Uniunea
sovietică, şi mai ales URSS din epoca stalinistă, a fost un spaţiu frămîntat de
neîncetate deplasări de populaţie, unele organizate de către stat (deportările
în lagărele de muncă din Siberia, „angajările” adesea forţate la şantiere de
proporţii faraonice din Rusia sau în minele de cărbuni din regiunea Doneţk),
altele spontane (urbanizare masivă). Aceste
deplasări geografice au fost însoţite de un vast proces pe care sociologii l-au
numit mobilitate socială.
În cadrul acestui proces, grupuri numeroase de persoane îşi schimbă poziţia socială,
moştenită din familie, fie pe o direcţie descendentă
(atunci cînd, de exemplu, un ţăran înstărit este etichetat drept „culac”,
deportat în Siberia, iar la întoarcere acasă, după eliberare, devine un colhoznic ordinar, discreditat pe plan
social şi dezmoştenit de orice bază materială), fie printr-o dinamică ascendentă (cînd, un tînăr provenit din
ţărani săraci, îşi face studii, în urma cărora se angajează în calitate de
învăţător sau inginer, îmbrăţişînd un statut social mai valorizat decît cel al
părinţilor săi). Ambele tipuri de mobilitate socială trebuie luate în seamă în
egală măsură, atunci cînd studiem epoca sovietică (comunistă), amîndouă fiind deopotrivă
importante, la nivele diferite.
În acest articol ne vom interesa cu precădere de cel de al doilea tip
de mobilitate (ascendentă), pornind de la povestea vieţii unei persoane (Ion) originare
dintr-un mediu de ţărani săraci, care îşi face studii secundare şi superioare,
devine cercetător, profesor universitar şi apoi deputat în primul parlament al
Republicii Moldova. Acest caz (pe care îl putem califica fără rezerve drept o adevărată
poveste de succes) nu este unul cu totul singular. Cei mai mulţi dintre
intelectualii moldoveni formaţi în epoca sovietică sînt de origine rurală, lărgind
rîndurile primei generaţii de intelectuali „cu papuci”, pe fundalul eradicării aproape
complete a intelectualităţii basarabene de „veche generaţie”, formate în
interbelic. Totodată, cazul descris şi analizat în cele ce urmează ne arată
caracterul neunivoc al acestei mobilităţi. Întîi de toate, orice schimbare de
statut presupune un şir de încercări dificile, cărora fiecare îi face faţă în
baza propriilor sale abilităţi şi resurse, cu mai mult sau puţin succes. Observăm
momentele „de cotitură” prin care Ion trece de-a lungul vieţii sale, în funcţie
de „provocările” care îi sînt impuse de condiţiile istorice de restrişte
(război, foamete, pierderea tatălui) sau de către logica modernizatoare a
statului (şcolarizare, recrutare în armată). Socializarea la două nivele de
bază – mediul privat, al rudelor şi prietenilor, şi cel instituţional (şcoala,
universitatea, locul de lucru etc.) – îi conferă subiectului o grilă de lectură
dublă a evenimentelor şi totodată un model de comportament binar; efortul de
reconciliere ale acestor două nivele de socializare îi va marca percepţia de
sine şi strategiile de viaţă. Statul sovietic şi instituţiile sale sînt văzute
de către Ion drept o pistă de ascensiune socială, pe care o va urma cu
consecvenţă. Totodată, divergenţele ideologice şi morale tot mai multe pe care
subiectul le are faţă de discursul oficial (în raport cu propriile convingeri
şi etos-ul mediului său de origine)
şi piedicile resimţite la un nivel avansat al carierei sale din partea
ierarhiilor partidului, îl fac să-şi dezvolte o atitudine echivocă faţă de
instanţele statului sovietic.
Odată cu multiplicarea şi aprofundarea crizelor structurale prin care
trece Uniunea sovietică către sfîrşitul anilor 1970, sentimentele de dezacord
şi de frustrare individuale cresc şi ele, găsindu-şi expresia paroxistică în
revendicările cu caracter social şi naţional ale revoluţiei „cu cîntece”. O parte
însemnată a intelectualităţii moldovene, beneficiară a politicilor de promovare
socială aplicate de către statul sovietic în vederea formării unei noi elite
intelectuale loiale partidului comunist, devine în contextul perestroikăi
avangarda şi portavocea mişcărilor de protest care vor culmina cu dispariţia
vechiului stat, URSS şi moşirea noului stat, Republica Moldova.
Studiul de caz biografic
prezentat şi analizat mai jos ne vor ajuta să înţelegem natura complexă a acestei
revolte aparent paradoxale a intelectualilor moldoveni împotriva sistemului
sovietic, care i-a format şi promovat.
Ion mărturiseşte că avut o copilărie grea. Născut în plin război
(1943), trece de mic prin lipsurile şi ororile foametei din 1946-47. În această
perioadă îşi pierde tatăl, care moare la întoarcerea dintr-o călătorie în
Galiţia în căutarea hranei pentru familia sa. În 1947, spre sfîrşitul foametei,
la vîrsta de 4 ani, Ion se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, zbătîndu-se, după
spusele sale, „între viaţă şi moarte”. Vindecarea îi dă, într-o înţelegere post factum a evenimentelor, conştiinţa
de a fi un „ales”. Acest eveniment va fi evocat de-a lungul vieţii, în anumite situaţii
de „cumpănă”, ca un imbold pentru o depăşire cu succes a provocărilor de moment
şi, astfel, pentru o „autorealizare” permanentă. Deşi creşte în condiţii
sărace, mama lui Ion îi transmite de timpuriu o memorie familială valorizantă,
buneii săi de pe ambele linii parentale ocupînd în Basarabia interbelică
funcţii de primari ai satului. Această provenienţă dintr-o elită sătească (deşi
sărăcită, desproprietărită şi discalificată din punct de vedere social de noua
conducere sovietică) este de natură să-i întărească conştiinţa – discretă,
tăinuită – a unei apartenenţe „elective”, cea de a nu fi „ca toţi ceilalţi”.
Această conştiinţă de purtător al unui rost sau „misiuni” predestinate, confirmată
de-a lungul vieţii, va însemna pentru Ion un mobil psihologic care îl va
propulsa periodic în ascensiunea sa socio-profesională, în ciuda greutăţilor şi
graţie „circumstanţelor fericite” şi a sprijinului anumitor persoane marcante
(rude, profesori, prieteni).
Pe fundalul unei copilării măcinate de lipsuri şi greutăţi, afişele de
propagandă sovietice îi ofereau lui Ion imaginea jinduită a unei copilării
fericite şi a unei vieţi mai bune. Pe băncile şcolii şi în biblioteca sătească,
povestirile despre eroii pionieri şi comsomolişti îi educă tot atîtea modele de
curaj şi de moralitate pe care el le adoptă în intimitate şi pe care încearcă
uneori să le imite, cu anumite ocazii în care revelarea acestor „virtuţi” era
considerată meritorie. „Pînă în anul întîi [de facultate] eram om sovietic”,
loial autorităţilor oficiale şi ostil „elementelor duşmănoase” – mărturiseşte Ion.
Totuşi, această apartenenţă, marcată ideologic şi împrumutată pentru a-şi uşura
integrarea în colectivul şi în cadrele instituţionale învestite cu legitimitate
oficială (şcoala), venea în contradicţie cu un etos familial, tradiţional,
presovietic, ale cărui valori (proprietatea privată, credinţa religioasă, limba
şi cultura română) erau dezavuate de noile autorităţi. După ce este primit
pionier, Ion îşi ascunde cravata roşie de mama sa (preluînd într-un fel exemplul
de clandestinitate „revoluţionară” din poveştile cu eroi comsomolişti învăţate
la şcoală), care nu-şi ascunde dezacordul faţă de această însuşire „trădătoare”
de către fiul său a unor simboluri de apartenenţă la un regim de la care, cel
puţin la acel moment, nu i-au venit decît privaţiuni şi necazuri. Prin ştiinţa
de carte şi imaginarul eroic comunist pe care îl emană, şcoala apare în viziunea
despre viaţă a lui Ion ca o pasarelă spre un trai mai bun, ridicat deasupra
contingenţei zilnice, tocmai pentru că pe durata anului şcolar Ion trebuia să-şi
petreacă cea mai mare parte a timpului la stîna satului, în care era angajat,
din voia familiei, în calitate de cioban. Legendele şi basmele (cu Gruia lui
Novac şi Harap Alb, de pildă), povestite de către ciobanii mai vîrstnici, îi
deschid lui Ion accesul spre un imaginar folcloric şi eroic-naţional,
alternativ faţă de naraţiunile mobilizatoare învăţate la şcoală. În toate
cazurile, cărţile şi cititul au însemnat pentru Ion elementul de legătură către
o lume nouă, modernă, ajutîndu-l să-şi depăşească propria condiţie socială,
depăşire pe care el o percepe retrospectiv ca fiind „salvatoare”: „Cărţile m-au
salvat”. Spaţiul familial, privat, pe de o parte, şi cel cazon (şcoala), pe de
alta, îi vor pune bazele unor sisteme de norme şi valori paralele, şi parţial
divergente, în funcţie de care Ion îşi va defini identitatea şi îşi va construi
proiectele de viaţă.
În anul întîi de facultate (la Institutul Pedagogic din Bălţi), la un
seminar de lingvistică, Ion are pentru prima dată revelaţia că regimul „îl
minte”, anume în ceea ce priveşte denumirea limbii pe care o vorbeşte (el
dîndu-şi seama că „limba moldovenească” este identică cu limba română, conform
criteriilor lingvistice). Această descoperire îi crapă o breşă în sistemul
ideologic oficial, pe care pînă atunci îl credea infailibil. Din acel moment,
„adevărurile” oficiale urmau a fi înţelese cu precauţie şi discernămînt („Cum
să-i cred în privinţa războiului din Cuba, dacă ei mă amăgesc într-o
evidenţă?”). Începînd cu primul an de universitate, o altă ideologie îşi face
tot mai mult loc în viaţa lui Ion şi care îi va motiva acţiunile, cea a unui
patriotism moldovenesc (şi uneori românesc), în răspăr cu patriotismul oficial,
sovietic. În primii ani de facultate (1961-1963), Ion citeşte mult, mai ales
literatură românească interbelică (C. Petrescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu), procurată
la librăria Drujba de la Bălţi („Prietenia”,
o reţea de librării care vindea carţi editate în alte ţări socialiste). O seamă
de profesori îl marchează profund prin erudiţia, limbajul şi felul lor inspirat
şi carismatic de a-şi ţine cursurile. Aceşti profesori întruchipau în ochii lui
Ion tot atîtea modele de urmat şi de imitat în postura sa ulterioară de
profesor de şcoală şi apoi de universitate. Totodată, aceşti profesori au văzut
în Ion un sol fertil şi un discipol deschis faţă de cunoştinţele şi poveţele pe
care aceştia i le ofereau cu generozitate. În anumite situaţii de „cotitură”,
în care Ion ar fi putut s-o ia „pe un drum greşit”, unii profesori de la Bălţi
i-au dat la timp un sfat care s-a adeverit ulterior de bun augur. „Am avut
noroc – zice Ion în contextul unui asemenea sfat dat de un profesor. Toată
vremea, la nişte cotituri ale vieţii, apărea cineva care mă ajuta”. Profesorii
de universitate, alături de alţi „adjuvanţi” pe care
îi va întîlni Ion pe parcursul vieţii, îi vor confirma, de fiecare dată,
convingerea intimă a „rostului” său care i-a fost atribuit de destin sau de Dumnezeu.
Pentru realizarea „misiunii” sale, al cărei ţel îi rămînea încă neclar, Ion înţelege
tot mai mult că trebuie să se ridice mai întîi la înălţimea acestei misiuni,
printr-o neîncetată autodezvoltare intelectuală.
Armata, care îi întrerupe studiile universitare în anul 3 (1963) şi
care la început este percepută negativ din cauza disciplinei severe care îi
impune, devine tot mai mult un loc în care Ion putea lucra mai departe la
propria sa dezvoltare intelectuală şi morală, în ciuda sau chiar graţie
condiţiilor austere. Dintr-un simţ patriotic pe care îl redescoperă în acest
context de „străinătate”, fiind singurul ostaş moldovean, Ion se ambiţionează
să devină mai bun în toate (faţă de aşteptările celorlalţi recruţi şi mai ales
ale ofiţerilor din unitate), învăţînd mai bine limba rusă şi mînuirea mai
iscusită a aparatelor de radiocomunicare, specialitatea acestui detaşament „de
elită”. El continuă să citească intens, chiar şi în orele în care acest lucru
era formal interzis: citeşte literatură română (din presa la care este abonat),
literatură universală (în traducere rusească) şi multă literatură rusă. Între
timp, însuşeşte la un nivel de bază limbile engleză şi poloneză. Dar armata îi
aduce lui Ion şi un beneficiu moral (de care îşi va aminti cu plăcere pe
parcursul vieţii), cel de a cunoaşte „adevărata prietenie bărbătească”, bazată
pe aprecierea calităţilor intrinseci (curaj, bunătate, înţelepciune),
nealterate de „însuşiri” materiale.
Întors din armată după trei ani şi reînscris la facultate în anul trei,
Ion îşi reîntîlneşte vechii profesori şi îşi face noi prieteni. Cu aceştia din
urmă el îşi impărtăşeşte traiul studenţesc de zi cu zi, dar şi preocupările
literare, în discuţii private şi la şedinţele cenaclului literar studenţesc
„Luminiţa”. Pe lîngă preocupările literare şi cele, fireşti, de sociabilitate, cenaclul
devine, la un moment dat, un spaţiu de circulaţie a anumitor mesaje
„patriotice” (de un „patritotism” naţional, moldovenesc, neagreat de
autorităţile sovietice). Din acest motiv, activitatea cenaclului este monitorizată
şi în scurt timp întreruptă în urma unei descinderi făcute de securitate, printr-o
provocare pusă la cale de ea însăşi, după cum explică Ion, în scopul
discreditării cenaclului.
Începînd cu ultimul an de facultate, Ion lucrează cîţiva ani în
calitate de profesor şi apoi de director la o şcoală medie mai întîi într-un sat
aproape de Bălţi, apoi în şcoala medie din satul său de baştină. Activitatea sa
este apreciată ca fiind una inovatoare şi benefică asupra elevilor şi a
colectivului de învăţători (unul din inspectori şcolari ar fi apreciat, de
exemplu, că Ion face „un învăţător bun dintr-unul prost”).
La una din conferinţele pedagogice periodice organizate de Institutul
de cercetări în pedagogie de la Chişinău, la care ia locul întîi, Ion este
apreciat şi „luat la ochi” de către directorul Institutului, care îi propune să
fie angajat în calitate de cercetător şi deci să vină cu traiul la Chişinău.
Ion acceptă şi, cu încuviinţarea familiei, face o vreme naveta în căutarea unui
loc de trai permanent la Chişinău. Şi aici este ajutat de prieteni şi de
viitorii colegi de institut. Unul din colegii săi mai vîrstnici, pe care îl va
porecli „naşul”, în recunoştinţă pentru ajutorul său constant şi dezinteresat, îi
sugerează şi anumite strategii de adaptare la noul mediu de trai şi de muncă.
După mai bine de un an, este anunţat concursul pentru un loc la doctorat în
psihologie la marea universitate moscovită MGU (Universitatea de Stat din
Moscova „Lomonosov”). Respins în faza de preselecţie, Ion este totuşi susţinut
de una din cercetătoarele cu autoritate ale Insititului, de altfel o
„şovinistă” notorie, cum este calificată aceasta de Ion, dar care îl susţine, recomandîndu-l
preşedintei juriului de admitere de la Moscova pentru a fi acceptat la examinare.
Odată ajuns la Moscova, cu „binecuvîntarea” soţiei şi a familiei, Ion constată
decalajul „enorm” dintre pregătirea sa şi cea a colegilor săi de doctorat (toţi
cu studii la MGU). Acest decalaj este asumat de către Ion, şi de această dată, ca
o provocare. În scurt timp, graţie lecturilor asidue şi centrate pe „opere esenţiale”
în psihologie (dar şi în literatura artistică universală, citite dintr-un unghi
psihologic) şi frecventării cursurilor marilor profesori de psihologie de la
MGU (A. Luria, A. Leontiev), dar şi promovării de care se bucură din partea
coordonatoarei sale de teză (un „adjuvant” marcant în viaţa sa), Ion reuşeşte
să se afirme onorabil la seminarele de specialitate şi să cucerească simpatia
colegilor săi moscoviţi, care îl primesc cu multă bunăvoinţă în cercul lor.
Unul din atuurile prin care Ion reuşeşte să se afirme în acest context
universitar exigent este accesul la o anumită literatură de specialitate
străină, graţie cunoaşterii limbilor franceză şi engleză, colegii săi moscoviţi
fiind mai puţin abili la acest capitol (deşi cu siguranţă foarte înzestraţi în
alte aspecte). Aşa cum îi mărturiseşte chiar unul dintre ei, un alt lucru care
îi asigură „popularitatea” printre studenţii moscoviţi (pe lîngă cunoaşterea
limbilor străine), este preocuparea sa pentru un anumit fel de spiritualitate,
mai ales pentru yoga. Yoga este un sistem de cunoaştere şi de control de sine
care îl ajută pe Ion să-şi perfecţioneze proiectul său de „autorealizare”
(termen psihologic, pe care Ion îl va adopta mai tîrziu pentru a-şi defini traiectul
său de „self made man”).
Una dintre operele literare care îl marchează, în timpul şederii sale
la Moscova, este Pescăruşul Jonathan
Livingston de Richard Bach, o alegorie în care personajul principal, un
pescăruş, caută să-şi depăşească condiţia, învăţînd să zboare tot mai sus.
Graţie întîlnirii sale cu nişte pescăruşi „iniţiaţi”, pescăruşul Jonathan
ajunge într-o lume superioară a pescăruşilor liberi, a căror preocupare
principală este zborul la înălţimi, spre deosebire de cîrdul din care provenea
(numit uşor dispreţuitor „the Breakfast flock”), preocupat exclusiv de supravieţuire.
După un timp, Jonathan este chemat să se întoarcă pe pămînt, la cîrdul său,
pentru a-şi îndeplini, prin iubire şi abnegaţie, misiunea de a-şi ajuta semenii
să înţeleagă binefacerile zborului în văzduhuri. Pescăruşul Jonanthan Livingston devine pentru Ion o adevărată operă
de căpătîi, mai mult: un „mit personal”, care îi întruchipează aspiraţiile spre
înălţimi, în ciuda rutinei şi imobilismului tradiţional al grupului său de
origine.
Întoarcerea în 1976 la Chişinău după trei ani de studii doctorale în
capitala Ununii sovietice echivalează pentru Ion cu un „exil” voluntar. După
mediul cultivat şi cosmopolit de care se bucură la Moscova, capitala republicii
moldoveneşti îi apare ca un orăşel de provincie, mic şi închis din punct de
vedere cultural, un soi de „Breakfast flock” în care trebuie să-şi ducă mai
departe misiunea, „cu abnegaţie şi iubire”. Institutul de cercetări pedagogice
şi psihologice îl reangajează în calitate de cercetător superior. Din 1976 pînă
în 1983, an de an, Ion nu încetează să urce pe ierarhia Institutului: de la
statutul de colaborator ştiinţific superior este promovat şef de laborator,
apoi şef de secţie pe cercetări pedagogice şi psihologice. Este o adaptare la
sistem pe care Ion o explică astăzi ca fiind strategică din punctul de vedere
al interesului naţional: „Dacă ţi se oferea un post de conducere: ia-l. Dacă
nu-l iei tu, îl va lua un Davidovici, un Ivanov sau un Boiko. (...) Se acceptau
posturile [de răspundere] pentru a se minimiza daunele [faţă de etnicii
autohtoni şi valorile lor naţionale]”. (33) Ascensiunea lui pare nestăvilită
pînă cînd un episod îi arată limitele carierei sale profesionale. La declararea
vacanţei postului de director ştiinţific al Insitutului, Ion este încurajat de
colegii săi şi de directorul administrativ să-şi depună candidatura. În ciuda
aşteptărilor favorabile (doctoratul său la Moscova reprezenta un avantaj
indeniabil), postul îi este refuzat – de către Ministru în persoană, aşa cum i
se va spune mai tîrziu –, din motive pe care nu le poate decît bănui la moment,
dar care se clarifică în contextul unui alt episod din biografia lui Ion.
Deşi nu are ambiţii de a face carieră politică sau administrativă, posibilitatea
accederii sale în rîndurile partidului planează în aer, mai ales odată cu terminarea
facultăţii şi cu angajarea sa în calitate de director de şcoală. Mai mulţi
prieteni şi rude îl încurajează să-şi depună cererea de admitere în PCUS
(„Intră şi tu, nu vezi că au intrat toţi proştii [în mod interesat]” – îi zice
o rudă). În general văzut ca un factor de promovare profesională, biletul de
partid exercita o anumită atracţie asupra lui Ion. Dosarul este făcut şi depus
la biroul raional de partid. Citeşte „Empiriocriticismul”, care i se pare
interesant. Procedura pare că merge de la sine, fără greutate. La comitetul
raional de partid, responsabila de ideologie îi pune însă o întrebare („De ce
în şcoala pe care aţi condus-o la P. se învaţă atît de prost limba rusă?”), care,
deşi lipsită de pertinenţă din perpsectiva candidatului, îi apare atunci ca un
indice că dosarul său nu este agreat de ierarhia superioară a partidului.
Eşecul admiterii sale în partid este perceput de către Ion cu nelinişte, ca o
piedică în calea ascensiunii sale profesionale. Refuzul de a fi angajat, în
1983, în calitate de director ştiinţific al Instititutului de cercetări
pedagogice, ar avea, prin urmare, cel puţin conform explicaţiei lui Ion,
acelaşi motiv: neîcrederea partidulului faţă de persoana sa. Acest refuz este
perceput de către Ion ca o limită superioară impusă „de sus” în calea carierei
sale profesionale. Din acel moment, dezvoltarea profesională a fost înţeleasă
de către el ca o creştere „pe orizontală”, în interiorul acestei limite, şi „în
profunzime”, prin autodezvoltare intelectuală. Percepţia limitei l-a făcut să prefere
activitatea de predare, în schimbul lucrului relativ imobil, la birou, în
calitate de cercetător (în baza acestui statut, nu avea dreptul să depăşească
25% normă didactică), obţinînd un post de lector superior la Institutul de formare
continuă a cadrelor didactice.
Întors de la MGU la Chişinău, Ion îşi formează un cerc de prieteni, „patrioţi”
cu toţii, intelectuali de „nouă generaţie”, un fel de „nouvelle vague” cum o
numeşte el însuşi cu oareşicare mîndrie. O prietenie pe care Ion o consideră
„consistentă” pentru că îi favoriza „creşterea” morală şi intelectuală: „De la
fiecare învăţam ceva nou”. Piedicile în calea ascensiunii profesionale pe care
Ion le-a simţit mai cu seamă în 1983, pe fundalul sentimentului de „stagnare”
(sub perestroika, epoca lui Brejnev era
numită „stagnare” – zastoi, în rusă),
de criză şi decepţie generalizate („În 1963 Hruşciov ne promitea comunismul,
iar în 1983, s-a impus Novaia
Prodovolstvennaia Pogramma (program de raţionalizare alimentară)”),
războiul din Afganistan, corupţia morală a elitei comuniste, politica ostilă
faţă de România etc. Toate acestea au compromis, în memoria lui Ion, frumuseţea
acelor ani de plinătate a forţelor minţii şi trupului. Întîlnirile tot mai
frecvente între prieteni, cu discuţii aprinse, poezie şi vin, erau, pentru Ion
şi congenerii săi, o „expresie eliberatoare”, o formă
de „adaptare secundară” la un
sistem considerat opresiv. Pătrunse de sentimente acumulate de frustrare şi
blazare, aceste întîlniri au avut însă, cu timpul, un „efect pervers”: ele
degradau în beţii. Visele zborului în văzduhuri înalte riscau astfel să se împotmolească
în rutina vieţii de zi cu zi şi să se izbească de pereţii invizibili ai aparatului profesional şi ideologic.
Perestroika lui Gorbaciov aduce un suflu nou în societate, iar
întîlnirile de la beci, la care Ion şi prietenii săi drămuiau pahare de vin şi convorbiri
„subversive”, căpătau o miză reală. Odată cu înteţirea „mişcării naţionale”
către 1988, discuţiile „literar-patriotice” se mută din beci în sălile de curs
ale Insitututului de formare continuă, în care Ion şi colegii săi animau
auditorii de sute de profesori din toată republica cu discursuri despre „limba
de stat” şi „alfabetul latin”. Din sălile de curs, discursurile despre „limbă”
şi „alfabet” devin revendicări politice şi se revarsă în piaţa centrală a
Chişinăului. În 1989, noii activişti ai Frontului
popular din Moldova îi apreciază patriotismul şi neafilierea la nomenclatura
comunistă şi îl înaintează candidat la funcţia de deputat al Sovietului suprem
al RSS Moldoveneşti. În aprilie 1990 Ion este ales deputat, iar la 27 august
1991 parlamentul moldovean proclamă independenţa fostei RSSM, numită de acum
încolo Republica Moldova. Refuzul partidului de a-l primi pe Ion în rîndurile
sale se adeveşte fatidic, iar limita care i s-a impus în 1983 în ascensiunea sa
instituţională se preschimbă, graţie transformărilor politice de la 1989,
într-o oportunitate pentru o lansare nesperată în una din instituţiile de vîrf
ale ţării.
Activitatea politică se adevereşte mai degrabă un episod în cariera lui
Ion. Cele cîteva tentative făcute de unii lideri de partid de a-l implica în
conducerea formaţiunilor lor nu s-au soldat cu vreo angajare politică durabilă,
din cauza temperamentului său reflexiv şi a înclinaţiei sale pedagogice, dar şi
a lipsei unor aptitudini combative, necesare unui militant de vocaţie. Odată
cu consumarea mandatului său de deputat, în 1994, Ion se dedică în întregime
lucrului său de profesor universitar, pentru care îşi redescoperă o adevărată
vocaţie, faţă de care orice altă activitate profesională – politică sau de
cercetare –, îi apare de acum încolo ca secundare.
Biografia lui Ion, care, provenit
dintr-o familie de ţărani sărăciţi, devine profesor universitar (cu studii de doctorat
la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic) şi deputat în
primul parlament moldovean liber, ne prezintă ilustrarea unui salt social
spectaculos. Această biografie se împleteşte cu traiectoriile unei întregi
cohorte de intelectuali din primă generaţie din anii 1960-1970 în Moldova sovietică,
pe fundalul unei vaste întreprinderi de formare şi promovare a noilor elite (inclusiv
a elitelor „naţionale”) care era URSS. Povestea vieţii lui Ion ne arată
promovarea de care acesta (şi alţii ca el) s-a bucurat graţie instituţiilor
educaţionale din epocă (şcoala medie din sat, institutul pedagogic de la Bălţi,
apoi Universitatea de Stat de la Moscova), dar şi datorită propriilor
aptitudini şi „moşteniri” individuale. Totodată, remarcăm filierele de
socializare şi de educaţie alternative, de care Ion a beneficiat din plin pe
parcursul vieţii – mediul familial, cercul de prieteni, cenaclul literar,
cărţile româneşti şi de literatură universală etc. – şi care i-au oferit
deschiderea necesară sistemului educaţional oficial pentru o dezvoltare intelectuală
echilibrată. Frecventarea acestor medii de sociabilitate, pe care le numim
alternative, au fost de natură să întreţină o anumită neîncredere din partea
structurilor administrative ale republicii faţă de Ion (şi alţii ca el), fiind
bănuit de „naţionalism”. Biografia lui Ion ne oferă astfel un studiu de caz în
care putem observa promovarea socială realizată la scară largă în epoca
sovietică prin intermediul instituţiilor de învăţămînt secundar şi superior şi
totodată o anumită plafonare impusă în calea ascensiunii profesionale a acestor
„cadre naţionale” nou formate şi suspectate de lipsă de loialitate faţă de
regimul sovietic. Această suspiciune avea în parte un fundament real (din
motivul acelor medii de socializare „alternative”); în acelaşi timp, neîcrederea
venită din partea organelor de partid (şi de conducere) faţă de noua elită intelectuală
moldoveană (creată în sistemul sovietic) avea un efect „autorealizator”. Mulţi
tineri intelectuali moldoveni din anii 1970 se simţeau blocaţi la un anumit nivel
al carierei lor profesionale şi, prin urmare, retrăgîndu-se în cercuri de
sociabilitate alternative, vehiculau, mai devreme sau mai tîrziu, discursuri
critice la adresa autorităţilor şi a idealurilor acestora, în răspăr cu chemarea
oficială care le-a fost atribuită. Această nouă elită, formată şi plafonată de
acelaşi sistem (care se subordona unei logici duble: de formare a specialiştilor şi de control politic), va deveni, în anii perestroikăi şi ai „revoluţiei de catifea”, avangarda
care va oferi o alternativă guvernării sovietice, printr-o întroarcere la
valorile naţionale şi ale democraţei liberale.
Pînă la urmă, semnificaţia „mitului” pescăruşului Jonathan Livingston se
revelă, în biografia lui Ion, prin vocaţia acestuia de a-şi învăţa studenţii
(care devin pedagogi la rîndul lor) să „zboare”, deasupra confortului iluzoriu
al simţului comun, în explorarea nivelelor de profunzime ale naturii umane. Această
vocaţie pedagogică are, în acest caz, semnificaţia unei misiuni, cea de
cultivare a unei raţionalităţi etice şi de „autorealizare”, dincolo de morala
supravieţuirii zilnice şi a ideologiei puterii, oricare ar fi ea.