Învăţătorii, între putere şi populaţia locală în epoca stalinismului: agenţi, victime şi mediatori (E. Thomas Ewing)

Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. 

Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940). Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19- înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi cu forţe de coerciţie extraordinare asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare şi la modernizare - în formulă sovietică). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic, în general neglijînd insuficienţa resurselor, a infrastructurii şi a personalului şcolar. 

The Imitation Game: un film despre Alan Turing, graţie căruia lumea este acum un loc infinit mai bun

The Imitation Game (2014), de Morten Tyldum, regizor norvergian, e un film despre un subiect vechi (omul de geniu într-o epocă reticentă faţă de inovaţie) şi despre o personalitate încă destul de puţin cunoscută, în ciuda rolului istoric major pe care l-a avut: matemacianul Alan Turing (unul din părinţii fondatori ai calculatorului de astăzi). Alan Turing a fost omul care a spart unul din cele mai dificile coduri secrete din lume, creat de nazişti în cel de al Doilea Război mondial, Enigma, care servea la planificarea operaţiunilor militare ale armatei naziste împotriva aliaţilor. Strategia sa a fost crearea unei maşini (strămoşul calculatorului personal modern) în stare să descifreze codul Enigma, creat el însuşi de o maşină. Reuşita acestui proiect a contribuit la dejucarea unui număr important de operaţiuni militare programate de nazişti şi a condus în ultimă instanţă la deznodămîntul istoric pe care îl cunoaştem. Astfel, pe lîngă inventarea bazelor calculatorului modern, Turing poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un erou de nivel mondial, care a contribuit la grăbirea victoriei asupra naziştilor şi la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Numai că rolul său în descifrarea Enigmei a fost ţinut secret de către serviciile de inteligenţă britanice, din raţiuni strategice, dar şi pentru că Turing nu reprezenta chiar genul de erou pe care şi-l doreau autorităţile engleze din acea epocă pentru fortificarea sentimentelor patriotice. Turing era gay, iar în 1952 a fost condamnat pentru depravare şi impus să aleagă între închisoare şi castrare chimică. El alege tratamentul chimic, însă în doi ani se sinucide.

Natură moartă cu mere stricate. Despre o întîlnire ratată dintre un sociolog al literaturii şi un critic literar

Cronica lui Mircea V. Ciobanu la cartea subsemnatului (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Editura Cartier 2014), din revista Contrafort (nr. 7-8, 2014), vădeşte o neînţelegere fundamentală a cărţii recenzate. Autorul recenziei ţine să specifice din chiar titlul articolului, vrînd de parcă să pună lucrurile la punct şi pentru a înlătura din capul locului orice ambiguitate, că lucrarea pe care o analizează face o sociologie „a unei pseudoliteraturi”. Recenzia aminteşte de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproşează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, nişte mere de un soi inferior, şi acelea stricate. Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărţii şi grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speţă socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul. 

Omul merge după soare: un film rotund şi luminos

Incitat de un proiect Oberliht, am privit filmul „Человек идет за солнцем” („Omul merge după soare”), de Mihail Calic (scenariu de Valeriu Gagiu şi Mihail Calic), o peliculă din 1961, filmat la Moldova-Film. Filmul a luat numeroase premii în epocă, inclusiv internaţionale şi a fost considerat o mostră a unei „Nouvelle Vague” sovietice. Dar, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte produse culturale autohtone (opera lui Ion Druţă, formaţia Noroc), filmul a fost apreciat şi a circulat în lume şi la Moscova, dar a fost blamat şi interzis la noi, la ordinul conducerii locale, mai catolică decît papa. Ivan Bodiul ar fi apreciat filmul în tipicul jargon al nomenklaturii sovietice: „Un om merge după soare, dar ce vede el? Nişte prostii în fond, nu realizările noastre sovietice”. Al doilea secretar al Comitetului Central al PCM E. Postovoi ar fi semnalat erorile grave ideologice pe care le-ar conţine filmul: „Ce e cu acest film? Ce arată el? Un băiat aleargă... merge, spre Vest, de altfel.”

O istorie a copilăriei în Rusia şi URSS, 1890-1991 (notă de lectură)

Catriona Kelly, Children's World: Growing Up in Russia, 1890-1991, Yale University Press, New Haven and London, 2007. O carte fascinantă despre viaţa cotidiană a copiilor în Rusia şi URSS pe durata unui secol (1890-1991). Această carte, doctă (informată din numeroase surse de arhivă, presă, interviuri cu cca 300 de subiecţi), propune o analiză foarte fină asupra cotidianului copilăriei ruseşti şi sovietice, fără să se lase absorbită de un empirism frust şi necritic. Cartea emană un punct de vedere neangajat  ideologic (într-un sens sau altul): atunci cînd faptele sînt evidente, recunoaşte fără reţineri realizările sistemului educaţional şi asistenţial ţarist (de la începutul secolului) şi ale celui sovietic. Totodată, autoarea rămîne lucidă asupra mizelor educaţiei (de creare a unor cetăţeni loiali, pe lîngă însuşirea unor cunoştinţe cu valoare culturală, ştiinţifică sau tehnică), într-un sistem şi într-altul. În ciuda discursului antagonizator al istoriografiei sovietice oficiale şi a unei istoriografii occidentale, cartea pune în valoare liniile de continuitate între procesul de constituire şi de reformare a unui sistem de învăţămînt public în Rusia ţaristă (mai ales începînd cu sfîrşitul secolului 19) şi în URSS, imediat după revoluţie.

„Dracul scos pe uşă afară va reveni prin geam” sau cazul Renato Usatîi

Aşa cum se ştie, partidului lui Renato Usatîi i s-a retras, pe ultima sută de metri ai campaniei electorale, dreptul de a candida în alegerile parlamentare din RM din 30 noiembrie 2014. Dacă partidul lui Usatîi ar fi ajuns în parlmanent, aşa cum îi prevesteau toate sondajele, configuraţia locurilor în viitorul parlament ar fi putut fi cu totul alta decît este acum.

În acest scurt articol, voi încerca să înţeleg cauzele popularităţii surprinzătoare a lui Renato Usatîi şi a partidului său.

Despre votul din convingere. #alegBrega.

Nu mai vrem să votăm „cu mănuşi”, din greaţă pentru buletinul de vot. Acest tip de vot reprezintă un surogat al participării politice. Vrem să votăm asumat, PENTRU, nu împotriva unui candidat politic.
Votul „util” este o strategie scornită de partidele de la guvernare pentru a rămîne la putere şi a nu o împărţi cu nimeni (vezi mai sus).
Credem că Oleg Brega este candidatul care reprezintă cel mai mult interesele noastre, ale celor 99%.

Dr. Strangelove – un film clasic de actualitate despre puterea oarbă a războiului rece

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – o comedie neagră clasică de marele Stanley Kubrick, care satirizează o mare dramă, cea a fricii generalizate a americanilor (dar în acelaşi timp a sovieticilor şi a tuturor locuitorilor de pe glob) faţă de un posibil război nuclear total, care ar aneantiza întreaga omenire.
În film, un general american nebun (convins că sovieticii au pus în funcţiune un program de poluare a „preţioaselor lichide trupeşti” ale americanilor) decide să pornească un atac nuclear asupra URSS, sprijindu-se pe o clauză secretă (aşa-zisul „Plan R”), conform căreia un comitet de generali ar putea decide demararea unui atac nuclear împotriva URSS în condiţiile în care Preşedintele şi Pentagonul ar fi în incapacitate de decizie. După ce o duzină de avioane încărcate cu bombe atomice sînt trimise cu misiunea de a supune Uniunea Sovietică unui atac nuclear, preşedintele american Muffley (construit aluziv după prototipul preşedintelui Kennedy) încearcă să oprească o eventuală catastrofă nucleară, inevitabilă mai ales după ce se află că sovieticii ar avea un program secret de răspuns nuclear automat asupra SUA imediat ce o bombă atomică ar atinge solul URSS. Un astfel de răspuns ar face planeta de nelocuit vreme de 93 ani. Preşedintele şi Pentagonul reuşesc să oprească toţi piloţii de avioane, în afară de unul care, din cauza unei erori tehnice, îşi duce misiunea la îndeplinire.

Capitalismul: o poveste de ură şi dragoste neîmpărtăşită

Capitalism: A Love Story, documentarul aceluiaşi Michael Moore (2009), nu este o poveste de dragoste, ci mai degrabă de love/hate, în termeni aproape lacanieni. De fapt, e o sinceră declaraţie de ură faţă de ceea ce puterea dominantă din SUA (şi de pe glob) se căzneşte să ne facă a iubi, cu deznădejde şi fără răspuns: capitalismul. 

Filmul se întreabă, în contextul marii crize financiare de la sfîrşitul anilor 2000, care pare să fi răvăşit Wall-Street-ul şi întreaga lume: cum se face că, în timp ce oamenii de rînd sărăcesc tot mai tare sub impactul respectivei crize, 1% din populaţia globului - cei mai bogaţi - se îmbogăţesc tot mai tare.

Sicko – despre un sistem de sănătate bolnav

Sicko, un documentar de Michael Moore (2007), despre sistemul de sănătate (medical şi farmaceutic) din SUA şi din alte ţări. E un film pe care l-am văzut cu întîrziere şi pe care îl socot un must, de văzut neapărat pentru a înţelege felul în care o ţară şi o naţiune atît de bogată, puternică şi mare a putut să-şi priveze propriii cetăţeni de un acces echitabil la un tratament medical decent, vînzînd pur şi simplu întregul sistem (medical şi farmaceutic), începînd mai ales cu o decizie a preşedintelui Nixon din 1971, unor companii private de asigurări şi de industrie farmaceutică.

Aproape 50 de milioane de americani, ne zice filmul, nu aveau asigurare medicală (în 2007). Ei sînt cei mai vulnerabili. Dacă li se întîmplă un accident, familiile lor pot falimenta, întrucît tratamentul fără asigurare costă o avere, pe care o persoană cu un venit mediu nu şi-l poate permite. Dar filmul vorbeşte mai ales despre toţi ceilalţi cetăţeni americani care beneficiază de o asigurare medicală. Sub diverse motive aduse de companiile de asigurare (în general, aşa numitele „condiţii preexistente” – o listă de maladii de care asiguratul ar fi suferit în trecut), unui număr mare de persoane asigurate le este refuzată rambursarea cheltuielilor medicale. Un accident sau o boală mai grea ar putea lipsi astfel un cetăţean (chiar şi asigurat) de toate bunurile agonisite timp de o viaţă. Cît despre cei săraci, cu atît mai mult. Aceştia nu-şi pot permite nici măcar cel mai simplu tratament. O îmbolnăvire subită ar fi pentru ei o fatalitate. Filmul este o investigaţie bine făcută şi tulburătoare, care ne prezintă un şir de cazuri – victime ale sistemului medical american. Apoi, filmul ne duce în Canada, Marea Britanie, Franţa şi Cuba, ţări care au un sistem medical (şi farmaceutic) socializat. Oamenii intervievaţi în aceste ţări (şi cetăţenii americani imigraţi) nu îşi imaginează cum ar putea trăi într-un sistem de sănătate cum este cel american, în care îşi pot permite un tratament decent doar cei cu un venit ridicat.