Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale

Pe cînd asfalturile Chişinăului săltau sub îmbulzeala demonstraţiilor pentru limbă şi alfabet, iar teatrul de vară răsuna de versuri şi cîntece patriotice, eu treceam printr-o prefacere nu mai puţin năvalnică. Nasul şi fruntea mi se împodobiseră de coşuri, îmi creştea păr pe te miri unde, vocea, altă dată cristalină, îmi vibra ca unui ventriloc. Închipuiri ruşinoase îmi inflamau visele şi îmi zdruncinau echilibrul. În timp ce dorinţele – încă neînţelese – îmi sfîrtecau mintea şi trupul, cele mai temerare manifestaţii de stradă mi se păreau nişte jocuri de-a v-aţi ascunselea, iar cenaclurile din parcul comsomolist – nişte matinee de grădiniţă. Alături de bunii mei prieteni, jinduiam să nu mai încapă străzile de furia mulţimilor, să fie devastate clădirile guvernamentale în ritmuri supărate de Motörhead, să fie apucaţi de piept şi pălmuiţi fără cruţare toţi acei ocupanţi nesimţiţi – lua-i-ar trenul!

            Năzuinţele mele de primenire politică şi de trezire a neamului îşi găseau alinare în şederile prelungite la baie, consumate în tihnă, cu vinovăţie.

            Curtea de pe strada Pirogov, vizavi de universitate, se aşeza ani de-a rîndul în harta mea mentală aidoma unei ţări suverane, cu ordinea, graniţele şi cetăţenii ei, distinsă orgolios de curţile vecine. Podurile, saraiurile şi beciurile ogrăzii se orînduiau feliat, de parcă ar fi fost nişte lumi separate, mereu pe loc şi de fiecare dată dincolo. 

            Nimic nu părea să perturbe această ordine instaurată de vremi, înainte ca într-o zi de toamnă devreme să-şi facă apariţia un nou venit. Leonea, rebotezat pe dată Leo de către gazda sa, a adus, odată cu dezinvoltura măsurată cu care îşi aranja pe o parte chica blondă, un aer de noutate care a sedus în scurt timp tinerii locuitori ai curţii de pe Pirogov şi mai cu seamă pe mine. Preţ de o ţigară, Leo îţi putea înşirui un număr impresionant de grupuri heavy metal: Halloween, AC/DC, Exodus, Metallica, Megadeth, Slayer, Creator, Metal Church... De partea mea, eram imbatabil la numărul de discuri şi casete, pe care mi le aducea frate-meu de la colegii săi plimbaţi prin străinătăţuri sau pe care mi le înregistram vinerea la studioul semi-clandestin de lîngă berăria din vale pe banii cîştigaţi la returnarea sticlelor de lapte sau ulei. Cei doi ani diferenţă îi dădeau totuşi lui Leo un avantaj şi o autoritate clară faţă de noii săi prieteni din curtea de pe Pirogov. Eu, de exemplu, eram un profan desăvîrşit în materii pe care Leo părea să le stăpînească cu pricepere şi naturaleţe. Felul în care Leo trăgea fumul de ţigară, mai întîi în gură, iar apoi, după o scurtă pauză, direct în plămîn, pentru ca în cele din urmă să-l sufle meditativ afară, însemna în ochii mei imaginea însăşi a unei maturităţi în sfîrşit cucerite. La fel, băutul unei anumite cantităţi de bere sau vin fără a o da pe gît aiurea – slăbiciune proprie începătorilor – nu mi se părea o performanţă oarecare. Dar lucrul care făcea din Leo un adevărat bărbat – un mujic sadea – era familiaritatea lui cu un domeniu la care eu nu aveam acces decît prin puterea imaginaţiei şi a unei anumite îndemînări, perfecţionate cu timpul. Pînă la venirea lui, eram convins că icnetele şi zvîcnetele surde auzite ca în vis în puterea nopţii erau un privilegiu de care doar părinţii aveau drept să uzeze, în limitele sacre ale divanului din camera mică. Leo îmi răsturnă această înţelegere, descoperindu-mi pe dată noi orizonturi. Prietenia cu el mă invita într-o lume plină de promisiuni, în care mă grăbeam să-mi fac iniţierea, cu nelinişte şi voioşie.

Cu Dragoş, tovarăşul meu de clasă, e altceva. Cu el mergeam, după lecţii, în parcul Puşkin unde, aşezaţi pe o bancă picior peste picior, fumam, scuipam printre dinţi, trăncăneam de una alta, ne amuzam pe seama colegilor mai silitori, făceam filozofie de două parale, iar după ce terminam ţigările şi subiectele, ne holbam tîmp la şcolăriţe şi la oamenii sărmani ce-şi duceau drumul într-aiurea. La matematică, Lidia Mihailovna ne pusese în aceeaşi bancă. Zicea că de proşti ce sîntem n-avem decît să copiem unul de la altul. Încercase femeia şi nişte tactici pedagogice: mai întîi ne-a aşezat pe fiecare cu un elev mai răsărit, chipurile să ne mai dăm şi noi la brazdă. De unde? Poate că am mai prins noi la minte – că doar nu se putea să ne facem mai nătărăi decît eram? – numai că din contul tovarăşilor noştri de bancă, care se prosteau pe zi ce trece. Nu e vorbă, mai erau „proşti” în clasă, nu eram noi singurii. Igor, bunăoară, nu sclipea nici el la capitolul inteligenţă. Te-ai mira dacă ar fi putut deosebi pe sinus de cosinus sau un logaritm de algoritm. Profa de mate însă îl cinstea şi îl cocolea mai dihai ca pe unul bun, căci toată clasa ştia că Igor scrie poezii, de cînd i-au apărut cîteva versuri despre neam şi glie în Tînărul leninist. Conştient de propria-i valoare, Igor avea grijă să-şi întreţină aerul de poet inspirat, dîndu-şi chica eminescian pe creştet. Mai nou, se filmase şi într-un film, în care alerga în puţa goală pe plaja de la Sculeanca după o ţoapă cu vreo zece ani mai mare. O adevărată vedetă, ce mai!

            Iar eu cu Dragoş, dacă tot ne-au pus colegi de bancă, cît ne-a fost să ne facem şi tovarăşi de ţigară? Într-o după amiază, trăgeam cu el din greu din nişte ţigări bulgăreşti „Vega”, proaste dă-le naibii, slabe şi dulci de parcă ai fi fumat ceai, deşi arătau mai bine decît cele moldoveneşti, care dispăruseră de la un timp din vînzare. Fumam şi nu-mi găseam astîmpăr. Mă mînca de dimineaţă să-i spun despre descoperirea pe care o făcusem cu o zi înainte:

-    Leo zice că s-a frecat, pînă acum, cu vreo patru fetişcane, dintre care ultima era ţelkă[1], înainte de tăvăleală...

-        Da? - mi-o întoarce Dragoş scurt, cu neîncredere. Aşa zice? – Apoi, după un gît de fum: – Mare lucru!

-        Ţi se pare ceva... obişnuit?...

-        Nu ştiu, în curtea noastră mai toţi băieţii de mult şi-au lepădat fecioria prin poduri şi subsoluri: Nelu din prima scară, îl ţii minte?, şi-a pus-o cu Nataşa de la un etaj mai sus, încă pe cînd era în clasa a 8-a, iar ea cu un an mai mică... Aurel, fiul profei noastre de fizică, umbla cu alde Lilia şi soră-sa mezina vreo cîteva luni în şir, pînă cînd au fost prinşi „asupra faptei” de tatăl fetelor: Lilia a fost trimisă la Călăraşi, la bunei, care au dat-o la şcoala pedagogică, pe cînd cealaltă – lucru care nu se ştia la moment, era chipurile prea mică – a prins la burtă, după care Aurel a pus mîna pe o habă de răgaz şi a şters-o urgent la armată. Pînă şi Vadic, cel cu mîna scurtă, le-a avut pe toate la rînd, numai el ştie cum le apuca cu mîna cea teafără cu care se zice că strică nuci dintr-o lovitură... Iar Iana, cea de lîngă grădiniţă, care umbla boită încă din a treia şi purta sutien din a patra, şi-a tras-o cu toţi masculii din ogradă, în afară de Trofic, maidanezul, şi Nicanor Vsevolodovici, invalid de război şi paralizat bîrnă de la pîntece în jos...

-        Mda... bună treabă... - zic eu scuipînd flegmatic, ca să nu mă arăt impresionat din cale afară de toată tărăşenia asta. - Şi tu? Cu cine ţi-ai pus-o?

-        Păi da' ce eu? Că eu nu mi-o trag cu orice lepădătură. Am avut ocazia de nu ştiu cîte ori, dar n-am vrut eu să mă măscăresc cu prima ciufă... 

-        Adică încă mai eşti băiat, cum s-ar zice? - rînjesc eu, schimbînd ţigara în celălalt colţ de gură.

-        Îţi spun că n-am avut eu chef s-o fac chiar cu prima. Altminteri, aş putea, măcar şi azi...

-        Ei, azi..., vezi, nu te grăbi, să nu te umpli de te miri ce... Dar hai să vedem cine dintre noi doi o drege primul, pînă la 16 ani împliniţi...

-        E-he... Din aiştea-mi eşti! Bun! Batem palma! Dar vezi bine că eşti mai bătrîn decît mine cu vreo cîteva luni... Şi timpul avan mai trece... Hă-hă...

 

De la o vreme se legă de noi şi Tudor. Proaspăt transferat în clasa noastră de „fii” şi „fiice”, nu fără merit ce-i drept, fiind şi el nepot al marelui scriitor moldovean Vasile Vasilencu, dar acceptat cu rezerve de colectivul bine sudat al snobilor din clasa „A”, Tudor îşi găsise rost şi adăpost în găşculiţa noastră de terchea-berchea, în care putea barem fuma şi spune prostii cît încape.

            Afară se făcea tot mai cald, florile de pom îmbălsămau adierile de vînt, curţile îşi scoteau de la conservare putorile de ceapă degerată, gunoi zăcut, pişat de motan în călduri şi excremente uscate de om, iar feţele noastre se dichiseau cu noi şi noi coşuri şi tiuleie.

            După o jumătate de zi de şcoală, scurtată din contul orelor de chimie şi educaţie fizică, adunăm tustrei de cîte o bere „Jiguliovskoe” şi un pachet de ţigări „Orbita” (procurate de Dragoş, pe care nasul vişiniu şi proeminent îl făcea mai bărbat) cu gînd să ne retragem în una din curţile din spatele magazinului „Vilnius” pentru a cinsti această zi de primăvară. Aciuaţi pe o bancă, ne destupăm sticlele una de la alta, iar ultima cu cheia, ne aprindem cîte o ţigară – ce bună e de la al doilea fum, pe stomacul gol! Pe semne că aşa trăiau boierii pe vremuri: tot într-o satisfacţie. Ne dăm ghes la vorbe cu haz şi alte gogomănii încît pare că nimic nu ne mai lipseşte pentru o voie bună deplină, cînd auzim un scîrţîit de metal uzat. De cum ni se dă ochiul cu umbrele copacilor, zărim siluetele firave ale două fete – una brună, alta blondă – dîndu-se în scrînciob din ce în ce mai zgomotos. Le iscodim pe ascuns o vreme fără să ne întrerupem hazul. Spre mirarea noastră, una dintre ele se apropie şi ne cere, în rusă, o ţigară, apoi două, şi un foc. Asta da, măcar şi patru, că doar avem berechet, un pachet plin. Cu trei ţigări într-o mînă şi cu alta în gură, fata ne întoarce spatele şi se îndreaptă spre scrînciob, cu o mişcare domoală dar bine stăpînită, conştientă de privirile la care este supusă dindărăt. Această intruziune ne cam dă peste cap hîrjoana. Deşi încercăm să mimăm în continuare voia bună, pe feţele noastre stă imprimată pecetea unei preocupări crescînde. Ai zice că am fost scoşi la tablă cu lecţia neînvăţată. Mingea a rămas în terenul nostru şi deci, după toate regulile voleiului, se cade să o aruncăm înapoi, numai că jucătorii mei se feresc de ea ca de un cartof încins. Cîteva ocheade şi zîmbete aruncate de-a-v-aţi-ascunselea înspre terenul advers şi partida, care părea adineauri compromisă definitiv, e aproape salvată acum, şi încă în folosul nostru. Fetele ne fac semne clare cu mîna să ne apropiem şi să luăm loc lîngă ele, pe bancă: smotrite skol'ko mesta[2]. Nu sîntem pe culmile fericirii, dar de la aşa o invitaţie e şi greu să te eschivezi, decît dacă am lua-o ruşinos la picior, aşa că ne afişăm rînjetele de serviciu şi înaintăm. - Privet! A vas kak zovut? Menia Ira. A menia Olia[3]... Pesemne că arătăm jalnic de-a binelea: roşii ca nişte sfecle, rînjind din toate cariile, sugînd intens din ţigară – semn de bărbăţie curată, scuipînd pe jos şi apoi trăgînd cu piciorul cu prefăcută dezinvoltură, vorbind şi răspunzînd rar, în doi peri, dînd chipurile greutate fiecărui cuvînt. Vrînd probabil să ne uşureze sarcina, fetele ne pasează bancuri şi pătăranii din viaţă. Asta face să se destindă puţin ambianţa, aşa încît eu şi tovarăşii mei nu ne mai dăm rînd făcînd haz unul pe seama celuilalt şi spunînd bancuri porcoase, învăţate de la prietenii noştri mai vîrstnici. După un moment prelungit de tăcere, instaurat subit după o învălmăşeală de glasuri şi nechezaturi, Ira ne propune să facem o plimbare pînă la grădiniţa din preajmă. Din întîmplare, e grădiniţa în care eu şi Tudor ne-am petrecut tinereţile: acolo mîncam terciuri de griş cu lapte, iarna în curte vînam cu gura fulgi de zăpadă iar la matinee ne hlizeam pînă ne prăbuşeam de pe scaune. Adevărul e că această vizită în leagănul copilăriei noastre nu ne putea trezi în acel moment încordat sentimente nostalgice. La un colţ de stradă, Tudor surprinde o pauză să ne pună la curent că „plec acasă, ne vedem mîine”. Rămaşi în patru, adică 2 x 2, Dragoş, simţindu-se forţat de circumstanţă să formeze o pereche, preferă să o facă pe supăratul şi să o şteargă abrupt, englezeşte, pe cînd noi ne uităm întrebător unul la altul. Părăsit de prieteni în compania unor rusoaice sprinţare, mă las dus de val, adică pe unde le vine lor mai bine – în chioşcul grădiniţei, prin diverse curţi în căutarea ţigărilor, sărim cîteva garduri, apoi revenim pe banca din curtea cu scrînciob. Odată cu lăsarea întunericului mă trezesc cu Olia în braţe şi cu un sărut, dat şi luat pe furiş.
           Mama mă aştepta în poarta ogrăzii, palidă de nelinişte. Aveam sentimentul că îmi trădasem prietenii. Eram fericit.

Frecventam zilnic două şcoli. Odată sfîrşite lecţiile de dimineaţă, sub zîmbetele complice ale colegilor (şi rînjetele invidioase ale prietenilor), alergam fără întîrziere în curtea cu scrînciob, unde mă aştepta, de fiecare dată, începutul unei noi aventuri. Nouă ani de şcoală generală nu m-au învăţat atîtea pe cîte le-am aflat în acele după-amiezi de mai, petrecute cu Olia. 
           Toate disciplinele şcolare mi se păreau nişte fleacuri închipuite faţă de adevărata ştiinţă studiată în tovărăşia noii mele prietene. La umbra chiparoşilor din dendrariu, învăţam cu mult sîrg fizica atracţiei corpurilor şi chimia combinării fluidelor; geometria suprafeţelor curbe şi anatomia ţesuturilor moi; gramatica limbilor încolăcite şi analiza versurilor rostite în şoaptă. În una din pauze, care abia de ajungeau de o ţigară, Olia mă învăţă tehnica pupatului ţigănesc (poţelui po-ţiganski). Algoritmul e următorul: 1) ambii parteneri trag simultan un fum de ţigară (aprinsă în prealabil), 2) se apropie unul de altul pînă la adeziunea completă a buzelor şi 3) se sărută prelungit (cf. supra) în timp ce fumul le iese pe nări şi gură. Pînă atunci, habar n-aveam că ţiganii se pupă într-o manieră atît de anapoda. La capătul unei zile de şcoală, Olia – învăţătoare serioasă şi exigentă – avea grijă să-mi dea şi teme de acasă, pentru a-mi umple cu folos timpul petrecut (i.e. pierdut) fără ea. Printre alte sarcini, îmi dădea să citesc, în reversul reflecţiei în oglindă, semnele imprimate pe gît şi pe piept, şi să meditez îndelung, în fapt de seară, asupra înţelesurilor de profunzime ale întîlnirilor noastre diurne.

            Alteori, lucrurile spuse şi făcute de Olia îmi puneau la încercare ideile moştenite de-a gata din familie sau tocite la şcoală fără discernămînt. De exemplu, ea nu se împovăra cu false sentimente de datorie şi respect faţă de persoanele în etate. Cînd vreo bătrînică comenta pe un ton negativ plimbatul nostru pe străzi, agăţaţi unul de altul ca nişte haine prea largi, trăgînd zdravăn din fumul ţigărilor, ea le replica simplu, de peste umăr, să se care... nahui[4]. Pe cît de dură, pe atît de justă era ea faţă de semenii care îşi asumau o autoritate morală exagerată. În troleibuz, printr-un scuipat bine ochit, discret, pe spinare, Olia le pedepsea – cu indulgenţă – pe babetele ce coborau pas cu pas treptele vehiculului, clătinînd mecanic din cap şi bolborosind ceva dezaprobator la adresa comportamentului nostru. Atunci cînd se simţea nedreptăţită, nu şovăia să-şi facă dreptate, fără tam-tam şi surle. De ce unii erau înzestraţi cu de toate, în timp ce alţii erau condamnaţi să se mulţumească cu mai nimic? În drum spre casă, într-o seară caldă şi mirositoare de primăvară tîrzie, după o hălăduire prelungită prin parcuri şi uliţe, Oliei îi veni brusc să-şi reorienteze itinerarul, intrînd şi chemîndu-mă şi pe mine în una din curţile de pe Pirogov. În timp ce eu stăteam „de strajă”, Olia culegea cu o migală de colecţionar în rufăria lăsată la uscat de nişte oameni căpătuiţi de-a binelea (pe căi necinstite, fireşte).

            A doua zi îi stătea grozav tricoul cu decolteu larg şi scurtat cochet la talie. Ai fi zis că era făcut anume pentru ea. Mă întrebam la rîndu-mi, cu un fel de strîngere de inimă pe care n-o mai încercasem înainte, dacă şi ea era făcută pentru mine.                           

      

Doresc să o văd tot mai des. La o amiază, o fac pe bolnavul şi o şterg de la ultima lecţie, de franceză. Sînt sigur că o voi găsi la scrînciob. Dar greşeală: nici ţipenie de ea pe aici. O aştept: un sfert, juma' de oră... Nu vine. Se apropie un tip, simpatic, cu maniere afectate de puşcăriaş, şi îmi cere o ţigară. Desigur, poftim.

-        Doinu kurish', doinu piosh'...

-        I na doinu popadiosh'[5] - preiau eu dictonul, ca să întreţin comunicarea.

-        Am văzut că te plimbi cu ciufa aia blondă – se bagă el în vorbă.

-        A... - fac eu după o clipă de reflecţie, chipurile nu înţeleg despre cine vorbeşte. Da... Şi ce?

-        Îmi place gagica. E bună. V-aţi pupat?

-        Hm... - interjecţie care vrea să însemne „fireşte” şi totodată „chiar vrei să-ţi raportez totul?”...

-        Bun, - îmi rînjeşte tipul aprobator, - acum nu-ţi rămîne decît să i-o pui. N-o să-ţi fie greu s-o convingi, pe legea mea...

-        Da? Las-pe mine, că ştiu eu... – răspund eu evaziv, uşor iritat, ridicîndu-mă să plec.

            Mama se miră grozav văzîndu-mă la prînz acasă.     

Curtea de pe Pirogov e zguduită de valul deşteptării naţionale. Toţi vecinii discută cu încrîncenare despre limba noastră, călcată în plină stradă de mankurţi[6] şi ocupanţi; despre alfabetul care ne-a fost furat şi strivit de şinele tancurilor sovietice; despre marea şi munţii care ne-au fost amputate mişeleşte în patruzeci... Pe zidul de calcar de deasupra beciului, scrijelat intens cu tot felul de inscripţii de genul „Mircea + Dana = Love” şi „Heavy Metal Rock”, apăru peste noapte un nou mesaj, săpat gros: „Долой окупантов! (sic)”[7]. Nikolai Nikolaievici, alteori jovial şi volubil – „O, tioska! Nu kak, Val'ku za sis'ku diornul, ţap-ţarap?!”[8] – traversează acum curtea tras de spate şi sur la faţă de toate cîte se întîmplă în ultima vreme.

            Masa de scînduri de sub vişini, la care cîţiva ani în urmă nenea Aurel le povestea copiilor din curte isprăvile dacilor liberi şi ale voievozilor moldoveni, e copleşită acum de vacarm şi fum de ţigară. Viorel îşi apără cu înverşunare părerea potrivit căreia nu toţi ruşii ar fi ocupanţi: iată de o vorbă cei de la Irkutsk sau Novgorod, buni patrioţi ai ţării lor, ce treabă au ei cu noi? Ă-hă... – mă mir eu cu Radu de atîta naivitate. - Păi, da' cei care ne-au cotropit, ne-au înfometat şi ne-au ridicat buneii, de unde crezi că erau, dacă nu de la Irkutsk sau Novgorod?...

            Apariţia Oliei, secondată de prietena ei, ne ia pe toţi prin surprindere. „A, vot on gde! - i se adresează ea Irei brusc, zgomotos, şi apoi mie, fără menajamente: A ia tebia vsio jdu, priam' kak dura...”[9] Mă uit o habă buimac cînd la ea şi Ira, cînd la Radu şi Viorel, care se holbează de parcă ar fi văzut un extraterestru. „Hai, fraţilor, am şters-o...” - le-o arunc eu prietenilor după un răstimp de zăpăceală, lăsîndu-i să-şi rumege mai departe stupoarea.

Scuipă cu năduf şi înjură de mamă. E enervată rău. Zice că m-am comportat ca un prostănac la masa de sub vişini. Şi că prietenii mei se căscau la ea ca nişte tontălăi, zău... Ce era de capul meu? Şi apoi de ce n-am venit la scrînciob la ora înţeleasă? Încerc să mă justific, dar fără prea multă tărie. În fond, are dreptate. După un moment de tăcere mocnită, îmi smuceşte mîna cu putere şi, în semn de reconciliere, mă cheamă să intrăm în dendrariu printr-o scurtătură pe care n-o cunosc. Trecem cu toţii pe rînd prin gardul de sîrmă, de parcă uns înadins cu ulei tehnic pentru a pedepsi eventualii intruşi. Nici măcar pîrîul nu ne poate spăla de putoarea de garaj. Ne stropim cu apă pînă ne facem leoarcă. Ajunşi în valea cu chiparoşi, ne punem hainele la uscat şi ne întindem sub un soare tăcut şi leneş. Nu-ţi vine să crezi ce linişte poate fi aici, la doi paşi de centrul oraşului. Pîntecele Oliei miroase a flori uscate, a lapte acru şi a ulei de maşină.

            Mă trezesc de la un fum înecăcios de ţigară. Olia stă aplecată asupra mea şi îmi număra conştiincios alunelele.

-        ...Şase, şapte, opt... Scoate-ţi chiloţii... Nouă, zece...

-        De ce i-aş scoate? - mă arăt eu mirat, stîrnind chicotelile Irei.

-        Păi, nu vezi ce fac?

            O asigur că nu am alunele acolo.

-        Vei fi norocos, du-te-n-colo, - îmi spune ea cu prefăcută invidie. Fără cele din chiloţi am numărat şaisprezece.

            Ia te uită, îmi zic, exact atîtea cîţi ani împlinesc în cîteva zile. Să fie oare un semn bun?

-        Deja sînt... norocos, îi şoptesc eu la ureche cu o tandreţe de care nu mă credeam în stare.

            Pînă a o întîlni pe Olia nu mă excita deloc ideea de a pupa vreo tipă drept în buze, darămite să-i sug saliva sau să-i gîdil cerul gurii cu limba. Mi se părea greţos de-a dreptul. Aş fi preferat să o gîdil acolo, direct, în chiloţi.

-        Măi, voi plescăiţi şi clipociţi de parcă aţi fi o cascadă. E insuportabil! - se pune Ira pe urlat ca din senin.

            La un semn complice cu ochiul să o urmez, Olia îşi ia boarfele şi se îndreaptă înspre pîrîu, dîndu-i de înţeles prietenei că revenim îndată. La asta, Ira se oftică şi mai tare.

-        Aici cel puţin nu se vor mai auzi plescăiturile tale... - îmi zice ea, pregătindu-şi locşorul în iarbă.

            Ai crede că se pune pe ouat.

-        Hai vino. Ce-mi stai ca bradul?

            Ea mă vrea iederă, după cum pare.

            Ce gust ciudat au gurguii Oliei. N-am mai gustat vreodată ceva de genul. De parcă ar fi fost daţi cu ceapă coaptă şi zahăr ars. Habar n-am la ce mă aşteptam. Filmele văzute cu Leo la ore tîrzii în saloanele video de pe strada Iskra nu mi-au spus nimic despre ce gust au bănuţii fetelor.

            Ah, ah... - face Olia cînd ajung cu degetele între cracii ei. Păsărica lui vară-mea, pe care am cercetat-o de fir a păr în via lui tătuca, era cu totul altfel: puhavă, netedă, albă. Cea a Oliei e tare pe de-asupra şi se înmoaie pe măsură ce-ţi lunecă degetele pe crăpătură-n jos, printre floacele rare. N-o să uit niciodată mirosul ce-mi stăruia pe buricele degetelor, înmuiate în licorile Oliei. Îmi va aminti şi a doua zi că totul a fost aievea, că n-am inventat nimic. Încerc să-mi fac drum cu mădularul în văgăuna din care tocmai îmi scosesem degetul, cînd o auzii pe Olia şoptindu-mi „Vîş... vîş...”. Nu înţelegeam ce nu-i place – că doar nu vroia vişine la ora asta? -, încît nu vedeam altceva mai bun de făcut decît să perseverez, cînd aud, din nou, mai tare: „Vîşe... Suni vîşe”[10]... A! - mă dumeresc eu. Greşisem intrarea cu doar 1 cm. Ce complicată e natura umană! Văzîndu-mă pe calea cea bună, încep să mă plimb încolo-încoace, bucuros să mă aflu în pielea personajelor din filmele de la 10.00 seara. Figura unui tip mustăcios, cu privire sălbatică, iţită de după tufar, mă aruncă însă brusc înapoi în braţele Oliei. Îmi scot pe dată puţoiul, o apuc pe Olia de mînecă şi o luăm pe de-a dreptul la vale, într-o hîrjoană. Colcăie parcul de obsedaţi, ducă-se pe pustii!

            O ţinem tot aşa pe malul pîrîului pînă dăm de o casă părăsită lăsată pe jumătate în pămînt şi bine bîcsită cu stafii, asta se vede de la o poştă. Mă dădeam în vînt de mic după case şi poduri vechi. Eram sigur că voi descoperi o comoară într-o bună zi. Mă credeam Tom Sawyer. În podul casei, mă podidesc mirosuri de colb, hîrtii vechi şi plante uscate. Cînd mi se mai dau ochii, văd cît cuprinde vrafuri de ierbare vechi, aruncate alandala. Fascinat, îi fac semn Oliei să urce. Ne punem îndată pe răsfoit ierbare şi alte hîrţoage, în timp ce ea mă asaltează cu întrebări: De ce? Pentru ce? Cine? - De unde să ştiu eu? - Mă simţeam ca într-un cimitir de plante.

            Întorcînd cu frenezie paginile ierbarelor, Olia stîrneşte un nor de praf, că abia de mai vedeai ceva la un pas. O rog să o mai domolească şi atunci zăresc prin zidul de colb tăiat de o dîră de soare că încă nu-şi pusese chiloţii. Îmi amintesc ce făceam cu doar cîteva minute în urmă şi simt din nou acea ameţeală dulce şi apa care-mi umple gura. Îmi aştern atunci cămaşa printre hîrtii şi iarbă uscată şi o invit să se aşeze. Acum că-i ştiam gusturile şi mirosurile, n-o mai lungesc cu preludiul şi trec direct la treabă, căci nu aveai de unde şti ce ţăcănit îţi poate tăia calea pe nepusă veste. Cu cît însă mă agit mai abitir, cu atît mai greu lunecă. Iar cînd Olia mă roagă să mă opresc, mă întreb dacă n-am greşit cumva şi de data asta adresa.

-        Hei, stop! Încetează o dată! - mă somează Olia repetat, vizibil plictisită de ce i se întîmplă.

            Îmi trag pantalonii – şi suflul – cu conştiinţa că am făcut ceva de aiurea şi coborîm din podul în care nici acum, iată, n-am găsit comoara jinduită.

            În drum spre casă, mă însufleţeşte gîndul că îi voi povesti lui Leo toată isprava, cu rectificările de rigoare. Căci dacă nu povesteşti, e ca şi cum nici n-ai fi făcut nimic, nu-i aşa? Îl şi vedeam pe Dragoş ce faţă va face. În dreptul curţii noastre, îi spun Oliei să mă aştepte, cît doar să sustrag de acasă o rublă două. Văzîndu-l pe Leo fumînd sub vişini cu satisfacţie, tăbărăsc pe el şi-i strecor – aşa ca printre altele – despre ce grozav e să fii mujic. Toată povestea asta mă ambalează teribil, de parcă nu tot cu mine s-ar fi întîmplat. După vreo două ţigări fumate pe rupte, mai mult arse de la sine, Leo mă întrerupe la un semn de punctuaţie şi-mi propune, aşa ca apropo, ce ai zice de un film video? Păşind larg spre salonul de la Palatul Pionierilor – mai avem oare timp pînă la cel de la 8.00? – aud hăt din depărtare: Coolia! Colia! Abia atunci îmi pică fisa. E Olia. Aşa-mi zice ea: Colia. Se poate oare? E a doua oară cînd mi se întîmplă să o uit. Acum însă o uitasem pe cînd tocmai povesteam de ea... la timpul trecut. O trădasem, cum ar veni, de două ori.

Picioarele mă duc fără voie în curtea cu scrînciob. E ca şi cum aş încerca să mă întorc într-o vreme în care mă credeam fericit. Sau poate merg să închei nişte socoteli? Măcinat de astfel de gînduri, intru în curtea din spatele magazinului, unde o şi văd pe Olia. E singură de astă dată, fără Ira. Îmi pot permite deci să o fac pe neînţelesul.

            La umbra chiparoşilor, Olia îmi preia starea şi se pune pe confidenţe. E curios că pînă acum nu m-am interesat prea tare de viaţa ei.

            Mama Oliei e spălătoreasă la grădiniţa de pe Bernardazzi. Tatăl i-a părăsit după ce a stat la dubă vreo şase ani, timp în care an de an maică-sa îi aducea de mîncare şi veşti de acasă. Cînd i s-a dat drumul, nici n-a catadicsit să le vadă, nici pe ea nici pe mamă-sa. Şi dus a fost. Zice lumea că a umblat de colo colo, pînă a înfundat din nou puşcăria. Dar e mai bine aşa, pentru ea cel puţin. Ce folos că Ira are tată, că de fiecare dată cînd acesta se îmbată (cam în toată seara) se dă la ea, îi bagă mîna pe la ţîţe, în chiloţi, iar pe mă-sa o stîlceşte în bătăi. Tatăl Oliei era cumsecade, pe vremuri o învăţa să numere copeici, că asta o sa-i fie barem de folos în viaţă. „Dacă m-ar învăţa şi cum să-i fac, – zice ea – că pentru a-i socoti mă va duce mintea. Dar habar n-avea nici el, săracul.”

-        Maică-mea e moldoveancă – îşi continuă Olia mărturisirile, pe un ton de parcă ar spune că aceasta suferea de o boală ruşinoasă.

-        Păi, asta ar însemna că... vorbeşti... moldoveneşte? - o întreb eu, plăcut surprins.

-        Tata a ţinut să mă dea la o grădiniţă rusească; el era rus. Iar după ce a plecat tata, mama m-a dus şi ea la o şcoală rusă, să-mi fie mai uşor în viaţă, adică. Cînd eram mică îmi murmura la cap cîntece moldoveneşti, ca să mă adoarmă, iar cînd mă îmbolnăveam mai tare îmi bolborosea vrăji de ale ei, tot pe moldoveneşte.   

            Tace o habă, fumînd. Simt că vrea să-mi zică ceva mai dihai, despre ea. Vreau să o rog să înceteze. Doar nu e cazul să mi le spună chiar pe toate acum. Ce a fost a fost, iar acum sîntem tineri, voioşi şi viaţa ne e toată înainte! Ar fi trebuit să o opresc la timp.

-        Eram în curtea cea veche, anul trecut, la Malina[11]. Pe atunci abia de împlinisem 13 ani. Trăiam o dragoste mare, ca-n filme, dar a ţinut doar cîteva luni, pînă l-au luat la armată. După ce a plecat, nu-mi dădeam seama că am rămas singură faţă-n faţă cu o haită de cîini, flămînzi să se-nfrupte din dragostea pe care ei n-au avut-o. Atunci a apărut Oleg. El era mare şi puternic, dar prost ca o doagă. Prietenii îl foloseau după cum aveau chef. Şi mă plictiseam cu el de moarte. Cînd i-am spus că nu-l iubesc şi că nu mai vreau să fiu cu el, s-a înroşit tot, de credeam că o să mă plesnească. A doua zi, cînd veneam acasă, spre seară, în curte era o linişte de mormînt. Nu înţelegeam ce se întîmplă. Ai zice că era după bomba atomică. În scară au tăbărît pe mine vreo cinci. Trei mă ţineau, unul îmi flutura cuţitul la beregată, în timp ce altul îmi dădea să-l pup acolo. Era şi Oleg printre ei. Se uita ca boul. Aşa s-a răzbunat el pe neiubirea mea, de hatîrul prietenilor.

            Încerc să o liniştesc, îi zic că nu o voi părăsi, orice s-ar întîmpla. O rog să-mi spună – neîntîrziat – cine-s tipii, că am şi eu prieteni... Se uită la mine ca la un închipuit.

-        Eşti drăguţ, dar ei sînt mulţi şi răi, iar acum şi mai puternici. Ce-mi pare rău cu adevărat e că tu nu vei mai vrea să fii cu mine... Hm... hm... Şi bine vei face, pentru că dacă vor da de tine, nu te vor lăsa pînă nu te vor umple de sînge... Pentru că te-ai pupat cu o soskă[12] ca mine...

            Auzisem cuvîntul, mai ales printre băieţii din curţile vecine, dar nu l-am  înţeles niciodată prea bine. Îl foloseau, alături de alte cuvinte gen curvă sau suka[13], cînd vorbeau de rău anumite fete, pe care le doreau în taină. De asta nu-i luam prea tare în serios. Acum însă, iată-mă prieten şi iubit cu o soskă sadea, asumată. Culmea e că şi prietena ei Ira era la fel, chit că era virgină. Asta îmi cam dădea peste cap închipuirile despre viaţă şi lume.

Vreo trei zile am tot dospit în mine povestea asta. Hotărîsem să nu mai merg la Olia pînă mă dezmeticesc ce-i de capul meu. Dar nu pot. Se vede că tot la ea îmi caut dezlegarea.

            În scrînciob se joacă două fetiţe şi fac un zgomot de-mi sar timpanele. Una e medic, alta soră medicală. O păpuşă, dezmembrată, stă în scaunul scrînciobului, cu ochii daţi peste cap.

            Nu ştiu dacă vreau să o văd cu adevărat, dar nici de tipu' nu mi-era dor nici atîtica. Îi dau o ţigară. Şi foc.

-        Ce mai nou? I-ai mai pus-o...?

            Băi, oamenii ăştia chiar nu mai au altceva de făcut decît să urmărească cine cui i-a pus-o... Şi de cîte ori...

-        Hm, - mîrîi eu, să înţeleagă ce-o vrea.

-        Bravo! Eşti tare...

            Mă lipseam de aprecierile lui.

-        Acum îţi rămîne doar să rogi un prieten să-ţi „mîngîie” una peste faţă...

            Credeam că-şi bate joc de mine, dar tipu' părea serios.

-        Aşa, nu tare, cît să-ţi ţîşnească o picăturică de sînge... Şi-ai scăpat curat din toată treaba asta.

            Mă uitam la el şi nu-mi dădeam seama ce tot îndrugă.

-        Ce? Nu ţi-a spus-o nimeni pînă acum? Nu ştiai că e soskă... Şi că, deci, tu eşti – cum să-ţi zic? – kontakt...

            Pe asta chiar n-o ştiam. Şi nu cred că vroiam s-o ştiu. Pînă nu-mi va spăla cineva gura cu propriul meu sînge, ceilalţi vor evita să împartă cu mine o bucăţică de pîine sau vreun muc de ţigară. Devenisem contagios.  

Prieteni buni aveam destui. Acum îmi caut un călău de bună credinţă. În tot cazul vreau să rezolv treaba asta pînă a mi se duce de pomină noul meu calificativ. Între Leo şi Dragoş, nu stau prea mult pe gînduri. Pumnul lui Dragoş e mai uşor, e limpede. Dar zîmbetul sardonic de pe faţa acestuia i-ar presura loviturii niscaiva sare, din ceea măşcată, cu iod. Şi apoi dacă greşeşte ţinta din prima? Nu, ar fi prea umilitor... Leo pare mai înţelegător. El are un fel ţărănesc de a înţelege lumea prin care îşi rîde de toate aceste mofturi orăşeneşti.

            După ce mă ascultă preţ de o ţigară, Leo face o faţă de parcă toată această dănănaie abia dacă ar mai merita discutată.

-        O să-ţi aduc o carte, bună carte, în care scrie – chiar aşa şi scrie – că în America şi Europa de mult şi-o sug şi-şi dau limbi toţi pe capete. Şi nimănui nu i-a picat pînă acum măselele sau altceva de la atîta lucru. Uite, Mariana, prietena mea, ar ieşi că-i soskă şi ea, da? - că mi-a luat-o cu guriţa chiar din a doua seară. Şi eu la fel ar ieşi că-s ceva de genul, şi kontakt pe de asupra. Lasă prostiile, frăţioare. Du-te acasă, mănîncă bine, fumează o ţigară, culcă-te liniştit şi pînă dimineaţă uită de tîmpeniile astea.

            Rămîn buimac. Venisem la prietenul meu să-mi administreze un pumn în figură şi iată că mi l-a dat într-adevăr, bine ochit, drept în creştet. Bîigui un salut şi mă îndrept legănat spre casă.

            Îmi făcusem ca şi cum botezul. Devenisem un adevărat „mujic”.

E o dimineaţă luminoasă de mai. În curte se stîrneşte o hărmălaie de bîlci. Se adună de-a valma vechi prieteni din curte şi alţii din clasă. Unii desfac o lozincă lungă cît jumătate de curte, scrisă cu litere groase cît pumnul: „Unire, moldoveni!”, în timp ce alţii flutură un ditamai tricolor cu cap de bour. Apariţia mea ca din senin e întîlnită cu ţipete şi urale. Ne adunăm şi ne îndreptăm îndată cu toţii înspre teatrul de vară. „Haide, fraţilor, să nu ajungem noi chiar cei din urmă!” Sclipesc din toată faţa, glumesc şi rîd cu poftă. Toată lumea îmi surîde cu voie bună. Chiar şi miliţienii de la colţ de stradă se uită la mine, de sub şapcă, prietenos, cu un soi de respect. Unul dintre ei seamănă leit cu unchiul Saşa, surîzînd pe sub mustăţi. Odată ţîşnit în strada principală, grupul nostru se uneşte voios cu coloana de oameni ce venea dinspre statuia lui Ştefan cel Mare. După îndepărtata copilărie cînd, cu steguleţe şi baloane, mergeam de mînă cu părinţii la parada de 1 mai, mă simt din nou împlinit, corp comun cu întregul popor, ieşit cu mic şi mare să-şi celebreze deşteptarea şi să o vestească sus şi tare, să ajungă pînă şi la geamurile înalte ale Sovietului suprem şi ale Comitetului central, să răsune hăt pînă în mauzoleul lui Il'ici şi la steaua de rubin a Kremlinului, să străbată în lung şi în lat toată Uniunea de la Vladivostok la marea baltică, să se audă peste tot că moldovenii şi-au apucat, în sfîrşit, destinul în mîinile proprii. Preiau prieteneşte steagul de la confratele meu şi mă arunc cu el înainte, fluturînd văluros de-asupra mulţimii, cînd aud, din depărtări, din zări, de parcă dintr-o ţară străină: Cooolia!

---

[1]    Virgină (argou rusesc, n. a.).

[2]    „Uitaţi-vă cît loc e!” (în rusă, n. a.).

[3]    „Salut! Cum vă cheamă? Pe mine Ira. Iar pe mine Olia.” (în rusă, n. a.).

[4]    Înjurătură în rusă: „[du-te]'n-pulă”. (n. a.)

[5]    „Doină bei, doină fumezi şi la Doina nimereşti” (în rusă): zicală din folclorul sovietic chişinăuian, ce face referinţă la o marcă de ţigări moldoveneşti, un tip de băutură spirtoasă şi la cimitirul municipal, toate cu aceeaşi denumire: „Doina”. (n. a.)

[6]    Mankurt: Persoană înrobită, fără memorie şi fără demnitate. Cuvînt împrumutat dintr-un roman de Cinghiz Aitmatov, scriitor kirghiz, şi folosit pe larg în discursul patriotic din RSSM la sfîrşitul anilor 1980, pentru a desemna autohtonii care nu-şi mai vorbeau limba maternă. „Cel care supravieţuia îşi pierdea complet memoria şi devenea mankurt. Mankurtul era un rob perfect: nu cerea decît mîncare şi ceva haine, executa orbeşte poruncile stăpînului, nu stătea cu nimeni altcineva de vorbă, şi mai ales nu se gîndea să fugă sau să se revolte.” (Cinghiz Aitmatov,  O zi mai lungă decât veacul) (n. a.)

[7]    „Jos ocupanţii!”, cu greşeală ortografică în text (în rusă, n. a.).

[8]    „Ei, tize! Ce mai nou! Ai mai agăţat-o pe Vălica de ţîţă: ţap-ţap?” (în rusă, n. a.)

[9]    „A, iată-l unde e! Iar eu te tot aştept, ca o proastă, zău...” (în rusă, n. a.)

[10]  „Mai sus... Bag-o mai sus” (în rusă, n. a.).

[11]  Malina Mică, cartier popular în Chişinău (n. a.).

[12]  La propriu: biberon (în rusă); în argou: persoană care practică felaţia (n. a.).

[13]  „Căţea” (în rusă, n. a.).

(Publicat în revista Tiuk! nr. 33 / 2012)

„Clear history” la teatrul Spălătorie: un manifest de neuitare

Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga Nicoleta Esinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradă incomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acest teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: Nicoleta Esinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episod din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din România, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un teatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmai îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un exercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine civică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză de conștiință publică în societatea noastră.   

Spectacolul îmbină într-o formă polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă (Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria. Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului, gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei[1].            

Deşi nu eram un spectator neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a copleșit un sentiment de groază și de vină.

De mai bine de 40 de ani, națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de marea conflagrație[2]. Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956, apoi odată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată[3].

În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.

Astăzi practic nu mai avem evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal, fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali! Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din „ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care, astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși, pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci, antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se manifeste pe larg în doar cîțiva ani?

Atunci cînd o putere autoritară se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional „favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv, între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.

Contrar titlului său („Clear history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.

---

[1] Vezi în acest sens studiul remarcabil semnat de cercetătoarea Diana Dumitru în revista World Politics, ianuarie 2011; vezi şi Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru studierea holocaustului în România, Iaşi, Polirom, 2004.

[2] A se citi lucrările istoricului Tony Judt despre Europa postbelică.

[3] Amintesc că negarea holocaustului este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea în majoritatea ţărilor europene. 

La Transnistrie: les origines d’un conflit gelé

Les prémisses d’une situation de conflit sur le Dniestr apparaissent en juillet 1924, lors de la création de la République Socialiste Soviétique Autonome Moldave (RASSM) sur la rive gauche du fleuve. L’agression est au début unilatérale – dirigée depuis la rive gauche vers la rive droite – et comporte une dimension médiatique incontournable. Les médias locaux (les journaux Le Laboureur Rouge, puis la Moldavie socialiste, la revue littéraire Octobre et la radio de Tiraspol) n’arrêtent de blâmer l’ « occupation » de la Bessarabie « prolétarienne » par la Roumanie « capitaliste ». De l’autre côté du Dniestr, les réactions viennent tardivement et sur un ton quelque peu timide.

Depuis le début des années 1930, la revue La Vie de la Bessarabie (parmi d’autres périodiques) se fait un vrai devoir de produire et de diffuser de la « propagande anti-communiste », dénonçant la dénationalisation et l’oppression auxquels seraient soumis les Roumains de Transnistrie par le pouvoir soviétique. Depuis la rive gauche, la guerre médiatique avec la Roumanie suit une tactique irrédentiste par rapport au territoire de la Bessarabie, que les idéologues et les politruks bolcheviques ne cachent pas.

Sur la rive droite, certaines voix présentent en revanche, avec une prudence savante, des arguments historiques qui visent à démontrer la continuité de l’habitation des Roumains en Transnistrie, depuis les campagnes de Trajan. En juillet 1941, ce discours irrédentiste devient plus précis et maximaliste: d’après lui, la Transnistrie comprendrait tout le territoire jusqu’au Boug et elle serait habitée en proportion de 90% par des Roumains. Cependant, la Transnistrie a été rarement considérée par les politiciens et les idéologues roumains comme une « terre roumaine » à part entière. Ainsi, sous le gouvernement Antonescu (réputé être le plus nationaliste), ce territoire a été transformé en une « zone-poubelle », destinée à la déportation des citoyens indésirables d’origine tsigane et juive.

En RASSM, l’attaque idéologique fait partie d’une stratégie d’expansion conçue sur le modèle du Piémont. Cette stratégie comprend la promotion des « cadres » administratifs d’origine autochtone (roumanophones) et d’origines sociales « saines » (de parents ouvriers ou paysans pauvres), formés à partir de fin 1920 dans les tehnikums (collèges techniques) et les instituts pédagogiques (sorte d’écoles normales). Ils vont remplacer l’ancienne élite intellectuelle et administrative, sacrifiée lors de la Grande Terreur de 1937-38. Cette nouvelle élite a aussi la fonction -, qui prouvera ultérieurement son utilité – de coloniser l’administration de la Bessarabie, après son annexion et la formation de la République Socialiste Soviétique Moldave (RSSM) en 1940.

Depuis lors, l’origine transnistrienne est un facteur important d’engagement et de promotion des jeunes diplômés et professionnels dans les structures administratives de la RSSM. « Si vous voulez être ministre, vous devez être d’au-delà du Nistru (Dniestr) » – dit un proverbe qui circulaient parmi les intellectuels moldaves (bessarabiens) de l’époque soviétique. Néanmoins, ce dicton épuise considérablement sa validité à partir du milieu des années 1950, à mesure qu’un nombre croissant de diplômés (d’origine bessarabienne) sortent des institutions soviétiques d’enseignement supérieur et spécialisé.

Durant cette même période, le Parti communiste de la RSS Moldave s’ouvre progressivement à de nouveaux membres originaires de Bessarabie (avant le milieu des années 1950, la réception au Parti des candidats d’origine bessarabienne est très rare). Cette ouverture relative dans la politique de recrutement des « cadres » administratifs est concomitante, dans le domaine culturel, avec la « roumanisation » de la langue littéraire et de la haute culture « moldave » ; la langue reconnue officiellement comme « moldave » devient dès lors identique au roumain littéraire, à la seule différence près de l’alphabet cyrillique.

A contre-courant avec la tendance à la « bessarabénisation » des élites et à la « roumanisation » de la langue et de la haute culture à Chisinau (à partir du milieu des années 1950) et en rupture avec les politiques de « moldavisation » et d’« indigénisation » promues par les autorités soviétiques jusqu’en 1937 (pour promouvoir la langue « moldave » et les engagés autochtones dans les institutions administratives et culturelles de la République), la Transnistrie est fortement russifiée à partir de 1944 sur la vague d’industrialisation massive de cette région (les investissements soviétiques étaient bien plus réduits dans la construction d’entreprises industrielle dans la partie occidentale de la RSSM). Le conflit sur le Dniestr en 1992 a ainsi pour origine un clivage des élites, créé et approfondi par les autorités soviétiques à travers la formation et le recrutement différenciés des « cadres » sur les deux rives du Dniestr autour du pôle industriel, d’une part, et du pôle politique et culturel, d’autre part. Ce clivage s’est accentué par le fait que les entreprises industrielles de la République étaient largement tributaires des systèmes centralisés, tandis que le domaine culturel bénéficiait d’un degré accru d’autonomie par rapport au centre de l’empire.

Aujourd’hui, la « réunification » de la Moldavie par l’absorption de la Transnistrie semble être acceptée par tous les acteurs politiques visibles comme une solution sine qua non pour la modernisation et l’intégration européenne de la République de Moldavie. Toutefois, au sein d’un certain milieu d’intellectuels et de politiciens sans véritable représentation en Moldavie circule discrètement l’idée – quelque peu dissidente et avec une assez faible légitimité, étant soupçonnée d’être sous influence russe – selon laquelle la République de Moldova devrait se débarrasser du « ballast » transnistrien pour maintenir son identité propre et pour faciliter son intégration européenne.

Depuis près de vingt ans, la frontière sur le Dniestr continue à approfondir ses bornes et à aiguiser ses barbelés, tant dans l’esprit des habitants des deux rives que dans la réalité du territoire. L’histoire de la coexistence des deux régions (la Bessarabie et la Transnistrie) et surtout les vingt ans de « guerre froide », qui ne promet pas de s’achever dans un avenir proche, montre que l’écartement des frontières mentales (à travers la construction d’un climat de confiance) ne dépend pas nécessairement de l’élimination des frontières politiques. À ce stade de belligérance étouffée entre les deux rives, ces objectifs semblent même assez contradictoires.

Publié dans Grotius international. Géopolitique de l'humainitaire, le 27 octobre 2011.

Transnistria: două maluri, un război

Premisele unei situații de conflict pe Nistru apar în iulie 1924, la momentul creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) pe malul stâng al râului. Agresiunea este la început unilaterală – orientată dinspre malul stâng către cel drept – și poartă un caracter exclusiv mediatic. Organele de presă locale (ziarele Plugarul Roș, apoi Moldova socialistă, revista literară Octombrie și postul de radio Tiraspol) își dau ghes flagelând fără cruțare „ocupația” Basarabiei muncitorești de către România „moșierească”. De astălaltă parte a Nistrului, reacțiile vin cu întârziere și pe un ton oarecum timid. De la începutul anilor 1930, revista Viața Basarabiei (alături de alte periodice) își face o adevărată datorie de onoare din producerea și difuzarea „propagandei anticomuniste”, denunțând deznaționalizarea și relele tratamentele la care ar fi supuși românii transnistreni de către puterea sovietică. Dinspre malul stâng, războiul mediatic cu România urmărește o tactică iredentistă în raport cu teritoriul Basarabiei, pe care ideologii și politrucii bolșevici nu se ostenesc să o tăinuiască. Dinspre malul drept, anumite voci prezintă, la rândul lor, cu o prudență savantă, argumente istorice care își propun să demonstreze continuitatea locuirii românilor pe teritoriul Transnistriei, de la Traian încoace. Odată cu iulie 1941, acest discurs devine tot mai categoric și maximalist: potrivit acestuia, Transnistria ar include tot teritoriul de până la Bug, iar populația românească ar acoperi o proporție de până la 90%. Totuși, Transnistria niciodată nu a fost privită de către politicienii români ca un adevărat „pământ românesc”. În consecință de cauză, sub guvernarea Antonescu (reputată a fi cea mai naționalistă), acest teritoriu a fost transformat într-o „zonă-pubelă” pentru cetățenii indezirabili de origine romă și evreiască.

În RASSM, atacul ideologic face parte dintr-o strategie de expansiune după modelul piemontez, care include promovarea cadrelor de conducere autohtone (românofone) și de origini sociale „sănătoase”, formate începând cu sfârșitul anilor 1920 în colegiile tehnice (tehnikum-uri) și institutele pedagogice de la Tiraspol și Balta. Aceștia urmează să înlocuiască vechea elită intelectuală și administrativă, sacrificată în malaxorul Marii terori din 1937-38. Această nouă elită are totodată funcția – justificată ulterior – de a coloniza administrarea Basarabiei, după anexarea ei și formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în 1940. Din acel moment, originea transnistreană a „cadrelor” devine un factor important de ascensiune în structurile administrative din RSSM. „Dacă vrei să fii ministru, trebuie să fii de peste Nistru” - spune o zicală care circulă în mediile intelectualilor basarabeni din perioada sovietică. Acest dicton își consumă însă în mare parte valabilitatea începând cu mijlocul anilor 1950, pe măsură ce tot mai mulți tineri basarabeni absolvesc instituții sovietice de învățământ superior și mediu de specialitate. În aceeași perioadă partidul comunist din RSSM își lărgește progresiv contingentul cu noi membri de origine basarabeană. Această relativă deschidere în politica de recrutare a „cadrelor” în perioada „dezghețului” este concomitentă, în plan cultural, cu „românizarea” limbii literare și culturii înalte „moldovenești”.

În contrast cu „basarabenizarea” elitelor și cu „românizarea” literelor la Chișinău (începînd cu mijlocul anilor 1950) și în ruptură cu politicile de „moldovenizare” și „indigenizare” organizate de autoritățile sovietice până în 1937-38, Transnistria este rusificată necontenit după 1944 pe valul industrializării masive, disproporționate față de investițiile reduse în acest plan a părții occidentale a RSSM. Izbucnirea, consumarea și apoi înghețarea conflictului de pe Nistru din 1992 își are originea în acest clivaj al elitelor, creat și lărgit de autoritățile sovietice, prin formarea și recrutarea diferențiată a „cadrelor” pe cele două maluri ale Nistrului, în jurul polului industrial pe de o parte și al celui politic și cultural, de cealaltă parte, în condițiile în care întreprinderile industriale din republică erau puternic dependente de sistemul centralizat, iar domeniul cultural beneficia de un grad sporit de autonomie față de centrul imperiului.

Astăzi, „reîntregirea” Republicii Moldova prin reintegrarea și absorbirea Transnistriei pare să fie acceptată de toți actorii politici vizibili ca fiind o soluție sine qua non pentru modernizarea și integrarea europeană a RM. Totodată, în mijlocul unui anumit segment al intelectualilor și al politicienilor fără reprezentare reală în R. Moldova este vehiculată discret ideea – voit dizidentă și cu o legitimitate vulnerabilă, bănuită de influențe din afară (Rusia) -, conform căreia Republica Moldova ar trebui să se debaraseze de „balastul” transnistrean pentru a-și păstra identitatea și a-și ușura integrarea în UE.

De aproape două decenii, frontiera de pe Nistru nu încetează să-și adâncească bornele și să-și ascute ghimpii, în mințile oamenilor de pe ambele maluri și aievea. Istoria coexistenței celor două zone (Basarabia și Transnistria) și mai ales cei douăzeci de ani de „război rece”, care nu promite să se încheie în timpul apropiat, ne arată că ridicarea frontierelor mentale (prin întărirea încrederii) nu depinde neapărat de eliminarea frontierelor politice. În acest moment de beligeranță mocnită dintre cele „două maluri”, aceste deziderate par, dimpotrivă, contradictorii.

(Articol publicat în CriticAtac)

Femeia de pe treptele Justiției

De mai bine de doi ani, ori de cîte ori microbuzul 110 trece dinspre Cosmonauţilor în sus pe Bănulescu-Bodoni, observ, pe scările Procuraturii, mereu, aceeaşi, nestrămutată, o femeie cu broboadă de ţărancă stînd aşezată, citind sau clamînd la megafon, în spatele unor pancarte scrise cu o grijă şcolărească şi fixate cu scotch lat pentru a sta mai bine în picioare. Din cîte îmi pot da seama, femeia le cere procurorilor să revină asupra unei decizii de condamnare pe care ea o consideră nedreaptă. Desluşesc de la distanţă în inscripţiile de pe pancarte, atunci cînd microbuzul trece mai lent pe lângă acel loc, că este vorba de fiul ei, judecat şi arestat în baza unui „dosar fals”. De fiecare dată, la vederea protestatarei mă cuprind sentimente amestecate şi ambigue: de admiraţie faţă de tăria femeii şi, totodată, față de perseverenţa ei aparent inutilă; de revoltă neputincioasă faţă de o instituţie reputată pentru nenumăratele abuzuri comise de-a lungul anilor şi, totodată, de consideraţie, anevoie reprimată, pentru toleranţa acesteia în raport cu o protestatară vizibil incomodă (poate că democraţia nu e o cauză cu totul pierdută în ţara asta?); și aș mai adăuga un sentiment de duioşie faţă de această mostră aproape arhetipală de fidelitatate maternă - greutatea unui asemenea sacrificiu nu cred că aş fi în stare să mi-o asum vreodată.

Emoţia pe care o încerc de fiecare dată cînd trec pe lîngă femeia cu pancarte cedează însă, invariabil, unor preocupări zilnice, cîtuşi de puţin importante, deşi cu siguranţă rizibile faţă de tabloul acelei revolte neclintite. Pentru unii călători şi pietoni femeia de pe treptele Procuraturii este doar „obiectul” unei curiozități pasagere, pentru alţii înseamnă un prilej de scandal (asemeni unui lucru căruia nu-i vezi rostul)... Pentru cei mai mulţi însă femeia cu pancarte devine – după mai mulți ani – o imagine obişnuită, banală, imperceptibilă prin familiaritatea ei. Mă gîndesc că acea mamă disperată poate muri fără să-şi ducă la împlinire protestul. Sau poate tocmai aceasta ar fi încununarea firească a unei astfel de cazne? Cînd femeia a lipsit cîteva zile la rînd de la locul protestului, m-am gîndit cu groază că poate a învins-o boala, moartea.
Cînd protestatara a reapărut, m-am grăbit să vorbesc cu ea, să o ascult. Nu găsesc la fața locului decît pancartele, ea fiind în clădirea procuraturii pentru o a cîta oare procedură judicară. În căști îmi sună, piesă cu piesă, album cu album, un Massive Attack întins, elastic, imponderabil. Citesc din Mitul lui Sisif: „Zeii îl osîndiră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică și fără speranță”. În cafeneaua de vizavi beau o cafea lungă, slabă, de unde urmăresc cu o curiozitate de copoi scările Procuraturii. Îmi plătesc consumația și mă întorc „la post”. Într-un tîrziu, după mai bine de două ore de veghe, apare femeia, cu zîmbet pe buze și cu bucuria unei gospodine care te poftește, de hram, în casa mare. Mă așez confortabil pe un scaun improvizat în spatele lozincilor și-i urmăresc fața smeadă, ochii iscoditori, ridurile din colțul ochilor, urcînd și coborînd în ritmul cuvintelor aruncate revendicativ.
Soarele urca tot mai sus, oamenii intrau şi ieşeau nenumăraţi pe uşile Procuraturii, în timp ce femeia nu mai prididea să-mi spună trista întîmplare a fiului ei înşelat de justiţie şi în paralel povestea protestului ei, care începe hăt în 2005. Am înţeles că nu este dispusă să se lase înfrîntă, chiar dacă este silită să nu mănînce şi să nu bea aproape nimic pe parcursul zilei, pentru a nu fi nevoită să părăsească locul supliciului său, mergînd undeva la toaletă – drept care i-a fost refuzat în clădirea Procuraturii. Îi este totuşi recunoscătoare primăriei pentru că îi dă voie să-și continuie acțiunea.

Varvara Zingan. Foto: Curaj.net

Felul specific de a protesta – un amestec de tărie, răbdare şi smerenie – al femeii de pe scările Procuraturii, pe nume Varvara Zingan, venită dintr-un sat din Transnistria, mi se pare un gest aproape eroic şi în acelaşi timp revelator pentru relaţia pe care o au oamenii de rînd din Basarabia şi Transnistria cu cei „puternici” (agenţii statului sau cei „bogaţi”), mai ales la sat. Smerenia i-a ajutat să reziste în condiţii de restrişte şi opresiune. Pe de altă parte, ei au răspuns greutăţii destinului şi dominaţiei politice printr-o atitudine de umilitate fermă, de revoltă tăcută. Varvara Zingan întruchipează chintesenţa celor care au supravieţuit războaielor, foametelor şi deportărilor, rămînînd fideli credinţelor şi intereselor lor intime. Cînd am vorbit cu ea ultima dată era aproape optimistă, nu atît în legătură cu șansa fiului ei de-a fi eliberat, cît faţă de dreptatea protestului pe care îl trăieşte. Ar trebui să o vedem fericită. Ea ne poate da, cel puțin, un sens urcărilor noastre sisifice.

Text publicat în Contrafort, nr. 7-8, iulie-august 2011.