„Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi”

Interviu inedit cu Aureliu Busuioc

(23 decembrie 2003)

Aureliu Busuioc, văzut de Roman Rybalev pentru Punkt

Mă prezint. Îi spun că fac o teză de istorie despre scriitorii moldoveni în perioada stalinsimului. În cazul său aş vrea să-mi povestească parcursul său de scriitor.

AM: Adică cum am traversat balta?

PN: Da. Eu cunosc CV-ul dvs dar aş vrea să fac cunoştinţă şi cu aspectul mai personal al acestuia. Părinţii dvs., am auzit că au fost mazili?

AM: Cum să-ţi spun, tata se trage dintr-o familie de căpitani, de mazili, ştii ce sunt mazilii? Erau de obicei boiernaşii de curte, funcţionarii de la curţile domneşti care mai păcătuiau cu vorba sau cu fapta, şi erau încărcaţi şi expediaţi în Basarabia. Li se dădea pămînturi aicea, locuri de aşezări. Erau oarecum privilegiaţi. Erau condamnaţi, dar era o condamnare mai mult... (PN: simbolică...) ... simbolică. Cuvîntul acesta vine de la turci, după cîte ştiu eu. De pe atuncea, vasăzică. Erau satele cele mai bogate, cu gospodarii cei mai nu ştiu cum, dovadă că odată cu venirea comuniştilor au devenit cele mai sărace şi cele mai mizerabile. Erau oprimaţi. Cele mai multe deportări s-au făcut acolo. (PN: Chiaburi...) Satul întreg era alcătuit din chiaburi. Satele acestea de mazili erau de obicei înconjurate de colibele, căsuţele, bordeiele ţiganilor robi. Pînă la dezrobirea lor în secolul trecut, în Moldova de dincolo. Aici în Basarabia cu ruşii nu ştiu cum o fi fost? Posibil că au fost puşi mazilii şi ţiganii pe aceeaşi treaptă.

Tata – profesor de ştiinţele naturii. Mama – învăţătoare pentru şcolile primare. M-am născut în satul Cobîlca (acum Codreanca) în 28. Aveam o stare materială foarte bună. Mama provine din moşieri, intelectuali şi ei şi bunicii, bunicii ei, fiind intelectuali din a 3-a, a 4-a generaţie. Dar ultima meserie a bunicului după mamă a fost moşier, adică proprietar de pamînturi. Avea pămînt destul de mult. Am făcut aici în Chişinău şcoala primară, pe lîngă un liceu de fete, şcoala eparhială, se numea şcoala primară de aplicaţie pe lîngă liceul de fete al eparhiei. După care am intrat la liceul „Alecu Russo”. Purta numele unei rude îndepărtate de a noastră, fiindcă tata avea în sînge ceva moştenit de la familia Russo. Mai tîrziu, prin alianţă au apărut şi Donicii. Lucru care nici nu-l ştiam nici nu-i dădeam... adică-l ştiam, dar era considerat o legendă, nu se dădea nici o importanţă, în orice caz familia mea nu a primit nici un avantaj de pe urma acestei posibile, virtuale înrudiri. În 44 cînd au venit ruşii de acum aşa fundamental, am fugit la Timişoara. Tatăl meu era mobilizat în armata românâ, la curtea marţială, în calitate de conţopist. (PN: Adică funcţionar...) Nu chiar funcţionar, era mobilizat, era militar, fără grad. Nu a fost niciodată amator de grade şi în general de militărie, dar în timpul războiului a fost mobilizat şi a lucrat acolo. Probabil că a copiat tot felul de documente, lucru care nu le-a plăcut ruşilor. Curtea marţială condamna comuniştii, spionii sovietici ş. a. m. d. Am continuat studiile la Timişoara, am terminat colegiul Loga din Timişoara. Aici avusesem o viaţă destul de bună, chiar foarte bună. Acolo cînd ne-am refugiat am luat cu noi doar cîteva geamantane şi atît. Şi o duceam destul de rău, ca de altfel majoritatea basarabenilor fugiţi din calea ruşilor. Şi după ce am intrat... am dat examenul de admitere şi la litere şi la agronomie, pentru orice eventualitate, nu ştiu de ce am făcut lucrul ăsta atunci. Dar pînă la urmă am intrat la şcoala militară, care îmi oferea cazare, situaţie, celelalte, întreţinerea şi astfel scăpam familia de o gură în plus. Să le ofer o şansă în plus ca să se odihnească. Dar la finele lui 49 tata, care fusese căutat de organele soietice, a fost descoperit în cele din urmă. Nu a fost arestat, dar i s-au luat toate documentele, şi i s-a dat o foaie de drum şi i s-a spus să se prezinte cu familia în lagărul de la Sighetul Marmaţiei de unde va fi repatriat. Eu, în armată nu eram în catastiful cela făcut de ruşi cu familia Busuioc şi puteam să rămîn. Ştiam şi din auzite şi din alte surse că drumul majorităţii celor întorşi în Basarabia, nu oprea nici la Chişinău, nici la Bălţi, ci mult mai departe, undeva în Siberia. Aşa că am hotărît să nu-mi las familia. Mă temeam s-o pierd. Şi am hotărît să împart soarta lor. Şi am venit aici. Aici, ce să-ţi spun? Am avut noroc că la începutul lui 50 ordinul cela al lui Stalin cu drumul spre Siberia fusese abrogat, am sfîrşit la Chişinău totuşi călătoria. Nu mai spun că tatăl meu a fost încă vreo doi ani cercetat, ziua şi noaptea, era căutat. Ei înţelegeau cu greu că a fi funcţionar într-o instituţie, chiar şi aşa de groaznică cum este o curte marţială, nu însemna nimic altceva decît a muta hîrtiile dintr-un loc în altul sau a copia tot felul de hîrtii, nu avea însărcinarea aceasta de a condamna. Era o prostie ce-şi imaginau ei prin serviciul la Curtea marţială. Dar au început să înţeleagă puţin cîte puţin, după care a intervenit moartea lui Stalin. Şi eu am lucrat... Pentru că la şcoala militară studiasem telegrafia, radiotelegrafia... M-am băgat aici într-un atelier de reparat radioaparatura. O leafă de mizerie. Dar trebuia să mă gîndesc la un viitor mai onorabil pentru familia mea, aşa că am intrat la Insitutul pedagogic. De altfel, teza de la examenul de admitere am scris-o cu caractere româneşti. Nu ştiam încă... Am avut noroc de o profesoară cumsecade care mi-a copiat-o şi mi-a băgat-o printre celelalte lucrări, că era să fie mare scandal. Şi am început, pe la începutul anilor 50 să frecventez cursurile Institutului pedagogic de stat. De la bun început, m-am îngrozit: foştii mei colegi de liceu, care au terminat 4-5 clase de liceu, erau acum profesori universitari. Pentru că din clasa a 5-a unde erau, intraseră direct la universităţi. Şi la universităţile acelea cine predau? Cei care mai scăpaseră de pe font, în orice caz am nimerit într-o baltă nemaipomenită: semidocţi, sfertodocţi... Vreo doi-trei din cei bătrîni, profesori de liceu, acum profesori universitari. Dar limba, limba! Cînd am auzit cum se preda ceea ce se chema limba moldovenească, m-am îngrozit. Era în fond un dialect dintr-un... nici dialect nu poţi să-i spui, ceva un dialect dintr-un raion, din cîteva sate din Transnitria. O limbă ţărănească, o limbă... Un student chemat la tablă... că se chema la tablă ca la şcoala primară! (rîde)... profesoara de moldovenească: „ia să-mi spui neatale cum este perfectu’ simplu... dar nici nu se spunea „perfectul simplu”... de la verbul cutare. La care studentul: are să şibă. Cum grăieşti tu, măi băiete „are să şibă” – are să fibă! Da, am înţeles că nu pot să fac altceva în institutul acesta, să acaparez noi cunoştinţe nici într-un caz. În cel mai rău caz era să cedez şi să fac şi eu acelaşi lucru şi am renunţat. Am făcut vreo doi ani, dar aşa cu prezenţă de o dată sau de două ori pe lună, şi atunci la examene. După care am abandonat. Am început... Mai tipărisem eu cîte ceva în România, prin reviste, ba chiar şi aici la Chişinău, în 43, în 44, poezioare, evident naive, corespunzătoare totalmente vîrstei şi idealurilor acelei vîrste. În România la fel, de acuma cu mustăcioară, am început cu scîncete din astea de dragoste – îmi jucau hormonii. Şi mi-am zis să încerc şi eu... Cînd m-am uitat şi eu prin ziare şi reviste ce se numeşte aici poezie, mi-am zis că pot să încerc şi eu la urma urmei. Şi am încercat destul de bine, pentru că în 53 am şi fost recomandat în Uniunea scriitorilor, deşi la tot pasul mi se punea piedici la tipărit: „Asta-i româneşte, cuvîntul ista n-are să şibă înţeles...” Dar am fost angajat la editura de stat în calitate de redactor, am redactat, deşi şi după redacţie... eram cu Cozmescu, Creţu, împreună am lucrat... mai eram redactat şi de corectorii ăştia care-şi închipuiau că ştiu limba, sau cel puţin se străduiau să o aducă la cererea „îndreptarului orfografic al linghii moldoveneşti”. Era un dezastru, bineînţeles, dar am supravieţuit. Peste vreo doi-trei ani am fost angajat la ziarul republican Moldova socialistă. Mai departe am fost recomandat... ca să nu fiu nevoit să cînt ode şi epode potentaţilor zilei... am început să scriu poezie umoristică, satirică, acolo erai absolvit de obligaţiunea de a spune tovarăşului Stalin mulţumim, sau lui Lenin, deşi s-a păcătuit şi acolo, dar era singura activitate de a traversa balta asta cîine-cîineşte. Şi în 57 am fost... numit redactor-şef adjunct la o revistă stairică Chipăruş, o revistă destul de aiurită, cu un umor foarte aproximativ, mai mult cazon decît ţărănesc, ca în cele din urmă să ajung şi redactor şef la ziarul republican pentru tineret unde am reuşit să mă menţin doi ani de zile, după care am fost poftit, pentru că nu plăcea celor care dirijau de sus nici faptul că se dădea prea mare atenţie limbii în care se scrie ş. a. m. d. După asta n-am mai fost angajat nicăieri, nici n-am încercat, am rămas acasă ca să scriu. Şi de bine de rău am reuşit să mă întreţin din scris. În 76 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor. Şi am rămas în acest post timp de 10 ani, ani pierduţi, pentru că avînd o leafă mai mult sau mai puţin măricică îmi puteam permite să nu scriu. Şi am găsit de cuviinţă mai bine să nu scriu decît să scriu ceea ce se cerea. Între timp, reuşisem să mă las de poezie şi am trecut la proză. Am scris romanul Singur în faţa dragostei, care absolut pe neaşteptate pentru mine, mai ales pentru mine, a avut un succes foarte serios. Şi de atunci am trecut la proză, deşi de poezie de cînd în cînd îmi mai amintesc. Romanul a fost editat la Moscova, după aceea în republicile baltice. Am avut un alt roman Unchiul din Paris. În fond, acest roman ar fi trebuit să-mi producă multe neplăceri, dar nu s-a sesizat în fabula romanului ceea ce mă străduiam să bag. Era vorba de soarta unui revoluţionar întors pe pămînturile sale. Am vrut să ilustrez teza că orice revoluţie îşi devorează copiii. Un luptător comunist rătăcit prin Spania, în timpul războiului civil, pe urmă stabilit în Franţa, şi în sfîrşit întors aici pentru ca să moară sub un gard. Dar probabil că am împletit destul de bine toate chestiile astea în pînza romanului. Un singur critic a observat lucrul acesta, dar mi l-a spus fără hîrtie. 
PN: Acolo era şi o referinţă mai evidentă la... la sfîrşitul romanului, maşina aceea care-i urmărea, nu ştiu a fost şi pe vremea publicării în vremea aceea?
AB: Da, absolut. Aşa au fost primiţi copiii revoluţiei, cum a fost în Franţa. Comuniştii din Franţa nu sunt comuniştii sovietici. În sfîrşit. Am mai scris după ce am terminat cu secretariatul. Am scris un roman de care mi-amintesc pînă acuma cu mai puţină plăcere. Pierdusem dexteritatea... am scris Local ploi de scurtă durată, un roman de conjunctură mai degrabă. După aceea, ceea ce am făcut în zilele noastre, cînd am putut gîndi liber, cînd am început să mă obişnuiesc să mă lepăd de cenzorul intestin. Lătrînd la lună, după aceea un pic mai îndrăzneţ parcă Pactizînd cu diavolul, şi în sfîrşit am ajuns la acest Spune-mi Gioni!. Nu l-ai citit? 
PN: Ba da. Şi mi-a plăcut foarte mult.
AB: Da? Ţi-a plăcut? Uite, mie îmi face impresia că am început să respir mai liber şi că am început să nu mai trag cu coada ochiului spre îngerul de pe umărul stîng. 
PN: Aţi reglat şi puţin conturile cu trecutul...
AB: Posibil, eu ştiu? În orice caz mai am în lucru vreo două, nu ştiu dacă am să reuşesc pentru că-s bătrîn totuşi. Am început să respir mai greu, să mă mişc mai greu. Deşi sufleteşte mă simt ca la 18 ani, ca pe vremea aceea cînd încă în România ne adunam tineri şi ne îmbătam de poezia lui Arghezi, a lui Minulescu, Voiculescu, Pilat, discutam, făceam mai puţină politică, dar în politica literară ne simţeam atît de liberi, polemizam, în sensul direct al cuvîntului, nu în ceea ce se înţelege „polemică”... s-a înţeles pe timpul sovietelor şi din păcate şi astăzi se mai înţelege. A-i spus cuiva despre cutare frază... gata ţi l-ai făcut duşman. Asta e o chestie tipic sovietică. Ştiu că în Franţa am fost şi eu şi am rătăcit un pic şi am mai avut şi nişte cunoştinţe. Nu mă mira deloc faptul că un comunist convins să discute cu un anticomunist convins, la aceeaşi masă, să discute orice probleme, fără să se împuşte reciproc, fără să se scuipe şi fără... ca nişte oameni normali. Mă simt intrat cumva în normalitate sufleteşte, deşi exterior mi-am permis, cînd n-am lucrat la acest roman Spune-mi Gioni, sau la altele, am avut rubrici la săptămînalul Săptămîna, de tristă aducere aminte, deşi eu am scris cu totul altceva decît era politica acestui săptamînal. Am scris despre limbă. În apărarea limbii, în apărarea demnităţii... Ei aveau nevoie de numele meu, aşa mi s-a spus, şi îmi tipăreau orice, şi apărea un fel de discrepanţă între politica lor şi conţinutul publicisticei mele de acolo, după care, cînd au început să promoveze moldovenismul ăsta tîmpit şi obtuz, am plecat. Dar am luat o rubrică la Timpul şi timp de 2 ani de zile am ţinut-o săptămînă la săptămînă. Am făcut luări de poziţie împotriva regimului din zilele noastre. Acuma nu mai fac, în primul rînd pentru că s-a mutat redacţia undeva la dracu’n praznic şi apoi lucrez la ceva mai mare. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. Aşa, momente mai curioase: în 65 am avut un congres al Uniunii scriitorilor, unde mi-am permis, luînd primul cuvîntul, să dau tonul acelui congres. În 65, în Uniunea sovietică, condus de Bodiul ş. a. m. d. Să vorbeşti despre limbă, despre alfabet latin, despre întoarcerea la valorile ş. a. m. d. A fost un act destul de temerar cu urmări destul de ticăloase, în sensul că trei ani de zile am fost lăsat să mor de foame. Nu mi se tipărea nimic, făceam traduceri cu pseudonim pentru alţii. Dar am avut prieteni care m-au susţinut. Au mai fost atunci, şi Druţă, era cu totul altfel, cu totul altcineva, Vieru, au mai fost alţii care au făcut ca acest congres să ajungă pe buzele tuturor aici în republică şi să fie observat şi în... Uniunea sovietică şi chiar în Europa. Dar urmările au fost aspre şi ticăloase. 
PN: Şi pentru dvs şi pentru Druţă?
AB: Pentru toţi. Eu am avut dangaua, stigmatul pus pe umăr cu fierul călit şi nu am mai avut acces la nici un fel de posturi. Decît în 77 am fost ales secretar al Uniunii scriitorilor, dar asta a fost o chestie care se hotăra pe la comitetul central, dar în ultimă instanţă scriitorii trebuiau să-l aleagă pe acel pe care îl vroiau. M-au ales şi am fost de vreo trei ori reales. După care, am plecat, puteam să mai rămîn dar am simţit că încep să mă descompun ca scriitor. Trebuia să mă ocup de chestii din astea: locuinţe pentru scriitori, tot felul de lucruri care nu au nimic de a face cu scrisul. Cam asta. Alte lucruri curioase, dacă te interesează aşa ceva... Nici nu mai ştiu, poate trecerea asta, înotul, bălăceala asta prin mocirla asta, însoţită, punctată, e marcată de... Uite, la o sărbătoare am tras cîte un şpriţ, două şi am luat un steag al Uniunii sovietice şi i-am dat foc şi eram speriaţi a doua zi cînd ne-am dat seama ce am făcut. Dar s-a întîmplat  să fie o companie cu băieţi de ai noştri toţi. 
PN: Eraţi cu Nicolae Sulac şi cu Maria Drăgan dacă nu mă înşel...
AB: Nu, nu... Aici a fost aşa, cu Gagiu, cu Strîmbeanu, cu Cimpoi... În general, ce să-ţi spun, în toată bălăceala aceasta s-a făcut cîte ceva. Cimpoi, urmărit în fel şi chip, a reuşit în timpul ăsta totuşi să înghită tone de literatură şi să ajungă enciclopedistul de astăzi, pentru că, într-adevăr, e un talent bine hrănit cu informaţie. Alţii au luat-o hăisa, dar oricum. Întîmplări din astea, dar asta mai puţin te interesează... A fost... poţi să o numeşti o boemă în iad. În ţarcul acesta, în lagărul acesta înconjurat de sîrmă ghimpată din toate părţile am fost mai mulţi care au ajuns pînă astăzi... alţii au mai dispărut... am reuşit să organizăm o boemă, dar nu în sensul să zicem fraţuzesc sau american, playboy... în sensul mai mult politic aş spune, politic şi literar, filosofic. Pentru că vînam literatura română, pentru că aicea au fost închise librăriile unde se vindea carte românească, şi trebuia să călătorim şi să aducem, ba în republicile baltice, ba la Moscova, ba la Cernăuţi o vreme a fost librărie românească. Plasam unii altora fel de fel de cărţi. A apărut de exemplu în România Marx şi Engels despre români, un volum. Imediat aici s-a sesizat, să nu ajungă şi aici! Ei bine, la Moscova, primul secretar al ambasadei – era un băiat foarte bun de altfel, era bun pe atunci, nu ştiu, nu i-am întîlnit numele nici printre ambasadori nici printre şefii de direcţii de la Ministerul de externe. Probabil că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu şi a fost concediat sau i s-a dat ceva de lucru mai puţin important... El mi-a dat cartea aceasta. Am adus-o. Domnule, a circulat ca o... ştiu eu?... cum circulau bibliile. Uite aşa a circulat vreo 2-3 săptămîni. Pînă cînd într-o zi s-a prezentat la mine un tip şi mi-a spus să-i dau cartea. S-a legitimat şi mi-a spus să-i dau cartea. „N-ai mai dat-o la nimeni?” – „Nu, au mai văzut-o vreo doi-trei.” Şi după aceea am stat şi am început să mă gîndesc cine o fi fost acela care... Dar era imposibil pentru că i-o dădeam unuia şi acela o citea cu alţii doi-trei. Pe urmă, aceia - mai departe şi... în sfîrşit. N-am mai aflat eu cine a fost cel care a informat instanţa. 
PN: Dar boemă din asta a existat şi în anii 50 sau mai tîrziu?
AB: Nu, abia după anii 60. Pînă în 60 a fost o... Nu, atunci cînd a venit... Prin 58-59 a început, cînd a venit Hruşciov şi a mai slăbit puţin chingile. Dar au fost copilaşi tineri... Ce să-ţi spun? Şi Vieru şi Matcovschi, Strîmbeanu şi mulţi mulţi alţii au aflat de la mine de Minulescu, de Voiculescu, de Arghezi, de Eminescu încă nu ştiau. Deja prin 54, 55 abia a început să apară aici cîte ceva, şi atunci foarte bine dozat. Iar eu care am avut o memorie chiar foarte bună aş zice la versuri, recit şi acuma, la vîrsta asta, pe Verlaine sau pe Lamartine. Lamartine nu mi-a plăcut niciodată dar îl citeam de vreo, două trei ori şi îl reţineam. Pot să recit şi acum cîteva mii de versete din Virgil sau Horaţiu, din Ovidiu în latineşte. Nu mai spun de Arghezi, de Minulescu, Voiculescu, pe care-i ştiam foarte bine. Eram un fel de bibliotecă a lor, unde ascultau şi nu le venea să creadă că se poate scrie aşa. Mai ales, i-a impresionat foarte mult... drept să-ţi spun eu niciodată nu l-am considerat pe Minulescu un poet minor, a fost un poet foarte important, aşa cu toată... cu duhul ăsta uşurel, din aer... a fost un poet cu miez. Şi însăşi muzicalitatea limbii în care scria te obliga să pătrunzi mai adînc în sufletul acestui popor. În sfîrşit, nu ăsta-i rostul poeziei, dar nu le venea să creadă că se putea scrie aşa. Îţi imaginezi, după „Ce frumos păşeşte oastea/ pas la pas şi cot la cot” sau „Eu trec pe Piaţa roşie măreaţă/ şi simt că pasul meu îi cadenţat”. Sau Cruceniuc sau Darienco sau Ponomari. „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare/ Dac-a fi din nou nevoie,/ Eu oi arde iară!” După chestiile astea, îţi închipui, un Minulescu sau un Voiculescu era o revelaţie pentru ei... Şi îmi pare bine că mulţi din băieţii ăştia recunosc azi că le-am fost aşa o mică bibliotecă poetică... Bine, proza, cum era să reciţi Ion sau Răscoala? Nu puteai să reciţi pe de rost proză. Dar cu poezia a fost cam aşa.

A fost o perioadă tragică dar pe care am încercat să o transformăm într-o viaţă aproape normală. Întîlnirile acestea, şezătorile acestea improvizate. Şi şezătorile acestea aveau loc de obicei pe la cafenele, pe la restaurante. Pentru că, închipuie-ţi, ne-am adunat la cineva în casă, gata! A fost o conjuraţie! Dar aşa, în public. Ce faci? Spun poezii. A, spui poezii, nu-i periculos, lasă-l să spună. Am reuşit totuşi să scoatem şi ceva luminos din mizeria în care trăiam. Şi acest luminos a fost asta... 
PN: Dar abia înspre anii 60. Pînă atunci nu au fost aşa cenacluri?
AB: Nu, nu... Care cenacluri? Mi-aduc aminte la institutul acesta pedagogic era un concurs anual de poezii, dar se ştiau dinainte cîştigătorii. Era un idiot din Transnistria, Ion Robu – ceva înspăimîntător: despre oastea sovietică, despre Stalin. Era garantat, el ocupa locul întîi întotdeauna, înainte de a începe concursul, se ştia că el o să ia locul întîi. Venea cineva cu ceva mai aşa, nu trecea. Şi dacă se făceau cenacluri din astea pe la universitate sau în alte părţi, dacă începeau nu durau mult pentru că începeau oamenii să mai pună întrebări, dar asta nu mai era interesant pentru autorităţi. Pentru că dacă se pun întrebări, trebuie să mai şi răspunzi. Cam aşa, se dizolvau foarte repede. 
PN: Şi totuşi atunci cînd aţi venit, aşa, puţin cîte puţin, v-aţi făcut nişte prieteni printre scriitorii care existau atunci sau aţi păstrat...
AB: Nu puteai să-ţi faci prieteni din aşa indivizi, membri ai Uniunii scriitorilor, gata, era cineva – mare personalitate. Nu puteai să-ţi faci prieteni. De altfel am intrat foarte greu în Uniune, cu un minim de voturi. Prieteni aşa, mă mai tolerau aşa alde Cruceniuc, alde de Darienco, Ponomari ş. a. m. d. Ca pînă la urmă, cînd au început să se răstoarne lucrurile, au început oamenii să mai înţeleagă că mai există şi altceva decît poezia lor şi să caute un fel de relaţii cu mine şi cu oameni de teapa mea, ca pînă la urmă să-i îngropăm, cum era şi firesc, pentru că ei nu aveau nimic de a face cu literatura. Dacă făcuseră ceva, au făcut doar stricînd, nu construind. 
PN: Nici măcar între basarabeni, cei cu liceu la Iaşi, la...
AB: Îl aveam pe... erau mai în vîrstă, Meniuc, care mi-a fost... a fost o fire închisă, un tip foarte retras, dar care a fost un poet adevărat, care cedase şi el la timpul lui. Apăruse cu un poem stupid despre colectivizare... Dar după aceea, spre sfîrşitul vieţii, şi-a revenit, şi-a revenit încă frumos şi onorabil. Ei, cu Lupan ce aveai să discuţi? Era Domnul Lupan, domnul în sens de domnitor, cu care nu puteai să schimbi două vorbe la un pahar de vorbă, doar să răspunzi la întrebările lui cînd te chema la dînsul. Sau să încerci să polemizezi cu el, zadarnic de altfel, numai la adunarea Uniunii scriitorilor... Era Roşca, un om care nu ştia să aibă contacte normale cu colegii, un tip foarte violent şi egoist. Ei, contacte mai armoniose le aveam cu Mihnea, Paul Mihnea. Deşi şi el prin anii 50 scria nişte versuri imposibile. A scris un volumaş înainte de război, foarte interesant, o poezie foarte interesantă, dar apoi a renunţat, s-a băgat în limba asta moldovenească: „Directivă după directivă/ Se deschide aievea-n perspectivă” sau „Marea Uniune... şi Stalin...” – aiureli din astea. S-a dezis de ele mai tîrziu, şi a revenit, dar la un moment dat s-a retras total din viaţă, era sărac ca un şoarece de biserică şi şi-a scris opera fundamentală. A avut Cunună de cununi – sonete, o poezie lirică foarte interesantă, absolut apolitică. El scria de altfel apolitic pe atunci, scria pentru că vroia... se temea de totul ce era pe atunci: de deportare... 
PN: El fiind şi evreu, la un moment dat, în 53...
AB: Da, da... Dar a fost un poet foarte interesant. Mai departe n-aveai cu cine. 
PN: Deleanu?
AB: Da, Deleanu, da. Era şi prietenos cu noi, era numai mai în vîrstă, mult mai în vîrstă decît noi. Dar şi el era speriat, bine speriat. Cine? Nici nu pot să-mi amintesc. Era Istru, care era o mare putră (?). A avut o carte înainte de război dedicată regelui, pentru ca după aceea, cu aceeaşi plăcere, adică cu acelaşi interes să o dedice lui Stalin, lui Lenin şi tuturor ăstora, partidului. Eu am scris şi epigramă cu chestia asta, o epigramă care putea să mă coste mult: „Cînd am o bucurie partidului o duc.” O epigramă despre cel mai nefericit om, pentru că nu-şi poate păstra nici măcar o bucurie, e nevoit să o dea partidului. Nu-mi amintesc cum suna epigrama aceea. Alţii? Vladimir Rusu – absolut o nulitate. Nici nu-mi mai amintesc, cine erau? 
PN: Ăştia mai noi, apăruseră la un moment dat: I. C. Ciobanu...
AB: Druţă... 
PN: Dintre cei bătrîni... Şleahu?
AB: Ei bine, aici nici n-ai ce vorbi. Şleahu, Barschii, Lipcan, care literatură? De altfel, Singur în faţa dragostei am scris-o imitîndu-l pe Cervantes (rîde sub nas), am scris-o ca o parodie la romanele lui Ana Lupan, Gheorghiu, cine mai era? Elena Damian. De aceea, succesul a fost neaşteptat. Şi nu a acceptat-o nimeni ca o parodie, a acceptat-o ca pe un roman... Am continuat şi eu să-i zic roman. Dacă Cervantes a parodiat romanele cavalereşti, eu am încercat să... nu, n-avea nici un sos să parodiez limba, stilul ş. a. m. d., eu am încercat să parodiez schema după care...: un sat moare de foame, prăpădit, murdar de balegă, vine un tînăr comunist, în două săptămîni satul înfloreşte a doua oară, vacile dau lapte din nou. 
PN: Şi Ponomari a scris în această schemă...
AB: Eu mi-amintesc un roman de al lui Ponomari, un început de roman – Maiacul Chetroasei PN: Exact, în stilul ăsta...
AB: Nu l-a mai continuat, pentru că n-avea nici un... n-avea cum să-l termine. Şi mi-aduc aminte la o discuţie la universitate... da’ el avea acolo o femeie care a făcut un covor cu chipul lui Stalin, a mai agăţat un portret de covorul acela şi se ruga: „Tovarăşe Stalin, tătuca nostru...” şi chestii din astea... Eu m-am indignat: cum de se poate scrie aşa o porcărie! Ponomari mi-a zis că „lasă că să mai vedem noi...” Iar ceilalţi mi-au zis că „ ce, eşti nebun, măi? Tu ai venit de curînd din România...” A fost prin 51-52 romanul acesta. „Ce eşti nebun, tu nu-ţi dai seama ce faci!” Eu încă nu ştiam. Nu ştiam că pentru o anecdotă, pentru o vorbă de spirit ş. a. m. d. După aceea, după ce am mai luat peste nas şi după ce m-au prevenit colegii, abia atunci mi-am mai dat eu seama. Dar eram obişnuit să iau peste picior ceea ce e de luat peste picior. Să spui că e prost dacă e prost şi să-i spui că e bun dacă e bun, dar aşa... Şi mi-am permis atunci să-l critic pe Ponomari, la care el: „Lasă că ai să...” O să regret. Dar cum s-a întîmplat că el n-a fost la discuţia aceea? I s-a povestit. S-au găsit nişte... Dar i-au spus că nu e chiar aşa... În sfîrşit, l-au liniştit. Dar ar putea să formeze un denunţ că-s contra lui Stalin. Ferească D-zeu! Prin 52-53, cam aşa a fost. 
PN: Ştiu că a apărut în 50 în Octombrie, iar integral a apărut prin 53, dacă nu mă înşel.
AB: Integral, nu ştiu... Ţin minte că era numai o parte din roman în Octombrie, acolo cu covorul acela, cu faţa lui Stalin, caraghios pur şi simplu! O scenă absolut idioată! Caraghios e puţin spus. Era penibil să te gîndeşti la ceva, dar să mai scrii sau să citeşti. 
PN: Şi aţi regretat? Cînd vă spunea că o să regretaţi...
AB: Nu, nu, că ţi-am zis că l-au mai liniştit. Dar cu el era simplu să rezolvi, spre deosebire de Crucieniuc, Darienco, aceia nu iertau nimic. Dar cu ăsta beai un pahar de vin şi... La fel, Cutcoveţchii era un om... straşnic. Eu am scris undeva în Sud-Est, „Cum s-a născut critica” Cum s-a manifestat critica în Basarabia. A fost o şedinţă... Pot să zic ziua dar şi ora cînd s-a născut critica în Republica sovietică socialistă moldovenească. A fost o adunare la Uniunea scriitorilor unde se discuta poemul lui Bucov „Ţara mea”. A luat cuvîntul Cutcoveţchii: „Poemul ista putea să fie scris numai de Goebbels!” Toţi au îngălbenit, era anul 49, deportări, toate astea. Goebbels a scris. Nu ştia nimeni ce să mai spună, la care Lupan: „Nu, nu putea să scrie Goebbels poemul ăsta pentru că el nu ştia moldoveneşte”. Şi s-a aplanat cumva... Asta vorbeşte despre nivelul... (PN: criticii...) Nu numai al critici, dar şi în general al societăţii moldoveneşti... 
PN: El de fapt ce vroia să spună, Cutcoveţchii cînd spunea că poemul acela ar fi scris de Goebbels?
AB: Că e ceva antisovietic. E clar. La care Bucov a îngheţat, pentru că era perioada aceea cînd un simplu denunţ putea să te lipsească nu numai de toate, dar şi de viaţă, sau să te ducă în lagăre... 
PN: Sau putea să-ţi întrerupă cariera.
AB: De carieră nici nu mai vorbim. Cam în felul acesta se discuta. Bine, au fost cîte atentate! Lupan nu a fost un tip aşa, extraodinar de integru, s-a dăruit total ideii comuniste, apăra în fel şi chip ş. a. m. d. Dar cu toate acestea, se ridica împotriva unor asemenea manifestări datorită în parte şi lui Bucov. Au început să fie readuşi în viaţă Eminescu, Creangă, datorită lor în mare parte. Şi datorită lui Brejnev, pe care l-a convins unul din marii filologi ruşi... Piotrovski sau nu ştiu cum îl chema. (PN: Da, am auzit de numele ăsta...) Dar, se ridicau... Era unul Săpunaru, un critic, un ticălos nemaipomenit. Toate articolele lui erau denunţuri pur şi simplu, denunţuri publicate. Mai erau scriitori ruşi veniţi aici: Trubeţkoi ş. a. m. d.: „Naţionalişti...” Publicau articole, le scriau, nu le scriau, dar le semnau. A fost o perioadă extraordinar de... Eu am venit un pic mai tîrziu şi m-am implicat în chestia asta prin 51-52. Dar cum? Ca un tinerel pirpiliu şi modest. Încetul cu încetul vasăzică. Dar în perioada aceea... sunt sigur că dacă aş fi fost aici în perioada 48-49 nu aş fi terminat cu bine. Dar nu poţi lua în serios: „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare” Nu puteai să iei în serios chestiile astea. Cum să iei în serios poeziile lui Cruceniuc, lui Darienco? Pe urmă m-au convins, cînd eram redactor la editură, am fost lector de carte la vreo cîteva cărţi de a lui Cruceniuc, unde el îmi permitea să-i redactez, să scriu orice, să scriu strofe întregi. Să-i fac o poezie care să ţină cît de cît, după care pînă la urmă mi-am spus: „măi, ajunge toată chestia asta, e o bătaie de joc. Eu pun aici expresii şi imagini care mi-or prinde mie bine, ca să-i salvez lui cartea. Şi la următoarea carte... dar el scria cîte două-trei cărţi pe an... culegeri de poezii aşa-zise. Am lăsat o carte aşa cum a adus-o el. N-am schimbat nici un cuvînt. Am semnat bun pentru tipar. S-a tipărit, a apărut. Şi aşteptam rezultatul. Îmi zieam că acum trebuie să fie o explozie. Pe dracu’. A avut o presă încă mai bună decît înainte. Era o societate pe care o puteai manipula. Nu mai e vorba de ignoranţă, că era ignoranţă fără discuţie, ştii ce şcoală am avut... Un frate de al lui taică-meu a rămas repetent de trei ori în clasa a doua la liceu la Orhei. Tatăl meu a avut 5 fraţi şi 3 surori. A fost o familie bogată în copii şi bogată de altfel. A rămas de trei ori repetent în clasa a doua. Din cauza matematicilor, în general. La care tatăl lui, adică bunicul meu, i-a spus: „s-a terminat cu şcoala, cu învăţătura, din tine n-o să iasă nimic, ai să rămîi aici pe lîngă boi şi ai să te ocupi cu agricultura”. A rămas aici în 44 şi ne-am întors noi, l-am găsit în ce postură? Profesor de matematici la şcoala din sat. (PN: Mă gîndeam măcar preşedinte de colhoz.) Nu. Profesor de matematici la şcoala din sat. (rîdem) Cine era să-mi educe... să-mi facă să nască gustul pentru literatură, pentru...? Intelectualii care mai rămăsese au fost decimaţi, mulţi din ei fugiseră, dar rămăseseră destui care ar fi putut face treabă. (PN: Li s-a închis gura...) Unora li s-a închis gura, altora li s-a închis gura cu pămînt. Altora cu lagăre, cu deportări. Şi vreau să spun că nimic mai tragic decît întîlnirea cu cei care fuseseră deportaţi în 40 şi reveniţi în 56. Pierduseră tot, şi cunoştinţe, erau speriaţi, nu vroiau să-şi amintească nimic din trecut, intelectuali, profesori... (PN: Vă referiţi în parte şi la Costenco?) Chiar şi Costenco. Vreau să-ţi spun, la Costenco e mai greu. Costenco a avut o politică foarte aşa duplicitară faţă de regimul de după 18, în Basarabia. În Basarabia au fost trimişi... au venit şi multe lichele care au venit să pescuiască în apă tulbure, iar alţii au fost trimişi ca într-un fel de Siberie: profesori, directori de şcoli. A fost chestia asta. Ce-i a lui Brătianu, e a lui Brătianu. Dar el era pentru un fel de... o limbă a Basarabiei, o altă literatură, o altă mentalitate. (PN: Basarabia pentru basarabeni...) Cam aşa ceva... Că e o situaţie aparte, care se deosebeşte de românescul luat în mare. El cu asta a rămas aici în 40. Cu asta a plecat şi cînd s-a întors, s-a întors cam la ceea ce-şi dorea, în fond. Dacă era altceva decît Arghezi, altceva decît Voiculescu, altceva decît Crainic... M-a mirat foarte mult romanul lui scris într-o limbă destul de... cu basarabenisme, toţi: Mişa, Liuda... (PN: În Severogradul?) Severograd şi a mai avut el acolo. Pe urmă, mi s-a părut puţin (...) Deşi în asta el avut o poezie: „Grai moldovenesc, tu mîndria noastră...” Era o poezie de tribună cu care umbla şi era foarte supărat pe autorităţi, din cauza aceasta. Era foarte supărat, chiar brutal cu secretarii din comitetele raionale, putea fi considerat naţionalist, dar în scris mai puţin. Probabil că ai citit Severogradul şi ai observat lucrul ăsta. Nu-mi plăcea: Costea Moldovanu... (PN: Aşa semna el: Costea Moldovanu?) Da. (PN: În orice caz, urmărind chiar prin arhivă, el scria într-o română impecabilă...) ... într-o română impecabilă, dar... (PN: cu nişte idei care anunţau angajamentul lui ulterior.) Dar el a fost destul de inteligent ca să-şi dea seama unde... dar şi-a dat seama prea tîrziu, şi-a dat seama abia după ce a fost umflat şi transportat de aici. Era totuşi un cetăţean liber şi nimeni nu l-a persecutat în România pentru asta. Mai polemizau cu el, dar nu l-a persecutat nimeni. Nimeni nu i-a pus condiţii. Nimeni nu încerca să-l dea la brazdă. (PN: Nu l-au închis la Doftana...) Da... Pe cînd aici, el cînd l-a văzut pe Cornfeld – pe Corneanu – cu „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Mi-aduc aminte aşa o poezie, o poezie-dialog cu o discuţie între mamă şi fiică: „Iar n-ai reparat... „Pionercă eşti îmi pare/ Mamă, nu-s...” Ah, nici pionercă nu eşti măcar...” Chestii din astea, la care nu putea să nu reacţioneze, chiar foarte zgomotos la asemenea prostii de ale lui Corneanu, lucru care l-a făcut imediat, în general, literatura care era venită de acolo: Canna şi toţi ăstia. Nu putea să nu rîdă de asta, în cel mai bun caz, şi lucrul ăsta l-a pierdut. L-au transportat tocmai la dracu’n praznic. Dar nu-mi mai amintesc, că au dispărut atîţia... (PN: Dar cu generaţia nouă, cei de la începutul anilor 50-51, care, atunci cînd dvs aţi venit abia au început să debuteze ori în Octombrie, ori prin ziare, aţi reuşit să găsiţi o limbă comună cu ei?) Eu... cineva mi-a spus că eu îs dinafara oricărei generaţii... Eu m-am vărsat în generaţiile astea de un pic mai tîrziu. Dar în ceea ce priveşte Druţă, şi eu sunt cam din acelaşi an, am debutat cam în acelaşi an, eu de altfel i-am redactat prima lui carte „La noi în casă” sau aşa ceva. Am în vedere cărţulia lui de la editură. Cam o dată am debutat, dar alţii n-au prea fost în timpul acesta. Mai aproape de 60 au început să vină: Vatamanu, Vieru şi toţi ceilalţi. Pe atuncea. Eu cu ăştia m-am luat, pentru că aceştia erau cel puţin setoşi de a şti, de a afla, de a cunoaşte, pe cînd ceilalţi erau setoşi de a spune, de a învăţa, de a se manifesta în calitate de directori de opinie, de mentori. Restul au venit cu totul altfel. Era o stare anormală în literatură. (PN: Ariadna Şalari, care a avut o soartă...) Ariadna Şalari e Maia Radovan, era Maia Radovan, a venit din [România]... Şi a cedat foarte repede, foarte uşor. În România scria totuşi într-o limbă... Şi aici avea o limbă mai deosebită de cea a majorităţii de aicea. Dar nu mai era Maia Radovan. A devenit Ariadna Şalari. Uite acuma abia spre sîrşitul vieţii a început să... Nu ştiu dacă i-ai citit...? (PN: Ba da, Labirintul, Calul lui Traian) ... începe să revină la uneltele sale. Dar încolo, chestii din astea... (PN: Dar, apropo de Ariadna Şalari, ea spunea că tot în 49 a fost repatriată, dar ea mi-a spus că a venit de bună voie...) Da. ea a venit de bună voie... A venit de bună voie şi ea. A venit de bună voie Mîndîcanu. A venit de bună voie Loteanu, Manolescu-Tulnic – Vitalie Tulnic. Cel puţin aşa ştiu eu că au venit de bună voie. În ultimă instanţă şi eu am venit de bună voie. Eu am venit pentru că nu am vrut să-mi pierd familia. Familia a fost pur şi simplu deportată. Şi nu ştiu dacă aş fi făcut rău. Pentru că dacă aş fi rămas în România, toţi colegii mei, basarabenii, cei care au terminat şcoala asta militară, de exemplu, au ajuns pînă la căpitani maiori şi prin 56, 57 au început să-i curăţe. Pe basarabeni. Vasăzică şi-au ratat cariera şi au devenit contabili, nu ştiu ce... Dacă aş fi rămas probabil n-aş fi făcut nici eu multe acolo ca basarabean. Dacă m-aş fi apucat acolo de scris, nu ştiu. Probabil că aş fi încercat şi acolo, că eu am încercat să scriu cînd eram acolo. Dacă simţi că nu poţi să nu scrii, dar cine ştie? Pentru că au fost mulţi basarabeni – şi mai sunt – printre scriitorii din România. (PN: Deşi puţini s-au afirmat pe potriva celorlalţi...) Nu spune, Cezar Baltag nu s-a afirmat? Grigurcu nu s-a afirmat? Victor Tulbure, care a mers pe linia aceea... Dimov... Figuri. (PN: Dar mă gîndesc la Sergiu M. Nica (scriitorii de la VB), care a dispărut...) Da, ăsta a dispărut. Se pare că în timpul războiului scria la Raza, era un ziar al episcopiei, mai mult religios. Sergiu Matei Nica, bine, dar au mai dispărut şi alţii. Dar Dinu Lipcan (?), au mai fost, dar Baconsky. El mi-a fost coleg de liceu, era cu un an mai mare. Păcat, a murit. Dar să vezi, prima lui carte... atît de... nu, Răsună vale, am uitat cum se numea dar ceva de genul ăsta... Proletcult sută la sută. Pentru ca să devină intelectualul de mare ţinută de mai tîrziu. (PN: Şi el a făcut liceu la Chişinău?) Da, la „Alecu Russo”. Eu îi cunoşteam şi părinţii, şi fraţii. Şi tipăream... el tipărea mai mult. Tipăream în revista liceului. Era Mugurel, pe urmă Hasdeu, am început să uit. Eu aveam acolo cîteva poezii, mă temeam cînd au început să bage groaza în mine şi să-mi arate cum să mă comport în societatea sovietică, mi-am dat seama că dacă citeşte cineva colecţiile revistei liceului, eu aveam acolo poezii închinate armatei române care înainta încolo. (rîde) (PN: Bine, dar dvs chiar aţi făcut parte din armata română.) Nu, eu eram tînăr, în 42, 43, 44, cînd tipăream, aveam 14 ani pe atunci. Mai departe, în armata română în 48-49 de acum era altceva. Dar poeziile acelea antisovietice pe care le-am tipărit, despre armata română, cum înainta înspre Stalingrad şi-i bătea pe bolşevici. Dar nu s-a găsit nimeni... ori n-a avut nimeni curiozitatea să o răsfoiască. Sau n-a răsfoit-o cine trebuia, că atuncea ar fi fost rău. Cam asta. Mai pune întrebări.

PN: În fond, esenţialul mi l-aţi spus deja. Tactica mea a fost să vă las să vorbiţi, şi aţi făcut-o foarte bine, dar unele lucruri nu v-am mai întrebat... Am citit într-un număr din Contrafort un articol semnat, dacă nu mă înşel, de Iulian Ciocan care spunea că dvs, alături de Beşleagă şi Saka aţi fi făcut parte dintr-un grup sau generaţie „antiduţiană”. În ce măsură vă identificaţi cu eticheta asta a lui Iulian Ciocan?

AB: Beşleagă a fost... el vine din partea cealaltă a Nistrului, a făcut progrese colosale de altfel. Nu, eu cred că e o chestie care s-a născut în capul lui astăzi. Antidruţian, n-aş spune. Nici Beşleagă nu a urmărit... A fi antidruţian este a face ceva contrar celor făcute de Druţă, polemizînd sau parodiind. Doamne fereşte! Cînd am scris, nici nu m-am gîndit la lucruri din astea. La fel Beşleagă. Eu ştiu, Beşleagă a încercat un lucru, nu ştiu în ce măsură i-a reuşit, dar a fost o încercare totuşi, temerară, de a spune un alt cuvînt în proza timpului, cu Zborul frînt. Druţă... a pornit pe linia aceea lirică un pic plîngăcioasă, ştiu eu, şi un pic zeflemistă la adresa pămîntenilor. Adă-ţi aminte de Ceaunaş, de multe alte nuvele de ale lui. Beşleagă mi se pare mult mai fundamental. La Druţă există ceva în Povara bunătăţii noastre unde a încercat, dar nu vreau să mă bag... În orice caz, nu... 
PN: Deci e o apreciere puţin anacronică, adică a aplicat pe...
AB: Da. El a aplicat timpii trecuţi la o situaţie de azi. Nu, doamne fereşte. (...) Dar în rest, fleacuri... Luptă... Pînă la urmă au pierdut reperul... Nu prea ştiu cu cine luptă... (rîzînd) ...Contrafortul. Cînd au venit cu aceea... nu trebuia să-i facă păşunişti pe toţi grămadă. Trebuie să mai priveşti şi prin unghiul timpului în care s-a făcut. Multe care sunt considerate azi păşunisme, au avut un cu totul alt răsunet în contextul acela istoric, temporal în care s-au făcut. Şi această insistenţă la post-modernism... În fond, eu pînă astăzi nu ştiu ce înseamnă post-modernismul şi nici nu mă interesează. Pe mine mă interesează literatura scrisă cu talent. Îmi face impresia că modernismul, post-modernismul şi post-post-modernismul nu au existat, ci doar literatura scrisă cu talent. Ei şi ce dacă pe Verlaine o să-l numesc pur şi simplu poet, şi nu simbolist? 
PN: Dar şi Verlaine a fost un post-modern faţă de Baudelaire care a fost modern...
AB: Dar de ce Baudelaire nu poate fi numit post-modernist? (PN: Exact...) Tot un post-modernist faţă de... Este întotdeauna poezie sau literatură. Avem atîţia poeţi acuma în republica asta mititică şi căcăcioasă. Îţi face impresia că sunt cîte 15-20 la suta de locuitori. Şi ce scriu? „M-am sacrificat pe altarul de piatră şi scrum al evului viitor. Ploile sentimentului bîntuie în stomacul meu...” Poţi să scrii orice şi să-l numeşti post-modernism. Eu nu mă pricep în teoria literaturii. Eu ştiu un criteriu... îmi place sau nu-mi place. Ăsta e criteriul cu care mă apropii. E bun sau rău este timpul care hotărăşte, nu eu. Şi nu e întotdeauna corect. Cîţi ani au trebuit pînă l-am descoperit pe Kafka! Este un singur critic mai mult sau mai puţin obiectiv, care este Timpul. Dar pînă şi acesta poate greşi. 

Aureliu Busuioc dîndu-i autograf Voichiţei, la 17 mai 2012

Street Eyes

Outcasts, Marginals, Vulnerable: From Institutional Isolation toward Social Inclusion (The Homeless People in Moldova)

Paper presented at the conference “Models of Social Work Practice in the Region: Challenges, Achievements and Future Plans”, 21-25 August, 2013, Antalya, Turkey

The team: Petru NEGURA, Ph.D. in Sociology (at EHESS, Paris), lecturer at Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga” (Social Work Department), director of PLURAL Forum for Interdisciplinary Studies (petru.negura@gmail.com); Marcela DIŢA, Ph.D. candidate in Psychology, lecturer at Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga” (Social Work Department), program manager at the Hosting and Guiding Center for Homeless People from Chisinau, Moldova; Maria VIRLAN, Ph.D. in Psychology, Head of Social Work Department, Moldova Pedagogical State University “Ion Creanga.”

Presenter: Petru NEGURA, Ph.D.

Summary: The welfare system in Moldova is going through deep structural reforms. The legacy of the Soviet welfare system, centered on the institutionalization of certain categories of citizens (persons with disabilities, elderly, addicted, homeless, etc.), is still prevalent in the current welfare system. During the post-Soviet transition, the low public investment in the development and maintenance of welfare infrastructure and the massive pauperization rendered the welfare system in this country even more inefficient and cumbersome. Moreover, throughout the 1990s and 2000s, observers denounced a number of cases of human rights violations occurring in some public residential institutions. Starting from the mid-2000s, the Moldovan Government (first and foremost the Ministry of Labor and Social Protection) carried out a strategy aiming at ensuring the social inclusion of vulnerable and formerly stigmatized persons instead of their further institutionalization. This strategy, supported by several international NGOs and programs (e.g. Keystone, Open Society Foundations, etc.) is challenged by a number of significant factors: the poor funding capacity of public authorities, the inefficient management of most welfare institutions, the very recent tradition of the social work profession, the authoritarian welfare mentality and practices, the quite widespread discriminatory stereotypes of the local population against some categories of vulnerable people (e.g. people with disabilities), and not least the passive attitude of the clients themselves towards the social services, which they often continue to associate with a non-existent strong and paternalistic state. In conclusion, we will present case material regarding a public residential institution in Chisinau (the Hosting and Guiding Center for Homeless People) founded in 2004, will discuss its successes, but also its challenges and further development perspectives.

  

Oucasts, Marginals, Vulnerable: From Institutional Isolation toward Social Inclusion (The Homeless People in Moldova) from Petru Negura

The Lives of Alexei Marinat: The Life History between Biocracy and Biographical Illusion

Cadavrele evreilor nedezgropaţi din curtea caselor noastre

Vizionarea filmului polonez Pokłosie (Sechelele), 2012, mi-a provocat nişte reflecţii.

Dar iată mai întîi pe scurt intriga filmului:

Franciszek Kolina, un polonez rătăcit în America vreme de 20 de ani, se întoarce într-un sfîrşit în satul său de baştină. Părinţii săi au murit între timp şi doar frate-său mezin Jozef ţine gospodăria familiei din marginea pădurii. Satul nu este însă foarte primitor cu acest fiu „rătăcitor”. De la bun început, cineva se pare că îl pîndeşte din hăţişurile pădurii. O tensiune, proprie filmelor de groază, învăluie satul şi locuitorii săi, producînd spectatorului un sentiment de suspense în jurul unui mister nerezolvat. De fapt, Jozef fusese exlus de comunitate din momentul în care acesta îşi făcuse o „pasiune (de fapt o datorie de onoare) din descoperirea pietrelor funerare evreieşti înşirate prin tot satul: în gospodăriile oamenilor, în loc de lespezi pe anumite drumuri sau în curtea bisericii, apoi le aşeza în lanul său de grîu, reconstituind un cimitir evreisesc. Pînă la urmă, fraţii descoperă că o parte din terenurile agricole deţinute în proprietate de săteni, inclusiv lanul lor de grîu, aparţineau pînă la război unor familii de evrei. Despletind mai departe firul misterului, fraţii află că toţi cei aproximativ 100 săteni de origine evreiască din satul lor fuseseră arşi de vii în 1941 în propria lor casă de chiar consătenii lor polonezi, încurajaţi de nişte ofiţeri germani, proprietăţile evreilor fiind preluate de sătenii creştini. În locul în care cîndva se afla curtea casei lor părinteşti fraţii dezgroapă o fosă comună cu cei circa 100 de evrei imolaţi de către consăteni. Paroxismul intrigii intervine cînd Franc şi Jozef află că tatăl lor participase activ la uciderea evreilor.

În eseul său Das Unheimliche (cuvînt german format prin opoziţie faţă de „heimlich” – „al casei”, „firesc” – semnificînd prin urmare: „nefirescul”, „straniul”, iar în franceză, în traducerea Mariei Bonaparte, « l’inquiétante étrangeté »), Sigmund Freud interpretează frica faţă de morţi (şi mai ales de stafii) în majoritatea culturilor prin faptul că aceşti morţi reîntorşi (în franceză stafiile sînt numite „les revenants”) simbolizează rezistenţa „conştientului” faţă de conţinuturile refulate (traumatice şi prin urmare respinse şi „îngropate” adînc în subsolurile conştiinţei noastre).

Mă întrebam şi ne întrebam cu colegii mei Diana Dumitru şi Andrei Cuşco cînd vom fi în stare şi noi, moldovenii, să dezgropăm morţii evrei din curţile şi casele noastre, să-i îngropăm omeneşte şi astfel să ne izbăvim de stafiile care nu ne lasă să ne simţim pînă la capăt nici victime fără prihană, nici stăpîni pe propriul nostru destin.

Va trebui să ne întrebăm totodată cum a fost posibilă o manifestare atît de teribilă a urii omului nostru neaoş basarabean (ca şi ai celor polonezi, ucraineni, lituanieni etc.) faţă de vecinii evrei, care în interbelic formau aproape jumătate din populaţia oraşelor şi tîrgurilor din regiune. În interpretarea lui Paul Goma ţăranii basarabeni s-au dedat la începutul celui de al doilea război mondial la asasinate colective şi acte de violenţă faţă de evrei din motivul că aceştia ar fi faţă de ei cu ceva foarte grav vinovaţi şi anume pentru că ar fi fost dispreţuitori faţă de ostaşii şi funcţionarii români cînd aceştia se refugiau peste Prut în iunie 1940 şi pentru că s-ar fi înregimentat, prin firea lor de „Iuda”, în structurile clandestine controlate de PC(b)US pe parcursul anilor 1920-30 şi în administraţia bolşevică în 1940-41. Nu mă voi apuca să judec pertinenţa unei asemenea ipoteze (puţin convingătoare) pentru că ne-ar trimite la cauza resentimentelor evreilor faţă de autorităţile române şi atunci riscăm să nu-i mai dăm de capăt.

O ipoteză plauzibilă îmi pare, în schimb, în urma unei discuţii cu colegii mei, exploatarea politică a unei situaţii de conflict social dintre ţăranul sărac şi evreul orăşean, ce practica comerţ sau profesiuni liberale. Acest antagonism „de clasă”, dublat de diferenţe etnice şi religioase, era exacerbat în interbelic de propaganda tot mai ubicuă a partidelor de extremă dreapta şi încurajate de anumite politici restrictive aplicate faţă de evrei de anumite guverne româneşti (de exemplu în domeniul funciar şi în cel al învăţămîntului).

Asumarea crimelor colective comise de către basarabenii civili şi autorităţile româneşti faţă de cetăţenii evrei trebuie făcută împreună cu înţelegerea mecanismului social care a făcut posibilă dezlănţuirea colectivă a urii şi crimei omului ordinar faţă de aproapele diferit de el însuşi.

PS: Despre modul în care s-a desfăşurat deportarea organizată de către autorităţile româneşti a populaţiei evreieşti în Transnistria (în vara 1941) şi despre participarea populaţiei civile basarabene la jefuirea şi masacrarea evreilor basarabeni, vezi studiul Dianei Dumitru în acest sens: „Vecini în vremuri de restriște: atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941-1944”, în Al Doilea Război Mondial: memorie și istorie în Estul și Vestul Europei (editori Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco şi Petru Negură), Chişinău, Cartier, 2013.

Cu platzcartul spre apusul post-sovietic

Prietenilor mei umblați prin lumea largă le recomand călduros să mai circule din cînd în cînd și cu trenul. Mai exact cu un tren post-sovietic de distanțe mari, dar să mai lase ifosele și să-și ia un loc într-un vagon de tip "platzcart", nu la cușetă. O călătorie într-un vagon "platzcart" atașat la o locomotivă de cursă lungă e cu totul altceva decît un zbor cu avionul, fie și peste ocean, fie și cu escale prelungi în varii no man's land-uri de lux. Într-un asemenea vagon, după vreo patru zeci de ore de mers teduc-teduc, se țes și se destramă comunități, se fac și se desfac cupluri, dar lucrul cel mai mai minunat care ți se întîmplă într-o asemenea călătorie, este să întîlnești oameni de toate stările și năravurile, pe care de regulă nu-i mai întîlnești niciodată.

Fotografie de  М. М. Наклейщикова

Mai toți oamenii în mijlocul cărora m-am pomenit au două case, două vieți, două patrii. Trenul Chișinău-Minsk le leagă periodic capăt de capăt. Și atunci trenul devine pentru o vreme adevărata lor baștină, în sfîrșit regăsită.

Omul de vizavi, pe bancheta de sus, locuiește de vreo două decenii în orașul Grodno. În tinerețe a studiat inginerie la Odesa, apoi s-a stabilit la Bender. În 1991-92, cînd s-a stîrnit  "ves' etot perepoloh", a luat-o spre Belorusia, de unde și era de baștină. E omul teoriilor îndoielnice în care crede cu tărie. Iar dacă îndrăznești să-l contrazici te tratează cu o condesecendență zîmbitoare. E convins că în Basarabia cîteva secole de-a rîndul a dăinuit regatul polono-lituanian, că limba română a fost o limbă slavă și că femeile nu sînt în stare de inovații. Are o musteață croită à la Lukașenko și nu vrea nici să audă de democrație, cea mai proastă formă de guvernare posibilă. Îl întreb, timid, de ce atunci în țările cu democrație afirmată se trăiește de regulă mai bine decît în celelalte? N-am dreptate: uite cum se trăiește în China. Aici bat în retragere. Ce să mai zici?

Femeia de vizavi, pe bancheta de jos, îmi explică intr-o moldovenească moale, rotundă, că soțu-meu îi rus și atunși cînd s-o înșeput războiu ș-ai noștri au înșeput să-mpuște-n noi, eu-s din Transnistria..., am luat șe-avem de pe lîngă casă, acolo la Tiraspol și iaca, am copchii mari la Borisov și nu știu nică moldovenește... Nu-i place nici în Belorusia, dar nici la noi nu vrea să se întoarcă cu traiul, pentru că la noi nu e lege, nu e ordine. În Belorusia este și una și alta. Cînd vom ajunge a doua zi în orășelul Jlobin, în care trenul va sta vreo 4 ore în așteptare, voi avea timp să mă conving de dreptatea femeii. Jlobin va rămîne pentru mine arhetipul tiraniei oamenilor legii și a curățeniei evroremont.

Femeia de jos pe lateral are o față blondă, de formă antropometrică aparent slavă. Rămîn mirat cînd, într-un tîrziu, începe să bîiguie și apoi să-i dea tot mai îndrăzneț pe "moldovenește". De baștină e dintr-un sat de lîngă Glodeni și s-a stabilit cu traiul la Minsk acum 32 ani, în 1981, cînd era tînără (și frumoasă). În somn, pe fața oamenilor mai rămîne un timp pecetluită expresia preocupărilor lor diurne. Dimineața devreme, fața doamnei de pe lateral era săpată de griji și de o tristețe ancestrale.

Tînărul de pe bancheta de sus pe lateral lucrează în construcții pe undeva judecînd după aparențe, doarme mai tot timpul, iar cînd nu doarme tace. Stau cocoțat pe bancheta de sus și citesc de zor dintr-o carte, lunecînd periodic privirea de pe filele cărții pe fețele oamenilor. Remarc la un moment dat că și tînărul gasterbaiter ține o cărțulie în dosul palmelor. O carte de rugăciuni. În cîteva clipe se răstoarnă însă pe o șale și o ia de la capăt...

Fata de jos se întoarce de la o tabără creștină din Moldova, cu un bagaj impresionant de legende creștinești, povestite în stil manga. Era singura călătoare cu patria în regulă, din cîte pare.

Odată cu coborîrea nopții, tot soiul de oameni în uniformă se perindă neobosiți prin vagon în căutarea unor lucruri misterioase. Unii ne cer pașaportul (trebuie să am mare grijă să nu încurc pașapoartele!), alții ne iau la bani mărunți bagajul. Spre dimineață ajungem într-o gară în care își dau ghes localnicele să ne vîndă apă fructe raci... Jmerînka, un nume evocator... Sub nemți și Antonescu, pe aici au fost înțărcuiți în ghetou vreo 3500 de evrei. Mă întorc în vagon. Lumea se trezește și așteaptă cu nerăbdare pornirea trenului și cu această ocazie deschiderea WC-ului. Odată porniți ne așezăm în jurul măsuței de la geam pentru a lua micul dejun și aici reîncep monologurile pe cîteva voci cu solo-ul domnului de vizavi, un izvor nesecat de teorii neverificate din punct de vedere empiric. Zahărul e o substanță vitală pentru oameni, la fel ca pentru plante. Doamna de jos-vizavi îi dă dreptate mușcînd cu poftă dintr-un croissant. Alimentația cu fructe și legume crude pe timp de iarnă e dăunătoare pentru organism pentru că îl resetează pentru sezonul de vară. Dau din cap aprobator, cel puțin îmi permite să-mi înghit piersica fără mustrare de conștiință. Holocaustul e o invenție a americanilor pentru a justifica dominația israelo-americană asupra lumii...

Trenul lasă în urmă ultimele case din Jmerînca, cu tot cu viii și morții săi.

Disseminating Moldovan Identity: Moldovan Writers and Their Audiences during Stalinism

Black Sea Symposium, Bucharest
New Europe College
21-23 June 2013

Petru NEGURĂ: "Disseminating Moldovan Identity: Moldovan Writers and Their Audiences during Stalinism"

Abstract:
Despite its claiming to be a “folk” literature, Socialist realist literature in Soviet Moldova did not achieve mass literature status, at least not during Stalinism. With the backing of the State, the writers kept trying to reach a wider readership organizing to this end “meetings with the readers” and “literary evenings” at the workplace, in kolkhozes and factories. With little or no education at all, the so-called folk readership was not very responsive to the writers’ popularization campaign. Only starting with the first generations of elementary, secondary and vocational school graduates, – MASSR in the 1930s and, especially, MSSR throughout the 1950s –, one can speak of an active although small readership. This real readership also constitutes a pool of potential candidates for the literary institution engaged in an official campaign to “train cadres.” Hired most of the times as pedagogues, these young intellectuals, fresh graduates of normal and secondary schools, work both as mediators between Moldovan writers and their “folk” readership. Thus, far from constituting a mass readership, the first generation of readers sets the bases of mass literature through their own work in schools.

 

Un război fratricid al memoriilor ca spectacol de camuflaj

(Dialog cu nişte colegi istorici despre comemorarea „victoriei asupra fascismului” la Chişinău)

S-au făcut auzite tot mai des în ultimul timp chemări din partea unor funcţionari şi intelectuali publici de la Chişinău de a se interzice manifestaţiile de comemorare a „victoriei asupra fascismului” de 9 mai, în special concertul anunţat în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) din centrul oraşului, organizat cu suportul Ambasadei Rusiei. S-a evocat în acest context modelul unei decizii luate de consiliul municipal Lvov (Ucraina) de interdicţie a oricăror manifestaţii de comemorare şi a arborării simbolurilor sovietice şi comuniste pe 8 şi 9 mai, decizie care a pretins că rezolvă tensiunile pe care le mai produce în acest oraş din vestul Ucrainei data de 8/9 mai 1945. Prin intermediul unei reţele de socializare, m-am adresat unor colegi, care au lansat asemenea chemări. Iată o formă uşor scurtată a acestei discuţii.

Petru: M-am întrebat: nu devenim cumva, a câta oară?, victimele unui truc politic de două parale, de genul aruncatului unui os la doi cîini odată, os de la care trebuie acum să ne batem cu comunitatea rusofonă în timp ce guvernanţii, inclusiv cei de la primărie, îşi rîd de noi, pentru că au găsit cu ce să ne ocupe, iar ei pot să-şi ducă mai departe fărădelegile şi incompetenţa, de la un mandat la altul (NB: consiliul municipal Chişinău a adoptat un buget cu un deficit de 68 mln lei, pe care habar n-au cum îl vor acoperi; între timp, e criză guvernamentală în ţară)...

Curios e că la acest os se aruncă şi persoane inteligente, de fapt mai ales ele, pentru că cei „de la coada vacii” îşi caută de treabă înainte, orice ar face cei de la capitală.

Atâtea ori am făcut sărbători în Piaţa centrală a oraşului (PMAN)... De ce nu le-am da voie acum şi „lor” să-şi facă sărbătoarea (care e şi a noastră, în definitiv, sau îi pare cuiva rău după al III-lea Reich?). De ce trebuie să ne ambalăm în continuare din cauza unui război, în care NIMENI (mă refer la oamenii de rînd) nu a avut de cîştigat, dar cu toţii au avut de pierdut?

Războiul continuă. Riscăm să-l mai pierdem o dată. Cu toţii. În loc să ne căutăm a ne face viaţa mai bună, în vremuri de pace.

Mircea: Problema nu este aşa simplă, din păcate această zi a Victoriei împotriva nazismului coincide cu o zi tristă pentru Basarabia, recăderea sub ocupaţia sovietică. Nu putem judeca numai sub aspectul de câştig sau pierdere (pe care majoritatea o înţeleg strict material), este şi o problemă de consecvenţă pe idei limpezi. Chiar dacă tratăm sărbătoarea asta ca pe o concesie, sigur, ca şi concesiile anterioare va costa scump în viitor.

Iurie: Petru, îţi înţeleg foarte bine frământările. Sunt de acord să „li se” dea posibilitatea de a sărbători de 9 mai. Din 1990 incoace toate partidele aflate la guvernare, pentru a-şi ascunde incompetenţa, au răscolit istoria, au pus în vârful prăjinii povestea limbii şi identităţii. „Den' Pobedy” a fost un subiect pus adesea la tigaie pentru a fi servit mai apoi gurmanzilor de discursuri extremiste. Totuşi, motivul pentru care, dupa părerea mea, ar trebui să „li” se dea voie nu este că „în definitiv 9 mai este şi sărbătoarea noastră”. Deşi nu sunt modernist, am impresia că capitularea Germaniei naziste datează din 8 mai şi nu din 9. Anume 8 mai este considerată oficial (este adevărat nu de istoriografia sovietică, nu şi de cea mai mare parte a istoriografiei ruseşti şi a oamenilor din fostul spaţiu sovietic) ca dată care marchează sfârşitul războiului. Pentru mine personal, dar şi pentru mulţi alţi oameni această dată nu poate însemna „sărbătoarea noastră” şi din alt motiv. Ea simbolizează toate abuzurile aduse în Basarabia odată cu venirea administratiei sovietice (deportări, execuţii, deposedări etc.). Nu vreau să minimalizez efortul depus de mulţimea de oameni ruşi, dar şi de alte nationalităţi din spatiul sovietic, pentru apropierea sfârşitului uneia din cele mai sîngeroase prostii ale umanităţii. Nu pot însă trece cu vederea asupra faptului că, în cazul Basarabiei, dar şi al altor state din imediata apropiere a fostei URSS, 9 mai are şi o conotaţie negativă. Sunt însă de acord că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de trecut, mai ales dacă se vrea o Moldovă cu adevarat stabilă în plan politic şi economic. Toţi cetăţenii moldoveni, indiferent de originea lor etnică, au dreptul de a-şi exprima crezul. Unii dintre ei sunt urmaşii celor care au dus greul războiului şi evident au dreptul să-i comemoreze. Nu le putem însă cere tuturor cetăţenilor moldoveni să-i urmeze...

Petru: Mircea, Iurie, 9 mai 1945 face referinţă exact la ziua semnării de către reprezentanţii oficiali ai Germaniei din vremea respectivă a capitulării în faţa aliaţilor. Faptul că ruşii o sărbătoresc pe 9 mai se datorează oficial diferenţei de fus orar (diferenţă, e drept, simbolizată ulterior ca victorie a armatei sovietice asupra Germaniei naziste). Oricum ai da, tot la această capitulare a Germaniei se referă, nu la alt eveniment. Nu ştiu de ce ar trebui noi acum, concertat, mai ales în mod oficial, să o asociem cu o zi care marchează abuzurile sovietice. Nu e vorba totuşi de 28 iunie 1940, nici măcar 23 august 1944, ci este vorba de un eveniment care a marcat instaurarea păcii în întreaga Europă (nu doar în Basarabia sau URSS) după un măcel de milioane de victime vreme de ani buni... De asta mă frământ eu, pentru că suntem pe cale de a mai face în această zi un război – unul cel puţin simbolic – în loc să facem din ea o zi a „memoriei şi reconcilierii” (vezi procalamarea de către ONU a zilei de 8-9 mai 1945 drept "Time of Remembrance and Reconciliation": http://www.un.org/en/events/remembranceday/)

Mircea: Ceea ce spuneţi este corect politic, dar este greu asimilabil personal sau naţional. Unii care au avut de suferit ulterior nu se pot bucura de înfrângerea cuiva, dacă această înfrângere se suprapune cu faptul că şi câştigătorul este un agresor al cărui „caracter” l-au resimţit atroce zeci de ani. Nu numai în cazul în speţă, dar cred că în istorie au fost păci mai rele decât anii de război. Sună foarte bine „Time of Remembrance and Reconciliation”, dar ceva nu este în ordine atunci când face concesii şi pierde tot cel care a mai pierdut, iar ocupantul nu are nici un sentiment de vinovăţie şi nu face nici un pas înapoi, ba dimpotrivă.

Igor: La cele spuse de Mircea, aş vrea doar să adaug că putem depăşi clivajele etnice, dar e vorba de un stat care trebuie să aibă o concepţie, o viziune a ceea ce înseamnă o serbare publică. NU mi se pare normal doar locul desfăşurării evenimentului, cu semnificaţia dată, contrară a ceea ce trebuie să fie o zi a Europei. Greşeşti dacă insinuezi că cineva [dintre cei care au propus interzicerea concertului în PMAN de 9 mai] ar avea nostalgia celui de al Treilea Reich. Îti aduci aminte când pe timpul guvernării PCRM, de 31 august, de ziua limbii române, în PMAN s-au organizat concerte cu DDT şi alte formaţii ruseşti? Era firesc acest lucru? În acel loc şi în acea zi, nu, zic eu, categoric nu. În altă zi, în acelaşi loc, nici o problemă. Ori nu observi că ruşii insistă anume în anumite zile să facă acest lucru? Nu observi mesajul adiacent?

De 9 mai, în PMAN, vine şi orchestra simfonica a MAI al Rusiei, vor cânta Iosif Kobzon şi Lev Leşcenko melodii hiperpatriotice sovietice şi ruseşti despre „Marele război pentru apărarea patriei”. Ştii că e vorba de un „mit fondator” al URSS, după cel al revoluţiei din Octombrie. Nu contest valoarea artistică a interpreţilor, ci pun un semn mare de intrebare daca ar trebui să cânte la NOI, în PMAN, în acea zi...

Vitalie: Eu sunt cumva de acord cu Petru că suntem prinşi într-un fel de capcană şi ar trebui să ţinem cont de structura situaţiei în general. Aş mai adăuga câteva lucruri, tot din datele generale ale problemei:

- UE nu face politici culturale atât de agresive precum Rusia (utilizez aici termenul de „agresiv” ca echivalent pentru „insistent şi cu amploare”). Nu ştiu dacă europenii pricep că ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât să declare „destinul european” al Moldovei. Un festival internaţional al diversităţii sau ceva de genul ar fi fost potrivit. Nu există aşa ceva la momentul de faţă. Parte pentru ca primăria e lipsită de imaginaţie, iar funcţionara responsabilă cu relaţiile externe ar fi putut ajunge la o înţelegere cu ambasadele europene să finanţeze o astfel de manifestaţie. Parte pentru că europenii nu pricep că în Moldova încă ar trebui să se ducă bătălia pentru minţi şi suflete. La moment avem ce avem – abundenţa de politici culturale ruseşti, pe când cele europene lipsesc.

- Concertul ăsta nu ar trebui sa ne opună comunităţii ruseşti, ci mai degrabă autorităţilor locale.

Ca şi Petru, eu nu am nimic împotrivă ca Leşcenko şi Kobzon să cânte de 9 mai în PMAN. Ca şi Igor, aş pune condiţia ca pe 8 mai, tot acolo, să cânte cineva de ziua Europei...

Zic că autorităţile municipale sunt de vină pentru că, pe de o parte, inflamează opinia publică cu declaraţii belicoase (patriotism, Europa, condamnarea totalitarismului etc.), iar pe de altă parte, dau de-a valma autorizaţii pentru concerte prosovietice. În acest caz, eu simt că patriotismul meu e manipulat şi cineva îşi bate joc de el.

Petru: Igor, cunosc acest argument [potrivit căruia „Marele Război pentru Apărarea Patriei” a fost construit de propaganda sovietică în calitate de mit fondator, legitimator, al URSS, după 1945], pe care îl consider perfect valabil, într-o discuţie de sovietologie, numai că, să zicem, atunci cînd vei avea o astfel de discuţie cu organizatorii manifestaţiei, acest argument nu va părea convingător, pentru că ţi se va aminti de fiecare data că în această zi se comemorează „victoria asupra fascismului”, nu altceva. Şi acest lucru nu îl vei putea contesta ca atare. Iar acest eveniment este comemorat de toată Europa, nu doar de Rusia (deşi, evident, Rusia încearcă să se erijeze în calitate de învingător – exclusiv – asupra „fascismului”). Evenimentul ca atare, aşadar, al învingerii „fascismului” de către URSS şi alte state aliate nu este şi nu va fi contestat vreodată de vreo mare putere occidentală. Din acest motiv, în 2005, la Moscova, au participat liderii tuturor statelor occidentale importante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia etc.), tocmai pentru că acest eveniment îşi păstrează legitimitatea, dincolo de semnificaţiile propagandistice, de conjunctură, care i-au fost atribuite în URSS şi în Rusia lui Putin. Atunci când un Chirtoacă (primarul oraşului) sau un Leancă (prim ministru interimar) va înainta Ambasadei Rusiei un refuz de organizare a unei astfel de manifestaţii dedicate „victoriei asupra fascismului” în centrul Chişinăului, aceasta ar însemna nu doar un gest de ostilitate faţă de Rusia (lucru de care nu ştiu dacă avem nevoie acum), ci şi un act de nerecunoaştere a acestei victorii, iar acest gest nu ar pune ţara noastră într-o lumină politică tocmai favorabilă, pentru că „victoria asupra nazismului” este şi o valoare europeană, nu doar una rusească.

În plus, acest refuz ar putea fi interpretat ca un gest neprietenesc şi faţă de comunitatea rusă / rusofonă pentru care „victoria asupra fascismului” este un eveniment – e adevărat, fondator – important (dovadă mulţimea panglicilor Sf. Gheorghe în maşinile şi în piepturile oamenilor de la Chişinău în apropierea datei de 9 mai). Acest refuz ar însemna că li se încalcă dreptul lor de cetăţeni ai acestei ţări şi de contribuabili la bugetul ţării şi municipiului, de a organiza o manifestaţie. Ei ar putea să le spună primarului că Piaţa Marii Adunări Naţionale nu-i aparţine nici lui, nici altcuiva, ci este un spaţiu public, un bun de care fiecare cetăţean moldovean cu acte în regulă este în drept să uzeze, în scopuri legitime (doar dacă, din nou, nu se va nega între timp legitimitatea acestei date de 8/9 mai 1945, legitimitate pe care niciun stat european important nu a contestat-o pînă în prezent).
Şi oare nu suntem oare pe cale de a reproduce aceeaşi logică iacobină-totalizantă de a simboliza excesiv anumite date „istorice”, de a sacraliza anumite spaţii publice, de a instaura mituri fondatoare şi de a le nega pe altele? Vrem să trăim într-o societate democratică, pluralistă, nu-i aşa?, în care fiecare – şi cu atît mai mult fiecare comunitate – să fie în drept să-şi organizeze anumite manifestaţii, să-şi arboreze simboluri (dacă acestea nu sînt interzise prin lege), să-şi pună în scenă miturile fondatoare. De ce ar trebui primarul să-i refuze cuiva acest drept? Şi are oare el legitimitatea juridică şi morală să o facă? Mai mult chiar, ca primar onest şi competent, el ar putea transforma această dată într-o zi „a memoriei şi reconcilierii” în numele TUTUROR victimelor Războiului al II-lea mondial (şi instaura un act simbolic de reconciliere între toate comunităţile acestui oraş şi acestei ţări), răspunzînd invitaţiei ONU în acest sens. Şi sper că aşa va face. Şi nu va cădea pradă ispitelor belicoase şi populiste de a transforma această dată într-un mit fondator al unui război simbolic fratricid între cel puţin două comunităţi ale societăţii noastre.

În sfîrşit, revin la argumentul cu care am început. Să ne uităm împrejur: suntem săraci, e criză în ţară, funcţionarii sunt corupţi şi incapabili să propună soluţii viabile la toate aceste probleme structurale (pentru că sunt prinşi, chiar ei, în cercurile vicioase ale acestor probleme). Un război simbolic (de rutină) între două comunităţi lingvistice ne-ar face pe noi să uităm, pe moment, că suntem săraci şi că guvernanţii sunt corupţi, în loc să le cerem socoteală, lor, guvernanţilor, pentru fapte de corupţie şi incompetenţă.

De ce să ne facem complicii unui astfel de spectacol de camuflaj cu efecte fratricide?

Mircea: E aproape maladiv, după ce păstrez o armată de peste 20 de ani pe teritoriul tău, să cer să sărbătoresc la tine în tindă nu ştiu a câta aniversare (nici măcar nu este o cifră rotundă) a Victoriei mele într-un război (vechi) de la mijlocul secolului trecut, în care până la urmă ai fost victima mea. Această sărbătorire dovedeşte clar că ne-au eliberat... pe teritoriul unei ţări care a scăpat de „fasciştii români”. În particular, cred că este un test imperial, care poate fi susţinut de sofisme din orice direcţie, dar rămâne limpede o umilire.

Sărbători Fericite celor care mai văd în înviere şi învierea speranţei !

Între timp, Igor publică în ziarul Adevărul, ediţia de Chişinău, o replică la această discuţie: http://adevarul.ro/moldova/politica/89-mai1945-invingatoriio-1_5183ede9053c7dd83f6db58a/index.html

Petru: Igor, prin faptul că le vom interzice ruşilor (şi cetăţenilor moldoveni rusofoni) acest concert în PMAN, vom recunoaşte că am fost învinşi şi într-adevăr ne vom comporta ca atare, în loc să profităm de ocazie pentru a ne arăta solidaritatea pe interiorul societăţii noastre şi cu ţările europene în această comemorare a „victoriei asupra nazismului”.

Spuneam într-un comentariu anterior că cei care contestă legitimitatea unui concert în PMAN de 9 mai au ales o dată greşită pentru a-şi arăta nemulţumitrea faţă de abuzurile şi crimele de masă săvârşite de către autorităţile sovietice în Basarabia. Nu 8/9 mai 1945 marchează (re)ocuparea Basarabiei de către URSS, ci 28 iunie 1940, la rigoare 23 august 1944. Pe 8/9 mai 1945 majoritatea ţărilor europene celebrează eliberarea Europei de nazism. Interpretarea datei de 8/9 mai 1945 ca fiind data care marchează (re)ocuparea Basarabiei şi instaurarea regimului sovietic între Prut şi Nistru provine dintr-o lectură teleologică, anacronică, deci eronată a evenimentului. Pentru a încerca să-ţi dovedesc asta, voi face o mică digresiune.

În 1937, centenarul de la moartea lui Alexandr S. Puşkin a fost celebrat cu mult fast în toată URSS, inclusiv în RASSM. Acest poet clasic rus a devenit o figură simbolică extrem de importantă în URSS, într-un anumit context, comparabilă cu cea a lui M. Gorki sau chiar cu Lenin. Puşkin este celebrat cu pompă în fiece şcoală şi sătuc din RASSM, în vreme ce scriitorii din această republică autonomă erau daţi la teascul marior epurări din motiv că ar fi „îngunoioşit” limba „moldovenească” şi ar fi introdus fraudulos în revista uniunii scriitorilor şi în manualele şcolare scriitori „străini”, precum Creangă, Eminescu, Alecsandri. Eroizarea lui Puşkin în 1937 face parte dintr-o strategie prin care autorităţile sovietice instaurează centralitatea simbolurilor naţionale ruseşti în structura identităţii sovietice (vezi Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the Time of Stalin, 2000).

În mod clar viaţa şi opera lui Puşkin au fost intrumentalizate de propaganda sovietică în scopuri politice. Ce facem însă acum cu Puşkin? Îl aruncăm „peste bordul vaporului modernităţii” noastre naţionale? Nu, pentru că sîntem oameni cultivaţi şi stim că Puşkin, sărmanul, cu toate păcatele lui, nu a avut nimic cu acest uzaj politic căruia i-a servit ante factum.

La fel cum nu putem arunca la „coşul de gunoi al istoriei” nici această dată de 8/9 mai 1945, care nu a însemnat ceea ce propaganda sovietică a încercat să facă din ea: o zi care ar marca victoria URSS (şi eventual a poporului rus) asupra „fascismului” şi a Europei occidentale, ci sfîrşitul războiului cu Germania nazistă în toată Europa. Dacă interzicem comemorarea acestei date în PMAN, am arăta că interpretăm această dată exact în cheia în care şi-a dorit-o propaganda sovietică, săvârşind aceeaşi deformare (eroare în cunoştinţă de cauză) a evenimentului.

Ai mai spus că eşti „împotriva manifestării de 9 mai în PMAN în formatul anunţat pentru că locul e unul încărcat de o semnificaţie deosebită pentru mişcarea de eliberare naţională din anii 1989-1991”. Dar această piaţă a fost construită în perioada sovietică, iar pînă în 1989 a purtat numele lui V. I. Lenin. Pînă la sovietici, prin acest loc a trecut bulevardul Alexandru cel bun, iar şi mai înainte strada Alexandrovskaia (în cinstea ţarului Alexandru al II-lea)... Observi că fiecare nouă administraţie îşi impune o nouă definiţie simbolică a acestui spaţiu public. Recent, preşedintele interimar M. Ghimpu a mers şi mai departe în simbolizarea acestui spaţiu, instaurînd o piatră comemorativă în memoria victimelor comunismului sovietic, impunînd tuturor locuitorilor oraşului centralitatea unei anumite semnificaţii istorice (asupra altora). Putem doar presupune că această competiţie pentru impunerea unei anumite semnificaţii simbolice în detrimentul altora nu se va sfîrşi aici şi că, în cîţiva ani, această piatră va fi demontată de alţi noi guvernanţi, iar în locul ei va fi instaurat un alt simbol istorico-politic... PMAN este mai mult decît un loc de memorie, este un loc de competiţie memorială, iar prin anumite atitudini noi participăm la aceste competiţii, recurgînd uneori la lecturi parţiale sau părtinitoare ale istoriei în folosul unei anumite „politici istorice”, eventual cu preţul unei derogări de la regulile democratice în vigoare, aruncîndu-ne într-un nou război ideologic cu ceilalţi din preajma noastră... Şi asta în timp ce guvernanţii noştri îşi fac de cap cum pot în parlament şi în celelalte instituţii ale statului, iar lumea a ajuns la capătul răbdării.

Igor: Dacă tot spui despre diferitele semnificaţii acordate de diferite stăpâniri PMAN-ului de astăzi, care crezi că este totuşi cea mai legitimă, din punctul de vedere al statului Republica Moldova? Şi ce au făcut polonezii, balticii şi alte state din Europa de est cu aceste locuri centrale din capitalele lor, deşi anterior şi la ei stăpânirile anterioare, ţariste sau sovietice, au încercat să le dea alte semnificatii?

Petru: Aş prefera ca în PMAN să fie pusă o piatră a „memoriei şi reconcilierii”, nu una care ne împarte societatea în călăi şi victime... Astfel, vom instaura un simbol care să contribuie la o pace civică în societatea noastră, nu la un război latent care nu se mai sfîrşeşte.

Igor: Reconcilierea pe care o propui e bazată pe uitare şi nu cred că asta e o soluţie... Eu cred că ea trebuie bazată pe cunoaştere si iertare, dar nu pe amnezie. Istoria poate avea efect terapeutic, doar dacă e cunoscută şi confruntată, nu ocolită sau estompată.

Petru: Igor, vezi te rog primul termen din denumirea stelei pe care o propun în centrul Chişinăului: „a memoriei şi reconcilierii”... Nu uitare, nu amnezie, ci memorie a TUTUROR crimelor de masă care s-au săvârşit pe acest pămînt, în numele unor idealuri, altminteri măreţe la vremea lor. O reconciliere prin memorie...