Igor Creţu: „Multe lucruri bune s-ar fi putut face, dacă am fi avut mai multă îndrăzneală”

(Publicat în Stare de urgenţă, nr. 9, ian. 2009)

M-am întîlnit cu traducătorul şi scriitorul Igor Creţu în aprilie 2004, pentru a-l ruga să-şi împărtăşească amintirile despre viaţa literară din Moldova sovietică în anii 1940-50, despre raportul de forţă adesea covîrşitor pe care scriitorii moldoveni l-au avut cu autorităţile de atunci, despre negocierile şi compromisurile pe care aceştia le-au făcut cu organele de partid şi de securitate şi cu propria lor conştiinţă. Deşi m-a tratat cu multă bunăvoinţă, I. Creţu n-a acceptat să înregistrez interviul. Am luat deci note cu o osîrdie studenţească. Vă propun spre lectură „stenograma” acestei convorbiri (reconstituită post factum), pe care o cred un document esenţial pentru a înţelege istoria încă recentă a intelectualilor moldoveni.

Tatăl meu a fost de trei ori senator în Parlamentul României. Eu am fost ofiţer în Armata română, dar am avut norocul să fiu trimis în luptă, cu brigada de ostaşi pe care o conduceam, în ziua cînd regele Mihai a dat ordin să îndreptăm armele împotriva nemţilor. N-am luptat deci niciodată cu armata sovietică, ceea ce ar fi fost pentru mine fatal odată reîntors în Basarabia. Mi-a surîs destinul în acel moment, care mi-a marcat viaţa. Originile mele deci şi gradul de sub-locotenent pe care îl aveam în Armata română, printre altele, au făcut din mine o persoană vulnerabilă faţă de regimul sovietic. În 1945 a fost dat ordinul de repatriere a celor care erau consideraţi cetăţeni ai Uniunii sovietice. Deşi mi s-a propus să mi se facă acte false cu alt nume şi să rămîn în Ţară, eu fiind basarabean m-am supus acestui ordin, spunîndu-le superiorilor mei că am doi părinţi bătrîni în Basarabia şi trebuie să am grijă de ei.

În 1946 am intrat la universitate într-o grupă cu Ion Osadcenco, Baca Deleanu, Alexei Marinat, Kramerman (un evreu care ulterior a emigrat în Occident şi a fost chiar prezentator la Europa liberă, semnînd ştirile despre Moldova cu pseudonimul Sîngurel) şi alţii, cu care am format un cenaclu literar. La acest cenaclu eu treceam o vreme drept un fel de lider (deşi neales de nimeni). Iar pentru că acest cenaclu a început să adune tot mai multă lume, cei de sus au hotărît să-l suprime. Pentru asta l-au trimis pe Iosif Balţan de la Uniunea scriitorilor. Iosif Balţan era un scriitor care, deşi transnistrean, nu era o figură cu totul inabordabilă. El avea de altfel o cultură evreiască veche, cunoştea foarte bine vechiul Testament. Cînd a venit la noi, acest Iosif Balţan a zis că trebuie să desfiinţăm cenaclul pentru că aici se discută chipurile prea multe lucruri. „Tovarăşe Balţan – i-am spus eu atunci -, cum putem desfiinţa cenaclul fără să-l fi înfiinţat de fapt vreodată?” N-a ştiut pe moment ce să-mi răspundă. În cadrul acestui cenaclu am continuat să scriu poezii, pe care le recitam şi le comentam în grup. De fapt eu începusem să scriu versuri încă din liceu. Am şi publicat la „Licurici”, revista liceului „B. P. Haşdeu” din Chişinău.

Cînd am revenit la Chişinău, după 1945, nivelul de predare la Universitatea de Stat de acolo era foarte slab. Toate cunoştinţele mele în materie de literatură şi cultură generală le aveam din liceu, nu le învăţasem la facultate. Am absolvit universitatea în 1951, dar pentru că n-am plăcut conducerii universităţii, Comisia de Stat m-a repartizat să lucrez într-un sat îndepărtat din nordul Moldovei. Eu însă nu m-am resemnat uşor cu această decizie. Mai întîi eu apoi Osadcenco am refuzat să semnăm acest ordin de repartizare. Preşedintele comisiei a început atunci să mă intimideze, spunîndu-mi: „Что?! Ты хочешь идти против Госкомисии? Тогда напиши здесь своим почерком, что не согласен с решением Госкомисии.”[1] Aşa şi am scris: nu sînt de acord cu decizia comisiei de stat de repartizare şi am semnat. Tot aşa a făcut şi Osadcenco. (...) Ar fi trebuit să fiu judecat pentru această „încălcare gravă”, dar, în mod paradoxal, n-am păţit nimic. Ion Povar, directorul Editurii de stat, care avea încredere în capacităţile mele, m-a luat să lucrez la el la editură. După ce am fost angajat, mi-am dat seama că am fost lăsat în pace. Nu ştiu ce se petrecea acolo sus – la Comitetul central şi KGB. Noi nu puteam afla despre asta decît indirect, sau atunci cînd eram chemaţi personal să dăm explicaţii. Atunci însă am fost lăsat în pace, poate pentru că directorul Editurii mă simpatiza şi avea încredere în tot ce făceam eu. Povar mă remarcase încă de pe vremea cînd învăţam la universitate ca pe un potenţial bun lucrător la editură. Apoi am redactat mai multe lucrări, Deşteptarea lui Lipcan printre altele, lucru pe care îl făceam bine. (...) M-am gîndit mai tîrziu că multe lucruri bune se puteau face chiar şi atunci, în acele vremuri, dacă oamenii ar fi avut ceva mai multă îndrăzneală.

Cînd am început să lucrez la editură, imediat după facultate, m-a oprit într-o zi Darienco[2] şi mi-a propus să-i fiu redactor la o culegere de poezii, pe care tocmai o scrisese. Vă închipuiţi ce era acolo... Toate clişeele şi toate imaginile cele mai răsuflate. Ca şi în alte poezii scrise la noi la acea vreme, poeziile lui Darienco reprezentau o realitate artificială, pe care poeţii moldoveni şi-o imaginau, inspiraţi de partid. Dar cel mai groaznic lucru în acele poezii era limba. A trebuit să şlefuiesc destul de mult pentru a le da o formă cît de cît acceptabilă. Îmi făceam foarte multe griji. Mi se părea că n-o să treacă, că am lucrat prost. Dar, iată încă un lucru ciudat, un redactor mai în vîrstă, David Bronştein, mi-a strîns călduros mîna şi m-a felicitat, mi-a zis că am făcut o treabă foarte bună şi apoi m-a întrebat cum am reuşit să fac asemenea lucru. Am înţeles că mulţi dintre colegii mei mă invidiau. Darienco a rămas foarte mulţumit de lucrul meu. E şi lesne de înţeles, pentru că eu i-am „prelucrat” textele în fundament la nivel de formă, de limbaj. De fapt, scriitorii transnistreni acceptau să le redactăm noi poeziile – eu, Cosmescu, Busuioc, Levit - şi să le „traducem” scrierile într-o limbă mai bogată, mai expresivă. În ciuda limbii care circula pe atunci în Moldova după modelul gramaticii lui I. D. Ceban[3], noi, cei veniţi după război cu studii în licee româneşti, lucram, prin fiecare redactare pe care o făceam, prin fiecare cuvînţel, undeva şi cu complicitatea scriitorilor mai în vîrstă (mai ales Bucov), la transformarea „limbii moldoveneşti” într-o limbă română care nu-şi spunea pe nume. Din scriitorii mai vechi, Bucov a avut cel mai mare curaj să lupte pentru reabilitarea limbii noastre şi chiar a încercat să restabilească alfabetul latin. Ceilalţi s-au conformat liniei de partid, el însă nu; s-a zbătut peste tot pentru a repune în drept limba română, căreia pe atunci i se zicea moldovenească. Bucov a respectat linia de partid în toate celelalte privinţe, dar în ceea ce priveşte limba el a rămas pe principii ferme. La un congres al scriitorilor din România, el a spus chiar că limba moldovenească şi limba română sînt identice. Nici un alt scriitor n-a avut curajul să spună public acest lucru, nici atunci nici mai tîrziu.

Cei care vor spune că erau eroi pe vremea aceea, mint cu desăvîrşire. N-am avut eroi, n-a existat la noi disidenţă, ca în Rusia sau în alte republici. Toată „rezistenţa” noastră faţă de regimul sovietic era o rezistenţă cu caracter naţional, concentrată mai ales pe limbă, tradiţie culturală. Această rezistenţă se făcea fără declaraţii, fără bătăi de pumni în piept, ci doar printr-o complicitate discretă a scriitorilor, a redactorilor, a traducătorilor. Vă dau un exemplu în acest sens, un caz care a fost de multe ori interpretat deformat: romanul lui Sadoveanu Mitrea Cocor. Acesta a fost singurul roman al lui Sadoveanu care, fiind scris după 1946, a putut fi publicat la noi în acea perioadă, pentru că era cel mai conform liniei ideologice a partidului şi nu conţinea referinţe „naţionaliste”. M-au chemat atunci la editură, prin 1952-1953 - înainte de moartea lui Stalin -, şi mi-au dat să traduc acest roman în „moldoveneşte”. Eu le-am spus că nu pot face acest lucru, pentru că Sadoveanu nu poate fi nici măcar redactat, darămite tradus în „moldoveneşte”. Directorul editurii mi-a spus s-o fac totuşi: „lasă, ai să primeşti bani ca pentru traducere, dar ai să faci ce vrei...”. Şi atunci am luat exemplarul romanului lui Sadoveanu în română, cu gîndul că nu voi face decît lucrul obişnuit al unui responsabil de ediţie. Pentru traducerea acestui roman a fost formată o comisie de la Academie, în frunte cu I. D. Ceban, care pentru fiecare expresie sau proverb mai românesc dădea echivalente „moldoveneşti”. După ce au alcătuit un inventar de expresii „traduse” din română în moldoveneşte pentru Mitrea Cocor, mi le-au dat mie pentru a le introduce în varianta „tradusă” de mine a romanului. Eu însă ce am făcut? Am pus varianta lor în dulap şi am dat la editură varianta mea, în care n-am schimbat aproape nimic, în afară de alfabet. Cartea a fost primită la editură aşa cum am dat-o eu, fără măcar să aibă inscripţia „tradus din româneşte de...”. A apărut pur şi simplu „Mitrea Cocor. Roman.” Povar m-a chemat la el în cabinet, m-a lăudat şi mi-a dat să semnez onorariul pentru traducere. Am refuzat categoric. El mi-a zis că-s un prost, pentru că era o sumă bunicică. Pe urmă mi-am dat seama că am făcut bine că n-am semnat hîrtia aceea. În scurt timp după aceea, a fost condamnat tot tirajul cărţii, l-au dat la foarfece, cum se spunea pe atunci, iar pe mine m-au chemat la Comitetul central şi la securitate să dau explicaţii. Au vorbit destul de politicos cu mine, deşi mi-au adus acuzări grave. Mi-au spus că am ascuns cu bună ştiinţă exemplarul traducerii propuse de comisia de la academie şi am dat-o pe a mea, neterminată. M-am dezvinovăţit cum am putut. Le spuneam că de la bun început n-am vrut să fac traducere, pentru că Sadoveanu nu poate fi tradus în moldoveneşte, limba operelor lui fiind identică cu a noastră. O afirmaţie cît se poate de temerară pentru vremea aceea. De altfel, cum vă spuneam, nu eram eu singurul scriitor care spunea aceasta. Şi Bucov spunea acelaşi lucru. Atunci ei au încercat să-mi dea lovitura de graţie, întrebîndu-mă: de ce, dacă pretind că nu am tradus cartea, am luat bani ca pentru traducere. Am cerut dovezi, eu ştiind bine că nu am luat onorariu pentru traducere. Într-adevăr, a doua zi au controlat şi nu au găsit nici un act care să demonstreze că am luat onorariu pentru traducerea romanului lui Sadoveanu. Pînă la urmă mi-au dat drumul.

Atunci scriitorii s-au împărţit în două tabere: unii spuneau că îl public pe Sadoveanu în româneşte, alţii, cu viziuni mai deschise (printre care mă consideram şi eu), mă condamnau pe ascuns că l-aş fi tradus pe Sadoveanu. Dar nici unul din ei n-a citit „traducerea” cu pricina. Într-o bună zi eram la editură şi am ridicat întîmplător receptorul. Am auzit o convorbire între Bucov şi Cosmescu (ultimul lucra atunci cu mine la editură) în care era vorba despre mine. Nu am obişnuinţa să ascult convorbirile altora, dar pentru că mă viza pe mine direct, am ascultat pînă la capăt. Cosmescu îi spunea lui Bucov că a făcut rost de două exemplare ale romanului Mitrea Cocor tradus de mine în moldoveneşte şi se înţelegeau cum să i le transmită lui Sadoveanu. Bucov trebuia să meargă la Moscova pentru a-i da un exemplar lui Sadoveanu, iar altul să-l arate unor lingvişti ruşi, intenţionînd să-i facă să reacţioneze împotriva acestei „aberaţii”. Eu însă n-am schimbat nimic în versiunea originală, aşa cum vă spuneam, în afară de alfabet, nici măcar nu schimbasem perfectul simplu în perfect compus, pentru că pe atunci era doamne fereşte dacă foloseai undeva perfectul simplu. Se spune că Bucov a vorbit atunci cu lingviştii Vinogradov şi Bernştein. Lingviştii ruşi nu-şi făceau iluzii în privinţa identităţii limbii „moldoveneşti” cu limba română. Dar nici Bucov, nici Cosmescu n-au citit Mitrea Cocor, aşa cum apăruse atunci la Chişinău, pentru că ar fi văzut că este practic identică cu originalul. Tot pe atunci şi Cosmescu a plecat la Bucureşti, unde a fost primit de Sadoveanu în persoană, căruia i-a spus, se vede, despre încercările de traducere a cărţii lui în moldoveneşte. Sadoveanu era foarte supărat, se zice. După aceea, a fost o dată la Moscova şi n-a vrut să se oprească la Chişinău. Pe urmă însă, cînd a văzut că n-am schimbat de fapt nimic, i-a trecut supărarea şi chiar mi-a trimis o carte cu dedicaţie special pentru mine. Nu ştiu ce a vorbit atunci Bucov cu lingviştii ruşi, dar ştiu că după aceea savanţii noştri de la academie au lăsat-o mai încet cu aberaţiile lor despre provenienţa slavă a limbii moldoveneşti.

Mi-aduc aminte cum la facultate Varticean ne demonstra teoria lui despre caracterul slav al limbii şi al poporului moldovenesc. El desena un dreptunghi pe verticală, îl tăia pe diagonală cu o bară şi spunea că limba noastră a fost latină la începuturi, dar cu timpul, sub influenţa factorului slav, s-a transformat într-o limbă slavă, arătîndu-ne pe desenul său partea lărgită care treptat se îngusta în jos.

În anul 1956, cu ocazia unei aniversări a lui Sadoveanu, am fost invitat să mai traduc o dată cartea lui Sadoveanu. M-au întrebat dacă am păstrat varianta cărţii din prima dată. Am zis că am păstrat-o, dar că nu mai vreau să mă apuc de această carte, care şi aşa mi-a făcut destule neplăceri. M-au asigurat însă că nu va apărea ca tradusă. Şi atunci m-am lăsat convins. Din această versiune am scos însă totul ce a fost modificat totuşi în prima variantă: am restabilit toate perfectele simple, toate expresiile curat româneşti şi am dat-o la tipar. Fără ştirea mea, cei de la tipografie au scris pe prima pagină „din româneşte”. Mi-a fost foarte ciudă, dar cel puţin numele meu nu a apărut nicăieri în calitate de traducător. În ciuda acestei inscripţii, pot să zic că s-a făcut o treabă bună. Şi nu este singura pe care am făcut-o în acest sens.

În 1955 am fost responsabil (atunci se spunea „răspunzător”) de ediţie la cartea lui Alexei Mateevici. Ştiţi că în perioada sovietică Limba noastră apărea cenzurată de ultima strofă, unde este vorba de „hram” [îmi recită întreaga strofă]. Şi atunci a trecut aşa, cu acordul tacit între directorul editurii, ceilalţi lectori şi mine; a fost singura ediţie unde Limba noastră a apărut în întregime. După aceasta, din toate ediţiile lui Mateevici se tăia ultima strofă. Datorită acestei ediţii îngrijite de mine, mulţi cititori ai lui Mateevici au putut să se bucure de Limba noastră în versiune integrală. Acum însă, ca şi atunci, nimeni nu şi-a amintit de acest merit al meu, pentru vremea aceea destul de însemnat şi care nu a fost singurul. (...)

            Tot la începutul anilor 1950, cînd lucram la editură, am fost implicat fără să vreau într-un scandal care a avut un răsunet destul de mare printre scriitori, dar şi în instanţele superioare. Ion Canna a fost învinuit că a plagiat de la un autor rus (K. Sedîh). Canna, împreună cu traducătorul său de la Moscova, au copiat pasaje întregi din romanul acestui autor şi le-au pus în Dimineaţa pe Nistru. Pînă la urmă a fost prins asupra faptului. Dar pentru ca să scape onorabil de această acuzare gravă, a hotărît să dea vina pe mine, zicînd că aş fi introdus eu aceste pasaje atunci cînd îi redactam cartea. Atît lui Canna cît şi celor de sus le era comod să dea vina pe un redactor mărunt, spălînd astfel onoarea unui „mare scriitor”. Canna era considerat pe atunci o figură foarte importantă în literatura moldovenească, iar ei trebuiau cumva să-i salveze cinstea. Puţin mai rămînea să mi se pună mie acest stigmat în folosul lui Canna. Dar eu nu m-am lăsat utilizat în halul acesta. Am citit atent primul roman al lui Canna, Mama, pe care nu l-am redactat eu, şi am găsit că şi acolo vreo două pagini au fost plagiate de această dată din Tihii Don al lui Şolohov. Cu aceasta m-am dus şi le-am arătat, dovedindu-le că Dimineaţa pe Nistru nu a fost prima tentativă a lui Canna de plagiat. Aşa am scăpat atunci de o pată de care nu ştiu cum m-aş fi descotorosit.

            Îmi pare foarte rău că acum cei care pe vremuri erau generaţia tinerilor scriitori au uitat cu desăvîrşire de mine şi de rolul pe care l-am avut în formarea lor literară. Druţă, Vangheli, Vasile Vasilache, dar şi poeţii Condrea, Grigore Vieru, Matcovschi, toţi treceau pe la mine şi-mi lăsau manuscrisele. Eu le citeam şi deşi făceam manuscrisele roşii de însemnări şi corectări, nu-i descurajam. Dimpotrivă, le puneam în valoare meritul, talentul, iar apoi le spuneam obiecţiile. Şi cu aceste observaţii, scriitorii începători puteau să-şi scrie operele de valoare. Druţă de exemplu nu a debutat dintr-o dată cu Frunze de dor. La început a scris multe povestioare despre colhozuri, tractorişti. Scria exact în maniera în care era învăţat de partid. La fel şi Vasilache şi ceilalţi. Iar eu îi învăţam, cu răbdare şi cu tact, că o adevărată literatură nu are prea multe în comun cu ideologia şi că trebuie să-şi curăţe talentul de această ideologie în care ei au crezut din capul locului. La început făceam aceste consultaţii la Uniunea scriitorilor în calitate de consultant literar, iar mai apoi tinerii scriitorii au început să vină la mine în particular, şi atunci vorbeam mult cu ei despre literatură, despre scrierile lor. Uite aşa, încetul cu încetul aceşti scriitori au început să scrie literatură adevărată. Mulţi dintre ei mi-au dedicat mie volumul, şi nu aşa după apariţie, ci chiar cu litere tipografice.

Despre acestea pot să-ţi spun multe, dar ceea ce se petrecea acolo sus nu ştiu, pentru că aproape nimic din ce se întîmpla acolo nu ajungea la noi. Noi puteam doar să facem presupuneri şi speculaţii. De fapt atunci existau două lumi care foarte rar se întrepătrundeau: lumea de sus, cea a Comitetului central, a KGB-ului şi a celorlalte organisme de stat, şi lumea noastră, a scriitorilor de rînd. Aceasta din urmă se împărţea şi ea pe cîteva paliere. Erau scriitorii mai în vîrstă: Bucov, Lupan, Delanu, Istru, Meniuc, sau din partea transnistrenilor Canna, Corneanu, I. D. Ceban. Apoi veneau cei din generaţia mea, cei care au venit după război: eu, Cosmescu, Busuioc, Levit... Şi în sfîrşit veneau scriitorii tineri pe atunci: Druţă, Ion C. Cobanu, Vasilache, Zadnipru, Vieru, Malarciuc. Scriitorii aceştia tineri, spre deosebire de cei vîrstnici şi noi, erau în întregime crescuţi în mediul acesta sovietic, au învăţat în şcoală sovietică, au văzut de la bun început colhozuri, au fost familiarizaţi de la bun început cu lozincile acestea comuniste, pe scurt: au crescut în lumea sovietică pe care noi nu am cunoscut-o nici pe departe înainte. Noi făcusem liceu românesc, armată românească, am crescut în valorile, în cultura şi în limba românească. În plus, am fost cumva forţaţi de circumstanţe să le îmbrăţişăm pe astea noi, sovietice, moldoveneşti. De aceea, noi n-am putut fi cu adevărat sinceri atunci cînd trebuia să facem literatură sovietică. La un moment dat, pe cînd terminam universitatea, m-am întrebat: oare chiar nu sînt în stare să scriu poezii ca ei? Şi am scris şi eu despre colhozuri, despre muncitorii care se duc vesel în grup la muncă, pentru a sluji ţării şi partidului, despre Moldova mîndră etc. Dar după vreo două luni de asemenea încercări, care mi-au fost publicate imediat de altfel, am avut un fel de intoxicaţie. Şi de atunci n-am mai putut scrie deloc. Pe cînd scriitorii tineri, venind cu toţii de la ţară, au fost în întregime produsul acestui regim sovietic. Ei au fost promovaţi stăruitor de acest regim, li s-au dat de toate – undeva au fost poate prea răsfăţaţi -, în schimbul de a scrie ceea ce li se recomanda de sus. Şi ei desigur că au făcut-o fără rezerve, pentru că altceva, altă literatură şi alte valori nu ştiau. Între aceste două lumi – cea a scriitorilor şi cea a conducerii – aproape că nu existau punţi de trecere. Deşi unii dintre scriitori ajungeau să circule de ambele părţi, cei mai mulţi rămîneau de o parte sau de alta. De fapt, mulţi din nivelul acesta de jos foloseau nivelul de sus (puterea) pentru a nimici nişte duşmani. Astfel, puterea servea deseori la înlăturarea adversarilor, acolo jos. Şi acest lucru a avut desigur un efect negativ asupra scriitorilor. 

Cimpoi spunea că eu n-am scris literatură pentru că n-am putut să scriu literatura care mi se cerea, preferînd să mă retrag în traducere, în munca de redactor, dar nu este pe deplin adevărat, pentru că au existat scriitori care au scris şi literatură pentru partid, dar au făcut şi literatură adevărată. Eu de fapt, am scris şi pentru mine, aveam pline sertarele de poezii, proze nepublicate. Mihail Dolgan a şi publicat acum vreo doi ani un volum cu versuri inedite de scriitorii moldoveni din perioada sovietică. Şi el începe cu mine în acest volum, mi-a publicat cîteva poezii pe care eu nu le-am editat la timpul lor. În una pornesc de la o imagine, cea a pistolului. Nu toţi au înţeles-o, deşi metafora era cît se poate de clară. Unul mă întreba chiar dacă nu am cumva un pistol acasă. L-am lăsat în pace să înţeleagă ce vrea. Eu de fapt am scris această poezie pentru apropiaţii mei, şi pentru fiecare din ei făcusem o versiune diferită. Pentru soţie o făcusem într-un fel, pentru un prieten o făceam în alt fel, pentru celălalt în al treilea fel, şi în fiecare schimbam cîte un cuvînt - două.

Nu s-a prea făcut în general literatură la noi după căderea regimului sovietic. De ce? Mai întîi, pentru că s-a încetat să se finanţeze literatura. Or nu poţi scrie opere de valoare în condiţiile în care nu ai cu ce trăi. Apoi, această libertate a dezbinat foarte mult lumea scriitorilor; scriitorii au încetat să se mai întîlnească, să-şi recite unul altuia versurile, să-şi citească unul altuia prozele.  Nu există un schimb adevărat de idei, de experienţe. Ne aflăm acum într-o mare criză a literaturii noastre şi, sincer să fiu, nu ştiu cînd vom ieşi din ea. Şi nu că nu am avea oameni talentaţi, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, avem foarte mulţi şi valoroşi oameni de cultură. Dar ei trebuie valorificaţi, stimulaţi.

 

 

---

[1] Traducere din rusă: „Ce ai spus? Te împotriveşti deciziei Comisiei de stat? Ei bine, atunci scrie aici cu mîna ta că nu eşti de acord cu decizia Comisiei de stat.”

[2] Petrea Darienco, poet moldovean de origine transnistreană.

[3] Ion D. Ceban, autorul unei „Gramatici ai limbii moldoveneşti” care a servit drept îndrumar lingvistic pînă la mijlocul anilor 1950. 

Crize globale, zvonuri locale

Masă rotundă editată în revista Punkt, nr. 24

De la o vreme se vorbeşte foarte mult în mass media occidentală despre aşa-zisa criză financiară globală. Şi în Moldova se abordează acest subiect, dar cu mai multă discreţie şi timiditate. Cînd am început să organizez masa rotundă pe tema crizei financiare, am încercat să invit şi un reprezentant al unei bănci importante de la noi. Spre surpriza mea, direcţia băncii respective ne-a refuzat dialogul cu unul din angajaţii săi, pe motiv că lucrurile ar merge mai bine ca niciodată şi că nu ar exista nici un motiv de a îngrijora clienţii. La fel şi guvernanţii, la început taciturni şi extrem de retraşi faţă de acest subiect, n-au prididit de la un moment cu încurajările că sistemul nostru economic şi financiar este mai pregătit ca oricînd să înfrunte orice fel de criză, fie ea şi globală, care oricum va ocoli cu grijă hotarele Moldovei. Mai nou şi analiştii economici s-au alăturat acestui cor de glasuri cristaline, dîndu-ne asigurări că „e criză, nu crizoi” şi că e globală, dar nu la noi. Fiind şcolit în sistemul sovietic şi învăţat să citesc noutăţile bune pe de-a îndoaselea, m-am întrebat care o fi oare adevărul şi cît de justificat îmi este somnul încă liniştit. Am adunat în grabă un consiliu de experţi, pentru a le cere sfatul şi părerea. Pînă la capătul dialogului de mai jos, veţi afla şi Dvs. dacă aveţi motive de îngrijorare sau ba.

Au participat: Veaceslav Negruţă (economist), Cornelia Grigoriţă (doctor în economie), Andrei Cuşco (doctor în istorie, lector Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”), Petru Negură (sociolog, moderator), Efros Nătăliţa (jurnalistă, moderator).



Petru Negură: V-am invitat pe voi toţi pentru a încerca să desluşim în ce măsură această criză financiară, care riscă să devină economică, ar putea să ne afecteze şi pe noi, locuitorii acestei ţări lipsite de greutate în plan global. O fi aşa cum încearcă să ne liniştească guvernanţii sau avem motive să ne îngrijorăm. Au mai fost crize mondiale şi în alte vremuri. Cum ne-am descurcat atunci?

Veaceslav Negruţă: Criza financiară actuală este adesea comparată cu cea din anii 1929-33. Merită totuşi să precizăm că „Marea depresie”, cum a fost numită criza economică din perioada interbelică, a fost generată de supraproducţie. Cea la care asistăm astăzi a fost provocată de criza creditelor ipotecare.

Andrei Cuşco: Criza de astăzi poate fi mai degrabă comparată cu cea din 1873, la baza căreia au fost tot creditele ipotecare, operaţii financiare care se practicau şi în acea vreme în societăţile franceză şi engleză. Anume creditele pentru construcţia edificiilor monumentale...

V.N.: ... Dar şi cele folosite în construcţia căilor ferate, în ramura metalurgică şi în construcţia minieră.

A.C: Da, adică ramurile industriale de bază în epoca respectivă. Dar totuşi toate au început de la acel „balon” al împrumuturilor pentru construcţii. Era epoca în care s-au pus bazele arhitecturii londoneze şi pariziene moderne.

P.N: De fapt, în ce măsură aceste comparaţii cu epoci mai îndepărtate ne ajută să înţelegem mai bine criza care astăzi ne-a căzut peste capete şi poate cum ne-ar ajuta să şi ieşim din ea? Pentru că sperăm cu toţii să ne afecteze cît mai puţin.

V.N: Pe noi criza financiară mondială deocamdată nu ne afectează direct. Ea în schimb a început să bată din plin în ţările mai dezvoltate. Iată, de exemplu, nişte prieteni de-ai mei din Canada, stabiliţi acolo de ceva vreme, îşi fac deja bagajele de întoarcere. Au început să simtă pe pielea lor efectele faimoasei crize: cheltuielile de întreţinere cresc, salariile nu mai sînt cele care au fost şi e tot mai greu să iei un credit de la bancă... Iar întoarcerea moldovenilor din străinătate ar putea genera rapid o criză de proporţii şi la noi.

Cornelia Grigoriţă: Băncile din SUA încep să-şi schimbe politica de creditare. Dacă pînă acum era de ajuns să prezinţi un act de identitate şi să completezi un chestionar, acum lucrurile au devenit mult mai complicate. Băncile se asigură astfel că banii vor fi ulterior rambursaţi, verifică capacitatea financiară a clientului, lucru care anterior era deseori trecut cu vederea.

V.N.: Băncile europene au fost mult mai precaute în acest sens, fapt pentru care şi riscul de falimentare a acestora este astăzi mult mai redus comparativ cu cele americane.

C.G.: În SUA, consecinţele crizei financiare americane se manifestă şi prin concedieri masive, aşa cum o atestă numeroase publicaţii. Băncile europene care ar putea fi azi în pericol de instabilitate sînt cele care au colaborat cel mai mult în plan financiar cu sistemul bancar de peste ocean. Multe din băncile americane investiţionale au reprezentanţe pe pieţele financiare europene şi anume acestea au avut de suferit în primul rînd.

P.N.: Vedem că Europa e diferită de America, iar Modova e deosebită de ambele. Ce s-ar putea întîmpla cu sistemul bancar de la noi, chiar dacă acest sistem ar fi la noi mic şi slab?

V.N.: Avem o piaţă financiară subdezvoltată, în care predomină sistemul bancar şi o piaţă de capital aproape inexistentă. În ceea ce priveşte piaţa creditelor ipotecare, nu avem decît nişte elemente ale acesteia, or credite ipotecare clasice, ca acele din occident, practic nu există. Abia anul acesta s-a adoptat o lege cu privire la ipotecă. Aceasta ne poate da o speranţă că sistemul financiar din Moldova nu va fi afectat la modul direct de criza mondială. Dar criza ipotecară globală ar putea degenera într-o criză economică generală, lucru pe care deja îl putem observa pe pieţele europene. Aceasta poate duce la încetinirea ritmurilor de creştere economică şi la dezechilibrarea diferitor ramuri ale economiei reale, precum construcţia şi serviciile hoteliere. Acestea sînt ramurile în care sînt angajaţi cei mai mulţi moldoveni.

Nătăliţa Efros: Şi aceasta i-ar putea determina să se întoarcă acasă. Ar trebui să ne temem de asta sau să ne bucurăm?

V.N: Criza va provoca disponibilizări în masă, reduceri de salarii... Astfel moldovenii vor fi forţaţi să aleagă între cerşitul în străinătate sau întoarcerea acasă. Dacă vor decide să se întoarcă, fluxul de bani pe care îi trimiteau pînă acum acasă, aşa zisele remitenţe, va înceta să mai hrănească bugetul ţării ca pînă acum. Ceea ce va duce la deprecierea leului şi va provoca scăderea puterii de cumpărare a populaţiei şi va genera o inflaţie exorbitantă.

P.N: Criza actuală are vreo legătură cu cea din 1998?

C.G: Criza din 1998, care a afectat cel mai mult Rusia şi ţările din vecinătatea ei, inclusiv Moldova, a fost generată de instabilitatea de pe piaţa de capital.

V.N: Respectiv, noi fiind parteneri de afaceri direcţi cu Federaţia Rusă, am fost afectaţi în mod inevitabil. Atunci se blocase exporturile, s-a depreciat leul şi a sărăcit omul de rînd. Haosul economic din Rusia a afectat economia noastră mică. Căci atunci cînd un peşte mare dă din coadă îl loveşte pe cel mai mic şi îl face praf. Ceea ce s-a şi întîmplat cu Moldova. Totuşi, protecţionismul operat parţial de stat ne-a scăpat de o criză de proporţii. De exemplu, nu am avut nici o bancă declarată falită din cauza crizei de atunci, iar statul şi-a onorat datoria faţă de deţinătorii de hîrtii de valoare de stat, atît locali cît şi străini..

P.N: Ce s-ar putea întîmpla astăzi cu băncile din RM care au la bază capital străin?

V.N: Cîtă vreme banca mamă o duce bine, filiala va trăi şi ea bine. În această criză, riscul cel mai mare pentru Moldova este lipsa de informare şi comunicare care, în mod paradoxal, ar putea nelinişti populaţia. Or în acest caz nimic nu e mai rău decît panica.

P.N: Pe mine mă enervează grozav cînd oficialii ne iau drept copii sau proşti şi ne povestesc poveşti cu zîne despre criză, fără să ne dea o explicaţie credibilă şi matură.

C.G: Pe de altă parte, dacă ei ar declara că în ţară ar exista probleme, problemele reale nu vor întîrzia să ia proporţii.

V.N: Şi totuşi oamenii au nevoie de explicaţii, au nevoie să ştie mai mult decît că „totul e bine, sub control”. Există momente şi mai instabile pe care totuşi cetăţenii unui stat ar fi îndreptăţiţi să le cunoască, tocmai pentru a putea face faţă şi eventual a participa la prevenirea lor.

N.E.: Poate nişte declaraţii mai clare ar pune capăt dialogurilor de mahala, unde peste tot se vorbeşte despre criză, se fac pronosticuri mai mult sau mai puţin alarmiste, chiar dacă factorii de decizie continuă să ne asigure că totul e bine şi că aşa zisa criză economică este hăt departe de hotarele noastre.

PN: Bine, care este deci realitatea? Ce pericol îl paşte pe omul nostru în urma acestei crize de care chipurile n-am avea nici un motiv să ne temem?

V.N: Primul efect care ar putea să-l resimtă ţara noastră ar fi problema exportului. Ceea ce ar putea duce la un surplus pe piaţa internă şi respectiv, ruinarea producătorului autohton.

P.N: Şi atunci în ce măsură intervenţia statului ar fi justificată?

C.G: Da, e o politică absolut necesară, aplicată astăzi în mai toate ţările lumii afectate de criza financiară, care la noi întîrzie însă să fie adoptată.

V.N: Cît timp nu există un fond de rezervă, de stabilizare asigurat de stat, nu ştim ce se va întîmpla de acum încolo. În SUA au fost deja alocate 700 mlrd dolari pentru garantarea sistemului bancar. La fel şi în alte ţări dezvoltate.

C.G: În ţările dezvoltate, există fonduri de asigurare a depozitelor, care în caz de insolvabilitate a băncilor, asigură restituirea mijloacelor deponenţilor. Noi şi la acest capitol sîntem restanţieri. Legea cu privirea la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, care a intrat în vigoare abia în iulie 2004, garantează fiecare deponent, indiferent de numărul şi valoarea depozitelor, în limita plafonului de 4500 lei fiecare. În ultimii 4 ani a crescut considerabil volumul depunerilor la băncile din ţară, şi desigur s-a majorat considerabil şi numărul deponenţilor care deţin cel puţin pînă la 50.000 lei. În acest context ar fi binevenit ca Banca Naţională să întreprindă măsuri care ar contribui la majorarea plafonului de garantare, în scopul asigurării depozitelor în cazul confruntării problemelor de insolvabilitate a sistemului bancar local.

PN: Ca de obicei, vă invit să formulaţi pronosticuri, optimiste sau pesimiste: ce ne aşteaptă în viitorul previzibil?

V.N: Eu sînt optimist, întrucît am încredere în capacitatea noastră a tuturor de a face faţă crizei, dar aş vrea ca şi guvernanţii să transmită mesaje mai clare şi oneste cetăţenilor noştri, pentru ca aceştia să nu se simtă înşelaţi. Mi-aş dori ca moldovenii noştri să se întoarcă acasă cît mai repede, dar sper ca aceasta să nu genereze probleme economice grave. Pînă la urmă, sper că această criză va încuraja economia RM să pătrundă pe noi pieţe de desfacere.

A.C: Sper că lucrurile vor merge mai bine de astă dată, pentru că guvernele occidentale au învăţat lecţia istoriei pentru a da semnale şi a găsi soluţii la timp.

C.G. Am convingerea că noi sîntem mai putenici şi mai rezistenţi decît occidentalii din punct de vedere psihologic. Occidentalii au fost învăţaţi să trăiască mereu în siguranţă şi bunăstare, de aceea criza actuală îi sperie atît de tare. Noi fiind o ţară în bătaia tuturor vînturilor, am devenit oarecum imuni şi ne „descurcăm” mai uşor în situaţii de criză.

Sens / Contrasens. Homosexualitatea: o sexualitate alternativă?

Participanţi la masa rotundă: Sergiu T. Popescu (masterand în ştiinţe cognitive, Paris), Sanda (translatoare), Natalia Ursu (coordonator de programe pentru dezvoltare regională GenderDoc-M), Veaceslav M. (asistent de programe pentru sănătate GenderDoc-M), Dana Cotici (coordonator pentru programul de „lobby & advocacy”, GenderDoc-M), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, nr. 22)

Text de : Petru Negură şi Nătăliţa Efros
Pentru prima dată am avut revelaţia homosexualităţii la Paris, în Marais, reputatul cartier al gay-lor şi lesbienelor din capitala franceză. Aici se plimb perechi de bărbaţi, ţinîndu-se de mîini cu nonşalanţă sau afişînd cu o ostentaţie „patriotică” un legănat ne-masculin de coapse. Pînă atunci, auzisem de homosexuali doar în limbajul de cartier prin vocabule de genul „pidaras” sau „petuh” şi despre care ştiam că se întîlnesc mai ales prin închisori sau alte „instituţii închise”. Altfel, în cotidianul meu aceste persoane, pe care le percepeam ca fiind cvasi-monstruoase, erau perfect inexistente. A doua revelaţie în legătură cu homosexualii am avut-o atunci cînd unul din bunii mei prieteni s-a declarat nitam-nisam gay, într-un ton în care mă făcea să înţeleg că mă priveşte dacă îl accept aşa cum este sau nu. Pe atunci prietenul meu trecea printr-o perioadă grea, care în jargonul „minoritarilor sexuali” este numită „coming out” - un fel de „rit de iniţiere” în care aceştia îşi declară apropiaţilor şi părinţilor identitatea lor sexuală. De atunci n-am mai putut trece cu privirea asupra realităţii acestui fenomen. Din întîlnirile repetate cu acest prieten, am încercat curios să cunosc mai mult despre ce simte, cum se confruntă cu privirea şi vorbirea celorlalţi. Peste ani de zile, acum cîteva săptămîni, unul din reportajele de la ştirile Pro TV arăta un autobuz plin cu vreo 70 de homosexuali, înconjurat de o mulţime ceva mai numeroasă de, zice-se, creştini şi veterani ai războiului de pe Nistru. Calmul gay-lor şi lesbienelor din autobuz contrasta flagrant cu excitaţia creştinilor din afara lui, care la început păreau că vor să strămute autobuzul de-a întregul, iar apoi se înghesuiau, se pare, să pătrundă cu orice preţ în interiorul lui pentru a se confrunta pieptiş cu „dezmăţaţii”. Atunci am avut a treia revelaţie, cea a urii omului nostru - a bunului creştin şi a gospodarului neaoş - faţă de aproapele lor diferit de ei înşişi, care le contrazice ideea lor despre om, bărbat sau femeie. Majoritatea ar prefera nici să nu audă de homosexuali, chiar şi cu preţul nimicirii lor fizice (vezi ancheta făcută de N. Efros), sau, cu ceva mai multă mărinimie, să-i ştie izolaţi într-un ghetou invizibil. Prin dialogul care urmează vă propunem să ieşim din ghetoul mental în care ne izolăm noi înşine printr-o necunoaştere complice, aflînd mai multe despre ce sînt şi ce simt homosexualii, lesbienele, transgenderii, şi asta chiar din prima sursă, din gurile celor „păţiţi” ei înşişi. Iar dacă reuşim să-i înţelegem, nu riscăm să ne contaminăm decît, poate, de ceva mai multă omenie.

Petru Negură: Această problemă a reapărut recent în aer o dată cu gay-pride-ul eşuat din centrul oraşului acum vreo două săptămîni şi cu campania de semnături strînse în oraş împotriva homosexualilor. Dar odată ce se vorbeşte despre această „problemă”, mi-am zis că am putea contribui la clarificarea ei. Am putea încerca, confruntîndu-ne părerile, să înţelegem mai bine cine sînt homosexualii, lesbienele, transgenderii şi toţi ceilalţi pe care eu la început i-am inclus sub categoria creată expres de „sexualităţi alternative”, probabil influenţat de discursul dominant pe care îl vehiculez. O categorie cu care Sergiu pare că nu este de acord. De ce?

Sergiu T. Popescu: După mine, sexualitatea nu poate fi alternativă; ea este sexualitate pur şi simplu. Ar fi mai potrivit să vorbim despre manifestări sau forme diverse ale aceleiaşi sexualităţi.

Natalia Ursu: De fapt sexualitatea este ceva mult mai complex, ea include în sine mai multe aspecte: sexul biologic, identitatea sexuală, orientarea sexuală. Toţi aceşti parametri formează, împreună şi în măsuri variabile de la caz la caz, personalitatea noastră în toată plinătatea ei. Una este să te naşti cu un anumit sex, alta este de ce gen te simţi şi alta ce preferinţe sexuale ai. Dar nu există neapărat o potrivire perfectă între aceşti trei parametri.

P.N.: Aceasta ar însemna că identitatea noastră sexuală nu depinde neapărat de sexul nostru biologic şi că, pînă la urmă, societatea sau familia sau şcoala ne educă să fim bărbaţi sau femei?

Sanda: În ceea ce priveşte persoanele transsexuale, acestea se nasc cu un sex biologic bine determinat, dar sub influenţa unor particularităţi la nivel hormonal se modifică identitatea sexuală. Eu m-am născut un băieţel absolut normal, dar de la cea mai fragedă vîrstă am avut comportamentul unei fetiţe: primele mele jucării au fost păpuşile, sora mea a fost pentru mine un model de comportament, iar fetele de la grădiniţă, apoi cele de la şcoală, mi-au fost cele mai bune prietene. Părinţii mei au crezut că aceasta e doar o manifestare a copilăriei care va fi depăşită odată cu maturitatea; femeia din mine însă s-a maturizat şi ea pe parcurs. La început am încercat să mă ascund sub masca identităţii mele biologice, dar cu timpul a devenit tot mai greu. Mă deghizam sub chipul unui bărbat, dar în interior continuam să fiu femeie. Luptam cu mine însumi pentru a nu fi marginalizată de societate. Lupta era acerbă şi chinuitoare. Până la vîrsta de 30 ani am făcut tentative susţinute de a mă regăsi în pielea unui bărbat normal, dar n-am reuşit pentru că simţeam că trăiesc viaţa altcuiva. În cazul meu nu este vorba de factori educaţionali sau de anumite modele „nesănătoase”, căci m-am născut într-o familie absolut „normală”, cu părinţi heterosexuali, care s-au străduit să-mi dea cea mai bună educaţie; am învăţat foarte bine la şcoală, am făcut facultate, dar nu a depins de asta.

Nătăliţa Efros: Cum au acceptat părinţii tăi acestă realitate şi mai ales decizia de a te transforma?

S.: Au avut o reacţie foarte bolnăvicioasă. Mama n-a încetat să spere că voi putea să mă resemnez şi să adopt un stil „normal” de viaţă, iar tatăl meu nu mai este în viaţă şi n-a apucat să vadă transformarea. Din păcate mai există şi astăzi rezerve în relaţia mea cu mama, chiar dacă ea a încercat să accepte şi să se obişuniască cu ideea. Abia la 30 de ani am avut curajul de a începe acel proces anevoios de transformare şi l-am realizat fără supravegherea medicilor, pentru că la acest capitol Moldova este într-un punct mort. Totul a pornit de la faptul că mă măcina permanent problema identităţii mele sexuale. Am încercat să-mi ocup timpul cu munca, cu cariera mea profesională, dar acel gol interior îmi pereclita necontenit personalitatea. Aşa am hotărît să pornesc procesul de modificare a sexului, un proces dramatic care nu le reuşeşte tuturor, or nu toate corpurile acceptă tratamentul hormonal şi mai ales nu întotdeauna se obţine rezultatul scontat. Este o schimbare dramatică care te pune în faţa unui alt început. Norocul meu este că schimbarea s-a produs iar eu nu mă mai simt penibil ca înainte. Acum sînt o femeie normală şi mă ambiţionez să duc o viaţă normală. Înainte mă simţeam defectă, aveam un complex teribil şi mă simţeam mereu nesigură. Acum însă mă simt în pielea mea. De 7 ani sînt ceea ce mi-am dorit. Adevărul este că privind în urmă mă sperii de curajul pe care l-am avut şi nu sînt sigură că dacă ar fi s-o iau de la capăt aş avea la fel de multă tărie să o fac.

P.N.: Homosexualilor probabil le este mult mai lesne să trecă prin astfel de travalii, datorate în primul rînd de faptul că societatea nu tot timpul îi acceptă aşa cum sînt. Dar cel puţin ei nu sînt obligaţi să-şi afişeze identitatea şi orientarea lor sexuală. Mă adresez în principal lui Sergiu şi lui Slavic: când v-aţi perceput pentru prima dată identitatea sexuală pe care o aveţi şi apoi cum aţi reuşit să vă integraţi într-un grup?

S.P.: Pentru mine a fost mai uşor pentru că am plecat în Franţa de mai mult timp. Locuiesc la Paris, unde acest subiect nu mai este unul tabu. Primii mei paşi a fost să mă informez despre ceea ce mi se întâmplă. Am citit cărţi în care am descoperit că au existat personalităţi notorii în cultură, filozofie, istorie, ştiinţe, care au fost gay. Am înţeles faptul că nu fac parte din „normă”, deşi astăzi sînt dispus să pun la îndoială ceea înţelegem prin „normă”. Or pentru mine sexualitatea şi felul în care oamenii îşi identifică propria lor sexualitate nu ar trebui să fie normative (şi deci represive).

P.N.: Ai fost uşor acceptat de cei din jur? A trebuit să-ţi schimbi mediul de prieteni sau ai încercat să-i „educi” pe cei vechi?

S.P.: De la bun început am acumulat argumente de ordin medical, psihologic, moral, istoric în favoarea mea. Cu cei care nu m-au acceptat aşa cum sînt am întrerupt relaţiile. A fi gay pentru mine este mai mult decât o preferinţă sau o identitate sexuală. Iar dacă cineva nu-mi acceptă identitatea mea gay, înseamnă că nu mă acceptă deloc.

N.E.: Cum ai fost totuşi acceptat de părinţi? Căci în cazul lor e greu să zici că dacă nu te acceptă aşa cum eşti, nu-ţi pasă?

S.P: M-au acceptat în aparenţă, dar au continuat mereu să spere şi să-mi dea sfaturi pentru a deveni „normal”, să mă căsătoresc, iar unele rude mi-au sugerat chiar să fac dacă trebuie şi nişte tratamente pentru asta.

P.N.: Dar ţie oricum îţi este mai uşor să fii gay la Paris, decît lui Slavic în Moldova, care e nevoit să înfrunte zilnic ostilitatea societăţii. Slavic, cum te împaci cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre homosexuali?

V.M: Eu îmi aleg oamenii cu care comunic şi mai ales cărora le destăinui identitatea mea sexuală. Eu vin dintr-o localitate rurală şi sînt al cincilea copil în familie, unde am primit aceeaşi educaţie ca şi toţi fraţii mei. Totuşi, din copilărie am dat preferinţă păpuşilor, deseori mă deghizam în hainele şi pantofii mamei, iar la 14 ani, cînd am avut primele mele vise erotice, eroii lor au fost bărbaţi. Îmi era greu să înţeleg de ce mi se întâmplă acest lucru, pentru că nu ştiam ce înseamnă toate acestea. Nu aveam surse de informaţie suficiente, iar despre homosexualitate auzeam doar păreri negative. Am început să lupt cu mine însumi, am încercat chiar să am iubite fete, dar în zadar. Am încercat să fac parte din normă, să mă conformez cu corpul meu biologic şi cu ideea pe care şi-o fac oamenii despre el. Odată venit la Chişinău, la colegiu mi-a fost şi mai greu; trebuia să mimez bărbăţia şi să ascund privirile care uneori mă trădau. Asta pînă în momentul în care am intrat în comunitatea gay, mi-am făcut un iubit şi am înţeles că pot să trăiesc aşa cum sînt fără să mă mint pe mine însumi. A trebuit desigur să vorbesc şi cu părinţii. Mama a aflat prima despre acest lucru. Iniţial a fost şocată, mi-a cerut să redevin „normal”, iar într-un final s-a împăcat cu ideea. Tot ea m-a ajutat să le mărturisesc şi fraţilor mei. La început ei mi-au interzis să mărturisesc cuiva din străini acest lucru. Abia după ce unul dintre ei a plecat la muncă în străinătate, mi-a trimis o scrisoare, în care m-a rugat să-l iert şi să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred, să fiu ceea ce sînt fără să-mi fie frică. M-a emoţionat foarte mult această scrisoare.

N.E.: Au fost momente în care te-ai simţit marginalizat sau maltratat de societate pentru că eşti gay?

V.M: Am fost maltratat de poliţie. Eram într-un loc tradiţional de întâlnire a gay-lor, cînd am fost arestat de poliţie şi am fost ameninţat că voi trece prin cele mai groaznice chinuri, că voi fi bătut şi că mă voi sătura de... iubire bărbătească. Mi s-a confiscat telefonul mobil fără vreo explicaţie, iar pentru a-l recupera trebuia să achit o sumă de bani. Atunci chiar mi-a fost frică de ce ar fi putut să mi se întâmple, aşa că l-am anunţat pe preşedintele GenderDoc-M. Cu susţinerea lui şi a organizaţiei i-am declarat la poliţie pe cei care m-au maltratat şi şantajat, deşi mi-a fost greu s-o fac, pentru că a trebuit să recunosc public că sînt gay. Aceşti poliţişti au fost pedepsiţi pe cale administrativă şi eliberaţi din funcţie pe un termen de doi ani, fiind obligaţi să-mi plătească şi o recompensă. Eu i-am iertat. Totuşi, din cauza acestui incident eu mi-am pierdut slujba, care era atunci unica mea sursă de existenţă.

N.E.: Astăzi te simţi integrat în societate?

V.M.: Da, mă simt integrat: în primul rînd mi-am găsit un nou cerc de prieteni prin intermediul GenderDoc-M. E drept că în satul meu de baştină încă mai ascund faptul că sînt gay. Mă bucur totuşi enorm că familia m-a acceptat.

N.E.: Îţi alegi prietenii din comunitatea homosexualilor sau asta nu contează neapărat pentru tine?

V.M.: Am şi prieteni heterosexuali, pe care mi-i aleg pentru că împart cu mine anumite interese. Evident că cei care ştiu că sînt gay şi mă acceptă ca atare sînt de un anumit nivel intelectual şi cultural. Dar nici pe cei care nu mă acceptă nu mă supăr. Dacă mă judecă, este pentru că nu sînt bine informaţi, iar asta e problema lor.

S.: Cît priveşte chestiunea integrării, eu am fost o persoană publică pînă la transformare, am activat mai mulţi ani în calitate de profesor. La un moment dat, cînd am început tratamentul, a început să se zvonească că în viaţa mea se produc anumite schimbări. Mulţi s-au îndepărtat de mine, unii m-au judecat, alţii însă m-au acceptat aşa cum am devenit. Multe dintre prietenele mele nu îşi mai imaginează că aş fi putut să fiu vreodată bărbat. Iar unele dintre relaţiile întrerupte odinioară tind să se refacă, pentru că o prietenie adevărată nu este motivată de identitatea sexuală, ci este o legătură de suflet.

N.U.: Cei care îşi afişează identitatea sexuală sînt oameni care au curajul să fie fericiţi. Îmaginaţi-vă cîţi sînt acei care trăiesc o viaţă dublă, fiindu-le frică să se declare cine sînt. Noi mergem deseori în localităţi în care oamenii sînt foarte intoleranţi şi chiar speriaţi cînd le vorbim despre homosexuali, lesbiene, transsexuali... De parcă le-am băga ace în urechi.

V.M.: Eu sînt sigur că fiecare dintre noi are cel puţin un om în cercul nostru de prieteni sau cunoştinţe care este gay sau lesbiană, dar fiindcă despre acest subiect nu se discută decît în termeni foarte urîţi, aceştia rămân în umbră, constrînşi fiind să-şi trăiască viaţa dublu.

N.E.: Sanda, în urma transformărilor pe care le-ai suportat, ai simţit şi modificări la nivel emoţional, spre exemplu ţi-a apărut poate instinctul matern?

S.: Da, mai ales în ultimii doi ani acest lucru devine tot mai accentuat. Îmi doresc foarte mult să am şi eu un copil şi sper ca acest lucru să se întâmple cît de curând.

P.N.: Aş vrea să vorbim puţin în continuare despre identitatea sexuală. Spre exemplu, fiind homosexuali, continuaţi să vă simţiţi bărbaţi?

V.M.: Eu mă simt bărbat. Am maniere bărbăteşti, iar în plan social asta mă strădui să şi fiu, un bărbat ca oarecare altul.

S.P.: Eu mi-am acceptat partea de feminitate din mine, continuînd totuşi să fiu bărbat. În fiecare din noi există deopotrivă o parte feminină şi alta masculină cu care jonglăm pe parcursul vieţii. Mă irită expresia „fii bărbat!” Împărtăşim adesea un set de idei false despre ce înseamnă să fii bărbat, din care excludem emoţiile, sensibilitatea.

S.: Iar eu simt în mine o parte de masculinitate care uneori iese la suprafaţă prin voinţa sau caracterul uneori tranşant şi categoric pe care îl manifest. De multe ori mă surprind că manifest o ambiţie tipic masculină.

P.N.: Poate că aceste trăsături sînt general umane, iar faptul că ele au fost atribuite unuia sau altui sex nu este decît efectul unei conjuncturi sociale şi culturale; mă refer la ceea ce Pierre Bourdieu a numit „dominaţia masculină”. Acum, ca la sfîrşit, să ne imaginăm că avem posibilitatea să le spunem ceva tinerilor creştini care strîng semnături în oraş împotriva homosexualilor. Ce le mesaj le-aţi transmite?

V.M.: Aş vrea să le spun că oameni sîntem cu toţii şi că nu vreau să fiu discriminat pentru faptul că sînt gay.

S.P.: Trăim într-un stat liber şi fiecare individ are dreptul să-şi manifeste opţiunea pe care o are şi nu trebuie atacat atîta timp cât nu deranjează pe nimeni. În Occident biserica a devenit mult mai tolerantă faţă de „minorităţile sexuale”; la noi şi în alte părţi religiozitatea se manifestă într-o formă negativă şi adesea agresivă. Ne putem întreba ce fel de creştini sînt aceştia, în ce fel înţeleg ei să-şi iubească aproapele lor.

N.E.: În momentul în care realizam pe stradă sondajul în privinţa homosexualilor, am rămas stupefiată de faptul că nu am întîlnit aproape deloc păreri pozitive sau cel puţin tolerante cu privire la homosexualitate. Şi totuşi m-a impresionat mult părerea unei femei care mi-a mărturisit că nu are nimic împotriva acestor oameni, ba mai mult, a afirmat că iubirea lor nu naşte păcate şi crime, pe care le săvîrşeşte iubirea heterosexuală, prin avorturi.

D.C.: Adevărul este că homosexualii îşi planifică minuţios copii, care la ei apar de fiecare dată la „momentul potrivit”, atunci când ambii parteneri şi-l doresc şi se simt pregătiţi pentru asta. Altceva e că în foarte puţine locuri de pe glob homosexualii sau lesbienele au posibilitatea să adopte copii în mod legal.

V.M.: Într-o familie de homosexuali sau transsexuali copilul este înconjurat de multă iubire, i se oferă mai multă atenţie, ceea ce nu este tot timpul cazul în familiile „tradiţionale”.

S.P: Copilul este perceput adesea de heterosexuali ca o obligaţie, ceva ce trebuie făcut pentru a fi „în rînd cu lumea”. Pentru mine nu contează dacă copilul pe care îl voi avea îmi va aparţine biologic, important este să fie un copil fericit.

N.E.: Dar ce fel de identitate sexuală va avea copilul care va creşte într-un cuplu de orientare „netradiţională”?

S.P.: S-au făcut studii serioase pe acest subiect care au demonstrat că procentul copiilor crescuţi în cupluri homosexuale nu depăşeşte proporţia globală în această privinţă.

D.C.: Identitatea sexuală a copilului nu va avea cu siguranţă nici o importanţă pentru mine. Eu de exemplu îi voi da un nume neutru din punct de vedere sexual, care să-i permită să-şi definească singur propria-i identitate.

N.U: Pentru mine nu va conta identitatea sexuală a copilului, eu îl voi iubi oricum. Dar nu mi-aş dori ca copilul meu să fie homosexual în Moldova. Cred că în acest caz l-aş scoate urgent din ţară. La noi lumea nu e deloc pregătită să-i accepte şi să-i ajute pe homosexuali şi pe celelalte „minorităţi” să se integreze.

Sondaj despre homosexualitate în Moldova

(realizat de Nătăliţa Efros, pe un eşantion aleatoriu de 9 persoane)

Publicat în Punkt, nr. 22

Întrebări:
Ce părere aveţi despre homosexuali, transsexuali şi bisexuali?
Ce atitudine trebuie să luăm faţă de ei?

Mihai, 43 ani, şofer troleibuz

Asta e o nebunie luată de la televizor, că daca ar exista o lege care să interzică filme cu prostii din astea, atunci nu am avea aşa abateri. Şi în ziare scriu tare multe prostii, iar tinerii învaţă şi respectiv practică aceste lucruri, nici nu vreau să le zic pe nume.

Stiţi, o bătaie la timp nu strică...ar fi trebuit să fie bătuţi la vreme de părinţii lor.

Galina, 48 ani, profesoară

În vremea cînd am crescut eu, nu se auzeau despre astfel de anomalii, fie că nu erau, fie erau camufltate de epoca comunismului. Ştiu foarte bine că literatura atestă astfel de cazuri încă din secolul XIV, dar cu siguranţă aceştia sunt oameni bolnavi.

Atitudinea faţă de ei nu trebuie să fie ostilă, or se stie că astfel am putea trezi supărarea şi răzbunarea lor, dar totodată, nu trebuie să le dăm spaţiu liber de manifestare, pentru ca să nu răspândim asemenea manifestări bolnave.

Olga, 23 ani, studentă (rusofonă)

Nu cred nimic despre ei, e viaţa lor, pot să facă ce vor; atîta timp cît nu mă deranjează, nu am nimic cu ei.

Nu am nici o atitudine, nu îmi pasă de ei, eu îmi trăiesc viaţa mea.

Irina, 17 ani, elevă, voluntar

Ei sunt oameni ca şi noi, avem aceleaşi drepturi şi obligaţii, iar dacă ei nu sfidează Constituţia şi alte legi nu avem ce să ne luăm de ei; eu am o prietenă care e lesbi şi e ok, ne împăcăm foarte bine chiar dacă eu sunt de orientare tradiţională.

Trebuie să le fim prieteni, mai ales dacă vrem să ne integrăm în Uniunea Europeană, acolo nu o să ne primească dacă o să fim rasişti.


Ina, 43 ani, manager de vînzări

Chiar dacă soţul meu îi urăşte, eu nu am numic împotriva lor. Nu e vina lor, este o greşeală a naturii prin care unii primesc mai multi hormoni, fie masculini, fie feminini, decât trebuie.

O atitudine loială, poate indiferentă, doar ei nu fac nimic rău, iar ceea ce s-a întîmplat recent la Chişinău, în timpul demonstraţiilor homosexualilor, este o dovadă că Moldova nu e pregătită să se alinieze la ţările democratice.

Sergiu, student, 21 ani

Nu am nici o părere, e treaba lor, e alegerea pe care au facut-o şi pentru care sînt pedepsiţi de societate.

Trebuie să avem o atitudine tolerantă atîta timp cît ei nu sînt incomozi, dar odată ce fac demonstraţii trebuie nimiciţi, pentru că ei dau un model prost tinerii generaţii.

Natalia, 33 ani, jurist

Sînt nişte abateri de la normal care trebuie înlăturate, dar nu scoase în piaţa mare la demonstraţie.

Din punct de vedere juridic ei sunt acceptaţi la un nivel cu ceilalţi, dar privind omeneşte la ei şi problema lor, atunci trebuie să încercăm să-i ajutăm, ceea ce se întîmplă cu ei este o boală.

Ilinca, 15 ani, eleva

Nu ştiu ce să cred, este o nebunie a oamenilor fără treabă. Am citit că bolile acestea au început în mănăstiri, aşa că începe totul de la plictiseală; homosexualii sunt nişte plictisiţi de viaţă.

Nu trebuie să le acordăm prea multă atenţie, în caz contrar îi facem să se simtă importanţi.

Eduard, 28 ani, operator PC

Oameni care nu ştiu ce să mai facă din viaţa lor, homosexualii sunt nesatisfăcuţi de capacităţile lor sexuale şi respectiv apucă o cale a păcatului.

Ei trebuie spitalizaţi într-o clinică psihiatrică şi supravegheaţi de specialişti.

Cercurile vicioase ale sărăciei (masă rotundă)

Participanţi: Veaceslav Negruţă (economist), Răzvan Dumitru (doctorand în antropologie socială), Iulian Ciocan (scriitor, jurnalist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

(Publicat în Punkt, N°20)

Am numit tema acestei mese rotunde „Cercurile vicioase ale sărăciei” pentru că, aşa cum s-a observat, există nişte procese – de ordin social, cultural, economic – care apar ca o consecinţă a precarităţii unei populaţii şi care, în acelaşi timp, împiedică această populaţie (o familie, o comunitate sau o ţară întreagă) să iasă din sărăcie. Astfel, o familie cu un buget redus va avea tendinţa să investească mai puţin în şcolarizarea copiilor (decît familiile „bogate”). Aceşti copii subşcolarizaţi, odată deveniţi adulţi, vor umple rîndurile muncitorilor necalificaţi şi prost plătiţi... Perioadele de tranziţie şi de incertitudine, prin care trece şi ţara noastră, sînt în mod special dispuse să dea naştere la asemenea mecanisme generatoare de sărăcie şi care nu fac decît să o prelungească, asemeni şarpelui care-şi muşcă propria coadă. Am putea încerca să vedem care sînt cauzele şi efectele care, rînd pe rînd, produc sărăcie şi, totodată, conduc la proliferarea şi aprofundarea ei. Una din aceste cauze / efecte ale sărăciei este căderea stării de spirit generale a populaţiei. După cum arată unele studii recente, populaţia din R. Moldova nu pare să vadă „luminiţa la capătul tunelului”. O întrezăriţi poate voi?

„Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb”

VN: Sărăcia este un fenomen complex. Săraci nu sînt doar acei care nu au bani, ci şi acei care nu au acces la nişte servicii elementare: apă curentă, gaz, infrastructură, transport ş. a. m. d. Nişte lipsuri care în alte ţări au fost demult rezolvate. În acelaşi timp, la noi vreo 70% din populaţie sînt proprietari. Oamenii, mai ales cei de la sate, au terenuri de pămînt, case, unii chiar şi maşini. Totodată mulţi dintre ei se numără printre săraci, dacă nu se ia în consideraţie decît indicele venitului oficial. Or moldovenii nu trăiesc doar din salarii.

PN: Dar salariul nu este singurul indicator care se ia în consideraţie la calculul sărăciei. Mai este şi consumul.

VN: Dacă ne uităm la structura Produsului Intern Brut (PIB), consumul depăşeşte 100%. Consumăm mult, producem foarte puţin, importăm masiv. Am devenit o societate de consumatori fără să producem nimic în schimb.

RD: Problema nu e că moldovenii ar munci puţin, ci că ei muncesc în altă parte.

VN: Asta şi am în vedere cînd spun că moldovenii nu trăiesc doar din salarii. Ce face un moldovean cînd rămîne cu un leu în buzunar?

PN: Merge să schimbe 100 de dolari… Dar SCERS (Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei) măsoară nivelul de sărăcie, ţinînd cont şi de venitul obţinut în afara salariului, inclusiv din contul remitenţelor din străinătate, care pentru cei mai mulţi dintre moldoveni este principala sursă de venit.

„Motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante”

RD: Trebuie să facem distincţia şi între sărăcia percepută (subiectivă) şi sărăcia propriu-zisă (obiectivă). Cred că în Moldova oamenii au o percepţie foarte acută a sărăciei. Moldovenii, ca şi alţi est-europeni, tind, din anumite motive, să se considere mai săraci decît sînt, în primul rînd pentru faptul că au nişte aşteptări foarte mari faţă de ce cred ei că li se cuvine de fapt.

PN: O explicaţie ar fi şi că înainte oamenii au avut parte de o siguranţă mai mare. Putem fi supăraţi pe regimul sovietic, dar trebuie să admitem că exista o anumită stabilitate care, cel puţin în percepţia oamenilor, a fost pierdută după 1990.

IC: De aici şi reviviscenţa ideologiilor de stînga, nostalgia pentru regimul sovietic, care se văd bine în timpul alegerilor. Veaceslav spunea că la noi deocamdată banii nu produc bani, ca în ţările mai dezvoltate. Nu cred că voi exagera mult dacă voi compara Republica Moldova cu o reţea vastă, nesăţioasă, de supermarketuri şi exchange-uri care absorb sumele imense de bani pe care le trimit gastarbeiterii din străinătate. Guvernanţii au înţeles foarte bine: într-o ţară în care nimic nu se produce, ceea ce trebuie să facă e să deschidă cît mai multe supermarketuri şi case de schimb valutar. Prin ele sînt absorbiţi toţi banii trimişi, iar datorită acestor bani, stătuleţul nostru “ocrotitor” continuă să existe. Din punctul meu de vedere, motivul principal al perpetuării sărăciei este incompetenţa clasei noastre guvernante.

VN: Sintagma „banii trebuie să producă bani” trebuie înţeleasă în sens economic. Un ban investit, care ulterior aduce bani, creează oportunităţi de angajare, salarii, reduce migraţia. La noi, însă, cei plecaţi peste hotare, la întoarcere nu au unde să-şi investească banii într-o afacere, pentru că aici există nişte „filtre”, cum sînt supermarketurile, care preiau fluxurile financiare şi le controlează.

„Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit”

RD: Dar care sînt totuşi cauzele lipsei de iniţiativă privată: slaba dezvoltare instituţională? Instituţiile nu protejează antreprenorii, nu-i încurajează, sau oamenii nu sînt obişnuiţi să investească în ceva care necesită un anumit tip de efort? Mulţi oameni caută să aibă un venit, mai degrabă pentru a arăta că au, decît pentru a face ceva cu acest venit. Eu cred că mulţi se duc în străinătate pentru a-şi suplini nişte venituri şi pentru a investi în prestigiul personal. Cunosc cîteva familii care au plecat în străinătate pentru a-şi cumpăra la întoarcere, cu banii cîştigaţi, maşini scumpe...

PN: ...Sau case mari.

IC: Eu nu cred că majoritatea moldovenilor pleacă în străinătate pentru ca apoi să-şi etaleze bogăţia. După mine, la noi bogăţia trezeşte multă suspiciune şi nu e prea convenabil să ţi-o exhibi. O suspiciune mulată pe un soi de „ură de clasă” de sorginte sovietică. Cauza principală pentru care cei mai mulţi moldoveni pleacă în străinătate este dorinţa lor acută de a-şi rezolva nişte probleme materiale stringente.

VN: Un medic sau un învăţător, care se dezice de postul său în spital sau în şcoală, plecînd în străinătate pentru a îngriji de o bătrînică, îşi pierde statutul pe care l-a avut aici în societate, fără să dobîndească o situaţie mai prestigioasă în străinătate, ci dimpotrivă.

PN: După nişte cercetări făcute în 2002, majoritatea celor care pleacă să lucreze în străinătate o fac cel mai des din nelinişte pentru situaţia copiilor lor, pentru a le asigura un anumit nivel de bunăstare, pentru a le plăti studiile.

VN: Da, iar aici avem o altă problemă. Copilul al cărui părinte este plecat, duce lipsa părintelui său, nu are parte de un sfat, de prezenţa fizică a părintelui său la urma urmei. Deseori părinţii trimit bani acasă, iar aici banii sînt cheltuiţi fără socoteală, fără să ajute la educaţia copiilor. Societatea degradează, pornind de la criza de educaţie prin care trec noile generaţii ale copiilor moldovenilor plecaţi peste hotare.

PN: Iată un efect pervers care întreţine unul din cercurile vicioase ale sărăciei. Pentru că cei care astăzi nu fac şcoală, mîine vor umple rîndurile nereuşiţilor şi şomerilor… Eu totuşi tind să le dau dreptate celor care au plecat peste hotare pentru a-şi salva familia de la sărăcie. Vă propun să facem o speculaţie, aici la această masă de cafenea, şi să ne imaginăm ce ar fi fost dacă oamenii n-ar fi plecat în masă peste hotare în 1998, 2000, pînă acum.

NE: Probabil că s-ar fi produs o revoluţie şi lucrurile ar fi mers mult mai bine.

PN: Mai rău ar fi dacă ar veni la putere o huntă militară, ca în Birmania.

„Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă”

RD: Cred că plecarea oamenilor peste hotare aduce şi lucruri bune, nu numai negative. Călătorind şi muncind în străinătate, oamenii cunosc un alt tip de societate şi, văzînd cum aceasta funcţionează, încearcă să aducă modelul ei de funcţionare la ei acasă.

VN: Dar cine cîştigă pînă la urmă de pe urma acestui beneficiu? Ei sînt rupţi din societatea din care pleacă, nu participă la alegeri, dacă ne uităm pe rata participării la alegeri.

RD: Asta pentru că oamenii încă nu s-au întors, dar probabil că va veni şi un val al întoarcerilor. Iar cei care se întorc sînt probabil mai activi decît au fost înainte. Voi aduce un exemplu în acest sens. Eram la coadă la biroul de paşapoarte la Bucureşti. Se formase o coadă imensă la reînnoitul paşapoartelor. Cei mai nemulţumiţi erau cei care plecaseră în străinătate: ei aduceau mereu argumentul că în Italia sau Spania lucrurile acestea s-ar rezolva mult mai repede decît aici. Erau nemulţumiţi pentru că aveau un termen de comparaţie.

VN: Dar schimbările care au fost făcute în ultimii ani în România, în administraţia locală şi centrală, nu se datorează nemulţumiţilor care strigau la coadă, ci pentru că a existat dorinţa politică de a prelua nişte valori şi experienţe de la Uniunea europeană. La noi, dacă ar veni lumea de peste hotare şi ar începe să strige, cei de la guvernare ar fi oare gata să-i asculte?

RD: Totuşi, nu cred că cele două clase, cei de la putere şi cei care nu se află la putere, sînt complet separate. Cred că puterea preia la un moment dat doleanţele cetăţenilor.

VN: La noi e o ruptură mare între guvernanţi şi cei guvernaţi.

IC: Sînt două lumi paralele...

PN: Şi totuşi cum explicaţi că în 2004 au fost realeşi comuniştii şi, după sondaje, au mari şanse şi în 2009. Noi avem deseori tendinţa, din diverse motive, să exagerăm ruptura între clasa politică şi populaţia civilă. După cercetările care s-au făcut observ că categoriile cele mai afectate de sărăcie sînt copiii şi bătrînii. Cum se face atunci că bătrînii sînt cei care trăiesc în cea mai neagră sărăcie, şi tot ei îi realeg de fiecare dată pe comunişti? N-ar fi logic să fie ei cei mai nemulţumiţi?

RD: Probabil pentru că PC are acest discurs de stat asistenţial care prinde la electorat. Deşi pensiile nu sînt foarte mari...

PN: ...Cel puţin s-au dat la timp. Or pînă la 2001, bătrînii n-au primit pensiile ani în şir, la fel şi salariile bugetarilor erau într-o restanţă continuă. Aceasta s-a întîmplat desigur şi din cauza crizei financiare din Rusia din 1999...

VN: Totuşi, şi în 1998 şi în 1999, inclusiv şi în perioada crizei, guvernele au lucrat la adoptarea şi implementarea unor reforme care din punct de vedere politic nu le-a adus dividende. În schimb, toate beneficiile de pe urma eforturilor depuse în acea perioadă au fost preluate de guvernările ulterioare.

IC: „Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna”. Comuniştii speculează greşelile făcute de aşa-numitele guvernări liberale în anii ’90. Îmi aduc aminte că în sate dispărea mereu lumina, iar oamenii găteau, mîncau, discutau cu lumînarea. Nu se plăteau pensiile. Eu însumi a trebuit să practic o vreme comerţul cu amănuntul. Altminteri nu puteai supravieţui. Toate aceste greutăţi, prin care a trecut populaţia în anii ’90, plus incompetenţa şi lăcomia unor politicieni zişi democraţi au avut drept urmare firească victoria răsunătoare repurtată de comunişti în 2001. Mai apar şi astăzi, iată, o sumedenie de partide “democratice”. Dacă, ajungînd printr-un miracol la putere, acestea se vor pune din nou pe căpătuială, comuniştii vor reveni în forţă şi – teamă mi-e – pentru totdeauna.

VN: Greşeala guvernanţilor democraţi de pînă la 2001 a fost că nu s-au jertfit. N-au acceptat să sufere şi ei de pe urma crizei, de rînd cu populaţia civilă. Şi atunci societatea i-a penalizat. Nu e un secret că mulţi oameni care au fost la guvernare în acea perioadă sînt acum nişte oameni de afaceri prosperi...

„Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global”

PN: Aş vrea să discutăm despre caracterul rural al Republicii Moldova şi care pare că merge mînă în mînă cu precaritatea. În epoca sovietică s-a încurajat pentru Moldova un tip de economie agrară. S-a construit un sistem de colhozuri, care funcţiona de bine de rău. Dar odată cu căderea Uniunii sovietice, acest sistem de colhozuri s-a prăbuşit şi el, iar ţăranul s-a trezit peste noapte şomer. Ce soluţie vedeţi voi pentru acest impas?

VN: Pentru Moldova apare o nouă oportunitate în contextul crizei alimentare la nivel global. Moldova şi-ar putea găsi aici o nişă prin care să-şi vîndă mai bine produsele agricole. Dar ţine de competenţa guvernanţilor să deschidă hotare şi pieţe noi pentru producătorii agricoli. Nu este vorba doar de a exporta materia brută – grîu sau struguri -, ci de a favoriza apariţia unei industrii agricole moderne, capabile să prelucreze aceste materii prime pentru a se exporta o valoare adăugată mai mare, de pe urma căreia să beneficieze şi agricultorii.

IC: Am fost şocat să descopăr la ţară mai multe “trepte” ale mizeriei. O ţărancă dintr-un sat uitat mi s-a plîns că are o pensie de doar 420 de lei şi, zicea ea, dacă ar avea, ca o vecină “privilegiată”, o pensie de 550 de lei, ar fi fericită. Ei bine, mai sînt şi alte “paliere” ale sărăciei. La femeia, care primeşte 420 de lei lunar, vin nişte „boschetari rurali”, cum îi numesc eu, care lucrează cu ziua pentru te miri ce, pentru orice hrană sau ceva de băut. Deunăzi un responsabil al „centrului de triere” al vagabonzilor spunea, cu convingere, că aceşti oameni sărmani o duc greu pentru că sînt slabi şi nu rezistă în faţa vicisitudinilor vieţii. Ideea lui era că, dacă eşti puternic, rezişti şi scapi de sărăcie. Eu nu ştiu dacă e chiar aşa. Da, trebuie să fii tenace. Dar este nevoie şi de un cadru creat de stat care să-ţi permită să scapi de sărăcie. Şi nu ştiu dacă noi, membrii societăţii, avem posibilităţi egale pentru a ne realiza.

PN: Da, în general cei care au reuşit pentru că au avut la bază anumite resurse au tendinţa să gîndească în termeni de darwinism social, că cei care nu reuşesc ar fi slabi şi pe de asupra ar suferi şi de anumite metehne.

RD: Cînd ai succes, ar fi meritul tău, iar dacă nu reuşeşti ar fi vina celorlalţi.

IC: Mai e un amănunt interesant. Am convingerea că trăim într-o societate dezagregată, în care lipseşte aproape cu desăvîrşire solidaritatea. Oamenii-de-curînd-îmbogăţiţi trăiesc în lumea lor şi, cu rare excepţii, nu întind o mînă de ajutor celor nevoiaşi.

PN: Dar mai sînt şi mulţi săraci care se complac în ideea că cineva trebuie să le dea. Eu nu sînt darwinist social, dar cred că nu e foarte bine să le dai celor săraci peştele de-a gata, ci mai degrabă undiţa cu care să-i înveţi să prindă peşte de unii singuri.

„Sărăcia te poate face mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios”

PN: Acum că ne aflăm la sfîrşitul întîlnirii noastre, aş vrea să vă rog să expuneţi nişte prognoze pentru următoarea perioadă. Chiar şi dacă se zice că ne aflăm în creştere economică, efectele acestei creşteri nu se vor simţi decît pe termen lung, iar sărăcia va continua un timp să fie o problemă sau cel puţin să fie percepută ca atare. Cum credeţi voi că vor evolua lucrurile?

VN: Perspectiva pe care o văd eu este una destul de sumbră, pentru că moldovenii plecaţi peste hotare şi care contribuie indirect la dezvoltarea economică a RM, vor pierde cu timpul interesul de a investi în această ţară, rămînînd să lucreze în străinătate, ba luîndu-şi şi familiile cu ei.

RD: Eu cred că migraţia are un efect mai degrabă benefic asupra dezvoltării R. Moldova, în ciuda sacrificiilor. Ea va ajuta în timp la schimbarea mentalităţilor. Migraţia face totodată ca populaţia rămasă aici să trăiască mai bine decît dacă n-ar avea rude care să lucreze în străinătate. Oamenii au acces astfel la mai multe bunuri, unii din ei şi la mai multă educaţie.

IC: Eu aştept mai întîi să dispară politicienii puşi pe carieră şi pe căpătuială. Dar aşa cum aceşti demnitari nu vor dispărea în curînd, cred că în următorii 20 de ani nu voi fi covîrşit de optimism. Degeaba se întorc cei din străinătate, dacă politicienii rămîn aceiaşi.

RD: Nu ştiu dacă ar fi bine să ne punem speranţa că vor veni la putere politicieni mai morali decît cei care au fost pînă acum. Pînă la urmă cadrul instituţional trebuie să rezolve lucrurile acestea. Legile şi instituţiile ar trebui să blocheze politicienii şi oamenii care au putere să tragă foloase de pe seama sistemului.

PN: Ca la sfîrşit, voi face un efort să închei pe o notă mai optimistă. Vreau să văd sărăcia ca un lucru pozitiv, prin aceea că atunci cînd eşti sărac vrei să devii mai bogat. Iar pentru a-ţi hrăni copiii, sau a-i da la şcoală, eşti gata să faci un efort dublu, triplu, decît atunci cînd eşti îndestulat „bine mersi”. Observ, de exemplu, conform rezultatelor unor studii, că, raportat la veniturile pe care le au, familiile mai sărace investesc de două ori mai mult în şcolarizarea copiilor lor decît cele bogate. Sărăcia te poate face aşadar mai tenace şi mai inteligent, atunci cînd condiţiile ţi-o cer imperios.

Toţi sîntem puţin luaţi... sau dictatul normalităţii

Masă rotundă cu Snejana Sulima (juristă), Zinaida Bolea (psiholog), Vladimir Us (artist), Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalistă, moderatoare).

Text de: Petru Negură şi Nătăliţa Efros
(publicat în Punkt, nr. 19)

Pentru că tot ne aflăm la rubrica „oamenilor normali” şi pentru că, cel puţin în ceea ce ne priveşte, ne împăcăm cu greu cu acest calificativ altminteri măgulitor, am adunat în grabă un sfat de înţelepţi din varii domenii – o juristă, o psihologă, un artist şi subsemnaţii (un sociolog şi o jurnalistă) - ca să ne dăm cu părerea, laolaltă şi fiştecare, asupra „ce iaşche aia” normalitate.
Este clar că pentru a trăi împreună şi pentru a evita conflictele şi alte neînţelegeri, oamenii din diverse epoci şi societăţi au inventat şi negociat anumite coduri de norme – prescriptive şi proscriptive – cu valoare de legi – scrise sau ba – şi pe care, dacă le încălcăm, sîntem pasibili de sancţiune, în funcţie de gravitatea faptei. Tot felul de legiuitori, savanţi şi feţe bisericeşti n-au prididit să ne înveţe de-a lungul secolelor cum să ne purtăm şi cum să ne trăim viaţa. Ceea ce însă ne sare în ochi la o scrutare fie şi grăbită a acestor „norme” (juridice, religioase, fiziologice, psihologice etc.), este că ele se schimbă – uneori radical – de la o epocă la alta şi de la o societate la alta. Normele respective au valoare absolută aici şi acum, dar ele devin elastice şi relative odată privite de-a lungul vremurilor şi pe întinsul globului.
În urma discuţiei purtate vreme de aproape două ore la colţurile unei mese – care n-au încetat să se rotunjească –, limitele dintre „normal” şi „anormal” par să se fi diluat şi mai tare. Înainte de a ne ridica de la masă şi de a ne duce fiecare cui ne are, un „verdict” a fost totuşi formulat de comun acord cu toţi convivii: dacă tot trebuie să ne supunem unor norme de tot soiul pentru a putea trăi armonios împreună, nu mai puţin imperativ este să acceptăm în sînul nostru diferite manifestări „anormale”, fără de care n-ar exista nici schimbare, nici viaţă. Căci viaţa noastră de toate zilele se află undeva la mijloc, într-un no man’s land cu graniţe fragile între „normalitate” şi „anormalitate”, între „sănătate” şi „boală”, între „bine” şi „rău” - nici călare nici pe jos, nici îmbrăcată nici dezbrăcată.

„Fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic”

P.N.: De la primul contact cu realitatea sîntem puşi în faţa unor criterii de „bine” sau „rău”, de „normal” sau „anormal”, fie că le deprindem de la părinţi sau în şcoală. Sistemul juridic, psihologii, artiştii sau preoţii vin laolaltă şi rînd pe rînd cu anumite rigori despre „normalitate”. În ce măsură sînt oare compatibile toate aceste definiţii ale „normalităţii”?

Z.B.: În psihologie, fiecare individ este pasibil de „anormalitate”, fiecare dintre noi este un potenţial nevrotic sau chiar psihotic. Această „anormalitate” poate să se manifeste în anumite situaţii, în funcţie de starea noastră psihică sau fizică. În orice moment putem fi copleşiţi emoţional şi să o luăm un pic „razna”. Nu putem deci cataloga o persoană ca fiind normală sau nu din punct de vedere psihologic doar dacă se află într-o stare nevrotică, cîtă vreme această stare este trecătoare. Pe de altă parte, te poţi întreba dacă mai eşti normal din moment ce consulţi un psiholog sau psihiatru. Unul din criteriile sănătăţii mentale este tocmai atitudinea critică faţă de sine. Persoanele care suferă de anumite boli psihice rareori au o atitudine critică faţă de propria lor persoană. Trebuie să facem deci diferenţă între o stare patologică temporară şi una constantă. Un depresiv poate avea o atitudine foarte critică faţă de sine, dar asta nu înseamnă neapărat că el nu este „normal”. De obicei, oamenii care suferă de anumite stări patologice grave (cum sînt unele psihoze) rareori solicită ajutor psihiatric. Dimpotrivă, în momentul în care o persoană face acest lucru din proprie iniţiativă putem crede că ea face totuşi parte din categoria celor „sănătoşi”.

S.S.: Dar mai este şi o altă extremă, atunci când individul are o atitudine prea critică faţă de sine...

V.U.: Unul din criteriile psihologice ale normalităţii, din punct de vedere psihologic, este deci capacitatea de autocritică. Şi totuşi fiecare societate în parte îşi stabileşte propriile sale criterii ale normalităţii. Spre exemplu, aceste criterii pot fi determinate de atitudinile politice sau de gradul de implicare civică.

„Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea”

P.N.: În ceea ce priveşte normalitatea, am putea aborda un subiect concret, ca să vedem cum este tratat, să zicem, din perspectivă juridică. Spre exemplu, avortul ar fi din acest punct de vedere o „normalitate” sau o abatere care trebuie înlăturată?

S.S.: Voi porni de la încadrarea avortului în legea penală şi mai ales în forma sa ilegală. Un avort ilegal presupune savîrşirea sa în condiţii necorespunzătoare, în afara instituţiilor abilitate. La noi, din 1961 avortul ilegal este încadrat în codul penal şi continuă să rămînă în acest cadru pînă astăzi şi după adoptarea noului cod penal moldovenesc în 2002. În anumite ţări europene, cum sînt Spania, Portugalia, Irlanda, Polonia, avortul este acceptat doar dacă se invocă nişte motive foarte întemeiate, precum violul, incestul sau anumite probleme de sănătate ale mamei. În Irlanda avortul este foarte restricţionat, condiţiile legale de realizare a acestuia fiind extrem de severe. O femeie irlandeză poate obţine dreptul de a face avort doar dacă, de exemplu, aceasta ameninţă că, în caz contrar, se va sinucide. Interzicerea avortului porneşte de la o idee (susţinută şi de biserică) potrivit căreia corpul femeii şi fătul pe care îl poartă nu este un „bun” personal, ci ţine de responsabilitatea societăţii în întregime (sau a unei forţe divine). În concordanţă cu aceste idei, atunci cînd femeia decide să avorteze, decizia ei trebuie supusă acordului social. În Moldova, avortul la cerere este practicat în mod legal, iar asta înseamnă că decizia de a-şi păstra sau nu sarcina îi aparţine în întregime femeii, dar în conformitate cu prevederile legale (termenul, locul efectuării).

P.N.: Mişcările feministe susţin că femeile au dreptul să-şi controleze propriul lor corp şi nu societatea. Care ar fi totuşi motivele care justifică interzicerea sau dimpotrivă acceptarea avortului la cerere?

S.S.: Statele care interzic avortul la cerere invocă adesea probleme de natalitate, atribuind naşterii un rol social. Totuşi, în statele cu o democraţie viabilă, avortul la cerere este acceptat, dar natalitatea este încurajată prin alocaţii financiare oferite femeilor care nasc mai mulţi copiii. În Franţa, de exemplu, familiile cu patru copii şi mai mulţi se bucură de alocaţii şi facilităţi importante. La noi lucrurile stau un pic altfel: statul oferă mamei doar o alocaţie de aproximativ 100 de lei lunar în primul an de viaţă a copilului.

Z.B.: Printre alte fenomene sociale calificate de unii drept „normale”, de alţii dimpotrivă, putem menţiona şi migraţia. Şi în această privinţă părerile sînt împărţite. Pe de o parte, „umaniştii” consideră că plecarea peste hotare ţine de o decizie personală, normală pentru toate ţările. Pe de altă parte, psihologii susţin că plecarea adulţilor pentru mai mult timp afectează nemijlocit echilibrul psihic al copiilor, care în aceste condiţii nu se dezvoltă armonios.

V.U.: De fapt, eu cred că normele sunt nişte condiţii care ni se impun din afară şi pe care nu le alegem şi la care trebuie să ne conformăm. Iar plecarea peste hotare, naşterea sau avortul sînt propriile noastre opţiuni, pe care le facem pentru că la moment ni se par normale.

S.S.: Vorbind despre normalitate şi anormalitate, aş vrea să remarc că în Franţa am descoperit mai multe „abateri” şi lucruri stranii pentru noi, noi fiind obişnuiţi cu tendinţa spre uniformizare pronunţată a societăţii. Occidentalii sunt mult mai toleranţi faţă de aceste „anormalităţi”. Spre exemplu, un om poate să bea vin după care să conducă maşina, iar agentul de circulaţie nu-l poate obliga să sufle în fiolă decît în cazul în care a comis vreo abatere. În Moldova se pare că poţi fi oprit de poliţie fiind rugat să te legitimezi, fără vreun motiv anume.

„Libertatea provoacă de multe ori angoase”

P.N.: E un exces de control normativ pe care îl moştenim din epoca sovietică. În acelaşi timp, cetăţenii fostelor republici sovietice au cunoscut, după 1990, în urma prăbuşirii sistemului şi delegitimării normelor sovietice, o pierdere a reperelor morale, o stare pe care sociologii o numesc anomie.

Z.B.: E adevărat că libertatea provoacă de multe ori angoase, iar normele impuse pe vremuri de sistemul sovietic permiteau cetăţenilor săi să coexiste de bine de rău într-un mediu psihologic normal. Oamenii aveau nişte repere clare. Dobîndirea libertăţii le-a impus asumarea unor responsabilităţi, care i-a îngrijorat pe mulţi. După slăbirea şi căderea regimului sovietic observăm că s-au înmulţit numărul sectelor, iar rolul Bisericii a crescut, pentru că oamenii aveau nevoie de reguli şi norme clare care să le ofere un confort psihologic suficient.

V.U.: În epoca sovietică, cetăţenii erau educaţi să fie dependenţi şi obedienţi faţă de sistem, să nu aibă o poziţie civică diferită de cea admisă. În Uniunea Europeană nu se întîmplă aceleaşi lucru, pentru că aici normele sînt stabilite de oameni şi nu de o logică internă a sistemului.

„Mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă”

P.N.: Cum este interpretată normalitatea în artă? Mai funcţionează oare mitul artistului boem? Sau a fi boem a devenit deja un lux?

V.U.: De fapt mitul artistului boem este o strategie de promovare pe piaţă. E adevărat că artistul este prin definiţie o persoană liberă şi nonconformistă. El are nevoie de o lume a sa, simţindu-se inhibat în orice regim, oricât de democratic ar fi acesta.

P.N.: Într-o perioadă am avut ocazia să fiu familiar cu un cerc de artişti şi mi-aduc aminte că din perspectiva lor a fi „normal” însemna să fii plat, anost, pe cînd a fi artist însemna să trăieşti cu adevărat, adică deosebit de ceilalţi. De mai bine de un secol se consideră adesea printre artişti că e normal să te alcoolizezi sau să te droghezi pentru ca să poţi atinge „inspiraţia”, să te conectezi la lumea „visului”.

V.U.: Acum lucrurile stau altfel: artiştii nu mai aşteaptă să le vină de undeva inspiraţia, nu o caută prin mijloace artificiale, pentru că realitatea le oferă cu duiumul prilejuri de inspiraţie. Iată, vedem la orice pas gume de mestecat cu tot felul de gusturi şi arome. Artistul nu mai caută extraordinarul pentru că cotidianul te bombardează la tot pasul cu evenimente extraordinare.

„Nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră”

S.S.: Pînă la urmă, cred că pentru a fi normal fiecare dintre noi are nevoie de o anumită doză de „anormalitate”, pe care trebuie doar să ştim să ne-o asumăm, încadrînd-o în limite rezonabile.

Z.B.: Avem nevoie de ordine şi de norme pentru a ne dezvolta ca persoane integre din punct de vedere moral şi psihic. Totodată, nu ne putem lipsi de „anormalitate”, aşa cum nu ne putem despărţi de propria noastră umbră. Dacă ne dezicem de un anumit grad de „anormalitate” este ca şi cum ne-am pierde „umbra”.