Besh sau judecătorii-penitenţi din societatea noastră

Am fost la spectacolul „Bash: Piesele zilelor din urmă” (după piesa dramaturgului american Neil Labute), la laboratorul teatral Foosbook, în regia lui Mihai Fusu, în interpretarea actorilor Ghenadie Gâlcă, Mihaela Chiu, Alexandru Pleșca, Olesea Sveclă. Spectacolul este remarcabil prin mizanscena minimalistă şi în acelaşi timp sugestivă. Spectacolul / piesa este compus/ă din trei scene, reprezentînd cîte o mărturie a unor cetăţeni americani ordinari, fiecare dintre ei comiţînd o crimă în trecutul recent. De scenă ne desparte un ecran pe care este proiectată viaţa tumultuoasă a unui mare oraş american, un fel de interfaţă prin care umărim tribulaţiile acestor destine individuale. În toate cele trei cazuri, „penitenţii” îşi prezintă faptele, dînd cumva vina pe situaţie, pe conjunctură, pe sistem. Pînă la urmă îi credem şi îi înţelegem, doar că această situaţie, conjunctură sau sistem ne face şi pe noi responsabili. Iar astfel, personajele devin un fel de judecători-penitenţi (exact, ca în Căderea lui Camus), confesiunea cărora sfîrşeşte prin a deveni un fel de judecată a spectatorilor, pentru crimele pe care aceştia le-ar fi putut comite în situaţii similare.

Războiul troian ne tulbură minţile sau despre echidistanţă ca atitudine

Euro-maidanul şi apoi anexarea Crimeii de către Rusia a generat pe facebook (cel puţin printre prietenii mei) şi în presa „pro-democratică” de limbă română un val de solidaritate cu poporul ucrainean (în speţă cu forţele proeuropene din Ucraina) şi o accentuare a poziţiilor antimoscovite. Am zice că e o evoluţie firească, stimulată acum de un pericol rusesc real. De cealaltă parte, se accentuează dispoziţiile pro-ruseşti şi favorabile aderării Moldovei la Uniunea vamală ale unor partide şi ale unor comentatori zişi „de stînga” de la Chişinău. Aş vrea să atrag atenţia asupra unei tendinţe de radicalizare a poziţiilor care, dacă va evolua în acelaşi ritm, va exacerba sentimentele războinice, în detrimentul găsirii unor soluţii paşnice şi durabile. Această tendinţă ar putea astfel contribui la o escaladare a tensiunilor sociale latente, pe lîngă cele deja existente (în zonele fierbinţi) şi, în conseciţă, la izbucnirea unui conflict cel puţin retoric, chiar aici, la noi, cu consecinţe neprevăzute.

Penalizarea viziunilor alternative şi triumful discursului monologic

Am fost recent la o conferinţă la Vilnius[1], la care majoritatea participanţilor erau din Ucraina, dintre care cei mai mulţi erau susţinători (deseori fervenţi) ai Maidanului şi, respectiv, adversari (uneori înrăiţi) ai lui Ianukovici şi ai Kremlinului. Mai exact, participanţii cei mai vizibili (şi audibili) erau cei din tabăra pro-Maidan, în timp ce cealaltă tabără păstra prudent tăcerea şi doar arareori îşi exprima rezerva. Conferinţa a devenit deci o ambianţă primitoare pentru manifestarea unei solidarităţi molipsitoare pro-Maidan şi anti-Ianukovici & Rusia. Ca şi pe facebook, absenţa participanţilor din Rusia şi puţinătatea adversarilor Maidanului au făcut această solidaritate şi mai neîncăpătoare, iar punctele de vedere neutre sau moderate erau ascultate cu suspiciune şi apoi taxate cu fermitate de o parte activă a publicului academic prezent la eveniment. Astfel, o comunicare a unui tînăr cercetător polonez despre naţionalismul ucrainean (care, potrivit raportorului, ar fi existat într-adevăr) a fost imediat corectată de universitarii pro-Maidan, prezenţi, sum spuneam, în număr mare la eveniment. Un profesor belarus a avut îndrăzneala de a-şi exprima regretul că pe Maidan au fost prea puţini militanţi de stînga, într-o ţară în care un procent mic din populaţie controlează un procent enorm din bunăstarea ţării. Profesorul a fost şi el chemat îndată la ordine de un filozof pro-maidan: „Da, n-au fost reprezentanţi ai forţelor de stînga şi bine că n-au fost! Stînga, ca şi fascismul, e ciuma secolului 20! Vom face revoluţie şi fără ei!”.

Anexarea Crimeii fortifică poziţiile radicale

Un participant ucrainean la această conferinţă (originar din Crimeea, dar de cîţiva ani trăind şi lucrînd la Kiev) mi-a mărturisit că, după Maidan şi mai ales după anexarea Crimeii de către Rusia, îi este greu şi inconfortabil să-şi păstreze o poziţie moderată în chestiuni de politică internaţională şi în speţă în ceea ce priveşte relaţia Ucrainei cu Rusia. Anexarea Crimeii le-a dat într-un fel dreptate celor care vedeau peste tot „mîna Moscovei” şi a pus comentatorii moderaţi într-o postură dificilă, socialmente greu acceptabilă.

Şi în RM, anexarea Crimeii a conferit legitimitate şi forţă de convingere unor luări de atitudine considerate pînă recent radicale, care diabolizau Moscova. Observatorii moderaţi considerau atunci că este prea simplu, din punct de vedere logic, deşi psihologic confortabil, să dai mereu vina pe „mîna Moscovei” şi pe „coloana a cincea” pentru toate belelele care i se întîmplă Republicii Moldova (sau Ucrainei) şi societăţii moldoveneşti (ucrainene). Acum însă, „criza ucraineană” şi episodul Crimeii pare că a avantajat adepţii unor viziuni şi soluţii tranşante şi i-a delegitimat pe cei cu o interpretare mai moderată (şi mai complexă) a chestiunilor care vizau într-un fel sau altul relaţia RM cu Rusia (dependenţa energetică, exporturile de vinuri sau chestiunea transnistreană).

Dinspre jurnalism spre propagandă

Importanţi jurnalişti şi lideri de opinie din spaţiul mediatic moldovenesc, altminteri buni cunoscători ai meseriei lor şi ai normelor sale deontologice, au încetat să mai comenteze ştirile din Ucraina cu echidistanţă, aderînd trup şi suflet la una din părţile implicate în conflict. Editorialiştii şi comentatorii îşi dau ghes cu aprecieri care mai de care mai alarmiste şi războinice, impunînd o interpretare dominantă evenimentelor din Ucraina, în detrimentul unor lecturi alternative. Din observatori altădată echidistanţi, aceşti jurnalişti şi comentatori au devenit brusc participanţi ai conflictului. De cealaltă parte, cel puţin o jumătate din populaţie se informează (exclusiv) din presa rusească[2], care propune o înţelegere puternic influenţată de discursul oficial de la Kremlin (antieuropean, antiamerican şi puternic orientat împotriva noii conduceri de la Kiev)[3]. În asemenea condiţii, o cale de mijloc între aceste două intepretări pare greu de imaginat, fiind blamată din oficiu de ambele tabere. O derogare, fie şi provizorie, de la normele profesionale ale jurnalismului şi analizei politice este considerată normală în timpuri de criză: à la guerre comme à la guerre, cum se spune. Astfel, aceşti jurnalişti şi analişti nu îşi mai propun să informeze şi să analizeze evenimentele într-un mod cît mai nepărtinitor cu putinţă, ci să pregătească publicul lor ţintă pentru a deveni la rîndul său actor implicat în desfăşurarea evenimentelor.

Îmi amintesc dezamăgirea celor mai mulţi abonaţi pe facebook (la postările cărora am avut acces) şi analişti politici faţă de penalizările prea moi, în percepţia lor, pe care vestul (EU şi SUA) le aplica Rusiei în urma intervenţiei sale în Crimeea şi a anexării de facto a regiunii. Cei mai mulţi îşi doreau o Rusie pedepsită, umilită, pusă la punct. Reacţia prudentă a vestului faţă de tensiunile din sud-estul Ucrainei a fost interpretată ca o lipsă de curaj, dacă nu chiar o îngenunchere a occidentului în faţa Rusiei şi orice aluzie de acţiune cu caracter militar a NATO în regiune era privită cu infinită speranţă. În acest context de potenţial război, argumentul cel mai puternic părea că are cea mai multă dreptate. Declaraţia cea mai războinică era creditată din oficiu cu cea mai multă carismă. Nimeni nu părea să se preocupe în mod real – cum se putea, în asemenea momente de înaltă tensiune? – de consecinţele declanşării unui eventual conflict militar care să angajeze ţările NATO şi Rusia. Slăbiciunea militară a Ucrainei, şi cu atît mai mult a R. Moldova, nu i-a predispus pe aceşti observatori implicaţi să caute soluţii paşnice sau să analizeze factorii interni (din interiorul Ucrainei şi RM) care au dat mînă liberă expansionismului rusesc. Nu i-a făcut să caute resurse interne de consolidare a societăţii ucrainene (şi moldoveneşti) pentru a preveni expansiunea Rusiei din contul unor regiuni populate cu cetăţeni ucraineni (şi moldoveni) neloiali propriului stat şi care sînt gata să aştepte tancurile ruseşti cu flori şi steaguri.

Echidistanţa ca angajament

Dominarea spaţiului mediatic de la Chişinău şi de la Kiev de argumente de forţă (favorabile rezolvării crizei din regiune prin constrîngeri militare sau cel puţin economice asupra Rusiei) s-a produs în detrimentul căutării unor soluţionări paşnice şi pe termen mediu şi lung a crizei profunde pe care Maidanul şi tensiunile din sud-estul Ucrainei le-a scos la suprafaţă din interiorul societăţii şi statului ucrainean (şi, implicit, şi din societatea şi statul moldovean). În aceste condiţii de polarizare a opiniei publice, orice tentativă de analiză moderată şi echidistantă a situaţiei din Ucraina (şi Moldova) poate trece drept un act de „trădare” sau „diversiune”.

A te face că plouă într-o situaţie de criză (de exemplu cînd propria ţară este sau poate fi invadată de o ţară terţă) este o atitudine care denotă iresponsabilitate, colaboraţionism sau simpatie cu forţa ocupantă. Dar angajarea jurnaliştilor, comentatorilor politici şi formatorilor de opinie în luptă ideologică, fie şi de partea „cea dreaptă”, ar priva cetăţenii de o informare şi analiză lucidă şi imparţială, singura care ar putea fundamenta un comportament conştient, asumat şi prin urmare găsirea unor soluţii cu adevărat eficiente, valabile în imediat şi pe termen lung; nişte soluţii care ar lua în consideraţie şi eventualitatea că chiar şi „victimele” ar putea (sau ar fi putut) greşi.

Atunci cînd cei care sînt chemaţi, prin etica profesiei lor să păstreze imparţialitatea şi echidistanţa, se dedau cu bună ştiinţă sau în virtutea emoţiilor la o derogare de la aceste norme deontologice, respectarea acestor principii etice devine cea mai corectă – deşi cea mai puţin comodă – formă de angajament.

Famila Eltîşevî de Roman Sencin: o aventură antibucolică din Rusia profundă

Romanul tînărului dar deja celebrului scriitor rus Roman Sencin, Eltîşevî, este o „sagă” a unei familii ruseşti aproape obişnuite în tranziţia post-sovietică. În perioada sovietică, Nikolai Mihailovici lucra în miliţie, Valentina Viktorovna la bibliotecă. În tranziţia post-sovietică au continuat o vreme să lucreze în aceleaşi instituţii (doar că el s-a mutat la dispensarul de dezalcoolizare, celebrul „vîtrezvitel’”), întrucît, ne spune naratorul, nici unul din ei nu avea capacităţi antreprenoriale, şi poate mai bine că nu, pentru că prietenii şi colegii care le-au avut fie au murit, fie nu s-a mai auzit de ei din anii 1990. Fiul lor Artiom a făcut armata, dar nu a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil. Celalălat fiu, Denis, deşi mai abil în a se adapta la condiţiile de viaţă ale tranziţiei, nimereşte la închisoare. Un accident la serviciul lui Nikolai Mihailovici (este prins că fura bani de la „clienţii” instituţiei, o practică curentă în această instituţie) îi face pe ei să se mute din oraş în satul de baştină al soţiei. Din acest moment începe o aventură antibucolică a luptei personajelor pentru supravieţuire în condiţii cu totul improprii unei vieţi decente. Penuria şi violenţa sînt noile standarde de trai, iar şiretenia şi alcoolismul – nişte măsuri de supravieţuire acceptabile. Numai că aceste strategii de supravieţuire se adeveresc păguboase. Familia Eltîşevî, deşi se sforţează să-şi păstreze optimismul şi integratitatea morală, degradează treptat pe fundalul alcoolismului şi al relaţiilor tot mai otrăvite dintre oameni. Acest roman ne aduce aminte soarta asemănătoare ale multor sate din Moldova profundă în această epocă de nesfărşită tranziţie.

Sankea, un roman polifonic despre o revoluţie imposibilă

Romanul Sankea, de Zahar Prilepin, scris în 2005, este revelator asupra frustrărilor şi fantasmelor de mîntuire ale unei părţi însemnate a societăţii din Rusia post-sovietică. Nu în zadar, Prilepin a fost numit, pentru acest roman, un Maxim Gorki (cf. Mama) post-sovietic. Autorul lui Sankea ar putea fi asemuit de asemenea, pentru tipurile disperate, apocaliptice şi înduioşătoare cărora le dă viaţă, cu un Dostoievski al timpurilor noastre. 

sursa: www.sankya.ru

Personajul principal al romanului, Saşa Tişin este un tînăr născut într-o familie de ruşi, cîndva parte integrantă a unei clase de mijloc sovietice, sărăcite şi alienate în lunga tranziţie post-sovietică. Tatăl protagonistului, fost profesor de filozofie, moare de alcoolism, şi familia rămîne în grija mamei. Saşa se angajează la munci ocazionale şi prost plătite, fără nicio perspectivă optimistă în viitor. Înrolarea într-un partid extremist (prototipul fiind partidul naţional-bolşevic, al cărui membru şi lider regional este Prilepin însuşi) îi apare ca o promisiune de salvare cel puţin personală, dacă nu naţională. Această promisiune este într-un fel realizată în deznodămîntul romanului, cînd Saşa şi tovarăşii săi se angajează într-o tenativă de revoluţie. Această soluţie pare atît de disperată, încît sloganul revoluţiei cubaneze „revolucion o muerte” pare avea aici o semnificaţie literală. 

Romanul lui Prilepin întruchipează aşadar gradul de deznădejde pe care o armată enormă (dar răzleţită) de perdanţi ai tranziţiei o resimte zi cu zi în Rusia (ca şi în alte ţări post-sovietice). Sankea realizează o răzbunare ficţională a acestor dezmoşteniţi de noua ordine capitalistă.
Este interesant de urmărit de asemenea discursul ideologic pe care îl articulează personajele romanului. Elementul xenofob, prezent în acest discurs, nu este totuşi central. Trasătura de bază a acestui discurs (şi a acţiunii) este ura aproape viscerală faţă de stat şi reprezentanţii săi. Un stat care, în viziunea personajelor şi-a uzurpat legitimitatea pentru că şi-a trădat propriul popor. Romanul încearcă să descopere vocea acestui popor rus, uitat în satele îndepărtate (de marele oraşe) şi în masele urbane pauperizate ale Rusiei profunde (glubinka). Această răzbunare literară are o dimensiune cathartică, romanul cîştigînd o popularitate uriaşă în Rusia, atît în cercuri de elită (de toate culorile politice), cît şi în sînul unui public larg. Ne întrebăm dacă catharsisul produs de operă nu a devenit cumva, ca în tragedia greacă, o curăţare şi o izbăvire de sentimentul exacerbat al nedreptăţii care, odată organizat, ar putea duce poporul rus (şi cel al altor societăţi post-sovietice) la revoluţie – o revoluţie cu caracter şi consecinţe incerte, după cum ne sugerează romanul. 

Deşi îmbibat de ideologie (în speţă de un soi de naţionalism rusesc), romanul pune multe întrebări, fără să dea răspunsuri de-a gata, reuşind astfel să rămînă polifonic, în spirirul marelor romane ruseşti.  

A se citi, pe site-ul oficial al romanului, textul romanului în original şi informaţii utile despre operă. În română, romanul a apărut la editura Cartier, 2011, în traducerea lui Vladimir Bulat.

Conflicte reale, tensiuni latente, în Ucraina şi R. Moldova

Cea mai mare temere a moldovenilor legată de escaladarea crizei ucrainene este, fireşte, izbucnirea unui război între Ucraina şi Rusia şi mai ales că acest război se va extinde şi asupra R. Moldova, prin Transnistria.

Ceea mi se pare remarcabil este aproape lipsa acestui subiect în spaţiul public „real” al oraşului (adică cel din stradă, pieţe publice, parcuri, magazine etc.). Mai apare periodic câte o manifestaţie, puţin numeroasă, în susţinerea Ucrainei, organizată de „aripa tînără” a vreunui partid „liberal” (de fapt, mai degrabă naţionalist).[1] În schimb, aceste temeri se simt intens în spaţiul public „virtual”, în speţă pe facebook (judecând după numărul de postări zilnice la acest subiect), în discuţiile cu familia (tema invaziei ruseşti în Crimeea fiind probabil unul din subiectele centrale de discuţie în familiile pe care le-am frecventat), cu prietenii. Am putea spune că reţelele de socializare şi presa electronică (site-urile de ştiri, programele TV şi radio) au concentrat (şi influenţat şi întreţinut în mare măsură) neliniştile legate de situaţia din Ucraina. Acest lucru este posibil, pe de o parte, datorită importanţei sporite pe care îl câştigă spaţiul „virtual” faţă de cel „real”, odată mai ales cu extinderea uzajului comunicării prin internet în viaţa cotidiană; iar noile media electronice aduc cu sine un aflux important de informaţie, mai mult sau mai puţin verificată. Pe de altă parte, sentimentul meu este că, la Chişinău, conflictul din Ucraina formează un subiect de potenţial litigiu, pe care oamenii îl evită în interacţiunile de zi cu zi din stradă şi la magazin, dintr-o strategie firească de evitare a tensiunilor, oamenii fiind şi aşa asaltaţi de griji cotidiene pentru a-şi împovăra viaţa cu fricţiuni suplimentare.

Un conflict cu Rusia ar activa anumite tensiuni din sânul societăţii moldoveneşti, până acum latente între persoane aparţinînd unor grupuri etno-lingvistice diferite, între anumite regiuni populate de „minorităţi etnice”, dar şi între diverse clase sociale, cei avuţi, şi care continuă să se îmbogăţească, şi cei dezmoştenişiţi de „noua ordine” post-sovietică. Unele temeri, venite din ambele părţi aflate în conflict latent, ar putea declanşa un conflict real, prin radicalizarea progresivă a poziţiilor.

În această situaţie, ne putem întreba care sunt motivele reale ale acestor conflicte latente între grupuri şi regiuni diferite. Această criză ne arată că anumite segmente importante ale populaţiei din Ucraina, dar şi din Republica Moldova (e vorba mai ales de găgăuzi şi bulgari la sud), s-au simţit abandonate de administraţiile centrale şi de noile clase dominante. Pericolul unei intervenţii ruseşti nu face decât să catalizeze frustrările populaţiilor rusofone din aceste foste republici sovietice. Dacă vor ieşi cu succes din această criză regională, autorităţile ucrainene şi cele moldoveneşti ar face bine dacă îşi vor revedea politica, mai degrabă absenţa ei, faţă de minorităţile etno-lingvistice şi mai cu seamă faţă de regiunile locuite compact de aceste „minorităţi”, altminteri riscul unei dezmembrări a Ucrainei şi R. Moldova va rămâne iminent.

Societatea moldovenească este una eterogenă din punct de vedere social, cultural, etnic. Există un grup rusofon (şi el eterogen) destul de numeros (de mai mult de 20%, conform recensământului din 2004), mai ales la oraşe (la Chişinău, mai mult de 30%, iar la Bălţi, aproape 50%). Din grupul „rusofon”, ucrainenii formează majoritatea (10% din populaţia generală), ruşii etnici fiind mai puţin numeroşi (de aproape 6%). Preferinţele politice şi cele „geopolitice” sînt şi ele împărţite. În zilele următoare esclaladării violenţelor la Kiev în 18-23 februarie, am urmărit fără să vreau (dar nu fără interes) o discuţie, în transportul public, dintre două fete tinere, pe care le-am dedus de origine ucraineană, şi care se manifestau solidare cu manifestanţii din Maidan. Nu e deloc sigur, însă, că etnicii ucraineni din R. Moldova ar fi neapărat solidari cu poziţia administraţiei actuale de la Kiev (cu privire la invazia Rusiei în Crimeea şi anexarea declarată a acestei republici autonome). Din punct de vedere cultural, ucrainenii din R. Moldova se aseamănă ma degrabă cu confraţii lor din Ucraina de est (trăsătura culturală distinctivă a acestor ucraineni fiind „surjik-ul” – un hibrid lingvistic ruso-ucrainean) decît cu cei din zona de vest a Ucrainei, iar procesul de rusificare din perioada sovietică şi cea recentă (programele TV ruseşti rămân cele mai populare în spaţiul televizual moldovenesc) le-a întărit mai degrabă sentimente de loialitate şi simpatie faţă de Rusia, decît faţă de noua administraţie proeuropeană şi naţionalistă de la Kiev. Simpatia etnicilor ucraineni din Moldova faţă de Rusia (şi Uniunea vamală) poate fi parţial dedusă şi din preferinţele de vot ale ucrainenilor din R. Moldova (la alegerile din octombrie 2012, din cei 815 ucrainenii din R. Moldova care au participat la votare, 62% şi-au dat votul pentru Partidul Regiunilor (condus de Ianukovici), 11% – pentru Partidul comuniştilor, 7,7% pentru UDAR (Alianţa Democratică a Ucrainei pentru Reforme, a boxerului Vitali Klitschko) şi cîte 5% – cu partidele naţionaliste Svoboda şi Batkivşina).

De când Rusia a ocupat Crimeea, Facebook-ul a devenit un câmp virtual de luptă ocupat de numeroşi oponenţi ai intervenţiei Rusiei în Ucraina, în care însă cealaltă tabără a rămas mereu tăcută, în timp ce acţiona hotărât şi fără lupte în dimensiunea reală (în Crimeea). Ne putem da seama că acest tip de discurs „războinic” pe facebook a avut mai degrabă un rol compensator, recuperând măcar verbal neputinţa reală a respectivilor „luptători” – dar şi a R. Moldova ca stat – de a opune rezistenţă militară Rusiei. Desigur, în condiţiile incapacităţii militare a Moldovei, speranţele luărilor de poziţie mai radicale cu privire la Rusia sunt îndreptate spre NATO, UE şi SUA. Radicalizarea atitudinilor antiruseşti pe facebook mai are însă un corolar. Reţelele de socializare în general nu permit dezbateri între grupurile care se află în situaţia unui conflict potenţial (de exemplu între „rusofoni” şi „românofoni”) şi care, nici pe facebook, nici în viaţa reală, nu comunică deloc sau foarte puţin. Fiecare îşi crează propriul său grup de „prieteni”, cu viziuni nu neapărat identice, dar mai mult sau mai puţin compatibile, dacă nu convergente. Astfel, facebook-ul, între alte reţele de socializare, nu a devenit un spaţiu de comunicare între grupurile aflate în potenţial litigiu din societatea noastră (la fel ca în alte părţi, probabil). Eu, de exemplu, am foarte puţini „prieteni” (pe facebook) rusofoni şi cu atît mai puţini găgăuzi sau transnistreni. Mai ales în aceste luni cât a durat „criza ucraineană”, au apărut foarte multe postări şi mesaje care expuneau un anumit punct de vedere (de regulă cel care condamnă invazia Rusia în Crimeea), unele mai radicale, altele mai moderate. Facebook-ul nu a oferit însă (decât în foarte rare cazuri) un spaţiu de comunicare efectiv între partizanii şi oponenţii intervenţiei ruseşti în Crimeea. Acesta este unul din motivele care a dus la radicalizarea discursurilor anti-Putin şi antiruseşti în spaţiul virtual moldovenesc, în contrast cu absenţa vreunei dezbateri în spaţiul public „real”, din motivele enunţate mai sus.

O altă parte a populaţiei R. Moldova, al cărei punct de vedere este slab reprezentat pe facebook, împărtăşeşte temerile unor eventuale sancţiuni economice din partea Rusiei asupra Moldovei (sancţiuni care au început în anul trecut, înaintea summitului de la Vilnius). Există aproape o jumătate de milion de moldoveni care muncesc în Rusia (amintesc că cele mai multe remitenţe, cca 65%, provin din Rusia) şi care au motive întemeiate de a se îngrijora de situaţia lor de mai departe în ţara gazdă.

UE ar trebui să ia o poziţie mai fermă şi mai clară vizavi de Ucraina, Moldova şi Georgia. S-a spus că este nevoie ca UE să acorde o perspectivă sigură de integrare acestor ţări. În acelaşi timp, consider că UE ar trebui să facă mai multă presiune asupra conducerii Moldovei de a promova în continuare reforme (în domeniile prioritare: economie, educaţie, protecţie socială şi lupta anti-corupţie).

Situaţia din Ucraina va influenţa opţiunile de vot ale moldovenilor, dar mai depinde de comportamentul actorilor politici în această perioadă de criză. Unii politicieni ar putea fi tentaţi să exploateze concentrarea atenţiei publice asupra crizei externe în raport cu Rusia, pentru a recurge la afaceri frauduloase din contul bunurilor publice. În această situaţie, tabăra opoziţiei (în special Partidul comuniştilor) nu va avea decât de câştigat.

Criza ucraineană a dat argumente în plus (şi până la un punct indeniabile) taberei naţionaliste. Unirea R. Moldova cu România este prezentată, mai cu seamă în această situaţie de potenţial pericol din partea Rusiei, ca o oportunitate de ieşire rapidă din criză. Consider că o asemenea eventualitate ar trebui bine analizată, pentru a verifica şi ipoteza adversă, potrivit căreia o eventuală unire a R. Moldova cu România ar putea duce, dimpotrivă, la activarea conflictelor latente din interiorul societăţii moldoveneşti şi, în consecinţă, la fărâmiţarea statului R. Moldova, sub influenţa puternică a Rusiei în regiunile locuite compact de populaţii „alolingve”.




[1] Notăm lansarea pe 27 martie 2014 a unei declaraţii comune a unor reţele de ONG-uri din Moldova care îşi exprimă atitudinea faţă de intervenţia Rusiei în Ucraina şi cere conducerii Moldovei angajamente de solidarizare cu Ucraina şi de prevenire a unei asemenea situaţii în Transnistria: http://www.credo.md/site-doc/DeclPartEstic_CNP_ConsiliulONG_v7.pdf



Acest text reia argumentele expuse într-un interviu al autorului pentru Ziare.com şi a mai fost publicat pe platzforma.md.



Sursă imagine: moldova.org

Lamentări: un spectacol despre ce gîndesc şi ce îşi doresc nişte femei

Lamentări, de Krzystof Bizio, un monospectacol cu Snejana Puică, în regia Luminiței Țîcu, la teatrul Foosbook. „Lamentări” e un monospectacol în care alternează monoloagele a trei personaje - mamă, fiică şi bunică -, jucate de aceeaşi actriţă. Dincolo de măiestria actoricească, monospectacolul cu trei personaje apare şi ca o opţiune scenică care sugerează un potenţial conflict între rolurile de gen atribuite în mod tradiţional femeii şi provocările modernităţii; procedeul ne arată totodată nişte ipostaze în viaţa unei femei moderne, jalonate de vîrstă, şi totodată de un mediu şi o epocă diferite. Femeia cuadragenară îşi pierde serviciul şi acest fapt îi provoacă o măcinare profundă şi o acută neîmplinire de sine. Doar un obiect scump, un mantou violet cu boruri de catifea, îi poate aduce, crede ea, satisfacţie. La fel şi fiica este bîntuită de ideea că o pereche de pantaloni şi o vestă îi va schimba viaţa, iar colegele ei o vor percepe cu totul altfel. Pentru a obţine aceste obiecte himerice - aceste "obscure obiecte ale dorinţei" -, personajele fac cele mai nesăbuite lucruri. Acest accesoriu de lux le dă personajelor iluzia – bovarică – că le va reprezenta în această lume construită ca un teatru ca pe nişte personaje pe care ele şi-ar dori să le joace, fără să fie. Bunica pare poate cea mai puţin nefericită şi mai puţin singuratică. Pare chiar fericită la moment dat, decît că aceasta se adresează îndelung unor fotografii ale soţului ei, decedat de ceva vreme, şi din cîte se înţelege, într-un moment în care ea însăşi părăseşte această lume. Un spectacol despre ce gîndesc şi ce îşi doresc nişte femei, care şi-au pierdut umbra (sau propriul sine), aidoma unui mantou violet pe care nu-l vor mai purta niciodată.

Little friday, un spectacol despre femei la capătul nervilor şi curvari incorigibili

(un ciot de cronică)



”Little Friday”, după Katalin Thuroczy, în regia lui Veaceslav Sambriș la Teatrul Studio Master Class, Academia de Arte (AMTAP). Machiaj, costume: Emilian Crețu. Coordonatorul artistic al cursului: Vlad Ciobanu, şeful Catedrei de Actorie. E un spectacol care ne introduce în sufrageria unei case (decorul realizat cu mult gust), într-un secol 20 difuz, într-un oraş incert din Europa de est, în care se perindă destul de agitat personaje, în primul act preponderent feminine. În sufragerie, are loc o întîlnire a mai multor femei, de vîrste diverse, ca într-un film de Almodovar, care îşi împărtăşesc decepţiile şi neîncrederea faţă de bărbaţi, „nişte curvari incorigibili”. În primul act, singurul personaj masculin pare a fi televizorul (jucat de un actor-bărbat, regizat în mod ingenios), incarnare a bărbatului „perfect”, cel puţin potrivit proiecţiei unor fantasme feminine, cultivate de filmele şi serialele TV. Apariţiile masculine din celelalte două acte nu fac decît să confirme percepţia „bărbat-curvar”, chiar şi cei vîrstnici fiind preocupaţi în mod exclusiv de seducţia, pe mai multe „fronturi”, a femeilor prezente. Între timp, personajele feminine îşi compensează pasivitatea, în acest joc inegal de seducţie, prin bîrfe şi multă emoţie. O comedie bine montată şi excelent jucată de studenţii de la AMTAP. ”Little Friday” e un spectacol de văzut, în acest teatru al Academiei de arte, devenit un teatru de referinţă.

„Duşmanul de clasă” într-o „societate fără clase”

Cartea lui Igor Caşu (Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Cartier, 2013) este mai mult decît o lucrare de sinteză. Erudită, bine documentată din surse editate şi inedite, această lucrare este şi o contribuţie importantă la discuţia istoriografică despre stalinism şi sistemul de represiune stalinist. Cartea valorifică un lot important de surse noi (în special documente de arhive ale KGB, MVD, CC al PC RSSM etc.), dar şi aplică o relectură sistematică lucrărilor de istorie şi surselor editate, într-o perspectivă care integrează, explicit şi uneori implicit, pe lîngă studiile istoriografice locale, contribuţiile istoricilor ruşi şi occidentali asupra chestiunii.

Autorul se întreabă, încă în primele pagini ale acestei cărţi, dacă represiunea de masă şi violenţa instituţionalizată sînt un fenomen secundar, un epifenomen, sau un element central al politicii bolşevice / comuniste în URSS? Defineşte oare această violenţă doar stalinismul sau regimul sovietic în totalitate? Răspunsul pe care această carte îl dă, întemeindu-l pe argumente, fapte şi documente, este că această violenţă este un element central – sau structural, altfel spus – în sistemul sovietic, înainte de instalarea lui Stalin la conducerea partidului şi după moartea acestuia în 1953. Deportările, lagărele de concentrare şi execuţiile în masă aproape că dispar după 1953/1956 . Dar formele de violenţă, spune autorul, devin mai subtile, mai sofisticate şi prin urmare mai ambiţioase în obiectivele lor după moartea dictatorului şi după „destalinizare”. Această violenţă „simbolică” – adăugăm noi, are drept miză, după 1956, asentimentul şi participarea cetăţenilor sovietici, şi este realizată în măsuri variabile prin educaţie, propagandă, un sistem bine organizat de protecţie socială şi, nu în ultimul rînd, pe amintirea (cel puţin implicită) a represiunii instituţionalizate din epoca precedentă.

Ne putem întreba în acest context – şi putem folosi această carte, între altele, drept prilej pentru o eventuală discuţie – dacă violenţa şi represiunea insituţionalizată – chiar şi cu caracter de masă – a caracterizat doar statul sovietic (stalinist) sau acestea cad sub incidenţa unui „monopol asupra violenţei legitime” (M. Weber), care este o trăsătură a tuturor statelor moderne, fie ele socialiste sau capitaliste. Acum nu mai este un secret pentru nimeni că şi unele state occidentale au construit şi folosit pe larg lagăre de concentrare, au organizat sau au fost complici în masacre (cifrate uneori la sute de mii de victime, dacă nu mai mult), înfăptuite cel mai des în (fostele) colonii, au săvîrşit crime de război (mai ales în războaiele de decolonizare), au aplicat politici de segregare (în SUA pînă la sfîrşitul anilor 1950), pentru a nu aminti de secolele de sclavagism care au precedat înflorirea marelor civilizaţii occidentale (a se vedea între altele Le Livre noir du capitalisme). Am putea constata în treacăt că, în secolul 20, atît în statele socialiste cît şi în cele capitaliste, represiunea politică a devenit invizibilă, ferită de ochii publici, iar atunci cînd aceasta era însoţită de forme de violenţă arbitrare sau ilegale, acestea au fost pur şi simplu nerecunoscute ca atare de către statele respective. Cartea lui Igor Caşu ne invită aşadar şi la o discuţie mai largă asupra naturii violenţei exercitate de către statele moderne faţă de cetăţeni (dincolo de ideologia de la care aceste state se revendicau).

Cartea ne dă un răspuns pertinent şi la întrebarea care apare la lectura documentelor şi pe care cartea o pune explicit: cum a fost oare posibil ca o pătură relativ îngustă de funcţionari şi agenţi ai statului să pună în aplicare un întreg mecanism de control şi de represiune, care şi-a dovedit eficienţa şi în cele cîteva valuri de deportări de masă, şi în anii de foamete cvasi-organizată din anii 1921-22, 1924-26, 1932-33, 1946-47, şi asta fără să se împotrivească ordinelor – deseori arbitrare – venite dinspre conducerea republicii şi, în ultimă instanţă, de la Moscova. Mai mult decît atît, funcţionari şi agenţi ai organelor de securitate ale RASSM au cerut în 1937-38 centrului să majoreze de cîteva ori cotele (în rusă: лимиты) indicate pentru arestări cu execuţii şi deportări. Răspunsul autorului la această întrebare este că nomencaltura a beneficiat de un sistem cu totul inechitabil (cel puţin pentru un stat care se pretindea socialist) de acces la bunuri de consum, în special la produse alimentare repartizate în bază de cartele şi care, chiar şi în perioade de crize grave de aprovizionare (în contextul foametei din 1946-47), asigurau un meniu alimentar mai mult decît îndestulător deţinătorilor acestor cartele, inclusiv şi în special membrilor nomenklaturei. Acest acces inegal la resurse a încurajat loialitatea şi totodată dependenţa oamenilor din „noua clasă” (M. Djilas) faţă de sistem. Distribuţia inegală a bunurilor a condus în timp la formarea, consolidarea şi reproducerea unei caste de privilegiaţi care va administra sistemul, dar şi îl va conduce într-un impas, surpîndu-l de orice conţinut idealist şi ideologic. Totuşi, cartea nu ne dă un răspuns complet la cauzele obedienţei milioanelor de cetăţeni sovietici care au fost victime, făptaşi sau martori ale represiunii. Dincolo de efectul represiunii, propagandei şi a violenţei simbolice, răspunsul la această întrebare ar putea fi încercat şi din perspectiva relaţiei care leagă cetăţenul de stat, după un model de analiză de factură weberiană. Loialitatea şi emulaţia cetăţenilor şi a funcţionarilor statului faţă de exigenţele statului răspund unei logici interne a unui stat modern – a fortiori a unui stat autoritar sau cu tendinţe autoritare –, în care individul se simte obligat să-și demonstreze şi să-şi proclame constant și exagerat loialitatea, pe de o parte pentru a cîştiga un surplus de „capital social” (şi deci şanse suplimentare de reuşită), pe de altă parte, pentru evita eventuale suspiciuni de „duşman de clasă” (clişeu care desemna un „inamic al statului”, real sau potenţial). Din această perspectivă, cererile funcţionarilor locali de mărire a cotelor pentru deportare şi execuţii apare ca o manifestare analogă manifestării de loialitate şi emulaţie care a animat stahanovismul.

În ciuda unei afinităţi cu modelul sovietologic „totalitar” (autorul este şi directorul unui Centru de studii ale totalitarismului la Universitatea de Stat din Moldova), care prezintă de obicei regimul sovietic ca pe un sistem monolit şi puternic ierarhizat şi centralizat, I. Caşu se arată sensibil la faliile şi conflictele care traversează clasa guvernantă a republicii, între reprezentanţii diferitor instituţii administrative sau uneori chiar şi între conducerea locală şi cea centrală, mai cu seamă în situaţii critice (cum a fost foametea din 1946-47 sau deportările din 1949). Astfel, conflictul între MGB (securitatea) şi MVD (Ministerul de Interne) se manifestă într-o situaţie care ar putea părea anecdotică, dacă nu ar fi fost tragică (şi anume dacă să se dea sau nu cîte un butoi cu apă la fiecare vagon de deportaţi, şi reprezentanţii cărui minister să fie reponsabili de alimentarea cu apă a deţinuţilor în timpul deportării). Această „ciondăneală” cu caracter în aparenţă mărunt între MGB şi MVD scoate în vileag un conflict mai profund, de fapt o competiţie între cele două ministere de forţă de curînd separate unul de altul (în 1946). Acest detaliu, şi altele redate în carte, ne arată un sistem instituţional adeseori greoi şi măcinat de fisuri interne, şi aceasta în ciuda – dacă nu chiar datorită – ierarhizării şi centralizării sale excesive. Adepţii şcolii sovietologice revizioniste (Sh. Fitzpatrick, J. Arch Getty, T. Gabor Rittersporn, L. Viola ş.a.) vor aprecia cu siguranţă aceste pagini şi altele din cartea lui Igor Caşu.

În plan metodologic, studiul lui Igor Caşu propune o inovaţie, cel puţin faţă de mainstream-ul scrierilor istoriografice de la noi: cartea este presărată cu studii de caz individuale şi de grup, documentate în general din dosarele SIS şi coroborate uneori şi cu alte surse. Aceste studii de caz nu sînt doar nişte ilustraţii sau probe ale unor argumente de ordin general sau teoretic, ci ele ne arată felul concret, „pe viu”, în care se desfăşoară evenimentele de anvergură regională la scara unui individ, a unei familii sau a unei comunităţi. Făcîndu-ne să pătrundem în trama şi drama vieţilor individuale, fie şi prin prisma unui discurs cazon, cartea lui Igor Caşu recuperează o perspectivă „de jos” asupra evenimentelor, integrînd atunci cînd se poate optica oamenilor ordinari şi dorinţele lor fireşti de a-şi aranja viaţa – şi deseori pur şi simplu de a supravieţui – în ciuda logicii represive şi opresive a statului. Putem doar regreta că viaţa acestor oameni mărunţi nu a fost reflectată decît de structurile represive ale statului, într-un context în care orice persoană putea fi văzută ca un potenţial „duşman de clasă”. Consistenţa acestor cazuri devine mai densă şi mai complexă atunci cînd mai multe surse – şi perspective – se încrucişează pentru a reda tentativele disperate de supravieţuire ale individului şi, de cealaltă parte, logica „biocratică” (M. Foucault, B. Pudal) a poliţiei politice, într-un război de gherilă între stat şi cetăţeni (după expresia lui L. Viola).

Cazul lui Petru Ţetva, un basarabean care, după 1918, locuieşte la Tighina şi care încearcă să-şi aducă fraţii săi de peste Nistru şi să-şi întregească familia, risipită de şirul evenimentelor „revoluţionare” care zguduie regiunea şi Europa în întregime, mi se pare unul revelator. Poliţiile secrete ale ambelor state vecine (Siguranţa şi CEKA) îl considerau deopotrivă un potenţial spion şi îl persecutau ca atare îndată ce acesta ajungea pe un mal sau pe altul. Astfel, Petru Ţetva caută cu disperare să-şi facă loc între logicile şi acţiunile represive ale celor două state aflate în relaţie de status quo fragil, altfel spus între ciocan şi nicovală. Destinul acestui personaj, prins ostatec în schimbul de focuri dintre cele două state antagonice, mi se pare unul emblematic, dacă nu cumva arhetipal, pentru soarta locuitorilor acestei regiuni, într-un context de reconfigurare a statelor est-europene, context în care populaţiile şi oamenii de rînd devin, mai mult ca oricînd, o masă de condus şi de transformat, iar atunci cînd aceştia manifestă opunere, sînt etichetaţi ca „duşmani de clasă” sau „duşmani de rasă” şi înlăturaţi.

Cartea lui Igor Caşu este importantă şi necesară pentru informaţiile noi şi bine închegate pe care ni le oferă despre sistemul de represiune stalinist, dar şi pentru întrebările pe care le pune, întrebări care îşi aşteaptă încă răspunsurile în urma unor noi discuţii şi contribuţii istoriografice la care această lucrare participă cu un plus de rigoare şi competenţă.

Acest text a apărut pentru prima dată pe www.platzforma.md

Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti

Scandalul public produs în urma sistării emiterii posturilor Jurnal TV, Accent TV şi RTR Moldova de către zece operatori de televiziune prin cablu (sau a transferării acestora în pachete mai scumpe), comentat pe larg de presa şi blogosfera din R. Moldova, a scos din nou la iveală o practică de guvernare înrădăcinată în lumea politică din R. Moldova.

Aşadar, toată această poveste de iarnă cu decizia CCA şi cu cei zece cablişti arată că în spatele lor a stat o acţiune concertată. O acţiune pe care am putea-o numi fără greş drept „trafic de influenţă” şi care ar cădea sub incidenţa codului penal al RM (articolul 326) [1].

În acest articol voi încerca să spun pe scurt care ar fi posibilele cauze ale acestor practici informale, comise de oamenii care aparţin unui domeniu eminamente formal (statul), dar şi posibilele efecte pe care le-ar putea avea asupra cetăţenilor – martori involuntari ai scandalurilor publice apărute în urma mediatizării respectivelor practici.

Cinism, incompetenţă şi amatorism, la pachet

Încercînd să înţeleg logica obscură a evenimentelor recente, mi se pare totuşi ciudat că cineva ar putea presupune că trei canale TV cu oarecare audienţă ar putea fi înlăturate tacit din grila de emisie a celor mai populari operatori de televiziune prin cablu, fără ca spectatorii şi societatea să-şi dea seama de asta sau să-şi dea seama şi să tacă mîlc. O fi poate un act disperat din partea politicienilor complotişti, într-un an preelectoral în care victoria nu pare deloc una asigurată pentru partidele de la guvernare? Sau poate că e o eroare tactică? Ori s-a mizat, ca şi în alte dăţi, pe im(p)unitatea devenită regulă a acestor politicieni?

Corupţie, protecţionism, trafic de influenţă... Toate aceste practici sînt fireşte condamnabile din punct de vedere moral şi penal şi totuşi ele continuă să fie pe larg şi constant săvîrşite de politicienii moldoveni de toate culorile, după 1991 încoace.

Şi comuniştii s-au folosit, cu vîrf şi îndesat, de asemenea mijloace: amintim doar de afacerea dubioasă cu maşini de lux cu „DAAC-Hermes”, reflectată în presă după o investigaţie de Alina Anghel pentru ziarul Timpul, reportaj pentru care jurnalista a primit cu ranga în cap; un alt abuz de proporţii faraonice este televiziunea „publică” Moldova-1, aservită, tot pe căi informale, de partidul comuniştilor, atunci la guvernare (un alt subiect, de analizat, ar fi obedienţa funcţionarilor noştri, sub toate guvernările, dar despre asta într-un alt text).  

Sînt nişte practici de influenţă şi de exercitare a puterii în raport cu partenerii şi cu adversarii, frecventă mai ales în lumea afacerilor din RM, care a irupt în lumea tranziţiei post-socialiste prin crimă şi violenţă şi din care, se ştie, cîţiva fruntaşi ai politicii moldoveneşti vin şi continuă să facă parte.

„Ai noştri” niciodată nu fură

După izbucnirea scandalului legat de interceptările telefonice din februarie 2013 (şi care apare în urma vînătorii din Pădurea Domnească şi a campaniei pe care tabăra lui Vlad Filat o porneşte împotriva lui Valeriu Zubco şi a procuraturii, controlate de grupul lui Plahotniuc), un coleg de al meu, simpatizant PLDM, îmi spune: „Măi, să nu fim naivi, toţi fac asta!”, subînţelegînd că nu trebuie să fim prea severi cu „filateliştii” prinşi în flagrant delict de trafic de influenţă. Şi de ce mă rog? Pentru că îs „de-ai noştri”...

Aici sînt două lucruri de comentat în cazul reacţiei ambigue a colegului meu faţă de această încălcare evidentă a legii (numai dacă nu admitem ipoteza, fragilă, că toate aceste înregistrări au fost trucate – lucru care ar fi fost uşor de dovedit pînă acum). Prima, aşa cum spuneam mai sus, oamenii tolerează în general practicile informale (eufemism pentru corupţie), în măsura în care aceste acte au devenit practici obişnuite, acceptate ca fiind normale de majoritatea. A doua, este că societatea noastră s-a împărţit în pro-comunişti şi anti-comunişti (ultimii se împart şi ei în PL-işti, PLDM-işti, PD-işti etc.), dacă nu-i luăm în seamă pe cei mulţi şi tăcuţi, care preferă să nu se implice de niciun fel în politică, dezamăgiţi de toţi politicienii laolaltă. Cei care sînt „pro” şi „anti” se identifică însă atît de strîns cu partidul preferat încît îi pot justifica orice neregulă, dacă aceasta e folosită împotriva adversarilor partidului lor (şi ai săi). Numai că şi această logică e păguboasă, pentru că un mijloc neonest pe care îl folosim (sau îl tolerăm) împotriva presupuşilor adversari va fi folosit mîine împotriva noastră (şi a partidului nostru preferat).  

Încrederea: o resursă fragilă şi epuizabilă

Efectul subvertirii practicilor administrative ale instituţiilor statului prin interese private şi relaţii informale nu are drept efect doar întreţinerea acestei „culturi a informalităţii” şi o toleranţă senină asupra corupţiei şi a altor practici informale. Traficul de influenţă, „PR-ul negru”, corupţia, folosite ca strategii informale de guvernare, produc totodată în rîndurile cetăţenilor – spectatori ai scandalurilor mediatice – o stare pe care sociologii au numit-o anomie şi care se manifestă printr-o nerecunoaştere (tacită sau asumată) a unor norme etice şi reguli formale (Durkheim 1897, Merton 1938). E de la sine înţeles că oamenii care ajung într-o asemenea stare nu sînt chiar cetăţenii ideali ai unui stat ideal.

Mai există un posibil efect – şi o tactică de protecţie – pe care aceste practici informale, săvîrşite într-un cadru formal, le pot genera în rîndurile cetăţenilor simpli: migraţia într-o ţară în care legile se respectă, nu doar de cetăţeni, ci şi de legiuitorii înşişi. După scandalul cu Pădurea Domnească, m-am întîlnit în microbuz cu o veche cunoştinţă, o jurnalistă de la televiziune, care se mira că nu sînt prin străinătate şi care mi-a mărturisit, aproape sughiţînd de necaz, că dacă ar fi măcar cu vreo zece ani mai tînără, şi-ar face mîine bagajele şi ar pleca în lumea largă. Păi, da’ ce să mai caute pe aici?, că nu e nici om de afaceri, nici politician să meargă la vînători. Nu e decît o biată jurnalistă...

Povestea cu interceptările, apărută îndată după cea cu vînătorii vînaţi, a lovit şi mai tare în moralul oamenilor (inclusiv şi mai ales în moralul celor care au votat respectivii vînători şi vorbitori la telefon). Asta s-a văzut în sondajele făcute în acea perioadă. Rata încrederii oamenilor noştri faţă de politicieni, niciodată prea mare, căzuse şi mai drastic în perioada care a urmat acelui şir de evenimente de tristă pomină[2].

Este curios cîtă încredere vor manifesta cetăţenii faţă de guvern şi politicieni la apropiatele sondaje. Şi în aceeaşi ordine de idei, este interesant de văzut care va fi rata participării la următoarele alegeri.

Acum, după ce că au înregistrat nişte vagi succese în negocierile cu Uniunea Europeană, politicienii noştri se întorc din nou – un pas înainte, doi înapoi – la vechile apucături şi năravuri de bişniţari ai estului sălbatic.

Încrederea este o resursă fragilă şi epuizabilă şi care se agoniseşte cu sîrgă şi prin merite efective. În lipsa unei încrederi suficiente în actorii politici, oamenii nu îşi vor mai da silinţa de a merge la votare. Iar dacă şi vor merge, vor vota mai degrabă împotrivă, decît pentru... Şi astfel, cercul vicios al neîncrederii se va încheia aici, într-o atudine cinică, anomică, anti-sistemică.

Strigăt în deşert

Stimaţi politicieni, mai aveţi cam 10 luni pînă la alegeri. Nu ne puneţi la încercare încrederea şi răbdarea prin scandaluri mediatice! Concentraţi-vă mai bine forţele pe făcutul temelor de acasă (modernizare şi justiţie socială). Nu le irosiţi, ca nişte elevi corigenţi, pe înşelarea adversarilor politici şi a societăţii.

Altminteri, veţi pierde. Şi vom pierde şi noi...

Aici puteţi citi varianta integrală a articolului

---

[1] Cf. Codul Penal al Republicii Moldova, articolul 326: „Traficul de influenţă”: „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvîrşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.” http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268

[2] Încrederea (pozitivă) faţă de guvern era de 30% în aprilie 2012. Ea a scăzut la 14,2% în aprilie 2013. Încrederea (pozitivă) în partidele politice era de 21% în aprilie 2012; ea a căzut la 8,7% în aprilie 2013.  

Un curs scurt de istorie a Moldovei independente şi o lungă erată

Istoria Republicii Moldova e o perioadă de o durată egală cu, de exemplu, anii în care Basarabia a fost sub administraţie românească, din 1918 în 1940. S-ar putea deja face un bilanţ, pentru a se contabiliza şi analiza beneficiile şi pierderile pe care populaţia acestei ţări le-a avut, de la independenţă încoace. Pînă cînd istoricii, politologii şi sociologii se vor apuca să facă un asemenea raport, Teatrul Spălătorie l-a şi facut, cu pricepere, metodă şi echidistanţă, şi l-a expus prin mijloace dramatice.

Teatrul Spălătorie nu e la prima montare a unui spectacol în spiritul şi după metoda docu-teatrului (realizat în baza unei cercetări prealabile şi cu uzul unor documente şi mărturii reale) şi a teatrului comunitar (montat prin implicarea membrilor unei comunităţi vizate). Spectacolul „Moldova independentă. Erată”, montat de echipa de la teatrul Spălătorie (actorii Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, Ion Borş, Dumitru Stegărescu) şi de regizorul român David Schwartz, îşi propune un obiectiv mai ambiţios. Acest spectacol face o relectură critică a istoriei Republicii Moldova, prin punerea în scenă, cu ajutorul unor documente şi mărturii inedite, a evenimentelor „fondatoare” şi a episoadelor cruciale ale acestei istorii, de la „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 pînă la scandalurile publice de ultimă oră.

Istoria RM se derulează în 7 scene, reprezentînd fiecare cîte un capitol al unei istorii povestite în răspăr cu variantele „canonice” ale istoriei naţionale predate la şcoală. Fiecare titlu de capitol este pronunţat cu voce tare, iar pe o tablă de şcoală e scris un motto în faţa publicului/ clasei de spectatori, alias elevi – o ironie la acomodarea şcolii la diferite regimuri politice şi la adaptarea şcolii de către acestea în scopuri propagandistice. Astfel, istoria independenţei RM şi a proclamării republicii transnistrene este citită, pe contrasens, din două manuale, unul moldovenesc şi unul transnistrean. Prin această referinţă la instituţia şcolară, se sugerează totodată miza pedagogico-politică a spectacolului. O pedagogie a eliberării, de astă dată.


Conversiunea scriitorilor de la comunism la naţionalism

Spectacolul atacă frontal clişeele legate de „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 din RSSM, arătînd printre altele că majoritatea eroilor acestor evenimente au fost personaje relativ bine integrate în sistemul pe care au sfîrşit prin a-l dărîma. Pentru a arăta oportunismul şi conversiunile ideologice şi politice radicale la care recurgeau diverşi intelectuali şi lideri de opinie în acea epocă revoluţionară, spectacolul face referinţă la o personalitate publică, bine cunosută şi atunci şi astăzi: Ion Hadârcă. Scriitorul, jucat de Dumitru Stegărescu, apare pe parcursul spectacolului ţinînd discursuri în trei contexte istorice: la plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova de la 30 octombrie 1987 (în calitate de secretar al conducerii USM şi de secretar al organizaţiei de partid a USM), la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 (ca prim preşedinte al Frontului Popular din Moldova) şi la manifestaţia pro-europeană din 3 noiembrie 2013 (ca lider al unui partid acum la guvernare). Prin felul în care ne prezintă spectacolul, I. Hadârcă rosteşte discursuri cu caracter şi semnificaţie complet diferite, dacă nu chiar opuse. În 1987, secretarul USM invocă pompos aniversarea a 70-a de la revoluţia din Octombrie, în 1989 liderul Frontului popular cere să i se dea poporului moldovenesc dreptul de a fi stăpîn la el acasă, iar în 2013, proclamă destinul european ireversibil al Republicii Moldova.

Autorii spectacolului au dreptate în principiu în felul în care pun chestiunea. Este uimitor – şi contrariant pentru un observator distant – felul în care intelectualii noştri, în principal scriitorii, şi-au schimbat radical macazul de la un discurs tributar „internaţionalismului” comunist către unul radical naţionalist şi apoi spre unul pro-european. Totuşi, dacă analizăm atent discursurile, inclusiv cele citate în spectacol, şi contextele în care ele au fost pronunţate, ne putem da seama că trecerea nu este chiar atît de abruptă, nici arbitrară.

Am recitit în întregime şi cu atenţie discursul lui Ion Hadârcă de la plenara Uniunii Scriitorilor din 30 octombrie 1987 şi, dînd la o parte frazeologia comunistă proprie contextului, am descoperit cu stupoare un discurs în acelaşi timp echilibrat şi pe alocuri foarte îndrăzneţ şi critic faţă de un şir de probleme (economice, ecologice, sociale, naţionale, culturale) cu care se confrunta societatea sovietică şi cea moldovenească în special la acea vreme. Acest discurs lansa deschis critici la adresa conducerii republicii de atunci, ai căror reprezentanţi erau de faţă la acea plenară. Voi cita doar un singur pasaj din discursul lui Hadârcă: „(…) va fi cît se poate de just dacă pentru delapidările, spiritul de paradă, gigantomania, minţirea statului şi poporului, pentru deformările enorme ale rezultatelor raportate, pentru persecutarea intenţionată a intelectualităţii noastre, pentru eşecurile din sfera gospodăriilor colective, din cultură, cinematografie, arhitectură, literatură, pentru reinstaurarea unui stalinism de tip „brejnevist”, cum se spune, vor fi traşi la răspundere toţi cei în mod concret vinovaţi de toate acestea. Şi cel puţin aventurierul politic Bodiul trebuie să fie judecat la judecata dreaptă a poporului, căruia i-a pricinuit atîta rău!”[1]. V. Beşleagă, participant la plenara USM din octombrie 1987, a ţinut să-mi precizeze că raportul lui Hadîrcă a fost unul extraordinar de îndrăzneţ şi zdrobitor de clişee pentru acea vreme şi că, în acest fel, a dat tonul discursurilor critice care au urmat, inclusiv şi la respectiva reuniune.

La plenara USM din 30 octombrie s-a programat să se discute despre „educaţia internaţionalistă”. În fapt, s-a vorbit foarte mult, în toate luările de cuvînt şi în primul rînd în discursul lui Hadârcă, despre încălcarea drepturilor băştinaşilor la educaţie în limba lor, despre rusificarea generalizată, despre lupta dusă de ani de zile de către conducerea partidului din RSSM contra pretinsului naţionalism, manifestat de către scriitori. Se simţea cu acuitate în toate aceste discursuri că tema „naţională” este una extrem de dureroasă pentru vorbitori şi că ea abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Nu e de mirare deci că doar cîteva luni mai tîrziu aceste revendicări au izbucnit şi au umplut străzile Chişinăului. Din această perspectivă, conversiunea scriitorilor la naţionalism în 1988-89 nu pare atît de spectaculoasă, nici oportunistă.


De la discursurile patriotice la un război care nu mai sfîrşeşte

Spectacolul scoate în erată într-un mod ironic un şir de inadvertenţe istorice, făcîndu-ne astfel să înţelegem mai clar felul în care au evoluat evenimentele în Moldova, de la perestroika la independenţă, şi de la independenţă înspre zilele noastre, trecînd prin „tranziţia” care nu mai sfîrşeşte.

Discursurile de la Marea Adunării Naţionale, în speţă discursul lui Ion Hadârcă cerea mai multe drepturi pentru moldoveni, „să fie stăpîni la ei acasă”, „pe pămîntul lor, pe fabricile lor” etc.. Ironia istoriei arată că, în loc să devină stăpîni pe „pe pămîntul lor”, mulţi moldoveni l-au părăsit în scurt timp, de bună voie, plecînd în Rusia pentru a-şi cîştiga onorabil existenţa. „Noi sîntem acasă! Noi sîntem acasă!” – clamau moldovenii în 1989, dar au plecat masiv, îndată după independenţă care încotro, după o „bucată de pîine”. Au devenit stăpîni pe fabricile lor, dar, neştiind cum să le folosească mai bine, le-au jefuit cum au putut şi apoi le-au lăsat de izbelişte.

Discursurile de la 1989 au trecut de la revendicarea drepturilor cetăţeneşti spre o latentă manifestare de forţă. „Ne-am deprins cu toții și i-am deprins și pe alții să vadă Moldova „ca un strugure de poamă stând pe harta Uniunii”, declara Hadîrcă în discursul său de inaugurare la Marea Adunare naţională. „Astăzi Moldova stă mai curând ca un cap de zimbru gata să apere, ca faimoșii zimbri din codrii Cozminului, limba și vatra, scrisul și cetatea, apele câmpiei, școala și copiii, icoana pamântului, lumânarea gândului!” Discursurile patriotice s-au transformat în chemări la luptă, într-un război cu trecutul care se anunţa victorios, dar care nu a mai fost cîştigat nici pînă astăzi…

O altă ironie: la „Marea Adunare” proeuropeană din noiembrie 2013, Hadârcă rosteşte acelaşi salut pe care l-a pronunţat la Marea Adunare naţională din 1989: „Pace-n suflet şi unire-n ţară, dragi compatrioţi!”. Urarea din’89 nu s-a adeverit însă de bun augur pentru majoritatea moldovenilor. Oare ce ne rezervă aceeaşi urare din 2013?

Un război pe două voci
Războiul din Transnistria este citit în contradictoriu, dintr-un manual de istorie de la Chişinău şi dintr-un manual de la Tiraspol. Apoi, evenimentele din 1991-92 ne sînt evocate alternativ de către doi martori, un fost combatant moldovean şi o locuitoare rusofonă de la Bender, jucaţi magistral de Ion Borş şi Doriana Talmazan. Spre deosebire de aprecierile lapidare şi monologice din manualele de istorie, discursurile martorilor sînt presărate de emoţii, ezitări şi semitonuri. Ne dăm seama cît de importante sînt asemenea mărturii pentru a ne scoate din logica maniheică a victimei şi călăului (logică în care, fireşte, nu ne percepem niciodată decît victime)!

Mărturia combatantului ne introduce într-o naraţiune în stil şi spirit célinian, profund pacifistă în esenţă, despre oroarea şi mizeria unui război comandat „de sus” şi în care celor mărunţi nu le rămîne decît dreptul de a supravieţui pe cont propriu, ajutaţi de alcool pe post de calmant sau tonic. În ciuda unei logici exclusiviste dictate de discursul patriotic (noi, băştinaşii/ ei, agresorii), înţelegerile amiabile între taberele de combatanţi au loc periodic cu ocazia unor chefuri între veterani ai războiului din Afganistan de pe ambele maluri (ne amintim şi de filmul „Crăciun fericit”, de Christian Carion). Din fericire poate, spre deosebire de marele războaie ale secolului 20, războiul de pe Nistru „n-a rezolvat nică – ne spune combatantul. Acolo a fost bispridel (…) era anarhie!”

Sveta, o refugiată transnistreană, era în 1991 o adolescentă căreia războiul i-a furat bucuria de a-şi serba serata de absolvire. În refugiu, fata se stropeşte abundent cu un parfum franţuzesc peste corpul transpirat de cîteva zile. „Şi unii şi alţii se comportau agresiv” – recunoaşte Sveta, dar ea ne mărturiseşte şocul pe care l-a avut cînd văzu pianul colegei ei de clasă, o moldoveancă, ciuruit de gloanţele soldaţilor transnistreni. La fel, sălile de clasă ale şcolii în care a învăţat arătau jalnic după ce s-a instalat acolo un detaşament de soldaţi moldoveni. După retragerea acestuia, pe o tablă s-a putut citi: „Простите нас, дети” [Iertaţi-ne, copii] . Din punctul de vedere exprimat de Sveta, nu exista o reală duşmănie între combatanţii transnistreni şi cei moldoveni. „De asta şi s-a terminat atît de repede toată această tărăşenie”. Duşmănia a escaladat pe parcursul conflictului, am putea adăuga noi, şi mai ales în anii de după consumarea acestuia, insuflat de către autorităţile celor două părţi beligerante.


Dezvoltarea economică şi socială a Republicii Moldova, 1991-2013
Imediat după proclamarea independenţei, Republica Moldova, asistată de instituţiile internaţionale FMI şi Banca Mondială, trece de la proprietatea obştească la proprietatea privată. În 1995, revista The Economist caracteriza Republica Moldova drept un „model al reformelor sănătoase”. O „poveste de succes” am putea preciza noi, cu referire la eticheta încurajatoare de care RM s-a învrednicit recent din partea unor funcţionari ai Uniunii europene.

În realitate, tabloul a fost mult mai dezolant decît ni-l prezenta Economist. El ar putea fi rezumat prin trei cuvinte, formate prin sufixul „de-”: decolectivizare, dezindustrializare, demodernizare. Economia Moldovei a scăzut cu 21% în 1991 (faţă de 1990), cu 29% în 1992, cu 31% în 1994. În 2000 producţia agricolă a scăzut cu 50% faţă de 1990. Veniturile oamenilor s-au redus de patru ori din 1990 în 2000. Durata vieţii s-a redus cu 30%.

Studiile de caz, documentate cu mărturii şi documente din presă, ne ilustrează, la scară locală, un cataclism ai cărui proporţii şi urmări le cunoaştem (pe piele proprie şi din cifrele de mai sus). Un cataclism la care toată lumea, de la opincă la vlădică, acoperiţi de întunericul nopţii şi al tranziţiei, a participat cu frenezie, posedaţi de patima distrugerii, a pricopsirii şi a răzbunării nepedepsite faţă de un stat care i-a prădat şi părăsit, cel puţin în percepţia oamenilor. „Au furat toţi cîţi au fost şi cît au putut duce”, „Oamenii ziua dormeau, iar noaptea furau” – mărturisesc martorii-personaje, locuitori ai satului Suhuluceni. În acest sat, ne-o spun martorii şi documentele, şeful de asociaţie agrară a murit spînzurat în condiţii misterioase. Mort, şeful de asociaţie n-a mai putut împiedica delapidările masive ale bunurilor colective, iar datoriile faţă de stat şi cetăţeni au rămas neplătite.

Unul dintre martori se deosebea prin atitudinea sa de denegare şi prefăcută ignoranţă a celor întîmplate: „Nu, că eu eram plecat în ziua aceea…”. E o atitudine care caracterizează şi astăzi o bună parte din cei pe care îi putem considera cîştigători ai acestui „război civil” al tranziţiei, priscopsiţi peste noapte cu vile ce amintesc prin dimensiunile lor de nişte spitale sau grădiniţe.

Comuniştii, veniţi la putere în 2001, au continuat politica privatizării patrimoniului statului. Spectacolul citează o listă selectivă a proprietăţilor publice scoase la privatizare în 2007: „Fabrica de sticlă din Chişinău, fabrica de conserve din Coşniţa, fabrica de produse lactate din Nisporeni, fabrica de zahăr din Ghindeşti, fabrica de conserve din Căuşeni, fabrica de conserve din Glodeni, fabrica de unt din Taraclia, fabrica de unt şi brînză din Vulcăneşti, fabrica de fermentare a tutunului din Orhei, uzina de bijuterii „Giuvaer”, uzina de maşini de salubritate din Făleşti, S.A, „Comerţ-Petrol”, S.A. „Vinuri” Ialoveni, S.A. „Tutun CTC”, S.A. „Floare-Carpet”, S.A. „Sudor” Chişinău, Combinatul de produse cerealiere Chişinău, Combinatul Poligrafic Chişinău, Combinatul de produse cerealiere „Cereale-Flor”, Vibropribor, Aeronava YAK-40, Cinematograful „Prut”, Cinematograful „Pace”, Cinematograful Patria, Cinematograf, Taraclia, Clădirea Primăriei Şerpeni, Grădiniţa de copii Cobîlea, Şcoala din Drojdieni, Circul din Chişinău, Editura Didactică Lumina, Tipografia din Chişinău, etc. etc.”. Spectatorul se poate întreba: cîte din aceste întreprinderi au fost privatizate corect şi transparent, şi în ce proporţie a fost delapidat – „cu acte în regulă” – patrimoniul şi bugetul public, în acei ani de administrare a partidului comuniştilor-biznesmani?

De altfel, lista privatizărilor (netransparente) continuă şi mai intens sub democraţi, după 2009. Iar în 2013 se „sparge tîrgul” cu pierderea controlului statului asupra activelor Băncii de Economii şi a Aeroportului. Patrimoniul statului continuă să fie vîndut unor persoane private chiar în aceste zile. După sărbătorile de iarnă am putea afla detalii…

În răspăr cu vorba cîntecului care anunţa instaurarea independenţei şi care proclama că Basarabia ar fi fost „furată, trădată mereu”, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor şi anume aceea că niciodată Basarabia nu a fost mai „furată” şi mai „trădată” decît în anii care au urmat independenţei sale. Cîntecele patriotice şi poemele patriotice n-au făcut, din păcate, decît să mascheze în mod complice marea delapidare la care Basarabia a fost şi continuă să fie supusă.


Viaţa cotidiană în Chişinăul anilor 1990. Studiu de caz
Vica îşi spune păsul fluent, cu intonaţie, cînd în rusă, cînd în română. Este unul din personajele – tipice – care au avut de toate în perioada sovietică („Папа был в партии. Мама верила в бога. Отдыхали в Гаграх, Сочи, Батуми… Я была такой… Я рвала кусок пирога.”[2]), iar după 1991 au pierdut totul. Cel puţin, Vica a ştiut, de bine de rău, să se descurce. De mică, părinţii vorbeau cu ea în rusă, iar între ei pe „moldoveneşte”. A fost dată la o şcoală rusă, de elită, dar colegii rîdeau de ea, pentru că era moldoveancă. Nu era bine văzut să fii moldoveancă în şcoala nr. 3. Anul 1989 a produs o mutaţie curioasă în comportamentul părinţilor. Mama s-a convertit la naţionalism, plîngînd de fericire la Marea adunare naţională, în timp ce ea, fiica, era cu totul pe dinafară. Tatăl, născut în Siberia din părinţi deportaţi şi care apoi „s-a înfruptat din turta partidului”, iar în 1990 şi-a pierdut toată averea, aşa şi n-a putut înţelege, şi cu atît mai puţin saluta, schimbarea. Văzînd că nu mai are nimic din ce a avut înainte, Vica a început să facă bişniţă cu te miri ce şi pe te miri unde, cu jucării, lustre şi chiar prezervative, aduse din Danemarca, înşelînd farmacistele de acolo precum că ar fi început viaţa sexuală. De altfel, vizita în Danemarca i-a produs un adevărat şoc existenţial, o cădere ontologică în faţa paradisului consumerist desfăcut pe rafturile supermarketurilor occidentale: nu-i venea să creadă că într-un singur magazin puteai găsi o varietate atît de mare de clame de prins părul („prikolki” ). În 1997, s-a înscris la facultate la Bucureşti, dar, surpiză, ca pe vremurile cînd învăţa la şcoala rusă nr. 3, aici a devenit o „poarcă de rusoaică”. Nu se sfieşte de originea ei moldovenească şi totuşi face parte din categoria celor care se consideră români. În privinţa unirii, crede că aceasta se va întîmpla atunci cînd un moldovean se va simţi ca acasă în România, iar un român se va simţi ca acasă în Moldova. Adică… niciodată. Crezul ei este totuşi că R. Moldova trebuie să se îndrepte spre Europa: „Цивилизованные люди ориентируются на Европу!”[3].


Vladimir sau dublul abandon

Vladimir, un alt martor-personaj, s-a născut la Vladivostok, într-o familie de origine etnică amestecată, dar se consideră rus. Trăieşte de cînd se ţine minte la Chişinău, unde lucrează muncitor la o întreprindere. Totul a fost bine, ne spune el, pînă la căderea Uniunii sovietice, şi odată cu ea şi a întreprinderii la care lucra. Neputîndu-se angaja în altă parte, n-a găsit nimic de făcut mai bun decît să vîndă la bucată la piaţa de mărunţişuri de lîngă gară tot ce a adunat an de an. Ar fi trăit poate acceptabil, dacă n-ar fi fost acel naţionalism care a învrăjbit lumea. Crede că cei care au venit la guvernare după 1991 le-a insuflat oamenilor că ei – ruşii – ar fi duşmanii, pentru a le explica de ce trăiesc prost şi a le ascunde propria nepricepere. În anii „renaşterii naţionale” se şi temea să scoată o vorbă în troleibuz de teamă să ia bătaie. Un mare număr de rusofoni au plecat, pentru că se temeau să nu fie bătuţi în plină stradă. După independenţă, Vladimir s-a simţit abandonat şi exlus: „Moldovenii au votat independenţa, iar a doua zi au plecat cu toţii să muncească în Rusia: pe noi însă ne-au lăsat aici, cu această independenţă, pentru că eu nu sînt nici vărul, nici cumnatul lor…”.


„Noi existăm, nu trăim!”

Interviul cu două doctorese de la clinica din Suhuluceni, Zina şi Lenuţa, ne arată gradul de nemulţumire şi de deznădejde la care au ajuns angajaţii din sectorul public de nivel mediu. Amintirea vieţii lor din perioada sovietică depăşeşte orice accente nostalgice, melancolice. Această amintire li se impune ca un punct central de referinţă faţă de care viaţa lor actuală li se înfăţişează ca o cumplită şi nesfîrşită bătaie de joc, din care singura soluţie este să plece, oriunde, „la Rusia, România, Italia sau Israel”, doar ca să poată munci şi „cîştiga o bucăţică de pîine”.

Vocea unui actor ne aminteşte că 1/3 din populaţie este plecată la muncă peste hotare, dintre care doar 1/10 lucrează legal. Banii trimişi de „gasterbaiteri” echivalează cu bugetul anual pe ţară.


Revoluţia furată
În timp ce mainstream-ul presei de la Chişinău aşteaptă dezlegarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 prin dezvăluirea unei presupuse implicări a serviciilor secrete moldoveneşti, ruseşti şi/sau transnistrene, acest spectacol ne îndreaptă cu privirea spre o posibilă implicare a serviciilor secrete româneşti, cu referire la Wikileaks şi agenţia americană de inteligenţă Stratfor, pentru a declanşa aici o revoluţie „colorată”. Aşa sau altfel, un interviu cu un tînăr, Mitică, dintr-un sat din apropierea Chişinăului, ne arată cît de paralele au fost interesele sale (şi ale altora ca el), în acea zi de 7 aprilie, cu cele ale manifestanţilor rebeli din faţa Parlamentului şi Preşedinţiei.


Vînătoarea de vrăjitori corupţi
Vînătoarea de la Pădurea Domnească de acum un an (şi felul în care a fost administrat acest caz de către organele de resort) este prezentat ca un alt episod din istoria recentă a R. Moldova care scoate în evidenţă calitatea clasei noastre politice şi modul necinstit şi netransparent în care aceasta înţelege să guverneze. Audierea lui Vlad Plahotniuc de către Comisia parlamentară de anchetă, reconstituită în capitolul 5 al acestui spectacol, ne arată un personaj abil, manipulator şi foarte stăpîn pe situaţie, în faţa unei comisii aparent aprige, dar neputincioase. Personajul Vlad Plahotniuc este de o sinceritate fariseică atunci cînd, întrebat de o membră a comisiei în privinţa componenţei dubioase a echipei de vînători, formate cum se ştie din politicieni şi funcţionari de nivel înalt alături de oameni de afaceri autohtoni, afirma cu cinism că dacă s-ar verifica şi celelalte vînători, s-ar descperi o componenţă nu mai puţin interesantă.

Pentru echidistanţă şi pentru a avea un tablou complet al acestui episod, lipseşte episodul convorbirilor telefonice interceptate, care a urmat vînătorii şi care dezvăluie un alt element, la fel de păgubos şi la fel de profund încetăţenit în practica autohtonă de guvernare, cea a „dialogului” prin telefon între exponenţi ai unor puteri administrative în mod normal autonome.


Dincolo de unele exagerări, inevitabile într-o operă atît de ambiţioasă, spectacolul „Moldova indenependentă. Erată” s-a impus printr-o înaltă măiestrie şi acuitate a observaţiei. Spectacolul va fi urmărit cu o satisfacţie catartică, dîndu-ne hrană de gîndit în privinţa istoriei noastre recente, îmbuibată de mitologie, grandilocvenţă, agresivitate şi neputinţă, și în care orice public îşi poate descoperi întrebările şi năzuinţele. E un spectacol pe care îl putem privi şi juca laolaltă, cu toţii, pe post de psihodramă, pentru a ne potoli nevrozele de cetăţeni ai unei ţări independente fără voie şi a ne face, poate, să evităm greşelile, cel puţin de acum înainte.


[1] Союз Писателей Молдавии, Материалы Пленума правления Союза Писателей МССР от 30 октября 1987 года, Кишинев, 1988, п. 39. Din motivul că la plenară au fost prezenţi invitaţi de la Moscova, discursurile au fost ţinute în rusă.

[2] „Tata era la partid. Mama credea în Dumnezeu. În vacanță mergeam la Gagra, Soci, Batumi … Am fost așa de … Rupeam bucata de tort”.

[3] „Oamenii civilizaţi se orientează spre Europa!”

Text publicat pe platzforma.md