Dus / întors în Moldova profundă: satul Bălăneşti

Publicat în Punkt, nr. 19

Acum, cînd ne-am rupt decisiv, oare?, de modul de viaţă patriarhal al străbunilor noştri, ne întrebăm uneori, poate, cum arăta ţăranul nostru acum aproape un secol, cînd Basarabia era provincia cea mai rurală într-o „ţară de ţărani”, aşa cum îi spunea Dimitrie Gusti României interbelice, sau în anii „prefacerilor socialiste” din anii 1940-50. Pentru a căuta răspuns la această întrebare, m-am apucat să scormonesc de zor prin biblioteci şi arhive. Dar ca să nu rămîn doar cu ce spun ceilalţi despre ţărani, m-am dus să ascult ce spun chiar ei, cei „păţiţi”, prin viu grai. De ce nu i-aş crede pe cuvînt?

Aşa am ajuns să mă gătesc de drum, fără a şti precis încotro merg. În faţă mi se deschideau tot atîtea căi cîte sate există în R. Moldova. După cîteva apeluri telefonice ratate, iată în sfîrşit o voce din receptor mai puţin mirată de ideea „expediţiei” în satul în care vocea cu pricina îşi petrecuse copilăria. Două ore de pregătire pripită şi iată-ne, împreună cu prietenul meu Radu, îmbarcaţi într-un microbuz destinaţie Bălăneşti, raionul Nisporeni. La faţa locului ne aşteaptă un bărbat de vîrstă mijlocie, îmbrăcat milităreşte, cu cizme şi pufoaică dăruite, cum ne-o va spune chiar el, de văru-său, sectorist în satul de după deal. Omul în pufoaică e unchiul lui Radu, profesor de franceză la şcoala din sat, care ne va găzdui în următoarele două zile. Mîncăm ceva repezit la el, timp de care gazda şi prietenul meu profită pentru a cinsti revederea cu câţiva „stropi” de ţuică de casă. Uimitoare această proprietate a alcoolului de a îneca cele mai rezistente rezerve şi inhibiţii. La început uşor stingherit, dacă nu chiar ursuz, omul nostru se adevereşte plin de ospitalitate şi voie bună. După primele două păhărele se încinge o discuţie despre adevărata dată a naşterii Domnului (doar nu s-a născut de două ori?!) şi, în scurt timp, despre moartea Lui. La al treilea „strop”, viziunile despre viaţă şi transcendent ale profesorului şi replicile sonore ale lui Radu se întrerup cu ritmicitate de înjurături, însemnînd, rînd pe rînd, lehamite, scepticism sau dezaprobare. La cel de-al patrulea rînd, le aduc aminte mesenilor pentru ce am venit. La început intervenţia mea pare să descumpănească, dar mă trezesc de îndată cu o bătaie puternică dar jovială pe umăr din partea gazdei, care mă asigură că îmi va găsi - cît ai zice hai! - un sat de babe şi moşnegi. După un timp neaşteptat de scurt, iată-ne porniţi, într-adevăr, la drum.
Sarcina călăuzei noastre se arată a fi mai grea decît părea, căci oamenii pe care îi caut sînt trecuţi cu cel puţin două decenii peste speranţa medie de viaţă. Adunîndu-se cu gîndurile, destul de amestecate sub efectul rachiului, pofesorul îşi aduce îndată aminte de un bătrîn, poate cel mai bătrîn om din sat, care locuieşte în centru, lîngă magazin. Scurtăm calea luînd-o de-a curmezişul prin cîteva grădini. Într-un gard sînt chiar pe punctul de a lăsa un eşantion din blugii mei, dar mă las salvat de călăuze, mult mai dibace decît mine la astfel de probe. Ieşim în sfîrşit la liman, adică la strada centrală a satului: cu poştă, primărie, un ostaş eliberator şi, desigur, crîşma, la care unchiul ne conduce aproape instinctiv. O bere pentru destindere, dar şi pentru a lega capăt de vorbă cu cei cîţiva consăteni adunaţi în jurul mesei de plastic. „Domnu’ ista e jurnalist (accept statutul, nu fără un sentiment de impostură) şi vrea să stea de vorbă cu bătrînii din sat (oamenii cu berea în mînă se uită la mine deopotrivă cu curiozitate şi neîncredere), să-i întrebe... de viaţa lor, de cum au trăit...” – lămureşte învăţătorul arătînd înspre mine, timp în care eu stau de o parte de parcă se vorbeşte despre o terţă persoană. „Da’ el ştie moldoveneşte?” – întreabă un gospodar, contrariat se vede de discreţia mea. Da, sigur că ştiu! Şi ca să le-o dovedesc, încep a turna vrute şi nevrute, într-un amestec stîngaci de limbă de gazetă şi registru neaoş, despre aceea că oamenii iştea au să moară şi au să ducă cu ei istoria lor în mormînt, iar noi, fii şi fiice, nepoţi şi nepoate, avem datoria nu numai să le cinstim memoria, da’ şi să o culegem, chiar din gurile lor, ca pe o comoară... Se pare că discursul meu, puţin prea înfierbîntat faţă de muţenia de adineauri, şi-a făcut efectul: ţăranii se dau într-o parte şi-mi arată pe rînd, mie şi învăţătorului, pe cine cunosc din cei care, cu voia Domnului, se mai bucură de lumina zilei.
E uluitor să vezi că într-un sat populat la prima vedere doar de „moşnegi” şi „babe”, persoanele trecute de optzeci de ani pot fi număraţi pe degetele de la o mînă. Cei şapte bătrîni pe cîţi i-am vizitat în cele două zile de şedere la Bălăneşti m-au făcut să descopăr o lume îngropată adînc sub vrafurile de acte de arhivă. E ca şi cum aş fi făcut nişte şedinţe de spiritism, tulburînd marginile celor două lumi, altfel perfect indiferente una faţă de cealaltă.

Ecaterina C., o bătrînică de 85 de ani, stă la doar cîţiva paşi de primăria satului într-o curte parcă ruptă dintr-un muzeu etnografic, cu pereţii celor cîteva căsuţe şi acareturi văruiţi îngrijit în albastru violet. Mă primeşte cu bunăvoinţă, dar se miră (ca şi alţii de-o seamă cu ea) că viaţa ei ar putea avea vreun interes cît de mic pentru cineva. Tatăl Ecaterinei C. a urmat vreo două clase „la români”, iar la reforma agrară (1919-1926) a primit cinci hectare de pămînt pe care semăna „răsărită, grîu, păpuşoi”. Mama ei n-a făcut şcoală. „Şi nici noi n-am învăţat, că noi umblam la lucru, munceam la pămînt, că atunci nu ne dădea la şcoală aşa cum amu’ se duc la şcoală” - mă lămureşte bătrîna. Nu ştie să citească, să scrie, ceea ce nu a împiedicat-o să-şi trăiască viaţa, cu greutăţi şi bucurii laolaltă. Muncă, muncă, muncă: un leitmotiv care scandează toată povestea vieţii Ecaterinei C. Cît a fost mică a lucrat la ogorul tatălui, iar după ce s-a căsătorit, la kolhoz şi la lotul din spatele casei. „Am prăşit pămîntul şi în vie, şi dintîi şi de a doua... Am tot lucrat…” Nici duminică Ecaterina nu stătea degeaba: „torceam, lucram”. Avea un tată sever, care nu suferea să-şi vadă fetele prin sat, la şezători ori la joc. Şi ele ascultau de părinţi cu străşnicie. „Nu [era] ca amu, să umble... Nu...” Munca dă sens întregii sale vieţi. N-a fost dată la şcoală pentru că trebuia să muncească la pămînt. Nu a plecat din sat (la oraş ori în altă parte) din acelaşi motiv. S-a căsătorit pentru a împărţi sarcinile din gospodărie. „Iarna torceam, vara la cîmp.” „Acasă” şi „la cîmp” sînt cele două universuri ce împart viaţa Ecaterinei între zi şi noapte, între vară şi iarnă. Deşi spune că a muncit din greu şi că viaţa i-a fost o povară, Ecaterina nu pare să-şi deplîngă soarta. Şi nici n-a avut vreodată ambiţia sa-şi părăsească condiţia. Mai mult, nici copiilor ei zice că nu le-a dat voie să plece din sat. De ce? „Că-i mai bine acasă. (…) Ai mei copii au lucrat, - îmi spune femeia cu mîndrie. N-au şezut aşa cum şed alţii să lodărească, să n-aibă ce mînca, sau să steie pe marginea drumului şi să îmble prin lumea lui Dumnezeu… I-am ţinut pe lîngă noi.” Aflu că şi-a lăsat totuşi cîţiva copii să plece din sat, după ce aceştia s-au căsătorit: unul lucrează electrician la Nisporeni, o fată e doctoriţă la Chişinău... O contradicţie care îi uşurează, cel puţin în vorbă, povara apăsătoare a singurătăţii.

Nu zăbovesc mult pînă vin Radu cu învăţătorul, care mă conduc cale de două-trei minute la casa unui alt supravieţuitor din epoca interbelică. Serghei C., născut în 1915, zice şi el că a avut o viaţă grea, iar acum îi e mai greu ca oricînd. La vîrsta de 3 ani devine orfan de tată, după moartea acestuia în primul război mondial. Mamă-sa, rămasă cu doi copii, se recăsătoreşte. Lui Serghei însă noul părinte nu-i aduce nici o bucurie. Dimpotrivă, atît tatăl vitreg cît şi fiul acestuia îl băteau mereu „pentru te miri ce”. Mama lui Serghei C. nu ştia carte. Nici tatăl vitreg. Şi nici vreunul din copiii lor. „Nici pe mine nu m-au dat [la şcoală].” Într-o zi veni la ei acasă învăţătoarea (madama, cum îi spuneau toţi sătenii) şi-i spuse tatălui vitreg să-şi dea băieţii la şcoală. Gospodarul însă n-a fost de înduplecat. De ce? – îl întreb eu, ştiind că în Basarabia învăţămîntul primar a fost decretat obligatoriu încă în 1921, iar din 1924 s-a impus şi amendă pentru cei ce nu-şi dădeau copiii la şcoală. „Trebuia să lucrăm. Trebuia să pasc boii.” – se justifică retrospectiv Serghei C. Munca nu era un scop în sine pentru familia lui Serghei, aşa cum ea apărea în convorbirea cu Ecaterina C. O raţiune certă traversează ca un fir roşu „etica muncii” părinţilor lui Serghei: profitul. Creşteau boi, pe care îi vindeau la piaţă. Un profit care nu pare însă să-i fi fost de mare folos copilului Serghei: „Da’ ce, pentru mine făcea bani ? Pentru dînşii. [Căci] eu îmblam toată vara desculţă, numa’ iarna… cu opinci.” Aveau pămînt, vreo 4-5 hectare. Şi le ajungea. „Pentru că eram mititei şi nu mîncam mult.” Lucra la ogorul tatălui vitreg. Mai muncea şi cu ziua la consătenii mai înstăriţi. Duminicile nu era voie să lucreze, dar tot făcea cîte ceva, de regulă se ducea cu vitele la păscut. Iar cînd s-a trezit flăcău a prins a merge pe la şezători, la clacă, la joc. La război a luptat, rînd pe rînd, pe două fronturi: „cu românii” iar apoi şi „cu ruşii”. A fost rănit şi decorat de mai multe ori (dar, bineînţeles, va păstra doar decoraţiile sovietice). În 1946 revine acasă, nu aşteaptă mult şi se căsătoreşte: o „nuntă” în plină foame. Îl întreb pe Serghei C. cu falsă ingenuitate: de ce a fost foame? „Că n-a plouat doi ani de zile” – îmi răspunde bătrînul pe un ton uşor defensiv. În 1949, cînd s-a făcut colectivizarea, el avea şi pămînt şi vite. Şi a dat tot ce avea la kolhoz, „dacă aşa a fost legea”. Dar pînă la urmă zice că a trăit bine în kolhoz. „Dacă ar fi şi amu’ să fie kolhoz...” – spune moşul cu regret. Serghei C. se socoate om credincios. Spune „tatăl nostru” în fiecare seară. La sovietici se ducea la biserică „pe secret”, noaptea. Trebuia doar să se păzească de comunişti sau komsomolişti - „tot de-ai noştri„ adică – să nu-i „pîrască” mai sus. „Nu-ţi făcea nică, dar te obrăza”. Altfel, s-a înţeles bine cu nacialnicii. El însă nu s-a făcut comunist, pentru că nu ştia carte. Adevărat că nici nu l-a „poftit” nimeni. După o pauză „retorică”, moş Serghei îmi rezumă tot restul vieţii în cîteva fraze lapidare. A muncit în kolhoz. După ce i-a murit prima nevastă, s-a recăsătorit. Are cîţiva feciori: unul din ei lucrează şofer de autobuz la Moscova. „A fost greu...” – îmi spune bătrînul, grăbit parcă să încheie.

Între timp se făcuse întuneric, dar eu abia dădusem de gustul poveştilor „adevărate”. Mă îndrept deci spre următoarea casă, care de altfel se află chiar în preajmă. Ileana T., născută în 1929, stă într-o căsoaie spaţioasă, curată, cu pîine proaspătă pe masă, tot atîtea semne că cineva îi poartă de grijă bătrînei. Cu toate acestea, de la primele vorbe schimbate pînă la sfîrşitul interviului, ochii Ilenei T. nu încetează să se înmoaie iar vocea să-i tremure, jeluindu-se de boli, de nervi, de singurătate. La primul semn de întoarcere a mîhnirii, o iau pe femeie la întrebări despre copilărie, tinereţe, vremuri care, credeam eu, o dată evocate o vor înveseli. Ileana T. n-a îndurat sărăcie, taică-său fiind om văzut în sat: ştiutor de carte („tare ştia”, după normele de atunci, avînd adică vreo 4 clase de şcoală elementară în ultimii ani ai regimului ţarist), a slujit în primăria satului pe post de scrib. Avea şi pămînt mai mult, parte primit la reformă, parte cumpărat mai tîrziu de la proprietarii sărăciţi. A dat-o şi pe Ileana la şcoală, ca şi pe toţi fraţii şi surorile ei. Ileana însă nu-şi aduce aminte cu plăcere de şcoală: „Rău era atunci, că bătea (...) Făceau ce făceau şi se raspolojau cu bătaia.” Pe ea n-au bătut-o, căci ea învăţa. Au fost însă cîţiva şcolari care nu-şi prea dădeau silinţa. Şi atunci „madama” îi pedepsea, de regulă „cu lineika”. După şcoală, Ileana venea acasă, grăbită să preia lucrul lăsat de unul din fraţi, care fugea la rîndul său la şcoală, în schimbul doi. Cînd s-a făcut fată mare, Ileana a început a merge duminicile la joc în sat: se mai vedea cu lumea, iar flăcăii jucau fetele. După război, prin ’46-’47, Ileana T. s-a căsătorit cu un băiat din sat, pentru că aşa se cădea. La foamete a murit multă lume în sat, îmi zice Ileana, dar familia ei n-a suferit prea mult, căci au reuşit să-şi păstreze nişte rezerve. Uneori se întîmpla să dea din ce aveau şi celor mai năpăstuiţi. În 1949, la colectivizare, familiei ei i s-a luat tot pămîntul şi toată averea de pe lîngă casă pe de asupra: „Şi boi şi plug şi boroană, tot au luat.” Au rămas „pistol”. Iar pe acei care aveau mai mult, îi deportau. „Îi lua cu maşinile şi-i ducea. (...) Da’ nu era lumea colaci [i. e. kulaci]. Erau din sat.” - simpli gospodari adică. Tatăl Ilenei, bucurîndu-se de o situaţie materială mai bună, ar fi putut uşor îngroşa rîndurile „colacilor”, dar s-a împăcat cu cei de la soviet, care i-au găsit un act ce-i dovadea „nevinovăţia”. Odată scăpaţi de tăvălugul „prefacerilor” de la răscrucea anilor ’40-’50, Ileana şi soţul ei s-au dat cu orînduiala din kolhoz. Ea primea bani pentru trudozile, în timp ce soţul ei,„nacialnik brigadir de kolhoz”, cîştiga mai binişor. Cu venitul adunat puteau să-şi întreţină de bine de rău familia, tot mai numeroasă. Toţi cei şapte copii pe cîţi i-a născut şi crescut au plecat care încotro, îndată după şcoală. De cînd i-a murit bărbatul, Ileana C. se „conduce” tot mai greu de una singură. N-a mai rămas mult şi va pleca după el, îmi spune ea plîngăreţ.

Odată ieşit din curtea mătuşei Ileana, mă bucur mai mult ca niciodată să-l revăd pe prietenul meu Radu, care mă conduce la rudele lui, să luăm cina. Într-un contrast izbitor faţă de vocea abia şoptită şi tînguitoare a mătuşei Ileana, o hărmălaie veselă ne întîmpină îndată intraţi în casa gazdelor noastre. După ce au făcut haz unul pe seama celuilalt, convivii îşi aduc aminte de un subiect şi mai bun de zăbavă: cercetarea mea. Le explic de ce am nevoie de interviurile cu pricina. Intervenţia mea însă stîrneşte un val şi mai impetuos de glume şi rîsete printre meseni, care se propun generos unul pe altul în calitate de subiecţi de intervievat. Într-adevăr, stăpîna acestei case, tuşa Olga, îmi va îmbogăţi a doua zi proaspăta mea colecţie de vieţi omeneşti cu o piesă preţioasă şi rară în felul ei.
După cîteva ore de hrană şi veselie, deopotrivă de copioase, ne facem drum cu Radu spre casa învăţătorului din marginea satului, urmărind şerpuirea cărării cu ajutorul luminii de o putere nebănuită a telefonului meu mobil. Intraţi în casa gazdei, de o austeritate ostăşească, ne îndreptăm instinctiv spre dormitor. La stingerea luminii, întunericul şi liniştea mi se par copleşitoare. Cocoţat pe o pernă imensă, urmăresc un timp proiecţiile colorate împrăştiate pe ecranul obscur al nopţii. Tihna lunecă insidios într-un zgomot din care desluşesc doar tînguielile tot mai îndepărtate ale mătuşei Ileana...

Veşnicia a murit la sat

Moldova rurbană sau cauza înapoierii noastre

Text publicat în Punkt nr. 19 (+ note de subsol)

În timp ce „Occidentul” îşi numără şi linge rănile pricinuite de o industrializare şi o tehnologizare tot mai vehement incriminate de ecologişti (şi „ecologiştii sufletului”), care cheamă cu disperare îndărăt, spre Mama Natură, Moldova n-are de ce să teamă de sechelele cauzate, zice-se, de consumul prelungit al legumelor modificate genetic sau de asprimea convenţiei de la Kyoto. Astăzi, ca şi de-a lungul secolului precedent, sub administraţii succesive, Basarabia trece prin modernizare ca gîsca prin apă, iar satele moldoveneşti îşi duc mai departe traiul şi amarul într-o „vecinicie” (şi un Ev Mediu) care nu mai sfîrşeşte.




Ce ne încurcă să ne plîngem şi noi astăzi, laolaltă cu naţiunile mai „răsărite” din Europa şi America, de „invazia” industriilor şi de efectele lor adverse? CERNOZIOMUL - voi răspunde eu scurt, grăbit, în doi peri. Pămîntul „doldora de roadă”, glia încovoiată de vii şi livezi, aidoma unei „ guri de rai”, reavănul mustind de sucuri şi seminţe gata să dea în floare - toate aceste imagini bombastice cu care poeţii de odinioară ne susurau urechile, sînt cauza înapoierii noastre.
Popoarele nordice, neavînd parte de condiţii prielnice pentru agricultură, s-au hrănit din vînat; natura nefiind darnică cu ele în chip deosebit, acestea au căutat, cu timpul, să-şi producă ei înşişi bunurile cu mîinile şi capul. Pe tărîmurile unde piatră seacă e mai multă decît pămînt, oamenii au trăit din creşterea vitelor sau din comerţ. Evreii, cărora li s-a interzis multă vreme să dispună de pămînt propriu, au căutat să-şi crească averile în afara lui. Prigoniţi fiind din timp în timp, aceştia au învăţat să-şi investească munca în bunuri mobile.
Moldovenii, în schimb, de rînd cu poporimea de pe o bună jumătate de glob, au fost de parcă osîndiţi să-şi înfigă adînc rădăcinile într-un pămînt destul de darnic ca să-i lipsească de nevoia de a nu-şi mai căuta de-a le gurii în altă parte, dar niciodată destul de mult pentru a le da de mîncare pe săturate. În lipsa unei „etici a muncii” şi a unei alfabetizări răspîndite, proprii popoarelor protestante, a accesului la teritorii transoceanice ca în cazul naţiunilor coloniale (prin descoperiri geografice şi puteri militare), emanciparea moldovenilor de pămîntul hrănitor – această tăiere socială a cordonului ombilical – a întîrziat mult timp să se producă.
De fapt, ţăranii moldovenii n-au fost încurajaţi (niciodată prea tare) de vreo administraţie politică din secolele XIX-XX să se urbanizeze şi, în definitiv, să se modernizeze. Rînd pe rînd bandă de protecţie împotriva invaziilor estice, culoar de acces spre Marea Neagră sau Dunăre, zonă de producţie cerealieră, „raţiunea de a fi” a Basarabiei a fost, sub administraţii succesive, mai întîi de toate una strategică.


În „ţara de ţărani” – aşa cum sociologul Dimitrie Gusti a calificat România în perioada interbelică -, Basarabia este provincia cu cea mai ridicată proporţie a populaţiei rurale[1]. La fel, populaţia urbană din Moldova sovietică (RSSM) era proporţional cea mai puţin numeroasă faţă de celelalte republici sovietice vestice. Totuşi, începînd cu 1950, urbanizarea îşi ia avînt şi va spori constant în RSSM, fiind aici chiar mai însemnată decît în celelalte „republici surori”.[2] În anii 1940-1950, urbanizarea se produce în Republica moldovenească din contul deplasărilor populaţiei rurale spre oraşe, dar şi (mai ales) prin fluxul migrator din afară.
Administraţia românească şi apoi cea sovietică au încercat să reformeze şi să modernizeze agricultura provinciei basarabene şi respectiv a RSSM. În Basarabia interbelică, reforma agrară din 1921-1926 a avut menirea să le cultive ţăranilor „spiritul de proprietate” şi, pe această cale, să contribuie la ridicarea nivelului lor de trai. Totodată, redistribuind terenurile agricole, autorităţile române urmăreau să echilibreze decalajul între opulenţa marilor proprietari (adesea de origine etnică neromânească) şi penuria generalizată a ţăranilor autohtoni[3]. În imediat, reforma are un efect pozitiv asupra nivelului de viaţă al ţărănimii basarabene. Ea se adevereşte însă ineficientă pe termen mediu. Astfel, imediat după aplicarea reformelor, producţia cerealieră se reduce la jumătate. Nivelul productivităţii agricole din 1913-1915 nu va fi atins decît în 1940[4]. Criza economică din 1929-1933 şi fărîmiţarea proprietăţilor agricole sub impactul creşterii demografice împiedică agricultura din Basarabia interbelică să devină o ramură profitabilă.
În RSSM, după campania de colectivizare forţată din 1949, Statul sovietic investeşte resurse apreciabile pentru a pune pe picioare un sistem de kolhozuri şi sovhozuri bine pus la punct. Gestiunea raţionalizată şi utilizarea tehnicii agricole contribuie, într-adevăr, la creşterea relativă a randamentului sistemului de „gospodărie colectivă”. În timp ce în alte regiuni agrare din URSS sistemul „colectivist” cunoaşte o scădere constantă a productivităţii, recoltele obţinute în kolhozurile moldoveneşti nu încetează să crească pînă în 1955[5]. Nivelul de viaţă al kolhoznicilor moldoveni nu creşte însă în aceeaşi proporţie cu productivitatea activităţii lor; venitul lor fiind mai scăzut decît venitul mediu al agricultorilor din alte republici sovietice[6].
În Basarabia românească, ca şi în Moldova sovietică, s-a glorificat modul de viaţă ţărănesc al moldovenilor, prin versuri şi cîntece. În România interbelică, ca şi în alte ţări şi regiuni rurale din Europa centrală şi de est de la răscrucea secolelor XIX-XX, ţărănimea era încărcată de toate valorile constitutive ale naţiunii române, şi asta nu în ciuda ci chiar în virtutea înapoierii şi analfabetismului ei. Pe de altă parte, în URSS, Moldovei i s-a rezervat rolul de „grînar” şi de „livadă” a Uniunii, iar poeţii noştri realişti socialişti nu pridideau cu poeme despre „ogoare nesfîrşite” şi „livezi în floare”, punînd accentul pe industrializarea muncii agricole. Totuşi, una se cînta în versuri şi alta se petrecea în realitate. Procesul de urbanizare, început deja în perioada interbelică, a continuat vertiginos după război, iar statutul de ţăran n-a devenit niciodată unul prestigios în oraşele din Basarabia interbelică şi cu atît mai puţin în cele din RSSM, unde „superioritatea” socială a orăşenilor faţă de săteni era accentuată şi de o hegemonie „etnică” a populaţiei rusofone faţă de băştinaşi.


De cîteva decenii încoace asistăm la un proces de rurbanizare instensă, deopotrivă adică urbanizare a populaţiei rurale şi ruralizare a celei orăşeneşti. O deosebire sensibilă apare în statutul atribuit ţăranilor în oraşele moldoveneşti, înainte de 1990 şi, puţin cîte puţin, după această dată. Pe vremea sovietică (dar şi înainte), ţăranului i se rezerva o poziţie vizibil discalificată în context urban. O dată venit la oraş, acesta stătea de regulă umil, molcom, temîndu-se de parcă să nu deranjeze cumva prin chiar prezenţa sa. Cu excepţia unor „oaze” de ruralitate francă în chiar centrul oraşului, cum erau de exemplu piaţa sau autogara, ţăranii nu se simţeau la oraş chiar în elementul lor. Acum însă întîlnim la tot pasul un anume tip de orăşean de dată recentă, care pare că şi-a părăsit satul de baştină trîntind uşile în urma lui, fără a se integra prea bine în mediul de adopţiune. O prezenţă uneori zgomotoasă, care ne spune cu voce tare: ei bine, mă vreţi sau nu, puţin îmi pasă, dar nu mă veţi împiedica să mă simt şi aici ca acasă.
„Răşchiraţi” între sat şi oraş, între Orient şi Europa, între Rusia şi România, patria noastră recentă se zbate între o înapoiere care n-a încetat să ne tragă înapoi şi o modernizare pe jumătate. Cînd se va opri oare această legănare? Ca orice tranziţie în istorie, a noastră pare greu de îndurat. Un lucru nou a intervenit totuşi în viaţa moldovenilor şi pe care vreau să-l cred irevocabil: permeabilitatea relativă a hotarelor ţării. Mînat de nevoi, ţăranul moldovean pleacă în străinătăţuri, aducînd cu sine la întoarcere, în ciuda vocilor alarmiste, o experienţă de viaţă şi un model de trai, care nu pot decît să-l oprească, pînă la urmă, din „vecinica” sa legănare.

[1] La recensămîntul din 1930, ţăranii reprezentau 87% din populaţia totală a Basarabiei, în timp ce, pe toată România proporţia clasei rurale se ridica la 80%.
[2] Populaţia urbană constituia 13 % din populaţia generală a RSSM în 1939, 17 % în 1950 şi 22 % în 1959.
[3] Conform recensămîntului din 1930, 60% dintre ţăranii basarabeni erau etnici români.
[4] I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Paideia, 1999, p. 60.
[5] N. Werth, Histoire de l’Union soviétique, de Lénine à Staline (1917-1953), Paris, PUF, 1998, p. 106 ; A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, Universul, 1995, p. 428.
[6] H. Carrère D’Encausse, L’Empire éclaté. La révolte des nations en URSS, Paris, Flammarion, 1978, p. 119.

Interviu cu Black Olives (ex Flying Postmen)

Poştaşii măslinii şi zburătorii negri... sau cum e cu putinţă să supravieţuieşti cîntînd rock în inima Londrei?

Interviu cu Black Olives: Andrei Nicula, Emil Bojescu şi Mircea Sturza (ex Black Olives, acum Snails)

Octombrie 1989. În semiobscuritatea sălii festive din şcoala No 1 (actualul liceu « Gheorghe Asachi »), o îmbulzeală de tineri transpiraţi se agită frenetic sub scrîşnetul şi gemătul chitarelor celor care pe atunci se numeau Poştaşii zburători. Ţipînd ostentativ hiturile englezeşti de altădată - “A hard day’s night...”, „Come together” sau “Satisfaction”... -, Andrei, Emil şi Mircea îşi reglau conturile cu o prea lungă şi apăsătoare tihnă în care părinţii lor şi ai noştri ascultau şi dansau rock’n’roll odinioară. Pentru mine şi alţi foşti elevi ai şcolii No 1 din acea perioadă, Beatles, Rolling Stones sau The Who deveniseră, graţie Poştaşilor zburători, nişte nume tot atît de cool şi sonore, precum erau pe atunci Depeche Mode sau Technotronic. Nu ne deranja cîtuşi de puţin anacronismul. Poştaşii zburători (Black Olives de azi) se aflau în avangarda „revoluţiei culturale” care se producea, într-o linişte nerăbdătoare, în acei ani de perestroika.
În 1996, Poştaşii zburători (între timp numiţi englezeşte Flying Postmen) scot primul lor album original, „Well”. Aflaţi pe creasta unui succes în constantă creştere, grupul îşi încetează provizoriu activitatea, în urma plecării lui Andrei la Liverpool, pentru a face studii în Institutul de arte performante fondat de Paul McCartney. O plecare cu iz de pelerinaj. În scurt timp, Andrei este urmat de tovarăşii săi Emil şi Mircea. Cu puţin timp înainte de marea călătorie, Emil îmi mărturisea că simte în el şi în trupa din care face parte o energie molcomă care va da într-o zi roade. Altminteri, ei dintotdeauna au făcut şi au cîntat o muzică britanică. Aşadar, plecarea lor era de fapt o întoarcere.
Întîlnindu-mă cu foştii Poştaşi în fostul lor studio din fosta şcoală No 1, am încercat să-i descos despre cum au trăit, ce au făcut, ce au cîntat între timp şi cum îşi retrăiesc revenirea acolo de unde au plecat pentru a se „întoarce” la matca muzicii lor.

PN: De ce a durat atît de mult pînă aţi scos primul vostru album original?
AN: Eram foarte exigenţi faţă de ceea ce vroiam să facem. Vroiam să avem piese bune în album. Învăţam să cîntăm de la clasicii rockului. Mai aveam şi probleme financiare. Atunci, pe noi ne-a ajutat Julian Duplain de la BBC să ne înregistrăm. În scurt timp după ce a apărut primul nostru album, „Well”, am obţinut acceptul de a studia la Institutul lui McCartney la Liverpool şi am plecat. Băieţii (Emil şi Mircea) m-au urmat în august 1998. Ţineau să vină neapărat în Anglia, iar pentru asta orice mijloace erau bune.
EB: Eram foarte însufleţiţi de ideea că muzica pe care o cîntăm, în engleză, va ajunge în sfîrşit în Anglia, mama muzicii rock. Speram că muzica noastră va fi mai bine receptată în Anglia. Eram mînaţi şi de un sentiment de aventură, dar noi visam totodată şi la o adevărată carieră muzicală, de rang european.
PN: Şi cum aţi fost primiţi în patria Beatles-ilor?
AN: La Liverpool a existat un oarecare interes faţă de noi. La Londra în schimb, lumea era cît se poate de indiferentă. Abia cînd am scos albumul „How About”, au fost remarcate unele din piesele noastre. A intervenit totuşi un moment care ne-a defavorizat pe termen scurt: am decis să schimbăm denumirea trupei.
PN: Eraţi totuşi cît de cît cunoscuţi deja ca Flying Postmen...
AN: Da, dar nu şi la Londra...
EB: Eram mai degrabă cunoscuţi ca personaje ale cărţii lui Tony Hawks, Tenis cu moldovenii. Mai tîrziu am regretat puţin şansa pe care am avut-o atunci şi poate nu am valorificat-o destul, aceea că noi devenisem oarecum cunoscuţi prin această carte. Poate că lucrurile s-ar fi petrecut diferit dacă am fi rămas Flying Postmen. Atunci însă noi eram foarte hotărîţi să schimbăm ceva în anturajul, în stilul şi poate şi în identitatea noastră. De fapt, eram foarte spontani în acţiunile noastre, nu ştiam prea bine după ce să ne conducem atunci cînd facem ceva. Nu ştiam unde să mergem şi ce să facem. Eram preocupaţi de griji cotidiene, căutam un loc de muncă şi un colţ de trai. Trebuia să ne integrăm, să înghiţim mai multă cultură englezească. Londra e un oraş dificil. Ca în orice oraş mare, lumea aici e egoistă. În Chişinău noi ne bucuram de anumit succes, care ne-a răsfăţat.
AN: Un prieten de-al meu mi-a spus un lucru care pe moment m-a demoralizat un pic: în Anglia există vreo 100 000 de formaţii, dintre care doar vreo patru pe an reuşesc să-şi înregistreze albumul după toate regulile. Şi doar vreo 2-3 persoane din toată industria show-bizului hotărăsc soarta acestor formaţii. Unii cred că e suficient să baţi la porţile diferitor case de discuri şi vei reuşi pînă la urmă să-ţi înregistrezi albumul. Nu e deloc evident. Tot aşa de exemplu, Led Zeppelin au avut la început prea puţin succes în Marea Britanie, iar Jimmy Page îşi asigura o sursă de existenţă cîntînd ca instrumentist pentru alte formaţii. Abia cînd au plecat în SUA şi au cucerit popularitatea acolo, au devenit celebri în lumea întreagă.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că în Anglia mai sînt încă vreo 100 000 de formaţii ca alde voi, nu v-aţi dezumflat puţin ambiţiile de a face carieră muzicală la Londra?
EB: Noi întotdeauna am trăit cu această speranţă. Ea ne-a ajutat să supravieţuim. Am avut desigur şi deziluzii şi momente cînd ne întrebam dacă are vreun rost ceea ce facem. Şi acum ni se mai întîmplă să ne întrebăm, atunci cînd nu ne iese ceva. Încercăm să ne adaptăm la situaţie. Căutăm o nişă. Am devenit ceva mai materialişti în privinţa asta. Înainte credeam că vom face muzică bună şi în mod automat, cu timpul, vom fi cunoscuţi, iar problemele materiale vor dispărea de la sine. Pînă la urmă am înţeles că trebuie să faci anumite compromisuri.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că nu puteţi trăi doar din muzică...
EB: Am început să căutăm un loc de muncă. Nivelul de viaţă e foarte ridicat la Londra, dar şi foarte costisitor. Există şi multe tentaţii pentru un muzician: un instrument bun de exemplu costă bani buni. Şi atunci am hotărît să lucrez într-un restaurant. La început era o ocupaţie provizorie, apoi s-a transformat într-o pasiune; acum bucătăria a devenit o meserie pentru mine. Şi această meserie mă avantajează; îi sînt chiar recunoscător. Nu mă deranjează că sînt bucătar şi muzician în acelaşi timp. E o realitate din care trebuie să te împaci şi să tragi avantaje, iar dacă nu te împaci, e simplu, nu ai decît să faci altceva.
PN: Iar tu, Andrei, ai lucrat într-un magazin de instrumente muzicale...
AN: Da şi asta ne-a ajutat foarte mult să ne îmbunătăţim sunetul muzicii noastre. Mulţi muzicieni n-au idee de partea tehnică. Eu în schimb, de cînd lucrez în acest magazin, cunosc o mulţime de detalii tehnice pentru care în mod normal ar fi trebuit să angajăm un profesionist.
PN: Dar tu, Mircea, unde ai lucrat la Londra pentru ca să-ţi cîştigi bucata de pîine?
MS: Am lucrat în mai multe locuri: în cafenele, am vîndut şi ziare, reviste, am lucrat şi într-un magazin de instrumente unde am învăţat multe lucruri bune şi utile. E mare lucru să poţi ţine în mîini un instrument bun şi să auzi cum sună. Vedeam deseori muzicieni mari. Şi apoi făceam concerte în fiecare săptămînă, unde făceam cunoştinţă cu oameni noi.
PN: Dar unde faceţi voi concerte la Londra?
MS: Londra e un oraş foarte diferit de Chişinău. La noi pînă nu demult nu existau cluburi muzicale, unde poţi asculta muzică live.
PN: Înainte mai era Black Elephant, dar acuma...
MS: Dar şi el a apărut destul de tîrziu. Pe cînd la Londra la orice colţ poţi vedea cîte un club sau pub în care se cîntă muzică vie.
EB: Noi o vreme dădeam concerte în cluburi foarte bune; aveam o cunoştinţă care ne căuta deseori pentru a cînta în vreun club bun. Şi aceasta e foarte bine, dar la un moment, cîntînd în cluburi, poţi intra într-un cerc vicios. Dacă vrei să faci muzică serioasă trebuie să depăşeşti nivelul clubbing-ului. Londra îţi oferă multe oportunităţi de a face muzică bună, să te afirmi în acest plan; aici se intersectează o mulţime de culturi din toată lumea.
PN: Şi cosmopolitismul londonez, diversitatea aceasta culturală a pus vreo amprentă pe maniera voastră de a cînta?
EB: La Londra există o mare varietate de gusturi muzicale şi totodată melomanii sînt foarte toleranţi faţă de diferite stiluri de muzică. Recent am fost invitat la o serată cu formaţii sudeze. M-a impresionat chiar şi vizual maniera lor de a cînta. Îmi dau seama că nu a putut să nu mă influenţeze această diversitate de maniere şi stiluri de a face şi interpreta muzică. Noi, ca formaţie, nu ne limităm la un stil aparte, sîntem în permanentă căutare, în continuă transformare.
PN: Dar cum a evoluat stilul vostru? Încă la sfîrştiul anilor 80, în acei ani de perestroika, voi cîntaţi rock clasic din anii 60. Cum făceaţi voi rost de muzica asta?
AN: Pe atunci, puteai găsi muzică bună pe discurile de la „Balkanton” (Bulgaria) sau chiar şi la „Melodia”. Mai era studioul experimental de muzică nr. 2 (str. Puşkin colţ cu str. Şciusev), unde puteai să-ţi înregistrezi muzică bună. Totuşi, cultura noastră muzicală avea multe lacune, pe care le-am umplut cu timpul. În afară de discuri, înregistram şi ascultam casete. Erau foarte comode. Pentru generaţia noastră, muzica rock occidentală din anii 60-70 era ca un fel de sistem alternativ de educaţie.
PN: Rockul nu era totuşi cu totul inexistent în URSS. Existau grupuri rock chiar şi în Moldova...
EB: Da, acelaşi Noroc... apoi Contemporanul.
PN: Unii dintre ei erau foarte la curent cu moda occidentală. Am văzut recent o înregistrare cu Maşina Vremeni din anii 70, unde Makarevici purta ditamai ochelarii de soare à la Janis Joplin.
EM: Da, în anii 1980 în URSS s-a produs o adevărată „revoluţie culturală”. Au apărut o sumedenie de formaţii rock. La Londra, într-un an, pe vremea cînd lucram într-un magazin de chitare acustice, l-am văzut pe Boris Grebenşikov. Avea o carismă irezistibilă omul acesta.
PN: Dar voi ascultaţi pe atunci rock rusesc: Akvarium, Alisa, Kino...?
EB: Ascultam, dar nu ne-a influenţat prea mult. Noi eram foarte purişti în muzica pe care o facem, nu ne lăsam influenţaţi de alte genuri muzicale, chiar dacă erau la modă.
AN: În cultura rock rusească există un soi de elitism sau chiar academism care mă deranjează; În mediile rockerilor ruşi se discuta mereu pe teme grave. În privinţa asta mi-a plăcut cel mai mult atmosfera de la Los Angeles. Acolo se ascultă muzică şi se discută relaxat, la o halbă de bere, iar relaţiile dintre muzicieni e cordială. Chiar şi la Londra e altfel în această privinţă. Eu nu ştiu dacă aş putea să mă realizez la Moscova, de exemplu.
EB: Ruşii nu sînt foarte deschişi spre alte culturi şi generează idei noi în interiorul culturii lor. Or noi, deşi am plecat în străinătate, cultura noastră de acasă ne-a influenţat într-o anumită măsură. Dar altele au fost condiţiile în care ne-am format şi afirmat ca muzicieni. Noi nu putem cînta în română, ca Snails, sau să facem amestecuri cu muzică folclorică, ca Zdob şi Zdub. Noi întotdeauna am tins să cîntăm rock clasic. Abia cînd am venit la Londra, ne-am deschis spre alte influenţe, dar aceste influenţe au venit pe un sol deja format.
AN: În 2002 noi am decis că nu vom mai cînta cover-uri[*]. Acum nu mai este ca în anii 60. La Londra, nu poţi să te consideri o formaţie originală şi să cînţi cover-uri. Şi-apoi cîntînd prea mult muzica altora, nu poţi să nu te laşi influenţat de ea. Din 2002 şi 2003, cînd a apărut albumul „How About”, stilul nostru a început să se schimbe. Pe acest album avem piese în spiritul stilului nostru mai vechi, dar apar altele într-un nou stil.
EM: Procesul de transformare a stilului s-a produs lent, dar sigur. Şi această schimbare a intervenit nu numai la nivel de stil, dar, aşa cum a spus şi Andrei, în calitatea sunetului. Nouă întotdeauna ne-a plăcut rockul clasic. Şi totuşi a venit o perioadă cînd am simţit nevoia să scoatem la suprafaţă idei şi tendinţe noi. Revenim din cînd în cînd în Moldova, dăm concerte şi aici oamenii observă schimbările din stilul nostru. Lucru care ne bucură. Înseamnă că timpul nu a trecut în zadar pentru noi. E bine totuşi că această schimbare nu este foarte grăbită, ci lentă; aşa încît avem timp să o trecem prin noi, să o conştientizăm.
PN: De altfel, cum sînteţi percepuţi voi la Londra, ca un grup britanic, printre altele, sau ca nişte muzicieni moldoveni?
AN: În orice caz nu ca muzicieni din Moldova. La Londra, poţi să fii foarte bine de origine străină şi să te consideri londonez, chiar dacă nu eşti englez. Iar noi trăim şi ne petrecem timpul ca oricare alţi londonezi din categoria noastră.
PN: Dar unde vă petreceţi voi timpul liber la Londra?
AN: La o bere, la un concert...
EB: La Londra există o mulţime de tentaţii şi posibilităţi de a-ţi petrece plăcut timpul liber: galerii de artă, cinema, concerte, diverse evenimente culturale.
PN: Vă întîlniţi cu artişti şi muzicieni de teapa voastră?
AN: Da. Eu de exemplu, în magazinul în care lucrez - pe o stradă celebră în toată Europa, unde de o parte şi de alta poţi vedea o mulţime de magazine de instrumente muzicale -, mă întîlnesc zilnic cu diverşi cîntăreţi, muzicieni, unii destul de cunoscuţi. Atmosfera aceasta de care am parte la Londra îmi pare foarte confortabilă. Partea proastă e că nu e deloc uşor să te lansezi la Londra. Eu personal am periodic nevoie să părăsesc Londra. Şi atunci mă întorc ori în Moldova, ori mă duc în altă parte.
PN: Nu mai aveţi ambiţia de a cuceri lumea?
AN: Important acum e să ne găsim o nişă. Există o expresie englezească care caracterizează perfect viaţa noastră: making a living. Ceea ce ar însemna să-ţi cîştigi viaţa dar şi să ţi-o trăieşti după plac. Nouă ne place cum trăim: facem muzică şi totodată o mulţime de alte lucruri interesante. Dacă mai avem şi unele rezultate, atunci e cu atît mai bine.
EB: Să cucereşti lumea? Da, poate că e tentant. Dar eu nu văd nici un sens în a vrea să cucereşti lumea. E plăcut totuşi să ai în faţă o sală cu două mii de spectatori care îţi cunosc piesele.
PN: Nu regretaţi puţin că v-aţi rupt de piaţa asta româno-ruso-moldovenească? Voi de altfel şi acuma aţi avea şansa asta de a vă lansa pe piaţa românească, de exemplu. Nu vă tentează?
AN: Există mai multe probleme. Din puţinele experienţe pe care le-a avut ne-am dat seama că e destul de greu să faci afaceri în România. Noi nu mai sîntem obişnuiţi să lucrăm cu persoane care spun una şi fac altceva. Şi apoi noi cîntăm doar în engleză, într-un stil mai degrabă britanic. Dar chiar dacă am încerca să facem nişte turnee prin România, am face-o ca o formaţie englezească, nu ca una din Moldova.
PN: Şi unde pînă la urmă vreţi să vă înregistraţi muzica, să o promovaţi?
AN: Toboşarul nostru va înregistra următorul nostru album în vară, în Canada.
PN: La ce casă de discuri?
EB: Păi, nu la o casă de discuri, ci practic în condiţii casnice. Acum, situaţia s-a schimbat foarte mult faţă de acum zece ani. E suficient să ai un computer bun şi poţi să-ţi înregistrezi propria ta muzică, măcar şi în dormitor. Şi la fel poţi să o şi difuzezi. E destul să apeşi pe un buton şi să-ţi încarci 300 de cîntece.
PN: Şi nu vreţi să vă lansaţi albumul, ca Radiohead, prin internet?
EB: Acum foarte multe formaţii fac aşa. În Londra comunităţile virtuale, cum este My Space, sînt foarte în vogă.
PN: O întrebare despre bucătăria creaţiei voastre. Cum compuneţi muzica? Cine...
AN: Cine taie pîinea?
PN: Da...
AN: Şi cine spală vesela...
PN: Da, cum vă împărţiţi sarcinile?
EB: Andrei compune versuri şi muzica, mai ales la ultimele noastre lucrări. Iar eu vin cu vreo idee din cînd în cînd. De fapt, noi ne-am aranjat ca planetele, colaborăm în mod firesc şi organizat în acelaşi timp. Ne sincronizăm perfect.
PN: V-aţi hotărît ce faceţi pe viitor: rămîneţi la Londra sau mergeţi în altă parte, poate chiar vă întoarceţi la baştină?
AN: Eu personal nu vreau să hotărăsc nimic pe termen lung. Poate să se întîmple orice. Aşa cum se mai spune, eu mă simt cetăţean al lumii, puţin cetăţean al Londrei, desigur şi al Chişinăului, pentru că m-am născut aici, dar pînă la urmă, cu siguranţă, voi rămîne întotdeauna cetăţean al Lumii.
EB: Într-adevăr, la Londra e prea strîmt...
AN: La Londra îmi place să mă întorc. De fiecare dată cînd mă întorc acolo de undeva, mă simt minunat. PN: Mircea, dar tu nu regreţi că n-ai rămas la Londra?
MS: Aşa a fost să fie. Acum nu regret deloc ceea ce s-a întîmplat. Aici la Chişinău fac parte dintr-o formaţie foarte bună şi cunoscută: Snails. Evident că regret unele lucruri. Mai ales îmi lipsesc prietenii mei Andrei şi Emil. Atîţia ani am cîntat împreună. Şi îmi face foarte mare plăcere să cînt cu ei din nou împreună ca pe vremuri.
EB: Iar noi punem foarte mare preţ pe această energie pe care o generăm atunci cînd, uneori peste ani, ne reîntîlnim şi cîntăm din nou împreună.

Interviu publicat în Punkt, nr: 18

(Websitul formaţiei The Black Olives: http://www.blackolivesmusic.com/)
[*] Interpretarea pieselor dintr-un repertoriu străin.

Interviu cu Rebecca Chamberlain-Creangă

Rebecca Chamberlain-Creangă: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”
(Interviu realizat de Petru Negură la 28/08/2007)

Cuvînt înainte

Cînd i-am citit articolul (în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, Curtea veche, 2007, coord. Monica Heintz) despre felul în care muncitorii din Rîbniţa şi ţăranii din împrejurimi îşi percep apartenenţa (sau diferenţa) faţă de „statul” transnistrean nerecunoscut, am avut un sentiment apropiat de revelaţie. Nu bănuiam că este posibil să vorbeşti despre regimul actual din Transnistria altfel decît cu ură. Sentiment pe care altminteri şi „duşmanii” noştri „intimi” de peste Nistru ni-l rezervă în porţiune egală. Nu ştiu dacă acest afect partajat ne va ajuta să depăşim situaţia de criză care riscă să se eternizeze între cele „două maluri”. Cu siguranţă însă nu ne va face să înţelegem adeziunea a cel puţin unei părţi a populaţiei transnistrene la acest „stat” nerecunoscut. În mod aparent paradoxal, postura de străină a Rebeccăi Chamberlain-Creangă a ajutat-o să înţeleagă anumite fenomene „locale” fără să le judece. Poate că ar trebui să învăţăm şi noi, măcar din cînd în cînd, să ne înstrăinăm puţin de mizele şi interesele politice sau de alt ordin care ne influenţează gîndirea? Autoarea articolului mi s-a părut cu atît mai admirabilă cu cît s-a expus unor riscuri prelungite (vreme de 16 luni!) într-un loc în care foarte puţini dintre moldovenii din dreapta Nistrului s-ar aventura mai mult de cîteva ore. Timp de altfel considerat suficient de unii pentru a lansa judecăţi peremtorii. Am avut dorinţa sinceră să-i strîng mîna şi să o întreb cum a reuşit şi ce greutăţi a trebuit să înfrunte. Am întîlnit-o în august 2007, un an după ce ea şi-a încheiat cercetarea. Am fost suprins să văd o fată drăguţă şi în aparenţă fragilă... De la prima întîlnire însă, Rebecca n-a încetat să emane o energie şi o putere extraordinare, stăpînite deopotrivă de modestie şi de bun simţ. O putere care se sprijină în cazul ei pe un amestec de curiozitate şi capacitate de a visa. A visa că imposibilul va deveni într-o zi posibil şi că lumea va fi mai bună. Mi-a mărturisit că anume această capacitate de visare a făcut-o să depăşească multe greutăţi în viaţă. Nu mă pot împiedica să sper, alături de Rebecca, că şi noi (cei care ne-am obişnuit atît de bine cu rolul de victimă) vom învăţa a visa vreodată.

Interviu

Petru Negură: Cînd ai venit pentru prima dată în Moldova? Ce te-a adus aici?

Rebecca Chamberlain-Creangă: Am venit pentru prima dată în Moldova în martie 2004. Era mult soare, zăpadă, noroi şi peste tot coşuri de uzine... Tot atunci am primit şi primul meu mărţişor. Venisem într-o călătorie de explorare de 10 zile pentru a face cunoştinţă cu condiţiile în care îmi voi realiza proiectul de cercetare pentru doctoratul meu. De ce anume Moldova? Două persoane m-au determinat să fac această alegere: soţul meu Ovidiu şi coordonatorul tezei mele, profesorul Jonathan Parry. Soţul meu fiind român, am hotărît să fac o cercetare într-o ţară în care se vorbeşte româna, limba lui maternă (şi să învăţ totodată să comunic cu noile mele rude). Dar am sfîrşit prin a alege Moldova şi nu România. Iar aceasta o datorez mai mult coordonatorului meu de teză. Dînsul studiază societatea indiană şi de fapt ştie destul de puţin despre Moldova. Dar la o cină, el cu prietenul său, John de Fonblanque, care a fost ambasador britanic la OSCE şi a lucrat în Moldova, au hotărît că este nevoie de mai multe studii în engleză despre Republica Moldova. A trebuit să iau asupra mea o parte din această sarcină. Apoi, pe la crăciun 2003, am citit excelenta monografie a lui Charles King despre Moldova. Am fost intrigată de Moldova şi din cauza similarităţilor/diferenţelor cu conflictele şi relaţiile interetnice din fosta Iugoslavie, unde am petrecut un timp, cînd am făcut o cercetare pentru lucrarea mea de licenţă.

PN: Ce te-a interesat cu privire la fabricile şi uzinele din Transnistria?

RCC: Am început să mă interesez de viaţa angajaţilor din fabrici şi uzine în urma unui curs de „antropologie a industriei şi a industrializării” pe care l-am urmat cu profesorul care acum este coordonatorul tezei mele de doctorat. Or fabricile nu produc doar nişte bunuri, ci şi anumite mentalităţi pe care muncitorii le imbrăţişează. În ţările fostei Uniuni sovietice, industrializarea a fost însoţită de un proces interesant de creare a unui „om nou”: omul sovietic. Pentru doctoratul meu am ales două oraşe industriale vecine - Rîbniţa şi Rezina - pe care doar Nistrul le desparte. Am vrut să compar efectele produse, pe ambele maluri ale rîului, în urma schimbărilor din ultimă vreme.

PN: Care au fost aşteptările tale faţă de Moldova şi Transnistria inainte de a veni aici?

RCC: Mi-am făcut griji că nu-mi voi putea face cercetarea mea în Transnistria. În ochii adminsitraţiei transnistrene, aveam cel mai rău profil posibil. O americancă şi un român: nu eram reprezentanţii celor mai favorizate naţiuni în Transnistria. Mă întrebam: voi fi eu oare capabilă să-mi fac cercetarea? Aveam o presiune reală căci primisem o bursă importantă pentru această cercetare.

Am fost de asemenea ingrijorata fiindcă eram femeie şi cercetam într-un mediu industrial dominat de bărbaţi. Mi-am dat seama că relaţiile dintre bărbaţi şi femei erau diferite de cele din Anglia sau America. Un englez de origine română m-a prevenit înainte de a-mi începe lucrul de teren că îmi va fi dificil să-mi fac cercetarea în Moldova. Fără să înţeleg la ce se referea, l-am intrebat emfatic: „De ce?” „Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă” – îmi spuse el (aceasta era părerea lui!). Şi într-adevăr, am avut unele probleme. De cîteva ori am avut impresia că mai cu seamă bărbaţii nu mă respectă, doar pentru că mă credeau „tînără şi drăguţă”. Comentarii de genul „krasivaia devushka” (poate măgulitoare în ochii celor ce le rosteau) nu mă făceau să mă simt foarte bine.



PN: Ce dificultăţi ai întîlnit în lucrul tău de teren, pe ambele maluri ale Nistrului? Cum le-ai rezolvat? Cine te-a ajutat?

RCC: Cel mai rău lucru care mi s-a întîmplat în timpul cercetării mele a fost că m-am îmbolnăvit grav. Îmi era frică să mă duc la un spital din Transnistria şi eram prea bolnavă pentru a face o călătorie la Chişinău. Am avut noroc de soţul meu, care a avut grijă de mine, şi de prietenii noştri din Rîbniţa care mi-au dat tot felul de medicamente ciudate.

Cea mai dramatică „aventură” am trăit-o cînd am fost invitată de securitate la un „interviu”. M-au întrebat tot felul de lucruri: cum am învăţat rusa, unde este soţul meu (care era plecat între timp). Îmi explicau că „au venit vremuri grele pentru ţara noastră” şi că nu voi mai putea locui acolo. Am fost rugată politicos să plec din Transnistria, dar mi s-a permis să ma întorc acolo în vizite scurte la prietenii mei, lucru pentru care am fost foarte recunoscătoare. Aceasta s-a întîmplat în aprilie 2006. Locuisem totuşi pînă atunci în Transnistria aproape 16 luni, ceea ce era suficient pentru cercetarea mea. Aşa că am putut pleca împăcată.

PN: Poţi să zici că ai avut noroc că ai putut totuşi lucra timp de 16 luni în Transnistria. Dar ce anume le-a trezit bănuiala? De ce anume atunci?

RCC: În martie 2006 s-au înteţit tensiunile între Transnistria şi Moldova în legătură cu controlarea graniţei dintre Ucraina si Transnistria. Ca urmare a deciziei conducerii de la Chişinău şi Kiev, nici un produs din Transnistria nu mai putea fi exportat fără marca vamală a Republicii Moldova. Conducerea de la Tiraspol a interpretat acestă decizie ca un atac al ţărilor vestice asupra economiei transnistriene. Ca un act de răzbunare, Tiraspolul a îngreunat semnificativ activitatea cetăţenilor străini pe teritoriul Transnistriei.

PN: Cum a fost la Rezina? Ţi-au permis să lucrezi?

RCC: N-am avut niciodată probleme cît am locuit la Rezina, pe malul drept al Nistrului. În general oamenii au fost prietenoşi, în special familiile gazdă, Stela si Ana Roşca şi Cornelia Borzin, în sînul cărora m-am simţit ca acasă. Nu aş fi putut să-mi duc la bun sfîrşit cercetarea fără suportul emoţional al oamenilor pe care i-am întîlnit acolo. În particular, aş dori sa le mulţumesc prietenilor mei din Rezina: Katia Stratulat, Sergiu Bobu şi Ghenadie Cuclenco.

PN: În uzine ţi-au dat voie înăuntru sau trebuia să-i aştepţi pe muncitori la ieşire?

RCC: La Rezina am vorbit atît cu administraţia cît şi cu muncitorii de rînd. Mulţumită conducerii de la Uzina de Ciment am avut voie să intru în halele de lucru. De exemplu, stăteam lîngă un strungar şi urmăream cum lucrează; vorbeam puţin cu el cînd avea timp liber. Îl întrebam despre viaţa lui de zi cu zi.

PN: Dar în ce limbă vorbeaţi? În rusă?

RCC: La Rezina, mai mult în română. Iar la Rîbniţa am vorbit în limba rusă cu vorbitorii de limbă rusă. La început, cred că, cel puţin în ochii angajaţilor din uzine, treceam drept o persoană ciudată. Probabil pentru ei antropologia însemna un fel de a petrece timpul nefăcînd nimic serios. Ei mă vedeau stînd, observînd, întrebînd diverse lucruri..., „nelucrînd” cu alte cuvinte. În cele din urmă, cred că cei mai mulţi dintre ei au înţeles că ceea ce făceam eu era o ocupaţie serioasă.



PN: Cum ţi s-au apărut oamenii din Transnistria ? În ce se aseamănă şi diferă de cei din dreapta Nistrului?

RCC: La început, în Transnistria, oamenii n-au fost prea călduroşi faţă de mine şi soţul meu. Aceasta din cauza că pe atunci nu vorbeam aproape deloc rusa. Dar chiar şi multor moldoveni de acolo nu le plăcea să vorbească în româneşte. Am avut deci o barieră comunicaţională serioasă pentru a-mi face prieteni acolo. Totuşi, din martie 2005, cînd am început să vorbesc rusa, am primit cîteva invitaţii la oameni acasă.

Pe de altă parte, n-am avut nici o problemă să-mi fac prieteni printre moldovenii de la sate. Am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate în satele moldoveneşti de pe ambele maluri ale Nistrului. În general a fost mai uşor să-mi fac prieteni pe malul drept al Nistrului, chiar şi printre orăşeni, unde oamenii au fost mai puţin bănuitori faţă de mine şi soţul meu.

Am fost impresionată să văd că populaţia din Transnistria călătoreşte foarte mult pentru a munci, la Chişinău şi în străinătate. E foarte diferit de felul cum mass-media occidentală prezintă populaţia din Transnistria ca fiind izolată ca într-o bulă, lipsită de informaţie despre ce se petrece în afară. Chiar şi în satele din Transnistria, copiii sătenilor pleacă să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din Chişinău, sau pentru muncă. Aceşti copii se întorc în satele lor şi împărtăşesc cu familia lor stiluri şi moduri noi de gîndire. Sărăcia este probabil cea care îi împiedică să progreseze, nu însă lipsa de informaţii la care ar fi supuşi.

De asemenea, există mulţi oameni în Transnistsia care se consideră mîndri de „statul” lor. Şi au motivele lor pentru a-l susţine. Este important să încercăm să luăm în seamă ataşamentul transnistrienilor fata de „statul” lor. Mulţi analişti occidentali cred că populaţia transnistreană este „păcălită” de regimul Smirnov. Situaţia este mai complicată. Oricare ar fi originea acestor ataşamente faţă de „statul” lor transnistrean, ele trebuiesc studiate cu multă atenţie şi luate în consideraţie dacă vrem să producem o schimbare pozitivă în această regiune.

PN: A fost ceva anume care te-a impresionat în Moldova, în rău sau bine?

RCC: Ceva plăcut: Paştele Blajinilor, sarbătoarea în care ne aducem aminte de cei dragi care au plecat dintre noi, m-a ajutat să inţeleg relaţia strînsă dintre membrii familiilor moldovene. Ştiu că este un obicei specific pentru această parte a lumii. Am sărbătorit-o cu familia care m-a găzduit la Rezina. Oameni din toată Moldova – şi chiar din străinătate – se adună pentru a vizita mormintele rudelor lor dragi. E foarte frumos acest obicei. Mi-a plăcut de asemenea cum se crează şi se refac, cu această ocazie, relaţii şi reţele de sociabilitate cu rudele şi prietenii de familie.

Ceva neplăcut: În general, tinerilor din Moldova le lipseşte optimismul în viitorul din ţara lor. Poate că nu există destule modele pozitive în acest sens pentru tinerii moldoveni. Cred că aceasta este mai ales o problemă la femeile moldovence. Mi-aş dori să aibă mai multe ambiţii, în afară de a imigra, de a avea bani şi un soţ. Aceste lucruri sînt desigur importante, dar ele ar trebui să fie efectul unei vieţi propulsate de anumite visuri, ţeluri, vocaţii. Unul din motto-urile mele preferate (pe cînd, la liceu, eram atletă alergătoare) era: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”. Visele, ţelurile, vocaţiile sunt adesea apanajul prosperităţii. Şi totuşi nu trebuie neapărat să fii bogat pentru a visa. Eu provin dintr-un mediu simplu, rural. Părinţii mei n-au călătorit prea mult în lume şi n-au beneficiat de cea mai bună educaţie. A trebuit să lucrez mult pentru ca să realizez anumite ambiţii personale. Uneori m-am confruntat cu împotrivirile familiei care au dorit ca eu să trăiesc după aşteptările lor. Alteori am primit binecuvîntări nemeritate. Visurile te ajută să perseverezi în ciuda greutăţilor vieţii. Totul începe cu ele!

PN: Care sînt proiectele tale de cercetare de viitor?

RCC: Am nevoie de un an pentru a-mi termina teza de doctorat la Londra. Apoi, împreună cu soţul meu, care e doctorand la King’s College London, vom căuta sa ne angajăm ca profesori în America sau Marea Britanie. Amandurora ne place să lucrăm cu studenţii. În viitor, visez să lucrez si în diplomaţia americană, în domeniul politicilor externe faţă de Europa de Est şi de ţările din fosta URSS.

Publicat în Punkt, nr. 18

Ghid turistic Molvania (sau Moldova?)

Republic off Molvania!



„Deşi este una dintre ţările cele mai mici din Europa, Republica Molvania [sic] are multe lucruri de oferit unui turist exigent. Peisajele somptuoase, o arhitectură neoclasică splendidă şi secole de cultură nu caracterizează, ce-i drept, această ţară. Călătorul cutezător îşi va putea găsi totuşi partea lui de fericire în acest singular stat-naţiune continental. [...] Cunoscută altădată doar de istoricii războaielor şi de traficanţii de droguri sovietici, această republică continentală începe să fie apreciată, în sfîrşit, de călătorul informat”. Aşa începe ghidul turistic apărut în 2003 şi tradus de atunci în cîteva limbi de circulaţie internaţională.
Cartea se prezintă ca un mijloc „indispensabil pentru descoperirea uneia dintre ţările cele mai subestimate din Europa de Est. (...) Noul ghid Jetlag vă indică tot ce trebuie să ştiţi pentru a ajunge şi circula în această bijuterie uitată care este Molvania, cît şi pentru a ieşi din ea teafăr şi nevătămat”.
Această carte nu se deosebeşte prea mult, la prima vedere, de alte ghiduri turistice de calitate pe care le poţi întîlni de-a valma în librăriile occidentale: informaţii amănunţite şi cuprinzătoare, stil plastic, precis şi în acelaşi timp accesibil, numeroase imagini colorate. Un lucru o particularizează totuşi faţă de alte cărţi de acelaşi fel: ţara despre care ea vorbeşte, Molvania, deşi îi evocă cititorului avizat certe asociaţii şi reminiscenţe, lipseşte cu desăvîrşire de pe mapamondul actual şi nici nu a existat vreodată.
Un ghid despre o ţară inexistentă are de ce să ne surprindă. Molvania este o ţară care, preluînd pe cont propriu cuvintele lui Caragiale, „există, dar lipseşte cu desăvîrşire”, sau, inversînd ordinea expresiei, lipseşte cu desăvîrşire şi totuşi există. Există pentru că însumează trăsăturile – adesea reale, deşi uneori puternic îngroşate în beneficiul stilului ironico-umoristic – ale unui şir de ţări est şi sud-est europene, unele apărute peste noapte la începutul anilor 1990; ţări care, deşi foarte reale şi beneficiind de recunoaştere internaţională, rămîn himerice pentru cei mai mulţi dintre locuitorii occidentali. Ghidul de faţă face parte dintr-o colecţie de alte false ghiduri turistice consacrate unor ţări inventate – şi totuşi nu mai puţin adevărate - din America latină, Africa sau Asia mijlocie, parodiind stilul ghidurilor turistice tradiţionale. Acestea din urmă, îmbinînd interesul comercial şi discursul patriotic autohton, încearcă să ofere o imagine cît mai favorabilă ţărilor pe care le prezintă şi spre care îi îndeamnă să meargă pe călătorii occidentali, dornici de noi şi exotice destinaţii, diminuînd totodată sau chiar ocultînd cu bună ştiinţă aspectele mai puţin turistice ale ţărilor respective.
Falsul ghid turistic Molvania este un document revelator, pentru că rezumă, cu scuza de rigoare a registrului ironico-parodic, fricile, stereotipurile, surprizele şi decepţiile pe care le are un occidental mediu cînd vizitează una din ţările Europei de est. El ne oferă totodată o imagine judicioasă despre ţara noastră, cu care, cel puţin la nivel fonic, Molvania are cel mai multe afinităţi; o imagine pe care o putem respinge din convingeri patriotice sau în care nu ne recunoaştem, tocmai pentru că sîntem prea obişnuiţi cu „normalitatea” realităţii la care face referinţă.
Efectul comic – eliberator –, pe care ghidul poate să-l producă mai ales la cititorul occidental, provine din subvertirea conştientă a limbii de lemn diplomatice pe care occidentalul corect politic este forţat să o adopte cînd vorbeşte despre străinătatea „în curs de dezvoltare”. Burlescul naraţiunii îşi trage seva din contrastele, numeroase, care izbucnesc la ciocnirea dintre imaginea, mirifică, creată de discursul patriotic local, şi realitatea, tristă de cele mai multe ori, observată la faţa locului.
Astfel, aflăm că Molvania este „o ţară pătrunsă de istorie. Aici, trecutul este omniprezent. Vom găsi la Gyorik unul din cele mai vechi reactoare nucleare din lume încă în activitate”. În plan geografic, „Molvania oferă o mare diversitate de peisaje. Regiunile din sud sînt acoperite de bălţi stătute şi mlaştini uscate. Nordul şi vestul oferă cîmpii necuprinse treierate de vînturi”. Din punct de vedere politic, Molvania de azi „oscilează între vechea şi noua lume. Membră NATO cu titlu condiţional, [ea] este bine notată de FMI, dar mai trebuie să condamne în mod oficial trimiterea vrăjitoarelor la rug”.
Dacă istoria şi geografia ţinutului nu reuşesc tot timpul să convingă călătorul ocazional, oamenii localnici prezintă, potrivit ghidului, un farmec irezistibil, chiar dacă nu sînt lipsiţi de anumite metehne, foarte omeneşti în definitiv. Astfel, „molvănenii sînt descrişi adesea ca fiind arţăgoşi, impulsivi şi violenţi. Ceea ce nu este decît parţial exact. În fond, de un umor tipic slav, molvăneanului îi place să se amuze”, mai ales pe seama altuia. Ca şi ironia locală, care poate părea derutantă uneori, moravurile molvănene cer „un anumit timp de acomodare” pentru a fi apreciate. „La telefon, de exemplu, stilul direct este considerat o calitate”. Ghidul avertizează călătorii neavizaţi că „la o primă vizită eşti adesea frapat de grosolănia oamenilor între ei, în magazine, la volan sau în stradă. Ridicarea tonului şi gesturile brutale sînt frecvente; turistul va conchide desigur că animozitatea între băştinaşi este sistematică. Într-adevăr, molvănenii nu se complică prea mult cu manierele. Subtilitatea raporturilor umane nu pare să-i intereseze în mod excesiv. Pentru aceşti oameni dintr-o bucată, a da din pumn sau a scuipa un membru al familiei e o monedă curentă. Adesea, noul venit se va întreba ce atitudine să adopte. Care este gradul de bruscheţe necesar, de exemplu, pentru a atrage atenţia unui chelner?”
Cu toate că nu sînt exagerat de ceremonioşi, molvănenii se ţin în viaţa lor de zi cu zi de anumite reguli pe care le respectă cu sfinţenie, cei care le încalcă fiind pe loc admonestaţi sau chiar aspru pedepsiţi. Astfel, „invitat în casa unui localnic, din respect, vă veţi scoate încălţămintea la intrare şi vă veţi înarma cu o ustensilă pentru a lovi animalul domestic în caz de atac. În interior, evitaţi cu orice preţ să vă suflaţi nasul (sau să suflaţi nasul oricărei alte persoane, de altfel) în apropierea bucătăriei. Un mic cadou va fi apreciat – flori, fructe, arme de foc sau, pentru copii, ţigări”.
Molvania este un loc cît se poate de sigur, „călătorul trebuie totuşi să ştie că furturile şi violenţa există. Hoţii de buzunar sînt prezenţi în principalele gări. Nu vă rupeţi ochii de la lucrurile Dvs. Dacă vă lipseşte ceva, cel mai bine este să vă adresaţi unui Guarjda Civilje. Este foarte posibil că el e autorul pungăşiei”. La fel, călătoarele n-au de ce să se teamă în Molvania de probleme specifice, „în afară de agresiunile obişnuite, jafurile armate sau hărţuirile sexuale tipice pentru ţările din Europa de est”.
În ciuda progreselor recente, nivelul sanitar şi igienic al populaţiei lasă încă de dorit. Unele precauţii se impun: „Fierbînd apa înainte de a o bea, veţi evita principalele riscuri de contaminare bacteriologică”. Cîteva vaccinuri, pur formale (împotriva următoarelor maladii: holeră, tifos, difterie, hepatită A, B şi C, tuberculoză, meningită, malarie, friguri paludeene, tetanos, encefalită cu ticuri şi, în unele regiuni, antrax), ar scuti călătorul străin să recurgă la serviciile medicilor locali.
După numeroasele vizite şi animaţii turistice, călătorul va dori fireşte să-şi refacă forţele. Posibilităţile de restaurare nu lipsesc în Molvania. El va avea de ales între o serie de restaurante din categoria „de lux”, restaurante cochete la preţuri abordabile sau cantine cu o ambianţă democratică. La Lutenblag [capitala Molvaniei], „nu trece o lună fără ca un nou local să se deschidă în locul altuia, închis de inspectorii de Igienă”. Călătorul este totuşi avertizat că „multe localuri se proclamă „smoke-free”. Aceasta înseamnă că clienţii sînt liberi să fumeze în toate sălile”. Amatorilor de localuri fără pretenţii şi cu o atmosferă distinsă în acelaşi timp, ghidul le recomandă cafeneaua „situată nu departe de universitatea din Lutenblag, care găzduieşte universitarii şi intelectualii oraşului; fapt pentru care, ea este în general pustie”.
Limba molvănească, care are patru genuri: „masculin, feminin, neutru şi colectiv pentru brînzeturi”, apare în ghid ca o limbă bolovănoasă, cacofonică, greu de pronunţat, din cauza numărului adesea copleşitor de consoane, şi care, pentru un occidental actual, sună tot aşa cum urechea fină a grecilor de altădată desluşea graiul vecinilor lor mai puţin civilizaţi: „bar-bar-bar”. Astfel, pentru a spune în molvănească „încă ceva de mîncare, hangiule”, călătorul străin va folosi expresia „Frijyadsgo drof, huftrawxzkio”.
Nu trebuie să ne supărăm la lectura acestei cărţi, deşi vom avea deseori motive să ne simţim cu musca pe căciulă. Ironică şi parodică la adresa patriotismului interesat şi a limbajului diplomatic de ambasadă, acest fals ghid despre o falsă ţară ne oferă nenumărate prilejuri de amuzament şi totodată materie pentru gîndire asupra propriei noastre imagini în ochii străinilor. Cartea ne face să ne întrebăm, tranzitînd prin percepţia celuilalt occidental, „cum e oare posibil să fii molvănean (sau moldovean, bulgar, român, ucrainean, sîrb etc.)?” Parafrazîndu-l astfel pe Montesquieu (în Scrisori persane), ne putem chestiona de asemenea: pînă unde este valabilă „universalitatea” normelor europene şi de unde e nevoie să punem lentilele relativităţii culturale pentru a înţelege, pe de o parte, extinderea modernităţii (occidentale prin definiţie) şi, pe de alta, sensul propriei noastre provincialităţi?

Publicat în Punkt, nr. 17

Cum îi văd francezii pe moldoveni

Cum ne văd francezii?

„De unde sînteţi?” – „Din Moldova.” Acum vreo zece ani, acest răspuns, dat în doi peri, ar fi pus în încurcătură mulţi occidentali care, zîmbind jenat, ar fi căutat febril o denumire apropiată pe întinsurile hărţii lor mentale. Cei mai dezgheţaţi dintre ei ar înlănţui în minte un şir de asociaţii alimentate de toponime reale sau închipuite. De atunci însă multă apă s-a scurs pe Dunăre, mulţi moldoveni au bătătorit în lung şi în lat vămile europene, căutînd să-şi rostuiască forţa de muncă devenită brusc inutilă. Nu mai puţini străini ne-au traversat hotarele, împinşi de varii misiuni, interese sau curiozităţi. Acum, informaţiile despre Republica Moldova nu lipsesc, nici în presa internaţională, nici în minţile oamenilor occidentali. Ele împrumută de obicei culorile sumbre ale unui Eldorado antiutopic: sărăcie, corupţie, depopulări, trafic de fiinţe umane... Informaţii confirmate, contrazise sau aduse la zi, odată confruntate cu experienţa nemijlocită a occidentalilor în statul care, încă nu demult, nu era pentru ei decît o himeră. Unii vizitatori sfîrşesc însă prin a se ataşa de această ţară recentă şi de oamenii ei, resimţindu-le suferinţele şi metehnele ca pe ale lor proprii.

Pentru a vedea cum francezii care au vizitat recent Moldova au perceput această ţară şi locuitorii ei, am făcut o scurtă cercetare, consultînd trei surse principale: 1) răspunsurile date de 20 de subiecţi benevoli la un chestionar distribuit prin intermediul scrisorilor de informare difuzate de asociaţia „Les Moldaviens” de la Paris pe lîngă abonaţii săi; 2) răspunsurile desfăşurate la acelaşi chestionar date de trei vizitatori francezi; 3) schimburile de păreri şi informaţii pe un forum francez de călători amatori (www.VoyageForum.com).
Subiecţii chestionaţi au vîrste cuprinse între 21 şi 91 ani, cu o medie de 40 de ani. Sub aspect socio-profesional, respondenţii sînt, după cum urmează, profesori universitari (5), directori de întreprindere (3), funcţionari în instituţii de stat sau internaţionale (3), consultanţi/formatori (2), ingineri (2), lucrători artistici (2), agenţi marketing (2), 1 stagiar, 1 pensionar, 1 analist financiar.
Majoritatea subiecţilor anchetaţi (din I şi a II-a categorie) au vizitat Moldova pentru a realiza nişte misiuni profesionale (12). Unul dintre ei, se întreabă chiar, la modul retoric, dacă ar putea exista şi alte raţiuni de a călători în Moldova. Cinci dintre ei pomenesc totuşi şi un scop turistic, iar patru respondenţi au vizitat Moldova din motive personale. Majoritatea copleşitoare a respondenţilor sînt bărbaţi (18), faţă de doar 4 femei. Unul dintre participanţii la forumul studiat declară că femeile frumoase sînt „singura ocupaţie valabilă la Chişinău şi singura raţiune de a pleca în Moldova, în afară de afaceri” (consideraţie care stîrneşte imediat dezaprobarea energică din partea altui forumist).
Opiniile subiecţilor anchetaţi sînt împărţite, adesea contradictorii, cu privire la Moldova şi moldoveni . Luaţi împreună, respondenţii au dat Moldovei şi locuitorilor ei un număr echivalent de aprecieri pozitive şi negative (86/86). Aprecierile pozitive sînt totuşi mai numeroase în răspunsurile date de către respondenţii benevoli decît în părerile exprimate pe forum. În general, moldovenii s-au bucurat din partea vizitatorilor francezi de mai multe aprecieri pozitive decît negative (58/49). În schimb, Moldova în ansamblu le-a produs vizitatorilor chestionaţi mai curînd impresii negative (27 faţă de 13 pozitive). În sfîrşit, Chişinăul, care este locul cel mai vizitat – adesea singurul – de călătorii francezi, a atras 18 aprecieri pozitive contra doar 10 negative.
Cei mai mulţi dintre respondenţi (12 din 20) au apreciat, printre alte calităţi, ospitalitatea moldovenilor . La această apreciere, se mai adaugă căldura şi ataşamentul afectiv , generozitatea , amabilitatea , modestia . Aşa cum s-a exprimat un vizitator , moldovenii, mai ales cei de la sate, se simt extrem de onoraţi de vizita unor occidentali, fapt pentru care manifestă faţă de aceştia maximă căldură sufletească şi generozitate. Pe de altă parte, un alt respondent îi consideră pe moldovenii grosolani, nepoliticoşi. Comercianţii moldoveni s-au arătat de-a dreptul neprimitori faţă de unii cumpărători francezi , aceasta fiindcă moldovenii au, după părerea altui subiect chestionat , o „noţiune a serviciilor diferită de a noastră”.
Printre alte merite atribuite moldovenilor, cinci dintre respondenţi specifică francofonia şi francofilia acestora. Totodată, unul din vizitatori, participant la forumul studiat, mărturiseşte că i-a fost greu să se înţeleagă cu localnicii, fiindcă „puţin dintre ei vorbesc engleza sau franceza”. Cinci subiecţi chestionaţi îi consideră pe moldovenii pe care i-au întîlnit pe parcursul vizitei (-elor) lor, ca fiind „deschişi” spre alte culturi, „curioşi să descopere noi orizonturi”. Cu toate acestea, consideră unul dintre subiecţi , moldovenii nu au prea multe posibilităţi de a călători, fapt pentru care multora dintre ei le lipseşte deschiderea spre spaţiul internaţional. Două lucrătoare în domeniul artistic îi consideră pe moldovenii pe care i-au întîlnit „foarte închişi spre alte origini etnice” şi „nu foarte deschişi spre alte culturi”, în ciuda multor merite pe care aceştia le-ar avea. În percepţia a doi participanţi la forum, unii moldoveni ar fi „de-a dreptul xenofobi”. În sfîrşit, doi dintre forumişti îi atenţionează pe cei care şi-au exprimat intenţia de a vizita Moldova, că unii moldoveni pot fi „violenţi” (mai ales în Transnistria).
În ceea ce priveşte relaţiile moldovenilor între ei, unii respondenţi îi consideră „foarte familişti” , ambianţa în sînul familiilor de aici fiind „foarte amicală” , „agreabil umană” . Totuşi, în afara căminelor familiale, în sînul cărora legăturile sînt foarte strînse, moldovenii nu sînt foarte solidari, „spiritul gregar” nefiindu-le propriu . Ca şi în cazul legăturilor familiale, felul moldovenilor de a petrece timpul liber este, în aprecierea unor vizitatori francezi, propriu latinilor . Astfel, moldovenilor le place mult să sărbătorească, apreciind „plăcerile mîncării, ale vinului, ale momentelor petrecute împreună” .
În percepţia mai multor respondenţi, moldovenii au o atitudine pozitivă în faţa vieţii şi a greutăţilor ei, care sînt mai mari în Moldova. Aceştia sînt văzuţi ca fiind „motivaţi” , „stoici” , „dinamici” , „descurcăreţi” , „energici” , „pasionaţi”, „bătăioşi” şi „muncitori” . În ciuda greutăţilor la care au fost condamnaţi, moldovenii nu-şi pierd „speranţa, au vise şi găsesc mijloace pentru a le realiza” . Moldovenii ar avea, potrivit unei respondente, o „conştiinţă politică surprinzătoare” . Aceste percepţii pozitive au totuşi reversul lor negativ. Uneori vizitatorii îşi manifestă regretul pentru faptul că moldovenii ar fi prea resemnaţi , supuşi , fatalişti în faţa condiţiilor grele de trai. Unor moldoveni le-ar lipsi încrederea în ei înşişi , dar şi în raport cu ceilalţi , faţă de autorităţi . Un director comercial remarcă o „atmosferă puţin „mafiotă” în momentul în care abordezi subiecte de politică sau economie locală” . Mai ales tinerii moldoveni ar fi prea ezitanţi . Potrivit unui respondent , moldovenii au devenit în ultimii ani prea individualişti. În sfîrşit, în afaceri ca şi în viaţa lor de zi cu zi, moldovenii nu ar avea o gîndire strategică, proiectată pe termen lung, fiind cramponaţi în cotidian .
Cîţiva vizitatori francezi îi califică pe moldovenii pe care i-au întîlnit ca fiind „educaţi” , „cultivaţi” , unii dintre ei chiar „străluciţi” („dovadă numărul de limbi vorbite”). În aprecierea unor universitari sau formatori francezi, moldovenii posedă „competenţe remarcabile” , stăpînesc „mijloace tehnico-informaţionale la zi” (recuperînd „timpul pierdut”). În ochii unui universitar francez, studenţii moldoveni ar fi foarte „serioşi” şi „riguroşi” . În general, moldovenilor le-ar fi proprie o „gîndire ascuţită” . Totuşi, mai mulţi subiecţi deploră „lipsa de libertate interioară” a moldovenilor, „ghetoul mental” în care aceştia s-au claustrat. Potrivit unui respondent (consultant economic), moldovenii ar duce lipsă de „educaţie economică”. Iar altul, care desfăşoară o afacere în Moldova, regretă goana tinerilor moldoveni după diplome de studii, în defavoarea competenţelor propriu-zise . În sfîrşit, unul dintre respondenţi îi găseşte pe moldoveni „limitaţi intelectual” .
Din punct de vedere moral, călătorii francezi anchetaţi îi consideră pe moldoveni „oneşti”, „sinceri” , „integri” , „adevăraţi” („mult mai adevăraţi decît aici, în Franţa”). În afaceri, totuşi, „onestitatea nu este cea mai mare virtute [a moldovenilor]”, mai ales atunci cînd le fac cu străinii ; unii moldoveni comportîndu-se chiar ca nişte escroci . Coruptă si omniprezentă , poliţia moldovenească se arată, pe de asupra, excesiv de suspicioasă faţă de unele încercări ale străinilor de a face fotografii în oraş. O tînără respondentă regretă „violenţa tinerilor moldoveni contra lor înşilor” prin consumul excesiv de alcool şi, mai ales la femei, prin frivolitate .
Sub aspectul nivelului de viaţă al moldovenilor, puţinele aprecieri făcute de respondenţi poartă un caracter negativ. Astfel, nivelul de viaţă este extrem de scăzut, iar mizeria este generalizată în Moldova , „urmele nefericite lăsate de război şi de Uniunea sovietică” fiind profunde .
Unii respondenţi îi consideră pe moldoveni „ataşaţi de tradiţiile („pămîntul, limba”) şi cultura lor” . Cele mai multe aprecieri în acest sens sînt totuşi mai curînd negative. Cîţiva subiecţii anchetaţi regretă lipsa de patriotism, de ataşament şi de respect a moldovenilor faţă de ţara lor şi dorinţa multora dintre ei de a pleca cu orice preţ . Pentru ca, odată plecaţi, să uite repede de unde vin .
Faţă de Moldova în general, aprecierile pozitive ale respondenţilor se referă la „istoria” , la „frumoasele tradiţii” , la „frumoasele peisaje” , la „oamenii” care o locuiesc, la „mesele agreabile” , la „blîndeţea” şi la „forţa” ţinutului. Un subiect anchetat califică situaţia din Moldova ca fiind „mult mai bună decît în România” .
Cele mai multe aprecieri referitoare la Moldova poartă totuşi un caracter eminamente negativ. Astfel, Moldova este văzută ca o „ţară de contraste” , unde semnele de relativă prosperitate coexistă cu mizeria şi sărăcia cele mai crase . Unii respondenţi au fost sensibili la tristeţea profundă care copleşeşte peisajele, edificiile, feţele oamenilor , „piaţa centrală [din Chişinău] (în comportamentul oamenilor)” . Unii subiecţi reţin din ultima lor călătorie în Moldova, „satele prăfuite”, „fîntînile” de la marginea drumului , „toaletele turceşti din lemn”, „absenţa duşurilor în case” . Alt respondent remarcă „ruralitatea profundă a satelor în ciuda progresului tehnologiilor” . Moldova oferă, în ochii cîtorva vizitatori francezi, o imagine dezolantă: „Orfelinatele de stat: un coşmar” , „drumurile şi clădirile într-o stare jalnică” , „în multe transporturi publice şi magazine e foarte frig” , „natură distrusă, delapidată”, „puţine locuri pitoreşti” , arhitectură „devastată” , care de altfel „prezintă destul de puţin interes” . Unii respondenţi regretă lipsa democraţiei şi a libertăţii” . Alţii sînt contrariaţi de „omniprezenţa rusească”, dominaţia limbii ruseşti în detrimentul altor limbi şi culturi .
În timp ce Moldova în ansamblu produce mai degrabă la vizitatorii francezi anchetaţi un sentiment de tristeţe, Chişinăul îi salvează, în parte, buna imagine. Astfel, capitala Moldovei este văzută de mai mulţi respondenţi ca fiind prosperă şi „activă” , un oraş în care se întîlnesc la orice pas „maşini frumoase”, „hotele bune”, „peisaje” şi „panorame” verzi, clădiri noi, frumoase . Chişinăul te „cucereşte” mai ales prin centrul său, „calm, bine organizat, cu baruri agreabile, parcuri” , curat, plăcut, „fără probleme de securitate” . „Piaţa gigantică” din centru îi conferă oraşului un aspect exotic, „oriental” . Dar ca şi ţara în întregime, Chişinăul apare în descrierile subiecţilor anchetaţi ca un „oraş al contrastelor” . Astfel, e suficient să te deplasezi puţin din centrul oraşului - frumos şi ordonat -, pentru a descoperi „agitaţia, zgomotul, sentimentul de haos” care pun stăpînire pe „gara rutieră” . „Clădirile oribile din anii 60 [sînt] într-o stare de degradare avansată”; „alături de zona centrală, străzile sînt dărăpănate, prăfuite” . În ochii unui călător francez, Chişinăul este apăsat de o „rutină provincială (asemănătoare cu cea din Rusia provincială)” .
Opiniile exprimate în cadrul acestei anchete pot să ne surprindă prin diversitatea, ambiguitatea, dacă nu contradicţia lor flagrantă. În ce măsură aceste păreri ne reprezintă şi cît de fidel ele reflectă identitatea şi realitatea pe care noi le trăim zi cu zi? Trebuie să fac o mărturisire: întrebările introduse în chestionarul pe care l-am oferit vizitatorilor francezi au fost formulate cu o oarecare tendenţiozitate. Astfel, prin întrebarea „cum aţi caracteriza moldovenii...” s-ar putea crede că prin „moldoveni” înţeleg o populaţie omogenă, toţi cu o faţă şi un caracter. Unii respondenţi mi-au reproşat subtil reducţionismul şi generalizarea la care întrebările mele ar putea conduce. Toţi subiecţii scurtei mele anchete au înţeles însă jocul la care îi invitam să participe, arătînd chipuri şi fragmente surprinse frugal dintr-o mulţime şi dintr-un „film”, altfel destul de fluid şi policrom. Unde mai pui că fiecare răspuns implică o sensibilitate, o percepţie şi experienţe personale şi în definitiv subiective. Cu toate acestea, punîndu-ne la contribuţie discernămîntul, ne vom regăsi cu uşurinţă în aceste fărîme de mărturii. Ele sînt totodată un mijloc de a afla mai multe despre celălalt occidental, care ne este tot mai familiar în ultimă vreme. Văzîndu-ne astfel dintr-o parte, vom înţelege mai bine cum e posibil să fii moldovean şi, pe de altă parte, cum e să fii francez.

Cronicuta la cartea Stat slab, cetatenie incerta

Monica Heintz (coordonator), Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, Curtea Veche, 2007.

Această carte riscă să ne clatine multe idei de-a gata pe care le avem faţă de statul Republica Moldova şi cetăţenii săi. Aşa cum a anticipat istorica Doina Jela cu privire la receptarea lucrării în România, la fel şi patrioţii noştri „de serviciu” ar putea fi scandalizaţi de analizele propuse de acest volum. Aceştia, pentru a-şi întări şi mai mult nobilele simţăminte, mai bine să se întoarcă la filele îngălbenite şi cu iz dulceag de arhivă a presei „patriotice”. Le-o recomand în schimb cu tărie celor interesaţi să afle cum stau de fapt lucrurile în societatea noastră, din perspective teoretice inedite, cu metode aduse la zi şi în baza unor informaţii culese din primă sursă. Jumătate din autori sînt tineri cercetători străini. Cealaltă jumătate, originari din România şi Republica Moldova, şi-au făcut studiile în universităţi occidentale. Cu toţii însă au avut timp să se de-familiarizeze suficient de mult de realităţile moldoveneşti, debarasîndu-se de prezumţia cunoaşterii na(t)ive, pentru a se reîntoarce la ele, înarmaţi cu noi şi eficiente instrumente de cunoaştere. Invit călduros librăriile din Moldova să achiziţioneze această carte indispensabilă pentru un numeros public studios în ştiinţe umane şi sociale şi deschizătoare de drumuri pentru alte şi alte lucrări.

Interviu cu Lilian Negura (Stare de urgenta, nr. 2, versiune integrala)

„Arma care apără societăţile de conflictele dintre adevăruri este toleranţa”

Blitz-interviu cu Lilian Negură, Dr. sociologie, prof. Universitatea din Ottawa, Canada

1) Lilian, spune-ne te rog ce faci, care sînt interesele tale de studiu.

În mare, ceea ce mă interesează ţine de rolul pe care îl au opiniile şi atitudinile în felul în care merg lucrurile în societate. În general, pare un loc comun ideea că modul în care ne comportăm sau ne exprimăm o opinie e puternic determinat de concepţiile pe care le avem asupra vieţii sau realităţii care ne înconjoară. Cu toate acestea, mulţi dintre cei care încearcă să înţeleagă fenomenele care se produc în societate neglijează aproape în totalitate acest aspect. Astfel, unii savanţi analizează fenomenele sociale din Europa de Est ca şi cum societatea ar fi o sumă de indivizi organizaţi, care ştiu ce fac şi unde se duc, elaborează strategii raţionale, le aplică şi împreună se îndreaptă într-o anumită direcţie. Eu zic că societatea noastră e mult mai puţin previzibilă pentru că e construită pe o comunicare continuă a cunoştinţelor pe care le avem, a memoriei unor evenemente care ne-au marcat, a prejudecăţilor faţă de cei care sînt diferiţi de noi, de valorile la care ţinem. De exemplu, eu cred că e greu de explicat starea economiei din Moldova fără să înţelegem care este etica muncii impărtăşită de oamenii care trăiesc aici.

2) Ca psiholog social, spune-ne te rog cum ajung oamenii să creadă (uneori cu tărie) în idei îndoielnice sau chiar false?

S-ar putea sa pară paradoxal ce voi zice acum, dar eu cred că e greu de afirmat că adevarul obiectiv există. Cele mai multe idei pe care le vehiculăm sînt de fapt opinii care reflectă situaţia noastră particulară. Noi avem un loc specific în care locuim, facem parte dintr-un grup profesional, sîntem de o anumită vîrstă, avem o anumită experienţă de viaţă, un anumit nivel de şcolaritate şi toate acestea influenţează felul în care gîndim şi credem că este adevărat. Faptul că eşti proprietar al unui magazin, de exemplu, te face să crezi că vînzătorii pe care i-ai angajat sînt leneşi, pe cînd vînzătorii la rîndul lor pot fi convinşi că nu au bune condiţii pentru a lucra mai bine. Cine din ei spune adevărul ? Probabil că şi unii şi alţii spun adevărul raportat la poziţia şi contextul specific în care se găsesc. Tăria cu care credem în adevărul nostru depinde de jertfa pe care am făcut-o pentru a o demonstra. De exemplu, persoanelor care toată viaţa au lucrat pentru a construi societatea comunistă le este deosebit de greu astăzi să recunoască că s-au înşelat. Şi asta indiferent cît de evidente pot fi argumentele celor care n-au crezut în idealurile comuniste. Sau, ca să dau un exemplu mai puţin dramatic, cu cît plătim mai scump un medicament cu atît sîntem tentaţi să credem că vor fi mai eficiente.

3) Se întîmplă ca două sau mai multe „adevăruri” să se ciocnească în percepţia aceleeaşi realităţi?

Desigur. De fapt „adevărurile” luptă mereu pentru existenţă cu alte „adevăruri”. De multe ori anumite „adevăruri” pot fi respinse de o majoritate pentru ca mai tarziu să le accepte de parcă le-ar fi împărtăşit dintotdeauna. Aşa s-a întîmplat cu ideea egalităţii dintre femei şi bărbaţi în Occident. La început bărbaţii au acceptat cu greu dreptul femeii de a-şi controla propriul lor corp, de exemplu. Această idee era considerată că ar distruge familia ca celulă fundamentală a societăţii. Astăzi in Canada, de exemplu, nici un barbat nu va pune la îndoilă acest drept al femeii. Sau, ca să aduc un exemplu mai local: cine credea încă acum două decenii că moldovenii de origine rusă din Republica Moldova vor utiliza vreodată glotonimul limba romană? Astăzi însă acest lucru este considerat aproape firesc, în ciuda denumirii ei din Constituţie.

4) Ce fac oamenii pentru a depăşi disonanţa „adevărurilor” în percepţia lumii ca fiind „dintr-o bucată”?

În general, oamenilor le vine destul de greu să accepte că există mai multe „adevăruri” şi sînt gata la multe sacrificii ca să restabilească, aşa cum ai spus, natura unitară a lumii. De asta există pe lume conflicte şi chiar războaie. Lupta Statelor Unite cu terorismul şi lupta fundamentaliştilor islamici cu democraţiile occidentale sînt de fapt nişte lupte între două adevăruri. Dar şi în interiorul societăţilor se duc astfel de lupte. Cît de greu îi este unei majorităţi să accepte adevărul unei minorităţi. Întrebaţi-i de exemplu pe musulmanii din Moldova cît li-i de greu să convingă autorităţile de la noi să le permită să-şi construiască o moschee. Sau homosexualilor să obţină o permisiune de a manifesta în faţa Primăriei. Alteori o minoritate privilegiată are dificultăţi să accepte punerea între paranteze de către ceilalţi a fostului său privilegiu. Asta se întîmplă de exemplu şi cu minoritatea rusă din Moldova care acceptă cu mare greutate folosirea largă a limbii române. Arma care apără societăţile de conflictele dintre adevăruri este toleranţa. Un singur lucru consider că nu trebuie tolerat – intoleranţa.

Interviu cu Monica Heintz (Punkt, nr. 9-10)

Interviu cu Monica Heintz : „Oamenii au fost aici prea tare minţiţi”

Cînd am văzut-o pe cercetătoarea Monica Heintz la Chişinău, cu ocazia lansării cărţii Stat slab, cetăţenie incertă, pe care ea a coordonat-o, avea un rucsac imens în spinare. Abia venise de la Soroca unde a lucrat vreme de cîteva luni într-o ONG care se ocupă de îngrijirea bătrînilor. Dar spre deosebire de voluntarii, care au devenit aproape o obişnuinţă în oraşele şi satele din Moldova, şi de ceilalţi angajaţi ai ONG-ului în care a lucrat, Monica are cel puţin o particularitate. Lucrul pe care îl face este mai mult decît un lucru de voluntariat social. El se desfăşoară la cîteva nivele. Lucrînd de rînd cu ceilalţi angajaţi şi voluntari din ONG, Monica face totodată o cercetare antropologică în care locul ei de muncă apare şi ca teren de studiu. Aplicînd un principiu fundamental în antropologie, Monica a locuit o vreme în sînul comunităţii care a făcut obiectul cercetării ei, împărtăşind cu aceşti oameni nu doar locuinţa şi mîncarea, dar şi bucuriile şi grijile lor. În ziua plecării ei la Paris, unde locuieşte şi lucrează de vreo 10 ani, avea acelaşi rucsac imens cu care o văzusem o zi în urmă. M-am întrebat şi am întrebat-o şi pe ea ce experienţe şi ce impresii duce cu sine din Moldova profundă.


Petru Negură: Cum ai ajuns să te interesezi de Moldova?

Monica Heintz: Primul motiv a fost unul ştiinţific. Am vrut să fac o comparaţie între o ţară ex-sovietică şi o ţară care a cunoscut comunismul aşa cum a fost el aplicat în Europa de Est. Şi bineînţeles că cel mai uşor era să fac această comparaţie între România şi Moldova, care au avut cît de cît o tradiţie şi o istorie comune pînă în 1944. Mă gîndeam atunci că diferenţele dintre „tranziţiile” acestor două ţări după 1989 s-ar datora exclusiv perioadei dintre 1944 şi 1989. Pe vremea respectivă lucram şi pe probleme legate de religie. Or în ceea ce priveşte religia, în România a existat o libertate extrem de mare în comparaţie cu spaţiul sovietic. Aşa cum am lucrat înainte pe România, am vrut să văd cum a fost situaţia în această privinţă şi în Moldova. Căci prin comparaţie mai bine vezi anumite particularităţi. Religia nu a fost însă o temă care să mă intereseze pe termen lung. Acum nu mă mai interesează o comparaţie România-Moldova termen la termen. Mă interesează Moldova pentru specificitatea ei.

PN: Şi odată aflată aici te-ai centrat pe o problematică?

MH: La început, am ales să lucrez pe educaţia morală şi educaţia civică. Pe mine mă interesau demult problemele morale, de etică. În România am lucrat mult timp în cadrul antropologiei eticii şi moralităţii.

PN: Ce ai în vedere prin educaţie morală şi civică?

MH: Am vrut să văd care sînt la sat instituţiile care îşi propun să educe din punct de vedere moral şi civic: şcoala, familia, Biserica, mă gîndeam eu, dar şi instituţiile „centrale”: mass-media, factorii de decizie. De exemplu, am văzut la Chişinău o maşină care difuza prin portavoce: „Pietoni traversaţi regulamentar strada!”.

PN: E o tradiţie sovietică...

MH: Dar prin aceasta înţeleg eu educaţie civică. La început m-am centrat pe Biserică, pe felul în care oamenii se raportează la ea, dacă se face referinţă la Decalog etc. Dar pe parcurs Biserica a început să ocupe tot mai puţin loc în cercetările mele din simplul motiv că nu părea să aibă o foarte mare influenţă în satele în care am făcut teren. Preotul nu era respectat de nici un fel, oamenii nu se duceau deloc la biserică. În contrast cu România – şi contrastele erau importante în această privinţă -, am descoperit că aici nici mental D-zeu nu era atît de prezent. În România, oamenii de la ţară îl invocă foarte des şi spun foarte des precepte religioase. Ceea ce însă nu e deloc cazul aici.

PN: Nici măcar la ţară?

MH: Nu, eu am lucrat la sat. Mi s-a spus că „la noi în sat oamenii nu-s aşa bisericoşi pentru că n-au avut biserică în sat din 1959 pînă în 1991, cînd s-a construit”. Şi totuşi alături de satul unde am lucrat era o mănăstire. Sigur că nu se punea problema să nu creadă cineva în D-zeu. Şi mi-am dat de asta seama cînd, comunicînd liber cu ei şi văzînd atitutudinea unei femei care nici ea nu se prea ducea la biserică, am îndrăznit să merg mai departe şi să-i dau de înţeles că eu nu cred în D-zeu. Reacţia ei a fost ca în faţa unui extraterestru. Mi-am dat seama că chiar dacă nu-i interesează biserica, ei cred neapărat în D-zeu, au icoane în casă, se închină la ele măcar din cînd în cînd.

PN: Adică legătura asta cu divinul nu se face aici neapărat prin intermediul bisericii...

MH: Aste e foarte clar, dar nici în România nu se face prin intermediul bisericii.

PN: Totuşi, pentru mine a fost oarecum şocant, cînd am fost la Bucureşti şi la Iaşi pentru prima oară, că toţi oamenii, în tramvai sau pe stradă, se opresc şi-şi fac cruce în dreptul fiecărei biserici.

MH: Da, oricum e mult mai multă religiozitate în România, nici nu se compară... Mai ales în ceea ce priveşte tînăra generaţie, care în România a avut cursuri de religie în şcoală... La biserică totuşi nu se duc nici acolo chiar atît de des. Chiar şi în România impactul preceptelor religioase este discutabil. Dar în Moldova mi s-a părut că D-zeu e cu totul abstract, iar biserica nu a avut nici o influenţă în formarea tinerei generaţii.

PN: Vrei să scrii o carte, un raport? Ce formă va avea la sfîrşit rezultatul muncii tale?

MH: Eu de fapt scriu o carte. Am vorbit acum despre un alt proiect. Dar cartea pe care o scriu e despre altceva. E despre minciună în Moldova. Toate formele de minciună. Cele pe care le-am sesizat eu cel puţin. Căci minciuna e foarte nuanţată. Ca şi contextele care i-au făcut pe oameni să recurgă la minciună. Cum este percepută minciuna din punct de vedere moral? Întotdeauna am lucrat pe probleme de morală. Lucrînd pe probleme de morală, am intrat în contact cu oamenii. În România am lucrat într-o întreprindere, iar aici am lucrat într-o ONG. Pentru mine, lucrul cu oamenii în mediul lor mi-a oferit tot atîtea posibilităţi de a face cercetare. De exemplu, tema minciunii s-a cristalizat după ce am făcut în Moldova mai bine de şase luni de teren.

PN: Dar e într-adevăr o realitate pregnantă minciuna în Moldova?

MH: Nu este mai multă decît în România, dar este mai multă decît în Franţa. Aici minciuna este folosită foarte uşor şi fără ca cel care recurge la ea să simtă pericolul unui blam pentru aceasta. Oamenii o folosesc foarte natural aici pentru ca să iasă cu faţa curată dintr-o împrejurare. Minciuni care nu sînt grave din punct de vedere moral, în sensul că nu fac nimănui un rău, sînt pronunţate foarte uşor. Atîta timp cît minţi, dar nu loveşti foarte tare în cineva, nici măcar nu se consideră că ai spune vreo minciună. Am încercat să multiplic cazurile în care oamenii se mint unii pe alţii.

PN: Cum ai remarcat-o totuşi, pentru că minciuna este prin definiţie „invizibilă”, camuflată?

MH: Cineva mi-a spus o frază cîndva: oamenii au fost aici prea tare minţiţi. Asta ca să explice neimplicarea lor în politic, ca să explice că aici oamenii sînt foarte circumspecţi. La început, faţă de mine oamenii erau foarte nesiguri. E clar că arătau doar o faţadă. Îşi ascundeau gîndurile. Pentru că nu aveau încredere în mine. Şi nu aveau încredere pentru că, aşa cum spunea acel domn, au fost foarte tare minţiţi. Şi atunci am plecat de la asta ca să văd: ce fel de minciuni au fost proliferate aici? Minciuna sovietică, minciuna identităţii moldoveneşti, toate minciunile la nivel public, pe care toată lumea le ştie, le-a ştiut că sunt nişte neadevăruri şi totuşi le-au acceptat aşa cum sînt. Şi atunci te mai simţi responsabil ca om să nu minţi? Cînd vezi minciuna înflorind, nedemascată, acceptată ca minciună. În România sigur că şi acolo s-a minţit foarte mult, dar se ştia despre duplicitate.

PN: Cineva îmi spunea că în România în epoca Ceauşescu la sărbătorile oficiale erau instalate panouri cu legume şi fructe din ceară. Iar această vitrină era cam peste tot, într-o perioadă cînd lumea trăia într-o penurie crasă. Deci şi acolo a existat minciună la nivel de sistem.

MH: Dacă aş face o cercetare şi în România pe această temă, cred că aş descoperi acelaşi tip de minciună ca şi aici. Am văzut tot felul de situaţii în care minciuna era tolerată în România. Dar aici minciuna continuă şi astăzi să afecteze. În România, după 1989, oamenii au început să fie foarte sensibili la fenomenul minciună. Dacă ne uităm la scandalurile stîrnite de dosarele securităţii ale diverselor personalităţi din România, faptul că aceşti oameni minţiseră şi că n-au spus nimic după 1989 e considerat o ofensă teribilă. Oamenii aceia nu mai au voie să ocupe locuri publice. Sînt denigraţi, ponegriţi. Faptele acestea dovedesc că oamenii nu mai suportă minciuna. În timp ce aici sînt o mulţime de minciuni care sînt tolerate.

PN: La ce te referi? La limba „moldovenească” probabil...

MH: Da, dar nu numai la asta. E vorba de minciunile despre perspectivele de integrare europeană a Moldovei, minciuni depre situaţia economică... În Transnistria se minte că acolo se trăieşte mai bine decît în Moldova.

PN: Ai reperat probabil mai multe categorii de minciună. Uneori avem de a face cu nişte minciuni în care cel puţin parţial se crede, şi atunci e vorba mai degrabă de o formă de dezinformare, de stereotipuri...

MH: Pentru mine este minciună ceea ce spui cu intenţia de a-l păcăli pe celălalt.

PN: E cu atît mai important ceea ce faci tu cu cît atingi o problemă general umană, aş zice. Nu ştiu dacă ţine de Moldova în mod special şi exclusiv. În momentul cînd intervin ideologia şi credinţa, de fiecare dată avem de-a face cu un soi de minciună.

MH: Minte-mă, dar minte-mă frumos...

PN: Întocmai, dar mai ales atunci cînd acest precept devine parte integrantă din sistem, atunci cînd are o coerenţă, o continuitate, un scop, atunci nu ştiu dacă mai avem de-a face cu o minciună.

MH: Atîta timp cît o minciună reuşeşte, nu mai e percepută ca o problemă. Minciuna nu păcătuieşte aici pentru că este contrariul adevărului. Minciuna este considerată negativă numai în momentul în care afectează pe cineva. Dacă o minciună pare utilă pînă la capăt, nu deranjează absolut pe nimeni. Dacă scapi basma curată, dacă totul s-a întîmplat bine deşi ai minţit. Pe mine m-a interesat minciuna mai mult sau mai puţin acceptată. Minciuna sovietică i-a influenţat în aşa fel pe oameni încît continuă să folosească minciuni în relaţia lor de zi cu zi fie pentru a-şi atinge anumite scopuri, fie pentru a-şi ascunde altele. M-am întrebat: cum se reflectă practica minciunii zi cu zi asupra educaţiei pe care o dau adulţii copiilor? În orice ţară, îl înveţi pe copil să nu mintă, pentru că ne deranjează cînd spune minciuni. Şi asta se întîmplă şi în Moldova şi în Franţa. Destul de repede însă începi să-l înveţi şi să mintă. Pentru că trebuie să-i spui că nu te apuci să-i spui unei mătuşe pe care o îmbrăţişezi că vai ce rochie urîtă are. Deci minciuna face parte din socializare pînă la urmă. Dar la o anumită vîrstă discerni care e minciuna permisă şi care e minciuna nepermisă. Frontierele nu sînt trase exact în Franţa sau Moldova sau România. Depinde şi de mediul social.

PN: Crezi că există vreun remediu contra minciunii?

MH: Putem să ne opunem minciunii în viaţa noastră de zi cu zi. Să nu o tolerăm. Totodată, există mecanisme prin care minciuna este denunţată public. Jurnalismul are puterea să demaşte minciunile politice, economice. În România există un puternic jurnalism de investigaţie care luptă cu fraudele şi minciunile de tot soiul. De exemplu, în România s-a dat o lege că taximetristul este obligat să te ia chiar dacă îi ceri să te ducă 200 de metri. El însă nu vrea să te ducă doar 200 de metri. Atunci jurnalistul de investigaţie se dă drept client şi îi cere taximetristului să-l ducă 200 de metri. Taximetristul refuză şi, fiind filmat în acest timp, este denunţat la televizor. Atunci cînd taximetriştii spun că ei duc şi 200 de metri se adevereşte o minciună. Da, desigur că jurnalistul în acest caz recurge la o minciună pentru a-l păcăli pe taximetrist. Dar e o minciună tolerată pentru că este folosită în scopuri nobile. Anchete de genul acesta au loc foarte des în România. Acum cîteva săptămîni, în Jurnalul Naţional, Vitalie Călugăreanu a fost considerat omul zilei pentru că, pretextînd că vrea să-şi facă viză românească, a denunţat tot biznesul care se face aici, la Chişinău, în jurul obţinerii vizelor româneşti. A fost considerat un fapt glorios în România pentru că asta a interesat opinia publică românească, formată de jurnaliştii care au vrut să afle adevărul, să denunţe tot ce e rău, corupt. Asta nu împiedică corupţia să prolifereze în România, dar măcar există o atitudine negativă faţă de minciună. Aici însă am senzaţia că nu există o atitudine negativă tranşantă faţă de aceste fenomene.