cercetare asupra alfabetizării şi şcolarizării primare în Basarabia şi Transnistria în prima jumătatea a secolului al XX-lea.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa a fost cu siguranţă un succes şi o contribuţie în plus la difuzarea cercetărilor despre Republica Moldova (Basarabia mi Transnistria) în mediile academice occidentale.

 

Comentarii la cartea lui Petru Negură: Catherine Durandin şi Emilian Galaicu-Păun

Catherine Durandin:

Tînărul istoric moldovean, Petru Negură, şi-a propus să răspundă în acest studiu unei provocări ambiţioase. Conform propriei sale explicaţii, el studiază şi încearcă să înţeleagă relaţia dintre intelectuali şi o putere totalitară, anume cea stalinistă, între 1924 şi 1956. El îşi propune să discearnă procesul de construcţie naţională, anume a „naţiunii moldoveneşti”, sub o dominaţie străină, cea ruso-sovietică. Îndreptîndu-se în sfîrşit spre centru, Moscova, el se interoghează asupra felului în care s-a proiectat un model cultural – realismul socialist – spre o periferie... Republica moldovenească. 

Această provocare este înfruntată cu inteligenţă. Cartea este importantă prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text aduce o decriptare deopotrivă politică, socială şi culturală – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice, ruptura (pînă unde?) cu trecutul – de care avem astăzi nevoie pentru a descîlci firele complexităţii prezente. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate astăzi pentru Republica Moldova? Ce fel de legături cu Moscova şi Bucureşti? Ce fel de privire dinspre sine spre sine însuşi? (citat din Prefaţă) 

Emilian Galaicu-Păun:

Ai noştri tineri la Paris învaţă, îşi dau doctoratul, iar mai încoace şi debutează în volum pre limba lui Voltaire, şi nu la edituri obscure, ci la case cu adevărat mari, de-ar fi să citez studiul lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009. Însăşi Catherine Durandin, reputat istoric şi totodată coordonatoarea colecţiei „Aujourd’hui l’Europe”, semnează prefaţa, din care reţin: „cartea sa degajă un soi de certitudine absolută ce constă în a nu tranşa, a nu clasa, a nu-i califica drept eroi pe unii şi trădători pe alţii pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie pedagogică şi identitară.” (traducerea mea)

Cum este, aşadar, să faci parte dreaptă unor oameni de „sub vremi”, într-o perioadă a tuturor polarizărilor?! Luînd-o, apostoliceşte, de la origini: „La longue histoire d’une crise identitaire” este chiar primul capitol al studiului, căruia îi succed, urmînd logica evenimentelor, „La Bessarabie roumaine (1918-1940)” şi „Révolution culturelle” et „ingénierie sociale” en RASSM (1924-1940). Odată regăsindu-se, după război, într-o aceeaşi Uniune a Scriitorilor, transnistrenii („les nouveaux maîtres”, cum îi numeşte autorul) şi basarabenii, care au îmbrăţişat noua metodă de creaţie – realismul socialist –, îşi dispută aprig puterea, partida transnistreană pierzîndu-şi treptat poziţiile dominante pe măsură ce jdanovismul bate şi el în retragere. Se fac tot mai auzite vocile autohtone, nu neapărat înfeudate trup şi suflet partidului: „dacă n-au existat disidenţi propriu-zişi, descoperim totuşi, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai loiali îşi permiteau luxul anumitor libertăţi faţă de regim. Timp de mai mulţi ani (...), Emilian Bucov şi Andrei Lupan se opun concepţiei sovietice referitoare la limba literară şi la patrimoniul cultural”. Doar că, vai! „nici eroi (disidenţi), nici trădători (colaboratori zeloşi), în foarte multe cazuri, sunt unii şi aceiaşi indivizi care colaborează şi care rezistă”.

Ditamai cărămidă, volumul lui Petru Negură constituie o piatră de temelie pentru oricine vizitează Kremlinul (ca să nu zic Panteonul) clasicilor realismului socialist. 

Interviu în Stare de urgenţă despre cartea “Nici eroi, nici trădători…”

Acum cîteva săptămîni am asistat la un eveniment important, după părerea mea, pentru noi toţi: lansarea unei cărţi editate în Franţa care se doreşte a fi un ghid în ceea ce priveşte evoluţia literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Autorul, Petru Negură, doctor în sociologie, descrie în cartea sa Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)) viaţa scriitorilor din acea perioadă, confruntările şi negocierile care au avut loc între aceştia şi stat, felul cum au reuşit sau nu să facă literatură. L-am rugat pe Petru Negură să ne împărtăşească motivele care stau la baza scrierii acestei lucrări.    

Petru Negură, de unde ideea de a edita această carte?

Cartea care a fost lansată acum cîteva săptămîni la Librăria 9 este o versiune adaptată a tezei mele de doctorat la care am lucrat din 2001 pînă în septembrie 2007 (cînd am susţinut-o) la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) de la Paris.

Cu cine aţi colaborat la realizarea acestei cărţi?

În primul rînd am fost ajutat de Anne-Marie Thiesse, profesoară la EHESS, care a fost coordonatoarea tezei mele şi care, de altfel, a publicat în traducere românească la Polirom un studiu despre crearea identităţilor naţionale în Europa. Tot ea a făcut o amplă cercetare despre scriitorii francezi regionalişti din  prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost deci firesc să ne întîlnim. În lucrarea mea, am intersectat cele două preocupări ale doamnei Anne-Marie Thiesse: identitatea naţională şi scriitorii, adaptîndu-le la un sol „moldovenesc”, pe un teren îndepărtat de viaţa literară franceză. La fel, îi sînt recunoscător doamnei Catherine Durandin, istorică reputată şi coordonatoare a colecţiei „Aujourd’hui  l’Europe” la editura l’Harmattan, care a susţinut cu multă căldură editarea manuscrisului meu.

De ce anume în Franţa aţi editat această carte?

 Am editat-o în Franţa în primul rînd pentru că acolo am lucrat la teza mea de doctorat. Apoi, pentru a-i conferi o audienţă internaţională. Pentru mine este foarte important ca cercetătorii moldoveni să-şi facă cunoscute lucrările în afară, nu doar de către un public local. În ciuda unor percepţii comune, asemenea cercetări vin în întîmpinarea unui cert interes din partea publicului francofon, care este unul foarte deschis faţă de ceea ce se petrece în afara Franţei şi mai ales în această parte a Europei, uitată şi recent „descoperită”.

Care este publicul ţintă al acestei lucrări?

Este un public intelectual destul de larg, interesat de istoria socială, culturală şi politică recentă a acestei regiuni, în speţă de situaţia scriitorilor în epoca sovietică, de felul în care a fost constituită şi instrumentalizată identitatea moldovenească.

Care este scopul ce vi l-aţi propus publicînd acest volum?

Prin această lucrare am vrut înainte de toate să cunosc mai bine ce s-a întîmplat, cum s-au petrecut de fapt lucrurile în mediul literar din Moldova sovietică şi în Basarabia românească, din 1918 pînă la sfîrşitul anilor 1950. Pentru aceasta am cercetat vrafuri de arhive, am realizat interviuri cu unii scriitori care îşi mai amintesc de acea vreme, am citit şi recitit o sumedenie de file îngălbenite ale revistelor literare din epocă. Totodată, am vrut să fac cunoscute rezultatele acestei cercetări unui public interesat. Ar mai exista un motiv, secundar, al acestei cărţi, cel de a încerca să conving subtil că pînă şi experienţele istorice grele prin care am trecut se pot vedea şi cu alţi ochi decît cu ură şi victimizare. Aşa cum o indică titlul, n-am încercat să caut eroi sau trădători în acea epocă (deşi poate au existat cîţiva). Pentru mine a fost fascinant felul în care aceşti scriitori au interacţionat cu un stat opresiv, modul în care au rivalizat sau s-au solidarizat între ei şi, în general, cum au reuşit să supravieţuiască cît de cît onorabil, din punct de vedere moral, dar şi fizic, într-o instituţie şi un stat care pretindea să le controleze aproape în întregime activitatea profesională şi chiar viaţa privată. Aplecîndu-mă asupra urmelor lăsate de scriitorii moldoveni de-a lungul unei perioade pînă la urmă nu foarte îndepărtate, am descoperit un teren şi un univers fascinant, o lume copleşită de greutăţi, pe care azi abia de ni le putem închipui, dar şi o lume adesea extrem de emoţionantă prin strategiile de supravieţuire morală, dar şi prin legăturile afective pe care aceşti oameni le cultivau între ei şi prin operele pe care le scriau, pentru public sau pentru „sertar”.

Doriţi să editaţi cartea şi în limba română, pe cînd anume?

 Da, îmi doresc acest lucru foarte mult. Încă nu am primit o decizie finală în acest sens, dar presupun că ar putea să apară la o editură românească în aproximativ un an. 

Moldovencele: „nici supuse, nici curve”?

Masă rotundă cu: Vadim Pistrinciuc, lector USM, Alina Budeci, psiholog, ONG “La Strada”, Svetlana Chintea, psihopedagog, ONG „La Strada”, Leontina Vatamanu, regizor, OWH Studio, Dumitru Crudu, scriitor, jurnalist la Radio Europa Libera, Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalist, moderator).

Autori: Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Publicat în Stare de urgenţă, nr. 12. 

„Ni putes ni soumises” – „Nici curve, nici supuse” – aşa sună denumirea şi totodată sloganul unei mişcări feministe care s-a lansat recent şi cu răsunet pe piaţa societăţii civile din Franţa. După cîteva decenii de activism feminist în occident, franţuzoaicele se vor, astăzi mai mult decît ieri, eliberate şi totodată morale.

Dar cum stau femeile moldovence la aceşti doi parametri? Acum un an, cu ocazia unei serbări de 8 martie, aflîndu-mă într-o societate veselă a unor colegi de lucru, lansasem, mai mult în glumă decît pe bune, că a venit timpul pentru femeile moldovence să se elibereze o dată şi odată de sub povara opresiunii masculine. Urarea mea a stîrnit un soi de jenă şi chiar suspiciune printre bărbaţii de faţă, dar şi în rîndul reprezentantelor feminine, majoritare la această reuniune (şi în instituţie, în general). Mesajele feministe, atunci cînd acestea străbat pe filiera ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale, sînt privite în Moldova ca o ciudăţenie, dacă nu ca un soi de perversiune. Şi asta nu pentru că femeile nu ar avea ce revendica în Moldova. Departe de mine gîndul! Femeilor li se rezervă, şi acum ca odinioară, muncile cele mai prost plătite şi mai slab calificate (şi asta în ciuda nivelului lor de şcolaritate în medie superior bărbaţilor). Femeile sînt în continuare angajate pe post de slujnice la propriul domiciliu, full-time dar fără contract şi salariu. În sfîrşit, femeile sînt supuse constant şi pretutindeni unor violenţe domestice de tot felul. Fiind acceptate ca naturale, normale, legitime, de femei şi de bărbaţi laolaltă, inechitatea şi violenţa care stă la baza raporturilor dintre genuri trec neobservate pur şi simplu, cu excepţia celor care depăşesc o anumită limită de „bun simţ” (adică atunci cînd se lasă cu sînge). Nu am de gînd să victimizez prea mult femeile, doar că nu pot să-mi ascund mirarea în faţa supuşeniei exemplare a femeii moldovence, docilitate care pe semne că a ajutat-o foarte mult să reziste onorabil „dominaţiei masculine”. Sînt aşadar supuse moldovencele? Vă las să judecaţi dvs.

Cel puţin nu sînt „curve”, îmi veţi replica neîntîrziat şi cu bună dreptate. Îmi veţi vorbi de cumsecădenia tradiţională, de curăţenia sufletească şi trupească proverbială a femeilor de la noi. Bine, şi atunci de ce oare sîntem primii în top la capitolul export de carne vie?

Pentru această masă rotundă am luat un subiect care stă mereu deschis pe biroul diverselor organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, pentru că mi se pare revelator în privinţa situaţiei femeilor din Moldova (şi din alte ţări din „sud”). Dincolo de sărăcia endemică şi de alţi factori obiectivi care stau la originea traficului masiv de femei care îşi ia avînt din ţara noastră cu destinaţii finale diverse, mi se pare că acest fenomen nu va lua capăt decît după o răsturnare crucială în vieţile şi minţile noastre în privinţa condiţiei femeii, cu preţul unei „revoluţii feminine”, dacă doriţi. Altminteri, moldovencele noastre riscă să rămînă ŞI curve, ŞI supuse...

Vă las să urmăriţi discuţia de mai jos şi să mă contraziceţi, dacă puteţi... Plecăciune.

Petru Negură: În unele ţări, destul de civilizate, prostituţia este legalizată. N-ar fi asta o soluţie pentru rezolvarea unui şir de probleme legate de acest fenomen şi care decurg tocmai din ilegalitatea lui? S-o spunem pe şleau: atîta timp cît există bărbaţi înzestraţi cu testosteron, această străveche meserie nu va dispărea. Iar prostituţia fiind strict legată de traficul de fiinţe umane, îmi permit să cred că rezolvarea primei probleme ar duce la soluţionarea celei de a doua. Ce ziceţi?

 Alina Budeci: Prostituţia este o meserie care, deşi nu foarte onorabilă, este practicată fără constrîngere directă, e o prestare a unor servicii în schimbul unei anumite plăţi. În cazul prostituţiei ordinare, femeia îşi poate alege clienţii, orele de lucru, modul în care îi deserveşte. În cazul traficului cu fiinţe umane este vorba de o formă de sclavagism; unele femei bănuiesc ceea ce li s-ar putea întîmpla, lucrurile iau însă întorsături mult mai grave pentru ele: sînt bătute, maltratate, umilite şi deposedate de actele de identitate. În ţările în care prostituţia este legalizată există riscul ca acest fel de sclavagism sexual să fie tolerat, fiind calificat drept prostituţie.

Vadim Pistrinciuc: Există totuşi o relaţie între prostituţie şi trafic. Pentru că deseori prestarea serviciilor sexuale nu este o opţiune liber consimţită, ci mai degrabă este forţată de anumite probleme materiale.

P.N.: În cazul în care prostituţia ar fi legalizată, ca în cazul Olandei, iar prin legalizare înţeleg un control riguros exercitat de către stat în această sferă, nu credeţi că fenomenul traficului de femei şi-ar reduce din amploare ?

A.B.: Traficul apare şi se dezvoltă atunci cînd se întîlnesc cererea şi oferta. Întotdeauna a existat o cerere pentru serviciile sexuale, pentru munca prost plătită etc. În cazul traficului sexual, fetele-victime mărturisesc că au fost supuse unor perversiuni greu de imaginat. Cîtă vreme va exista cererea unor servicii sexuale perverse, va continua să existe şi traficul de femei.

V.P.: Adică legalizarea prostituţiei nu exclude neapărat traficul de femei şi cu atît mai puţin violenţa asupra lor.

A.B.: În plus, legalizarea prostituţiei va atrage după sine imediat şi nişte taxe fabuloase pentru respectivele servicii.

Natalita Efros: Dar poate că impozitarea acestui serviciu le va permite automat celor care îl prestează să facă o selecţie mai exigentă a clienţilor şi să impună un mai mare respect pentru ceea ce fac?

Dumitru Crudu: Traficul ar putea să dispară dacă femeilor li s-ar oferi locuri de muncă cu salarii onorabile. Iar astfel ele nu vor mai fi nevoite să plece peste hotare, căzînd în plasa traficanţilor.

N.E.: Cine de fapt sînt victimele traficului în scopuri de prostituţie, doar fetele tinere?

Svetlana Chintea: Nu, există multe victime printre femei mature, care au acasă familie şi copii.

Leontina Vatamanu: Am cunoscut situaţii în care au fost traficate şi maltratate femei care nu corespund tipajelor cu care sîntem obişnuiţi; nu femei tinere şi „sexy”, ci simple ţărance, sărmane, care nu înţeleg în ce joc de noroc au nimerit.

P.N.: Probabil cea mai expusă categorie sînt totuşi fetele de pînă la 25 ani, nu?

A.B.: De fapt, acest grup de femei este cel mai vulnerabil, cel mai uşor de manipulat.

S.C.: Asta pentru că ele nu au un serviciu, de cele mai dese ori nu au decît studii gimnaziale, în scurt timp apare şi oferta – tentantă –, pe care nu o pot refuza din motivul că nu sînt satisfăcute de condiţiile materiale în care trăiesc. Se trezesc într-o ţară străină, sechestrate şi impuse să se vîndă.

N.E.: Dar putem oare admite şi faptul că ele sînt conştiente de ceea ce fac, optînd pentru soluţia care le stă la îndemînă – plecarea –, fără să facă eforturi de supravieţuire în ţară.

V.P.: Trebuie să le vedem ca pe nişte victime ce nimeresc în mreaja unor escroci care speculează vulnerabilitatea lor. Traficul de femei în Moldova este un fenomen provocat de alte două probleme: pe de o parte atitudinea prea tolerantă a societăţii per ansamblu faţă de acest fenomen, iar pe de altă parte sărăcia şi lipsurile economice.

P.N.: Mie mi se pare că anume sărăcia a şi provocat la rîndul ei toleranţa faţă de prostituţie şi neglijenţa faţă de pericolul traficului.

A.B: Partea proastă a lucrurilor este că odată întoarse acasă din Turcia sau Emirate, aceste femei sînt automat etichetate, stigmatizate, discriminate de compatrioţii lor.

P.N.: Adică sînt numite „curve”...

A.B.: Da, în loc să fie privite ca nişte victime.

V.P: Frustrate şi dezamăgite de această reacţie din partea societăţii şi de neglijenţa complice a funcţionarilor, angajaţi de fapt să le protejeze sau să prevină fenomenul, ele sînt aruncate, din nou şi din nou, în reţelele traficului.

N.E. Pe de altă parte, cum pot fi înţelese acele femei care au trecut prin calvarul traficului, dar care riscă şi merg a doua sau a treia oară în căutarea norocului pierdut? Am auzit că asemenea cazuri de „recidivă” nu sînt rare.

S.C. Acest lucru poate fi uşor de explicat: în aeroport femeia victimă este preluată de poliţie, este anchetată şi înjosită ore în şir. Acasă e aşteptată de un soţ gelos şi brutal, copilul îi devine străin şi indiferent. Pe moment, ea nu vede altă soluţie decît plecarea. Şi dacă nu i-a mers în Turcia va încerca în Rusia, iar acolo experienţa se repetă.

D.C.: Eu de fapt cred că multe dintre ele îşi dau bine seama ce le aşteaptă şi ce vor fi nevoite să facă.

V.P.: Mai degrabă ele aleg între două rele, or dacă aici, la ele acasă, nu sînt acceptate, ele îşi caută norocul în altă parte.

D.C.: De multe ori ele simulează şi se dau drept victime, pentru a fi compătimite. Am întîlnit astfel de persoane atunci cînd am montat spectacolul „A şaptea Cafană”.  Unele aşa zise „victime” ştiau dinainte la ce merg, după care se dădeau drept victime.

S.C.: Asta de fapt este o consecinţă a traficului: victima îşi conştientizează starea abia după ce nimereşte în această situaţie.

A.B.: Aceste femei sînt puse în situaţia de a lupta încontinuu, o luptă între viaţă şi moarte. Ele sînt nevoite mereu să aleagă: fie că prestează servicii, fie că refuză, dar în acest caz sînt bătute, torturate. Aşa îşi trăiesc viaţa cîteva luni, un an sau mai mulţi. Lecţia pe care ele o învaţă acolo este că nu te poţi încredere nimănui.

N.E.: Am cunoscut o tînără care a fost traficată de trei ori în Dubai. Deşi a suportat un şoc psihologic teribil, a fost atrasă din nou în trafic.

A.B.: Atunci cînd se lasă “prinse” pentru a doua, a treia oară, ele mizează pe reuşită. Consideră că ştiu cum să acţioneze de această dată, cum să se ferească de experienţele traumatizante prin care au trecut înainte.

V.P.: Într-o astfel de situaţie ele subestimează capacităţile de recrutare ale reţelelor de trafic care, de altfel, îşi schimbă de fiecare dată strategia. Controlul, metoda de convingere se modifică.

P.N.: Mă frămîntă bănuiala că ele totuşi sînt sclave înainte de a se pomeni traficate. Sînt oprimate, maltratate la ele acasă, de părinţi, de soţ, discalificate, discriminate de societate. În astfel de condiţii, devii o pradă uşoară în plasele traficanţilor.

S.C.: Da, acest model moştenit din familie le urmăreşte pe tot restul vieţii. Necunoscînd alt tip de relaţii în familie, sînt obişnuite cu bărbaţi brutali, opresivi.

V.P.: Există şi cazuri cînd victima vine dintr-o familie „bună” şi care se lasă „seduse” de metodele tot mai şirete de recrutare, care le subjugă. Dacă în anii 1990 traficanţii se ascundeau în spatele firmelor turistice, acum ei îşi caută complici şi colaboratori printre prietenii şi cunoştinţele potenţialelor victime.

N.E.: Din păcate mai sînt şi cazuri cînd femeile anterior traficate, colaborează cu reţelele de traficanţi şi le livrează marfa, aplicînd aceleaşi metode de recrutare în care ele au picat înainte.

A.B.: Astfel de situaţii au loc atunci cînd traficantul îşi şantajează victima, îi spune că va putea merge acasă doar dacă va aduce în locul ei alte trei persoane. Tentaţia este puternică...

D.C.: Lucrînd la spectacol, am vorbit cu cîteva femei traficate şi mi s-a creat impresia că între victime şi traficanţi există un soi de complicitate, un fel de dependenţă ca între stăpîn şi servitor. Femeia ştie dinainte la ce merge, iar traficanţilor nu le este prea greu să le recruteze.

V.P.: Mai degrabă e vorba despre un fel de naivitate, un grad redus de înţelegere a riscurilor. Aici mai intervin şi anumite probleme de personalitate şi de ordin social. În lipsa unor oportunităţi atractive, ele cad uşor în capcană.

L.V.: Toate aceste lucruri se întîmplă şi pentru faptul că nu facem destul pentru a le schimba. Nu facem ordine aici la noi şi nici nu ne revendicăm drepturile. Ne pare mai uşor să dăm patru mii de dolari, ca să ajungem undeva departe sub roţile tirurilor sau sigilaţi în vagoane. Acceptăm prea uşor un mod de viaţă care ni se impune fără să căutăm soluţii aici pe loc.

Leontina Vatamanu

Vadim Pistrinciuc

Dumitru Crudu

Alina Budeci

Svetlana Chintea

Petru Negură

Apariţia cărţii mele Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)

Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, 2009, 420 pagini, preţ 38€ (aprox. 540 lei). Preţ promoţional la lansare: 500 lei.

 

 

Cartea lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, îşi propune să discearnă contextul social şi politic al genezei şi evoluţiei literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Ea studiază multiplele mize şi interese individuale şi de grup care s-au intersectat în procesul de creare a acestei literaturi. Scriitorilor moldoveni li s-a atribuit misiunea de a adapta un model literar străin (realismul socialist) la un context cultural local. Această încercare de adaptare s-a desfăşurat cu preţul unor anumite tensiuni şi concesii, pe de o parte şi de alta, între scriitorii înşişi (şi diferitele grupuri de scriitori care formează Uniunea scriitorilor moldoveni în diferite perioade), puterea sovietică (centrală şi republicană) şi publicul ţintă al acestei literaturi. Formarea literaturii moldoveneşti sovietice are loc într-o perioadă în care societatea sovietică - şi cea moldoveană în particular – trece printr-un proces amplu şi dificil de prefaceri, care pune amprenta pe structura şi conţinuturile acestei literaturi. Adresîndu-se unui public numeros, realismul socialist în versiune moldovenească îşi asumă un rol activ în formarea identităţii etnice şi civice a populaţiei autohtone din Moldova sovietică. A reuşit oare acest proces de construcţie identitară? – se întreabă la final autorul cărţii. 

Igor Creţu: „Multe lucruri bune s-ar fi putut face, dacă am fi avut mai multă îndrăzneală”

(Publicat în Stare de urgenţă, nr. 9, ian. 2009)

M-am întîlnit cu traducătorul şi scriitorul Igor Creţu în aprilie 2004, pentru a-l ruga să-şi împărtăşească amintirile despre viaţa literară din Moldova sovietică în anii 1940-50, despre raportul de forţă adesea covîrşitor pe care scriitorii moldoveni l-au avut cu autorităţile de atunci, despre negocierile şi compromisurile pe care aceştia le-au făcut cu organele de partid şi de securitate şi cu propria lor conştiinţă. Deşi m-a tratat cu multă bunăvoinţă, I. Creţu n-a acceptat să înregistrez interviul. Am luat deci note cu o osîrdie studenţească. Vă propun spre lectură „stenograma” acestei convorbiri (reconstituită post factum), pe care o cred un document esenţial pentru a înţelege istoria încă recentă a intelectualilor moldoveni.

Tatăl meu a fost de trei ori senator în Parlamentul României. Eu am fost ofiţer în Armata română, dar am avut norocul să fiu trimis în luptă, cu brigada de ostaşi pe care o conduceam, în ziua cînd regele Mihai a dat ordin să îndreptăm armele împotriva nemţilor. N-am luptat deci niciodată cu armata sovietică, ceea ce ar fi fost pentru mine fatal odată reîntors în Basarabia. Mi-a surîs destinul în acel moment, care mi-a marcat viaţa. Originile mele deci şi gradul de sub-locotenent pe care îl aveam în Armata română, printre altele, au făcut din mine o persoană vulnerabilă faţă de regimul sovietic. În 1945 a fost dat ordinul de repatriere a celor care erau consideraţi cetăţeni ai Uniunii sovietice. Deşi mi s-a propus să mi se facă acte false cu alt nume şi să rămîn în Ţară, eu fiind basarabean m-am supus acestui ordin, spunîndu-le superiorilor mei că am doi părinţi bătrîni în Basarabia şi trebuie să am grijă de ei.

În 1946 am intrat la universitate într-o grupă cu Ion Osadcenco, Baca Deleanu, Alexei Marinat, Kramerman (un evreu care ulterior a emigrat în Occident şi a fost chiar prezentator la Europa liberă, semnînd ştirile despre Moldova cu pseudonimul Sîngurel) şi alţii, cu care am format un cenaclu literar. La acest cenaclu eu treceam o vreme drept un fel de lider (deşi neales de nimeni). Iar pentru că acest cenaclu a început să adune tot mai multă lume, cei de sus au hotărît să-l suprime. Pentru asta l-au trimis pe Iosif Balţan de la Uniunea scriitorilor. Iosif Balţan era un scriitor care, deşi transnistrean, nu era o figură cu totul inabordabilă. El avea de altfel o cultură evreiască veche, cunoştea foarte bine vechiul Testament. Cînd a venit la noi, acest Iosif Balţan a zis că trebuie să desfiinţăm cenaclul pentru că aici se discută chipurile prea multe lucruri. „Tovarăşe Balţan – i-am spus eu atunci -, cum putem desfiinţa cenaclul fără să-l fi înfiinţat de fapt vreodată?” N-a ştiut pe moment ce să-mi răspundă. În cadrul acestui cenaclu am continuat să scriu poezii, pe care le recitam şi le comentam în grup. De fapt eu începusem să scriu versuri încă din liceu. Am şi publicat la „Licurici”, revista liceului „B. P. Haşdeu” din Chişinău.

Cînd am revenit la Chişinău, după 1945, nivelul de predare la Universitatea de Stat de acolo era foarte slab. Toate cunoştinţele mele în materie de literatură şi cultură generală le aveam din liceu, nu le învăţasem la facultate. Am absolvit universitatea în 1951, dar pentru că n-am plăcut conducerii universităţii, Comisia de Stat m-a repartizat să lucrez într-un sat îndepărtat din nordul Moldovei. Eu însă nu m-am resemnat uşor cu această decizie. Mai întîi eu apoi Osadcenco am refuzat să semnăm acest ordin de repartizare. Preşedintele comisiei a început atunci să mă intimideze, spunîndu-mi: „Что?! Ты хочешь идти против Госкомисии? Тогда напиши здесь своим почерком, что не согласен с решением Госкомисии.”[1] Aşa şi am scris: nu sînt de acord cu decizia comisiei de stat de repartizare şi am semnat. Tot aşa a făcut şi Osadcenco. (...) Ar fi trebuit să fiu judecat pentru această „încălcare gravă”, dar, în mod paradoxal, n-am păţit nimic. Ion Povar, directorul Editurii de stat, care avea încredere în capacităţile mele, m-a luat să lucrez la el la editură. După ce am fost angajat, mi-am dat seama că am fost lăsat în pace. Nu ştiu ce se petrecea acolo sus – la Comitetul central şi KGB. Noi nu puteam afla despre asta decît indirect, sau atunci cînd eram chemaţi personal să dăm explicaţii. Atunci însă am fost lăsat în pace, poate pentru că directorul Editurii mă simpatiza şi avea încredere în tot ce făceam eu. Povar mă remarcase încă de pe vremea cînd învăţam la universitate ca pe un potenţial bun lucrător la editură. Apoi am redactat mai multe lucrări, Deşteptarea lui Lipcan printre altele, lucru pe care îl făceam bine. (...) M-am gîndit mai tîrziu că multe lucruri bune se puteau face chiar şi atunci, în acele vremuri, dacă oamenii ar fi avut ceva mai multă îndrăzneală.

Cînd am început să lucrez la editură, imediat după facultate, m-a oprit într-o zi Darienco[2] şi mi-a propus să-i fiu redactor la o culegere de poezii, pe care tocmai o scrisese. Vă închipuiţi ce era acolo... Toate clişeele şi toate imaginile cele mai răsuflate. Ca şi în alte poezii scrise la noi la acea vreme, poeziile lui Darienco reprezentau o realitate artificială, pe care poeţii moldoveni şi-o imaginau, inspiraţi de partid. Dar cel mai groaznic lucru în acele poezii era limba. A trebuit să şlefuiesc destul de mult pentru a le da o formă cît de cît acceptabilă. Îmi făceam foarte multe griji. Mi se părea că n-o să treacă, că am lucrat prost. Dar, iată încă un lucru ciudat, un redactor mai în vîrstă, David Bronştein, mi-a strîns călduros mîna şi m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună şi apoi m-a întrebat cum am reuşit să fac asemenea lucru. Am înţeles că mulţi dintre colegii mei mă invidiau. Darienco a rămas foarte mulţumit de lucrul meu. E şi lesne de înţeles, pentru că eu i-am „prelucrat” textele în fundament la nivel de formă, de limbaj. De fapt, scriitorii transnistreni acceptau să le redactăm noi poeziile – eu, Cosmescu, Busuioc, Levit - şi să le „traducem” scrierile într-o limbă mai bogată, mai expresivă. În ciuda limbii care circula pe atunci în Moldova după modelul gramaticii lui I. D. Ceban[3], noi, cei veniţi după război cu studii în licee româneşti, lucram, prin fiecare redactare pe care o făceam, prin fiecare cuvînţel, undeva şi cu complicitatea scriitorilor mai în vîrstă (mai ales Bucov), la transformarea „limbii moldoveneşti” într-o limbă română care nu-şi spunea pe nume. Din scriitorii mai vechi, Bucov a avut cel mai mare curaj să lupte pentru reabilitarea limbii noastre şi chiar a încercat să restabilească alfabetul latin. Ceilalţi s-au conformat liniei de partid, el însă nu; s-a zbătut peste tot pentru a repune în drept limba română, căreia pe atunci i se zicea moldovenească. Bucov a respectat linia de partid în toate celelalte privinţe, dar în ceea ce priveşte limba el a rămas pe principii ferme. La un congres al scriitorilor din România, el a spus chiar că limba moldovenească şi limba română sînt identice. Nici un alt scriitor n-a avut curajul să spună public acest lucru, nici atunci nici mai tîrziu.

Cei care vor spune că erau eroi pe vremea aceea, mint cu desăvîrşire. N-am avut eroi, n-a existat la noi disidenţă, ca în Rusia sau în alte republici. Toată „rezistenţa” noastră faţă de regimul sovietic era o rezistenţă cu caracter naţional, concentrată mai ales pe limbă, tradiţie culturală. Această rezistenţă se făcea fără declaraţii, fără bătăi de pumni în piept, ci doar printr-o complicitate discretă a scriitorilor, a redactorilor, a traducătorilor. Vă dau un exemplu în acest sens, un caz care a fost de multe ori interpretat deformat: romanul lui Sadoveanu Mitrea Cocor. Acesta a fost singurul roman al lui Sadoveanu care, fiind scris după 1946, a putut fi publicat la noi în acea perioadă, pentru că era cel mai conform liniei ideologice a partidului şi nu conţinea referinţe „naţionaliste”. M-au chemat atunci la editură, prin 1952-1953 - înainte de moartea lui Stalin -, şi mi-au dat să traduc acest roman în „moldoveneşte”. Eu le-am spus că nu pot face acest lucru, pentru că Sadoveanu nu poate fi nici măcar redactat, darămite tradus în „moldoveneşte”. Directorul editurii mi-a spus s-o fac totuşi: „lasă, ai să primeşti bani ca pentru traducere, dar ai să faci ce vrei...”. Şi atunci am luat exemplarul romanului lui Sadoveanu în română, cu gîndul că nu voi face decît lucrul obişnuit al unui responsabil de ediţie. Pentru traducerea acestui roman a fost formată o comisie de la Academie, în frunte cu I. D. Ceban, care pentru fiecare expresie sau proverb mai românesc dădea echivalente „moldoveneşti”. După ce au alcătuit un inventar de expresii „traduse” din română în moldoveneşte pentru Mitrea Cocor, mi le-au dat mie pentru a le introduce în varianta „tradusă” de mine a romanului. Eu însă ce am făcut? Am pus varianta lor în dulap şi am dat la editură varianta mea, în care n-am schimbat aproape nimic, în afară de alfabet. Cartea a fost primită la editură aşa cum am dat-o eu, fără măcar să aibă inscripţia „tradus din româneşte de...”. A apărut pur şi simplu „Mitrea Cocor. Roman.” Povar m-a chemat la el în cabinet, m-a lăudat şi mi-a dat să semnez onorariul pentru traducere. Am refuzat categoric. El mi-a zis că-s un prost, pentru că era o sumă bunicică. Pe urmă mi-am dat seama că am făcut bine că n-am semnat hîrtia aceea. În scurt timp după aceea, a fost condamnat tot tirajul cărţii, l-au dat la foarfece, cum se spunea pe atunci, iar pe mine m-au chemat la Comitetul central şi la securitate să dau explicaţii. Au vorbit destul de politicos cu mine, deşi mi-au adus acuzări grave. Mi-au spus că am ascuns cu bună ştiinţă exemplarul traducerii propuse de comisia de la academie şi am dat-o pe a mea, neterminată. M-am dezvinovăţit cum am putut. Le spuneam că de la bun început n-am vrut să fac traducere, pentru că Sadoveanu nu poate fi tradus în moldoveneşte, limba operelor lui fiind identică cu a noastră. O afirmaţie cît se poate de temerară pentru vremea aceea. De altfel, cum vă spuneam, nu eram eu singurul scriitor care spunea aceasta. Şi Bucov spunea acelaşi lucru. Atunci ei au încercat să-mi dea lovitura de graţie, întrebîndu-mă: de ce, dacă pretind că nu am tradus cartea, am luat bani ca pentru traducere. Am cerut dovezi, eu ştiind bine că nu am luat onorariu pentru traducere. Într-adevăr, a doua zi au controlat şi nu au găsit nici un act care să demonstreze că am luat onorariu pentru traducerea romanului lui Sadoveanu. Pînă la urmă mi-au dat drumul.

Atunci scriitorii s-au împărţit în două tabere: unii spuneau că îl public pe Sadoveanu în româneşte, alţii, cu viziuni mai deschise (printre care mă consideram şi eu), mă condamnau pe ascuns că l-aş fi tradus pe Sadoveanu. Dar nici unul din ei n-a citit „traducerea” cu pricina. Într-o bună zi eram la editură şi am ridicat întîmplător receptorul. Am auzit o convorbire între Bucov şi Cosmescu (ultimul lucra atunci cu mine la editură) în care era vorba despre mine. Nu am obişnuinţa să ascult convorbirile altora, dar pentru că mă viza pe mine direct, am ascultat pînă la capăt. Cosmescu îi spunea lui Bucov că a făcut rost de două exemplare ale romanului Mitrea Cocor tradus de mine în moldoveneşte şi se înţelegeau cum să i le transmită lui Sadoveanu. Bucov trebuia să meargă la Moscova pentru a-i da un exemplar lui Sadoveanu, iar altul să-l arate unor lingvişti ruşi, intenţionînd să-i facă să reacţioneze împotriva acestei „aberaţii”. Eu însă n-am schimbat nimic în versiunea originală, aşa cum vă spuneam, în afară de alfabet, nici măcar nu schimbasem perfectul simplu în perfect compus, pentru că pe atunci era doamne fereşte dacă foloseai undeva perfectul simplu. Se spune că Bucov a vorbit atunci cu lingviştii Vinogradov şi Bernştein. Lingviştii ruşi nu-şi făceau iluzii în privinţa identităţii limbii „moldoveneşti” cu limba română. Dar nici Bucov, nici Cosmescu n-au citit Mitrea Cocor, aşa cum apăruse atunci la Chişinău, pentru că ar fi văzut că este practic identică cu originalul. Tot pe atunci şi Cosmescu a plecat la Bucureşti, unde a fost primit de Sadoveanu în persoană, căruia i-a spus, se vede, despre încercările de traducere a cărţii lui în moldoveneşte. Sadoveanu era foarte supărat, se zice. După aceea, a fost o dată la Moscova şi n-a vrut să se oprească la Chişinău. Pe urmă însă, cînd a văzut că n-am schimbat de fapt nimic, i-a trecut supărarea şi chiar mi-a trimis o carte cu dedicaţie special pentru mine. Nu ştiu ce a vorbit atunci Bucov cu lingviştii ruşi, dar ştiu că după aceea savanţii noştri de la academie au lăsat-o mai încet cu aberaţiile lor despre provenienţa slavă a limbii moldoveneşti.

Mi-aduc aminte cum la facultate Varticean ne demonstra teoria lui despre caracterul slav al limbii şi al poporului moldovenesc. El desena un dreptunghi pe verticală, îl tăia pe diagonală cu o bară şi spunea că limba noastră a fost latină la începuturi, dar cu timpul, sub influenţa factorului slav, s-a transformat într-o limbă slavă, arătîndu-ne pe desenul său partea lărgită care treptat se îngusta în jos.

În anul 1956, cu ocazia unei aniversări a lui Sadoveanu, am fost invitat să mai traduc o dată cartea lui Sadoveanu. M-au întrebat dacă am păstrat varianta cărţii din prima dată. Am zis că am păstrat-o, dar că nu mai vreau să mă apuc de această carte, care şi aşa mi-a făcut destule neplăceri. M-au asigurat însă că nu va apărea ca tradusă. Şi atunci m-am lăsat convins. Din această versiune am scos însă totul ce a fost modificat totuşi în prima variantă: am restabilit toate perfectele simple, toate expresiile curat româneşti şi am dat-o la tipar. Fără ştirea mea, cei de la tipografie au scris pe prima pagină „din româneşte”. Mi-a fost foarte ciudă, dar cel puţin numele meu nu a apărut nicăieri în calitate de traducător. În ciuda acestei inscripţii, pot să zic că s-a făcut o treabă bună. Şi nu este singura pe care am făcut-o în acest sens.

În 1955 am fost responsabil (atunci se spunea „răspunzător”) de ediţie la cartea lui Alexei Mateevici. Ştiţi că în perioada sovietică Limba noastră apărea cenzurată de ultima strofă, unde este vorba de „hram” [îmi recită întreaga strofă]. Şi atunci a trecut aşa, cu acordul tacit între directorul editurii, ceilalţi lectori şi mine; a fost singura ediţie unde Limba noastră a apărut în întregime. După aceasta, din toate ediţiile lui Mateevici se tăia ultima strofă. Datorită acestei ediţii îngrijite de mine, mulţi cititori ai lui Mateevici au putut să se bucure de Limba noastră în versiune integrală. Acum însă, ca şi atunci, nimeni nu şi-a amintit de acest merit al meu, pentru vremea aceea destul de însemnat şi care nu a fost singurul. (...)

            Tot la începutul anilor 1950, cînd lucram la editură, am fost implicat fără să vreau într-un scandal care a avut un răsunet destul de mare printre scriitori, dar şi în instanţele superioare. Ion Canna a fost învinuit că a plagiat de la un autor rus (K. Sedîh). Canna, împreună cu traducătorul său de la Moscova, au copiat pasaje întregi din romanul acestui autor şi le-au pus în Dimineaţa pe Nistru. Pînă la urmă a fost prins asupra faptului. Dar pentru ca să scape onorabil de această acuzare gravă, a hotărît să dea vina pe mine, zicînd că aş fi introdus eu aceste pasaje atunci cînd îi redactam cartea. Atît lui Canna cît şi celor de sus le era comod să dea vina pe un redactor mărunt, spălînd astfel onoarea unui „mare scriitor”. Canna era considerat pe atunci o figură foarte importantă în literatura moldovenească, iar ei trebuiau cumva să-i salveze cinstea. Puţin mai rămînea să mi se pună mie acest stigmat în folosul lui Canna. Dar eu nu m-am lăsat utilizat în halul acesta. Am citit atent primul roman al lui Canna, Mama, pe care nu l-am redactat eu, şi am găsit că şi acolo vreo două pagini au fost plagiate de această dată din Tihii Don al lui Şolohov. Cu aceasta m-am dus şi le-am arătat, dovedindu-le că Dimineaţa pe Nistru nu a fost prima tentativă a lui Canna de plagiat. Aşa am scăpat atunci de o pată de care nu ştiu cum m-aş fi descotorosit.

            Îmi pare foarte rău că acum cei care pe vremuri erau generaţia tinerilor scriitori au uitat cu desăvîrşire de mine şi de rolul pe care l-am avut în formarea lor literară. Druţă, Vangheli, Vasile Vasilache, dar şi poeţii Condrea, Grigore Vieru, Matcovschi, toţi treceau pe la mine şi-mi lăsau manuscrisele. Eu le citeam şi deşi făceam manuscrisele roşii de însemnări şi corectări, nu-i descurajam. Dimpotrivă, le puneam în valoare meritul, talentul, iar apoi le spuneam obiecţiile. Şi cu aceste observaţii, scriitorii începători puteau să-şi scrie operele de valoare. Druţă de exemplu nu a debutat dintr-o dată cu Frunze de dor. La început a scris multe povestioare despre colhozuri, tractorişti. Scria exact în maniera în care era învăţat de partid. La fel şi Vasilache şi ceilalţi. Iar eu îi învăţam, cu răbdare şi cu tact, că o adevărată literatură nu are prea multe în comun cu ideologia şi că trebuie să-şi curăţe talentul de această ideologie în care ei au crezut din capul locului. La început făceam aceste consultaţii la Uniunea scriitorilor în calitate de consultant literar, iar mai apoi tinerii scriitorii au început să vină la mine în particular, şi atunci vorbeam mult cu ei despre literatură, despre scrierile lor. Uite aşa, încetul cu încetul aceşti scriitori au început să scrie literatură adevărată. Mulţi dintre ei mi-au dedicat mie volumul, şi nu aşa după apariţie, ci chiar cu litere tipografice.

Despre acestea pot să-ţi spun multe, dar ceea ce se petrecea acolo sus nu ştiu, pentru că aproape nimic din ce se întîmpla acolo nu ajungea la noi. Noi puteam doar să facem presupuneri şi speculaţii. De fapt atunci existau două lumi care foarte rar se întrepătrundeau: lumea de sus, cea a Comitetului central, a KGB-ului şi a celorlalte organisme de stat, şi lumea noastră, a scriitorilor de rînd. Aceasta din urmă se împărţea şi ea pe cîteva paliere. Erau scriitorii mai în vîrstă: Bucov, Lupan, Delanu, Istru, Meniuc, sau din partea transnistrenilor Canna, Corneanu, I. D. Ceban. Apoi veneau cei din generaţia mea, cei care au venit după război: eu, Cosmescu, Busuioc, Levit... Şi în sfîrşit veneau scriitorii tineri pe atunci: Druţă, Ion C. Cobanu, Vasilache, Zadnipru, Vieru, Malarciuc. Scriitorii aceştia tineri, spre deosebire de cei vîrstnici şi noi, erau în întregime crescuţi în mediul acesta sovietic, au învăţat în şcoală sovietică, au văzut de la bun început colhozuri, au fost familiarizaţi de la bun început cu lozincile acestea comuniste, pe scurt: au crescut în lumea sovietică pe care noi nu am cunoscut-o nici pe departe înainte. Noi făcusem liceu românesc, armată românească, am crescut în valorile, în cultura şi în limba românească. În plus, am fost cumva forţaţi de circumstanţe să le îmbrăţişăm pe astea noi, sovietice, moldoveneşti. De aceea, noi n-am putut fi cu adevărat sinceri atunci cînd trebuia să facem literatură sovietică. La un moment dat, pe cînd terminam universitatea, m-am întrebat: oare chiar nu sînt în stare să scriu poezii ca ei? Şi am scris şi eu despre colhozuri, despre muncitorii care se duc vesel în grup la muncă, pentru a sluji ţării şi partidului, despre Moldova mîndră etc. Dar după vreo două luni de asemenea încercări, care mi-au fost publicate imediat de altfel, am avut un fel de intoxicaţie. Şi de atunci n-am mai putut scrie deloc. Pe cînd scriitorii tineri, venind cu toţii de la ţară, au fost în întregime produsul acestui regim sovietic. Ei au fost promovaţi stăruitor de acest regim, li s-au dat de toate – undeva au fost poate prea răsfăţaţi -, în schimbul de a scrie ceea ce li se recomanda de sus. Şi ei desigur că au făcut-o fără rezerve, pentru că altceva, altă literatură şi alte valori nu ştiau. Între aceste două lumi – cea a scriitorilor şi cea a conducerii – aproape că nu existau punţi de trecere. Deşi unii dintre scriitori ajungeau să circule de ambele părţi, cei mai mulţi rămîneau de o parte sau de alta. De fapt, mulţi din nivelul acesta de jos foloseau nivelul de sus (puterea) pentru a nimici nişte duşmani. Astfel, puterea servea deseori la înlăturarea adversarilor, acolo jos. Şi acest lucru a avut desigur un efect negativ asupra scriitorilor. 

Cimpoi spunea că eu n-am scris literatură pentru că n-am putut să scriu literatura care mi se cerea, preferînd să mă retrag în traducere, în munca de redactor, dar nu este pe deplin adevărat, pentru că au existat scriitori care au scris şi literatură pentru partid, dar au făcut şi literatură adevărată. Eu de fapt, am scris şi pentru mine, aveam pline sertarele de poezii, proze nepublicate. Mihail Dolgan a şi publicat acum vreo doi ani un volum cu versuri inedite de scriitorii moldoveni din perioada sovietică. Şi el începe cu mine în acest volum, mi-a publicat cîteva poezii pe care eu nu le-am editat la timpul lor. În una pornesc de la o imagine, cea a pistolului. Nu toţi au înţeles-o, deşi metafora era cît se poate de clară. Unul mă întreba chiar dacă nu am cumva un pistol acasă. L-am lăsat în pace să înţeleagă ce vrea. Eu de fapt am scris această poezie pentru apropiaţii mei, şi pentru fiecare din ei făcusem o versiune diferită. Pentru soţie o făcusem într-un fel, pentru un prieten o făceam în alt fel, pentru celălalt în al treilea fel, şi în fiecare schimbam cîte un cuvînt - două.

Nu s-a prea făcut în general literatură la noi după căderea regimului sovietic. De ce? Mai întîi, pentru că s-a încetat să se finanţeze literatura. Or nu poţi scrie opere de valoare în condiţiile în care nu ai cu ce trăi. Apoi, această libertate a dezbinat foarte mult lumea scriitorilor; scriitorii au încetat să se mai întîlnească, să-şi recite unul altuia versurile, să-şi citească unul altuia prozele.  Nu există un schimb adevărat de idei, de experienţe. Ne aflăm acum într-o mare criză a literaturii noastre şi, sincer să fiu, nu ştiu cînd vom ieşi din ea. Şi nu că nu am avea oameni talentaţi, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, avem foarte mulţi şi valoroşi oameni de cultură. Dar ei trebuie valorificaţi, stimulaţi.

 

 

---

[1] Traducere din rusă: „Ce ai spus? Te împotriveşti deciziei Comisiei de stat? Ei bine, atunci scrie aici cu mîna ta că nu eşti de acord cu decizia Comisiei de stat.”

[2] Petrea Darienco, poet moldovean de origine transnistreană.

[3] Ion D. Ceban, autorul unei „Gramatici ai limbii moldoveneşti” care a servit drept îndrumar lingvistic pînă la mijlocul anilor 1950. 

Crize globale, zvonuri locale

Masă rotundă editată în revista Punkt, nr. 24

De la o vreme se vorbeşte foarte mult în mass media occidentală despre aşa-zisa criză financiară globală. Şi în Moldova se abordează acest subiect, dar cu mai multă discreţie şi timiditate. Cînd am început să organizez masa rotundă pe tema crizei financiare, am încercat să invit şi un reprezentant al unei bănci importante de la noi. Spre surpriza mea, direcţia băncii respective ne-a refuzat dialogul cu unul din angajaţii săi, pe motiv că lucrurile ar merge mai bine ca niciodată şi că nu ar exista nici un motiv de a îngrijora clienţii. La fel şi guvernanţii, la început taciturni şi extrem de retraşi faţă de acest subiect, n-au prididit de la un moment cu încurajările că sistemul nostru economic şi financiar este mai pregătit ca oricînd să înfrunte orice fel de criză, fie ea şi globală, care oricum va ocoli cu grijă hotarele Moldovei. Mai nou şi analiştii economici s-au alăturat acestui cor de glasuri cristaline, dîndu-ne asigurări că „e criză, nu crizoi” şi că e globală, dar nu la noi. Fiind şcolit în sistemul sovietic şi învăţat să citesc noutăţile bune pe de-a îndoaselea, m-am întrebat care o fi oare adevărul şi cît de justificat îmi este somnul încă liniştit. Am adunat în grabă un consiliu de experţi, pentru a le cere sfatul şi părerea. Pînă la capătul dialogului de mai jos, veţi afla şi Dvs. dacă aveţi motive de îngrijorare sau ba.

Au participat: Veaceslav Negruţă (economist), Cornelia Grigoriţă (doctor în economie), Andrei Cuşco (doctor în istorie, lector Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”), Petru Negură (sociolog, moderator), Efros Nătăliţa (jurnalistă, moderator).



Petru Negură: V-am invitat pe voi toţi pentru a încerca să desluşim în ce măsură această criză financiară, care riscă să devină economică, ar putea să ne afecteze şi pe noi, locuitorii acestei ţări lipsite de greutate în plan global. O fi aşa cum încearcă să ne liniştească guvernanţii sau avem motive să ne îngrijorăm. Au mai fost crize mondiale şi în alte vremuri. Cum ne-am descurcat atunci?

Veaceslav Negruţă: Criza financiară actuală este adesea comparată cu cea din anii 1929-33. Merită totuşi să precizăm că „Marea depresie”, cum a fost numită criza economică din perioada interbelică, a fost generată de supraproducţie. Cea la care asistăm astăzi a fost provocată de criza creditelor ipotecare.

Andrei Cuşco: Criza de astăzi poate fi mai degrabă comparată cu cea din 1873, la baza căreia au fost tot creditele ipotecare, operaţii financiare care se practicau şi în acea vreme în societăţile franceză şi engleză. Anume creditele pentru construcţia edificiilor monumentale...

V.N.: ... Dar şi cele folosite în construcţia căilor ferate, în ramura metalurgică şi în construcţia minieră.

A.C: Da, adică ramurile industriale de bază în epoca respectivă. Dar totuşi toate au început de la acel „balon” al împrumuturilor pentru construcţii. Era epoca în care s-au pus bazele arhitecturii londoneze şi pariziene moderne.

P.N: De fapt, în ce măsură aceste comparaţii cu epoci mai îndepărtate ne ajută să înţelegem mai bine criza care astăzi ne-a căzut peste capete şi poate cum ne-ar ajuta să şi ieşim din ea? Pentru că sperăm cu toţii să ne afecteze cît mai puţin.

V.N: Pe noi criza financiară mondială deocamdată nu ne afectează direct. Ea în schimb a început să bată din plin în ţările mai dezvoltate. Iată, de exemplu, nişte prieteni de-ai mei din Canada, stabiliţi acolo de ceva vreme, îşi fac deja bagajele de întoarcere. Au început să simtă pe pielea lor efectele faimoasei crize: cheltuielile de întreţinere cresc, salariile nu mai sînt cele care au fost şi e tot mai greu să iei un credit de la bancă... Iar întoarcerea moldovenilor din străinătate ar putea genera rapid o criză de proporţii şi la noi.

Cornelia Grigoriţă: Băncile din SUA încep să-şi schimbe politica de creditare. Dacă pînă acum era de ajuns să prezinţi un act de identitate şi să completezi un chestionar, acum lucrurile au devenit mult mai complicate. Băncile se asigură astfel că banii vor fi ulterior rambursaţi, verifică capacitatea financiară a clientului, lucru care anterior era deseori trecut cu vederea.

V.N.: Băncile europene au fost mult mai precaute în acest sens, fapt pentru care şi riscul de falimentare a acestora este astăzi mult mai redus comparativ cu cele americane.

C.G.: În SUA, consecinţele crizei financiare americane se manifestă şi prin concedieri masive, aşa cum o atestă numeroase publicaţii. Băncile europene care ar putea fi azi în pericol de instabilitate sînt cele care au colaborat cel mai mult în plan financiar cu sistemul bancar de peste ocean. Multe din băncile americane investiţionale au reprezentanţe pe pieţele financiare europene şi anume acestea au avut de suferit în primul rînd.

P.N.: Vedem că Europa e diferită de America, iar Modova e deosebită de ambele. Ce s-ar putea întîmpla cu sistemul bancar de la noi, chiar dacă acest sistem ar fi la noi mic şi slab?

V.N.: Avem o piaţă financiară subdezvoltată, în care predomină sistemul bancar şi o piaţă de capital aproape inexistentă. În ceea ce priveşte piaţa creditelor ipotecare, nu avem decît nişte elemente ale acesteia, or credite ipotecare clasice, ca acele din occident, practic nu există. Abia anul acesta s-a adoptat o lege cu privire la ipotecă. Aceasta ne poate da o speranţă că sistemul financiar din Moldova nu va fi afectat la modul direct de criza mondială. Dar criza ipotecară globală ar putea degenera într-o criză economică generală, lucru pe care deja îl putem observa pe pieţele europene. Aceasta poate duce la încetinirea ritmurilor de creştere economică şi la dezechilibrarea diferitor ramuri ale economiei reale, precum construcţia şi serviciile hoteliere. Acestea sînt ramurile în care sînt angajaţi cei mai mulţi moldoveni.

Nătăliţa Efros: Şi aceasta i-ar putea determina să se întoarcă acasă. Ar trebui să ne temem de asta sau să ne bucurăm?

V.N: Criza va provoca disponibilizări în masă, reduceri de salarii... Astfel moldovenii vor fi forţaţi să aleagă între cerşitul în străinătate sau întoarcerea acasă. Dacă vor decide să se întoarcă, fluxul de bani pe care îi trimiteau pînă acum acasă, aşa zisele remitenţe, va înceta să mai hrănească bugetul ţării ca pînă acum. Ceea ce va duce la deprecierea leului şi va provoca scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi va genera o inflaţie exorbitantă.

P.N: Criza actuală are vreo legătură cu cea din 1998?

C.G: Criza din 1998, care a afectat cel mai mult Rusia şi ţările din vecinătatea ei, inclusiv Moldova, a fost generată de instabilitatea de pe piaţa de capital.

V.N: Respectiv, noi fiind parteneri de afaceri direcţi cu Federaţia Rusă, am fost afectaţi în mod inevitabil. Atunci se blocase exporturile, s-a depreciat leul şi a sărăcit omul de rînd. Haosul economic din Rusia a afectat economia noastră mică. Căci atunci cînd un peşte mare dă din coadă îl loveşte pe cel mai mic şi îl face praf. Ceea ce s-a şi întîmplat cu Moldova. Totuşi, protecţionismul operat parţial de stat ne-a scăpat de o criză de proporţii. De exemplu, nu am avut nici o bancă declarată falită din cauza crizei de atunci, iar statul şi-a onorat datoria faţă de deţinătorii de hîrtii de valoare de stat, atît locali cît şi străini..

P.N: Ce s-ar putea întîmpla astăzi cu băncile din RM care au la bază capital străin?

V.N: Cîtă vreme banca mamă o duce bine, filiala va trăi şi ea bine. În această criză, riscul cel mai mare pentru Moldova este lipsa de informare şi comunicare care, în mod paradoxal, ar putea nelinişti populaţia. Or în acest caz nimic nu e mai rău decît panica.

P.N: Pe mine mă enervează grozav cînd oficialii ne iau drept copii sau proşti şi ne povestesc poveşti cu zîne despre criză, fără să ne dea o explicaţie credibilă şi matură.

C.G: Pe de altă parte, dacă ei ar declara că în ţară ar exista probleme, problemele reale nu vor întîrzia să ia proporţii.

V.N: Şi totuşi oamenii au nevoie de explicaţii, au nevoie să ştie mai mult decît că „totul e bine, sub control”. Există momente şi mai instabile pe care totuşi cetăţenii unui stat ar fi îndreptăţiţi să le cunoască, tocmai pentru a putea face faţă şi eventual a participa la prevenirea lor.

N.E.: Poate nişte declaraţii mai clare ar pune capăt dialogurilor de mahala, unde peste tot se vorbeşte despre criză, se fac pronosticuri mai mult sau mai puţin alarmiste, chiar dacă factorii de decizie continuă să ne asigure că totul e bine şi că aşa zisa criză economică este hăt departe de hotarele noastre.

PN: Bine, care este deci realitatea? Ce pericol îl paşte pe omul nostru în urma acestei crize de care chipurile n-am avea nici un motiv să ne temem?

V.N: Primul efect care ar putea să-l resimtă ţara noastră ar fi problema exportului. Ceea ce ar putea duce la un surplus pe piaţa internă şi respectiv, ruinarea producătorului autohton.

P.N: Şi atunci în ce măsură intervenţia statului ar fi justificată?

C.G: Da, e o politică absolut necesară, aplicată astăzi în mai toate ţările lumii afectate de criza financiară, care la noi întîrzie însă să fie adoptată.

V.N: Cît timp nu există un fond de rezervă, de stabilizare asigurat de stat, nu ştim ce se va întîmpla de acum încolo. În SUA au fost deja alocate 700 mlrd dolari pentru garantarea sistemului bancar. La fel şi în alte ţări dezvoltate.

C.G: În ţările dezvoltate, există fonduri de asigurare a depozitelor, care în caz de insolvabilitate a băncilor, asigură restituirea mijloacelor deponenţilor. Noi şi la acest capitol sîntem restanţieri. Legea cu privirea la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care a intrat în vigoare abia în iulie 2004, garantează fiecare deponent, indiferent de numărul şi valoarea depozitelor, în limita plafonului de 4500 lei fiecare. În ultimii 4 ani a crescut considerabil volumul depunerilor la băncile din ţară, şi desigur s-a majorat considerabil şi numărul deponenţilor care deţin cel puţin pînă la 50.000 lei. În acest context ar fi binevenit ca Banca Naţională să întreprindă măsuri care ar contribui la majorarea plafonului de garantare, în scopul asigurării depozitelor în cazul confruntării problemelor de insolvabilitate a sistemului bancar local.

PN: Ca de obicei, vă invit să formulaţi pronosticuri, optimiste sau pesimiste: ce ne aşteaptă în viitorul previzibil?

V.N: Eu sînt optimist, întrucît am încredere în capacitatea noastră a tuturor de a face faţă crizei, dar aş vrea ca şi guvernanţii să transmită mesaje mai clare şi oneste cetăţenilor noştri, pentru ca aceştia să nu se simtă înşelaţi. Mi-aş dori ca moldovenii noştri să se întoarcă acasă cît mai repede, dar sper ca aceasta să nu genereze probleme economice grave. Pînă la urmă, sper că această criză va încuraja economia RM să pătrundă pe noi pieţe de desfacere.

A.C: Sper că lucrurile vor merge mai bine de astă dată, pentru că guvernele occidentale au învăţat lecţia istoriei pentru a da semnale şi a găsi soluţii la timp.

C.G. Am convingerea că noi sîntem mai putenici şi mai rezistenţi decît occidentalii din punct de vedere psihologic. Occidentalii au fost învăţaţi să trăiască mereu în siguranţă şi bunăstare, de aceea criza actuală îi sperie atît de tare. Noi fiind o ţară în bătaia tuturor vînturilor, am devenit oarecum imuni şi ne „descurcăm” mai uşor în situaţii de criză.

Sens / Contrasens. Homosexualitatea: o sexualitate alternativă?

Participanţi la masa rotundă: Sergiu T. Popescu (masterand în ştiinţe cognitive, Paris), Sanda (translatoare), Natalia Ursu (coordonator de programe pentru dezvoltare regională GenderDoc-M), Veaceslav M. (asistent de programe pentru sănătate GenderDoc-M), Dana Cotici (coordonator pentru programul de „lobby & advocacy”, GenderDoc-M), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros
Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam gay, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” - un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru - a bunului creştin şi a gospodarului neaoş - faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi ancheta făcută de N. Efros), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de... iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali... De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.