7 aprilie: Avataturile unei revoluţii cu chaturi şi pietre

(introducerea şi concluzia unui studiu publicat în "Revoluţia Twitter. Episodul întâi: Republica Moldova" , Ed. ARC, Ştiinţa, Chişinău, 2010). În această carte (apărută în două ediţii, română şi engleză) veţi găsi un dosar de documente, mărturii, imagini şi studii de Florent Parmentier, Dan Dungaciu, Răzvan Dumitru, Wim Van Meurs ş.a.

Petru Negură

Participanţii la manifestaţiile de la Chişinău de 6-7 aprilie 2009, ca şi observatorii şi analiştii acestor evenimente, sînt astăzi de acord asupra insuficienţei informaţiilor factuale necesare pentru a înţelege ce s-a petrecut atunci cu adevărat. Acest lucru nu împiedică – dacă nu chiar stimulează – apariţia şi circulaţia unei multitudini de teorii şi scenarii care pretind să explice a posteriori evenimentele. Aceste scenarii, apărute în vîltoarea protestelor şi dezvoltate după consumarea acestora, sînt reductibile în general la o cheie „conspiraţionistă”. Ele pot fi în general rezumate (cu unele variaţii) la următoarea schemă: manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009 au izbucnit în mod spontan ca o formă de nemulţumire populară faţă de ceea ce a fost calificat drept „fraudarea alegerilor” din 5 aprilie; protestele au fost însă instrumentalizate şi manipulate de anumite forţe interne şi/sau externe pentru atingerea unor interese şi scopuri politice, mai mult sau mai puţin obscure, în general neoneste şi cu siguranţă opuse „intereselor naţionale”. Articolul de faţă nu îşi propune să preia ca atare, să verifice sau să dezmintă aceste scheme de interpretare a evenimentelor din aprilie 2009, ci doar eventual să le analizeze ca pe nişte forme de discurs şi de reprezentări, capabile să definească stările de spirit de atunci şi de acum ale participanţilor şi observatorilor implicaţi în desfăşurarea acestor evenimente.

Prin urmare prezentul text nu va pretinde să ofere argumente pentru a explica ceea ce s-a întîmplat de fapt la Chişinău de 7 aprilie 2009 şi după această dată. Cum am putea-o face, dacă o comisie întreagă abilitată cu această sarcină[1], şi care a avut la îndemînă toate sursele şi resursele disponibile celor mai influente structuri de ordine din ţară, nu a putut formula răspunsuri concludente în acest sens? Scopul textului nostru este unul mai modest: pornind de la surse colectate în urma unei scurte cercetări de documentare[2], vom încerca să înţelegem mai bine strategiile de mobilizare, de solidarizare şi de organizare ale participanţilor la manifestaţiile din 6-7 aprilie 2009, dar şi dincolo de această dată ca răspuns la campania de persecuţii întreprinsă de forţele de ordine faţă de manifestanţi.

Aşa cum au remarcat mai mulţi autori de analize pe acest subiect[3], cazul 7 aprilie 2009 este unul revelator din perspectiva mobilizării mişcărilor sociale. Faţă de alte „revoluţii colorate”[4] apărute în Europa de Est şi Orientul mijlociu în deceniul de după 2000, la manifestaţiile de la Chişinău din 7 aprilie 2009, formele de mobilizare şi de organizare a protestelor au fost semnificativ marcate de răspîndirea unor noi mijloace informaţionale (site-urile de socializare, forum-uri, bloguri pe Internet) care au avut o difuzare redusă sau inexistentă cu doar cîţiva ani înainte[5]. Nu ne propunem să ne angajăm în polemici privind rolul special al noilor media electronice în desfăşurarea acţiunilor de protest[6]. Le vom privi mai degrabă ca pe nişte factori printre alţii care au influenţat comportamentul protestatarilor din aprilie 2009. Vom încerca totuşi să ne dăm seama asupra felului în care aceste noi mijloace de comunicare şi socializare au contribuit, alături de alţi factori, la elaborarea strategiilor individuale şi de grup în cadrul unor mişcări sociale atît de complexe şi echivoce precum au fost protestele din 6-7 aprilie 2009.

[...]

„Revoluţie cu pietre” sau „Twitter Revolution”?

Opinia publică din R. Moldova, reflectată întrucîtva şi de părerile exprimate de persoanele intervievate de noi pentru acest studiu, se arată în general sceptică în privinţa calificativului de „Twitter Revolution” atribuit manifestaţiilor de protest din 6-7 aprilie 2009 (A, B, C, D, E). Totodată, majoritatea respondenţilor intervievaţi şi chestionaţi recunosc un anumit rol pe care l-ar fi avut mijloacele de informare şi comunicare pe Internet în circularea informaţiei, dar şi în mobilizarea şi parţial coordonarea protestelor din aprilie 2009. În opinia majorităţii respondenţilor, evenimentele din aprilie 2009 au fost manipulate de forţe exterioare (PCRM, SIS, servicii secrete ruseşti şi/sau transnistrene etc.), care au instrumentalizat impetuozitatea tinerilor pentru a-şi realiza interesele din umbră. În sfîrşit, o altă categorie de respondenţi (F, G) este aproape în întregime de acord cu sintagma „Twitter revolution”. Potrivit mărturiei unei respondente (F), ceea ce a avut loc în zilele din 6 şi 7 aprilie „nu poate fi definit altfel decît revoluţie”, această respondentă comportîndu-se şi trăind evenimentele în consecinţă, cu emoţii mobilizatoare şi cu idealuri de schimbare civică. Sigură de această convingere, persoana anchetată a avut un timp reacţii de rezistenţă şi denegare faţă de presupusele probe care ar dezvălui implicarea anumitor forţe exterioare în desfăşurarea evenimentelor. Pînă la urmă însă, respondenta a fost nevoită să accepte „evidenţa” imixtiunii unui stat străin (anume a Rusiei) în mersul evenimentelor din aprilie, altminteri mînate de un ideal revoluţionar.

Părerea noastră în această privinţă este că manifestaţiile din aprilie 2009 au reprezentat o mişcare socială cu un caracter inedit în contextul Republicii Moldova, dar şi în plan regional. Cel mai remarcabil aspect al acestui fenomen a fost mobilizarea unui segment activ de studenţi, tineri profesionişti şi slujbaşi, care nu cuprindea neapărat o populaţie numeric foarte importantă, dar care a devenit, în contextul evenimentelor din 6-7 aprilie din centrul Chişinăului, un grup de persoane bine conectate între ele, dincolo de frontierele geografice. Aceste persoane au fost totodată capabile să comunice cu jurnalişti şi reprezentanţi ai forurilor decidente internaţionale, creînd o anumită vizibilitate şi oferind o interpretare evenimentelor de la Chişinău. Acest grup de „minoritate activă” (Serge Mosvcovici) stăpîneşte un nivel de pregătire profesională şi competenţe comunicaţionale mult superior mediei, avînd prin urmare capacitatea de a uza strategic de resursele oferite de achiziţiile tehnologiilor informaţionale în scopul realizării unor interese civice, colective. Deloc întîmplător, această „elită” în ascensiune este şi purtătoarea unor idei progresiste şi reformatoare, în opoziţie cu mainstream-ul clasei politice şi intelelectuale din R. Moldova.

Evenimentele din 6-7 aprilie 2009 au generat în societatea moldovevenească un efect pe care l-am putea numi „revoluţionar” în sensul mobilizării şi solidarizării unei anumite categorii de persoane în vederea atingerii unor interese comune. Cu siguranţă, manifestaţiile de protest care vor urmări un anumit efect de anvergură îşi vor extinde de acum încolo aria de acţiune într-o zonă a informaţiei şi comunicării, mult dincolo de spaţiul „fizic” al desfăşurării evenimentelor.

---

[1] Este vorba de Comisia parlamentară pentru elucidarea evenimentelor de dupa 5 aprilie 2009, coordonată de deputatul Partidului Liberal-Democrat, jursitul Vitalie Nagacevschi. Raportul, de 180 de pagini, redactat în urma unei ample anchete, a fost prezentat în Parlament pe 7 mai 2010.

[2] Pentru acest studiu am realizat o cercetare care cuprinde interviuri aprofundate cu 7 persoane (vezi lista lor cu pseudonime, în bibliografie), răspunsuri scrise la un chestionar cu întrebări deschise din partea a 18 respondenţi, discuţii libere cu un anumit număr de persoane implicate în evenimentele studiate, lectura unui corpus de articole din presă (locală şi internaţională), de pe bloguri private. Am consultat de asemenea o serie de articole de analiză asupra evenimentelor din aprilie 2009 de la Chişinău sau despre evenimente similare din alte ţări (vezi bibliografia). De asemenea, am urmărit o serie de înregistrări video luate de la evenimentele din aprilie 2009, postate pe http://www.publictv.md şi consultate în iunie şi iulie 2009.

[3] A se vedea în primul rînd articolele lui Evgeny Morozov (specialist în relaţii internaţionale, profesor la Geogetown University) publicate în Foreign Policy: „Moldova’s Twitter Revolution” (acest autor a lansat calificativul de “Twitter Revolution” pentru evenimentele de la Chişinău din aprilie 2009) 7 aprilie 2009; „More analysis on Twitter’s role in Moldova”, idem, 7 aprilie 2009; „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, idem, 10 aprilie 2009. A se vedea de asemenea Rebekah Heacock, „Twitter Revolution?”, lucrare scrisă la facultatea de jurnalism, Columbia University, decembrie 2009; Ellen Barry, „Protests in Moldova explode, with help of Twitter”, New York Times, 7 aprilie 2009; Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, Slate Foreigners, 20 aprilie 2009; Kristin Deasey, „Moldovas’s Twitter Activist Under House Arrest”, Radio Free Europe, 16 aprilie 2009; Claudia Serbanuta, Tiffany Chao, Aiko Takazawa (profesoare la University of Illinois), rezumat extins al comunicării la iConference 2010 Champaign, USA, 3-6 februarie 2010. A se vedea despre forme similare de protest şi luări de atitudine într-o bibliografie selectivă la sfîrşitul acestui articol.

[4] Cf. Mark R. Beissinger, Structure and Example in Modular Political Phenomena: The Diffusion of Bulldozer/Rose/Orange/Tulip Revolutions, Perspectives on Politics 5 (2007): 259-276.

[5] Tendinţa folosirii platformelor e-media pentru informare şi mobilizare poate fi observată deja la “revoluţia lalelelor” din Kyrgyzstan: Ramesh Srinivasan şi Adam Fish, “Internet Authorship: Social and Political Implications Within Kyrgyzstan”, Journal of Computer-Mediated Communication, 14 (2009), pp. 559–580.

[6] A se vedea în acest sens articolele lui Anne Applebaum, „The Twitter Revolution that wasn’t”, articol citat, şi al lui E. Morozov, „Moldova’s Twitter Revolution is NOT a myth”, articol citat.

Anchetă Contrafort: „De ce îşi pune omul întrebări?”

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?
Mă consider hedonist, în răspăr cu aparenţa de austeritate pe care o produc uneori. Oricum, nu m-aş simţi bine dacă aş fi redus la una din trăsături. Aş prefera să rămîn fără calităţi.

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

Camus spunea prin gura unuia din personajele sale, şi deci la modul ironic, că lumea ar fi grozav de plicticoasă dacă toţi oamenii ar spune numai adevărul. Aş mai adăuga la această afirmaţie că cei care cred prea tare în adevăruri de tot soiul, nu sînt doar plicticoşi, ci şi periculoşi în egală măsură, nefiind în stare să înţeleagă adevărul celuilalt. Iar de aici nu mai rămîne decît un pas pînă la anihilarea aproapelui.

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
Abia recent am învăţat să fiu fericit trăindu-mi viaţa. Poate că voi învăţa vreodată să devin fericit scriind-o? Am speranţa că mi se va întîmpla asta cînd voi ajunge să scriu literatură de ficţiune.

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
Preţuiesc libertatea umană, inclusiv libertatea de a-ţi asuma nişte datorii faţă de o comunitate.

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
Am visat de mai multe ori cum ar fi să discut cu Bucov, Lupan sau Deleanu, scriitori moldoveni sovietici care au acceptat să scrie sub presiunea politicului. Aş fi vrut să-i întreb ce ar fi scris în condiţii de libertate. La fel, l-aş întreba pe Rimbaud de ce a încetat să mai scrie poezie la 20 de ani, iar pe Dostoievski l-aş iscodi de ce s-a reapucat de scris după „învierea lui Lazăr”.

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
Pentru mine, pactul faustic ar însemna să descopăr şi să exploatez o formulă de succes în detrimentul experienţei de viaţă şi al travaliului creator.

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
Nu cred în veridicitatea teoriilor totale. E posibil că şi creaţioniştii şi evoluţioniştii să aibă dreptate... sau şi unii şi alţii să se înşele.

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?
Mă deranjează cînd nişte scrieri datate sînt înţelese şi prezentate în buchea lor, fără discernămînt şi spirit critic. De altfel, şi Biblia şi Coranul au prilejuit cumplite neînţelegeri, cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti. De ce le-am crede pe cuvînt în privinţa femeilor?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
Mai am de căutat şi de descoperit atît de multe, aici pe Pămînt, lîngă cei iubiţi, înainte de a mă avînta în marea călătorie, fără cale de întoarcere.

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
E adevărat că nu ne alegem patria. Dar putem să ne alegem o patrie „de adopţie”. Patria mea de adopţie e Parisul (nu neapărat toată Franţa, nota bene), unde am petrecut cîţiva ani fondatori. Mi-am dat însă seama că fericirea pe care am trăit-o în acest oraş era cumva de împrumut şi că atunci cînd voi deveni un parizian cu acte în regulă nu voi mai fi la fel de fericit cum am fost. Am decis aşadar să revin în patria „de origine” (scuzaţi-mi pleonasmul), în care am re-descoperit o fericire autentică.

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
Dacă aş avea posibilitatea să aleg timpul la pachet cu locul şi statutul social, cred că m-ar tenta să fiu cetăţean liber în Atena lui Aristotel. Altminteri, mă felicit pentru întîmplarea fericită care a făcut să mă nasc în ultimul sfert al secolului 20. Am norocul să trăiesc o epocă fascinantă de transformări şi descoperiri. Am scăpat în schimb de perioadele cele mai grele ale comunismului, de foamete, de cele două războaie, de vremurile măcinate de restrişte şi conflicte (pentru omul mediu) din secolele precedente. Sînt curios să ştiu ce-mi rezervă ziua de mîine.

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
Mi-ar place să mă afund disdedimineaţă într-o pădure de Şişkin, trăgînd în piept un aer umed cu iz de reavăn şi conifere, apoi să hălăduiesc într-un Delft de Vermeer, pe malul canalului, urmărind în treacăt îndeletnicirile orăşenilor, iar într-o după amiază de vară, să mă arunc ca în apă într-un lan gălbui, vangoghian.

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
Prefer un guvern naţional într-o confederaţie europeană, pentru a se controla şi potenţa reciproc, cel puţin la modul ideal.

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
Orice ideologie (şi religie), luată separat, e o impostură. Cel mai cumplit e cînd una din ele îţi este impusă prin forţa armei şi a fricii. O altă mare impostură a omenirii o consider medicina bazată pe medicamente (care tratează simtomele, în loc să întărească organismul uman, pentru a-l face mai rezistent).

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
Nu ştiu dacă aş putea să le schimb pe toate pe cîte le-aş dori. Mi-ar fi teamă să nu fac mai rău.

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
Femeia perfectă e chiar cea care stă acum lîngă mine.

17. Ce calități apreciați la un bărbat?
Puterea de a folosi puterea doar în scopuri paşnice (atenţie: nu neapărat „bune”, binele avînd definiţii variabile de la caz la caz).

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
Apropo de întrebările şi răspunsurile de mai sus, deseori m-am simţit aiurea cînd se aştepta de la mine să joc un anumit rol de „bărbat” care nu-mi era propriu. Atunci m-am întrebat, cred, cît de motivată şi cît de arbitrară este departajarea sexuală a rolurilor.

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
Am simţit nevoia să mă răzbun, probabil de cîteva ori. Cea mai bună răzbunare a fost cînd am reuşit să ignor răul care mi-a fost adresat.

20. Vă place să dați sau să primiți?
Îmi place să dau cu folos şi să primesc fără datorie.

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
Martin Luther King. Pentru puterea lui de a lupta pe căi neviolente pentru o lume mai dreaptă.

22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
Din clasici, Gustav Mahler, atît de tandru şi trist, mai ales în Simfonia a 5-a. Din moderni, Radiohead, deopotrivă intelectuali şi sensibili.

23. De ce își spune omul povești?
Probabil pentru a trăi mai abitir, atunci cînd viaţa îi pune limite.

24. Vă e frică de singurătate?
M-aş teme de singurătatea din mine însămi. Din fericire, nu am mai avut de mult o asemenea stare.

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
La moment îmi place poezia care exprimă poeticul vieţii cotidiene, liricul experienţei brute, ceva în stilul Podului Mirabeau de Apollinaire. Dintre contemporani, îmi plac poemele timpurii ale lui Mitru Crudu, cele recente ale lui M. Vakulovski, unele poeme de C. Comartin (Poeme cu tătuca)... Deunăzi am recitit versurile – ingenui şi livreşti – ale lui Călin Sobietsky-Mânăscurtă şi am avut o stare aparte... Mi-ar place să citesc sau să scriu vreodată nişte poeme-eseu, poeme-istorie, poeme-reportaj...

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
Mi-aşi dori să pot compune vreodată un scenariu de film despre perestroika pentru regizorul Igor Cobileanski, care mi-a fost bun prieten în acea epocă. Ambii eram pe atunci obsedaţi de sex şi dornici de revoluţie.

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
Mi s-a întîmplat cîndva să am sentimentul cvasi-mesianic de a dori să fac cuiva bine cu forţa. Cred că asta ar fi una din tentaţiile puterii. Sper că am devenit mai înţelept între timp.

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
Aş dori să reabilitez personajele anonime care au clădit istoria, de jos, fără să lase în urma lor monumente sau acţiuni de importanţă „epocală”. Cunoaşterea vieţii lor de zi cu zi în diferire vremi ne-ar putea umple o lacună capitală pe care o avem în viziunea noastră faţă de umanitate şi anume faţă de oamenii din spaţiul nostru. La noi, ca şi în alte părţi, cei mai mulţi continuă să atribuie „meritele” istoriei doar celor „mari” şi ”puternici”.

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
Mi-aş dori ca românii să înveţe de la vest-europeni modestia şi înţelegerea celuilalt. Mă bucură să văd români, tineri mai ales, care au deprins şi interiorizat asemenea calităţi. Aceasta vine probabil şi odată cu sentimentul unei personalităţi împăcate cu sine. Sper că şi moldovenii vor învăţa cu succes, cîndva, să fie împăcaţi cu sine şi cu ceilalţi.

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
Lucrez mai mult în cursul zilei, pînă la căderea serii. Mă simt mai bine cînd lumina solară îmi bate pe tastieră şi pe filele cărţilor. Pentru a sta treaz şi a gîndi mai bine consum cîte două cafele pe zi, cîte un espresso (ristretto). Dacă o beau şi pe a treia, nu dorm bine noaptea şi atunci a doua zi trebuie să beau mai multă cafea, şi atunci o iau de la capăt...

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
Îngerul de pe umăr este probabil proiecţia interiorizată a unor presiuni sau aşteptări care ne vin din partea unei comunităţi, din care, să nu uităm, facem şi noi parte. Aceste aşteptări nu vin deci doar din afara noastră, ci şi din noi înşine ca parte a comunităţii respective. M-ar tenta vreodată să scriu cu pseudonim, pentru ca să nu am de plătit tribut acestor aşteptări, pe care eu însumi le creez într-un fel „celorlalţi” faţă de mine.

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
Aştept cu multă speranţă că Moldova va înceta să mai fie o ţară şi o societate provincială, aşa cum este astăzi, dar ştiu că aceasta nu se va întîmpla degrabă (nu vreau să spun niciodată) şi mă tem că nu în timpul vieţii mele.

33. De ce își pune omul întrebări?

Pentru că vrea să cunoască mai multe despre sine şi despre lume, nu-i aşa?

Contrafort nr. 11-12, nov.-dec. 2010

Erotismul ermetic la Em. Galaicu-Păun

Poezia lui Em. Galaicu-Păun a fost comparată cu cea a lui Mallarmé. „Ermetismul” practicat de poetul francez este recuperat în cheie post-modernă de Em. G.-P. în poemele sale, bine hrănite cu referinţe livreşti şi închegate prin metafore „vii”, „transportînd” semnificaţii pe mai multe paliere şi care dau naştere la propria lor realitate[1]. Există totuşi un element care îl deosebeşte puternic de ilustrul său predecesor. Textele lui Em. G.-P. (mai cu seamă cele din urmă, publicate în Arme grăitoare, Cartier, 2009) abundă în imagini cu conţinut „erotic”. Poezia sa din ultimul deceniu este pompată generos de un imaginar al dorinţei, al cărnii, al fluizilor trupeşti. Un soi de erotism, pe care l-aş numi „cerebral”, traversează – aidoma unui fir „roş-albastru” – opera poetică a lui Emilian G.-P. De unde şi aparenţa unei contradicţii de registre discursive, remarcată de Ştefan Foarţă în postfaţa cărţii, între „simplu şi savant”, „vitalitate şi livresc”, „naiv şi prea-sofisticat”.

În Arme, Em. G.-P. duce la împlinire o expresivitate erotică prezentă – in nuce – în operele sale mai timpurii. Acest erotism ar putea fi înţeles ca o expresie a unui spirit iconoclast, propriu sensibilităţii moderne (şi care, de altfel, îi este străin lui Mallarmé, încă prea legat de un model clasic de înţelegere a poeziei – ca un limbaj „înălţător”, aproape „sacru”). Post-modern asumat, Em. G.-P. preia o tematică proprie unei literaturi „minore” (sexul), uneori cu tot cu un limbaj „profan” (înjurăturile), transpunîndu-le într-un registru poetic („elevat” prin definiţie).

Pentru ca să înţelegem mai bine sensul erotismului din poezia lui Emilian, o vom compara cu literatura erotică (sau pornografică) europeană/occidentală din ultimele secole, o literatură care îşi face din producerea şi transmiterea imaginilor erotice o trăsătură distinctivă[2]. Acest gen de literatură a reuşit să atingă cu uşurinţă un deziderat spre care a tins întreaga literatură de ficţiune: „iluzia referenţială” – cititorul unor astfel de romane se lasă transportat, printr-o lectură la gradul 1, ajutat de dorinţele şi fantasmele proprii şi împărtăşite de o comunitate, într-un univers ficţional, pe care îl imaginează – pe durata lecturii – ca fiind real. Iată însă o preocupare care pare să-i fie străină lui Emilian G.-P.

Poetul sublimează pulsiuni şi fantasme erotice printr-un soi de alchimie a stilului. Pe de altă parte, printr-un procedeu analog de metaforizare (metaphorein, gr. – transportare), dar în sens invers, autorul de-spiritualizează o serie de referinţe inter/extra-textuale împrumutate din tezaurul universal al „culturii înalte” şi le pune alături – printr-o asociere liberă, eminamente poetică – de imagini şi expresii lubrice. Lunecînd dinspre trivial spre sublim şi vice-versa, poemele lui Galaicu-Păun se adresează, în ultimă instanţă, instinctelor cititorului prin intermediul minţii sale – stîrnindu-i ceea ce Luca Piţu numea „libido hermeneutic”. Este ca şi cum poetul ar gratifica cititorul preocupat cu asiduitate de satisfacerea poftelor sale analitice, oferindu-i pe tavă un erotism franc şi genuin, însă abia după ce acesta traversează cu succes nivelul de profunzime al operei sale.

Textele literare (post)moderne uzează în mod curent de procedee numite autoreferenţiale (prin care textul face referinţă la propria sa realitate), impunînd un nivel de lectură la „gradul doi”. Poemele lui G.-P. se individualizează printr-o autoreferenţialitate la „gradul 3”, am putea spune: „materialitatea textului”[3] este la el erotizată, în timp ce corpul este reprezentat metaforic ca un text (şi un palimpsest): „mîngîiam trupul ei kaligrafic de parcă aş fi urmărit, bifurcîndu-se în copulative şi subordonate, o frază” (Poem kaligrafic).

Dacă stilul poetic este, faţă de limbajul natural uman, ca o „perversiune” faţă de maniera clasică a copulaţiei[4], poezia lui Galaicu-Păun (mai cu seamă cea din volumul din urmă) apare ca o dublă „pervertire”: a limbii mai întîi (cu sistemul ei de rigori puriste şi puritane), dar şi, în al doilea rînd, a limbajului poetic consacrat al epocii sale, pe care îl împrumută pentru a se distanţa de el mai tare, sublimînd resursele registrului „vulgar” şi totodată dezvrăjind valorile confirmate ale culturii „înalte”. O „pervertire” pe care poetul o săvîrşeşte dintr-o curată plăcere a sex... textului (pardon...), mînat de o dorinţă mereu neostoită în faţa unui punct g obscur şi himeric al nesecatelor potenţe poetice ale limbii.

O carte de citit şi recitit, cu una sau două mîini („ces livres qu’on ne lit que d’une main”), dar neapărat cu capul, care va satisface din plin („le cerveau est une zone érogène”) – şi din mai multe unghiuri – un cititor căutător de noi şi noi delicii hermeneutice.

---

[1] Cf. Paul Ricoeur, La métaphore vive, Paris, Seuil, 1975.

[2] Cf. Jean-Marie Goulemot, Ces livres qu’on ne lit que d’une main, o lucrare importantă de istorie culturală despre romanele pornografice în Franţa sec. al XVIII-lea.

[3] Prin „materialitate a textului” se înţeleg procedeele stilistice şi tipografice care conferă vizibilitate textului tipărit (jocul grafic şi „caligramatic” al aşezării textului în pagină, elementele paratextuale – titluri, subtitluri, note, abrevieri etc.), faţă de care hermeneuţii „structuralişti” (M. Foucault, R. Barthes, G. Genette) au fost sensibili cu precădere.

[4] Roland Barthes, Le Plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973.