”Moldova la răscruce”. Un dialog despre trecutul şi prezentul Republicii Moldova

Invitatul special la discuţie în cadrul proiectului TEMA organizat de Baricada, a fost sociologul moldovean Petru Negură – co-editor al portalului Platzforma.

Unirea României şi a Republicii Moldova, dezvoltarea istorică a Basarabiei, tranziţia postsocialistă grea şi dezvoltarea politică şi economică de azi, sunt doar câteva dintre temele discutate de sociologul moldovean, Petru Negură, în cadrul discuţiei ”Moldova la răscruce”. Întâlnirea cu co-editorul portalului Platzforma a avut loc pe 12 iunie 2018 în clubul ”Londophone”. Moderatorul discuției a fost Florin Poenaru (CriticAtac). Baricada a făcut o înregistrare video: întreaga discuţie poate fi vizionată în cele trei video-uri de mai jos.

De la stat social la stat penal: evoluția sistemului penitenciar din Republica Moldova în contextul tranziției la neo-liberalism (1)

De aproape zece ani, sistemul penal din Republica Moldova, inclusiv în componenta sa punitivă, întruchipată în principal de sistemul penitenciar, trece printr-o reformă ambițioasă (în special Probațiunea, despre care vom vorbi mai jos). Cu toate acestea, astăzi constatăm că acest sistem este departe de a se fi „umanizat”. Dimpotrivă, numărul deținuților din penitenciare și izolatoare de urmărire penală continuă să crească (față de anii precedenți și cu mult peste media europeană), rata de recidivă a deținuților este și ea în creștere, iar sistemul de justiție în ansamblu este creditat cu o cotă de încredere tot mai joasă, în ciuda reformelor anunțate. Pe lîngă aceasta, putem semnala agravarea unei probleme care trece neobservată în discuția despre reforma sistemului penal, și anume: absoluta majoritate a deținuților (și a preveniților) provin din grupuri sărăcite și dezavantajate din punct de vedere social: muncitori manuali, țărani și mai ales șomeri. Este oare sistemul nostru penal doar pentru cetățeni săraci? Nu cumva acest sistem de justiție acționează, alături de alte sisteme sociale și instituționale, ca un mecanism de excluziune și totodată de disciplinare pentru masele pauperizate?
În acest articol, vom încerca să oferim, pe cale inductivă (explorînd datele dinspre efecte spre cauze), dar și deductiv (dinspre presupuse cauze spre efecte), mai ales în baza rezultatelor altor studii, niște posibile piste de înțelegere a relației dintre deprivare socio-economică și detenție. Articolul este realizat în baza coroborării datelor produse de diverse instituții: Departamentul Instituțiilor Penitenciare (DIP), Biroul Național de Statistică (BNS), Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Inspectoratul Național de Probațiune (Probațiune), Institutul de Reforme Penale și de un anumit număr de studii și rapoarte elaborate de instituții publice și independente. De asemenea, am analizat în jur de 20 de articole de presă, interviuri cu 16 foști deținuți, cu 3 profesioniști (din DIP și Probațiune) și cu doi experți independenți.

Servicii centrale pentru persoane marginale la Montréal. Foto-reportaj de la fața locului.

Potrivit recensămîntului persoanelor fără adăpost din iulie 2015, la Montréal ar fi existat 3016 persoane în această situație[1]. Aceasta a rămas cifra oficială pe care o prezintă autoritățile. Mai mulți specialiștii și practicienii în domeniu susțin că numărul oamenilor străzii ar fi de zece ori mai mare. Și e adevărat că, cel puțin în ochii unui vizitator ocazional, persoanele fără adăpost nu lipsesc în acest oraș. Îi poți vedea peste tot și oriunde în centrul orașului – de la Portul Vechi (Vieux Port) pînă la strada Sherbrooke, dar mai ales pe strada Sainte Catherine, strada cea mai vizitată de turiști și montréalezi.

Strada Sainte Catherine, Montréal

Percepțiile față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova (sondaj de opinie - raport)

percepțiile față de persoanele fără adăpost

Republica Moldova

mai 2017

raport elaborat de: Anna Legcobit – anna.legcobit@imas.md comanditar: Petru NEGURĂ (în cadrul unui proiect de cercetare susținut de OAK Foundation)

www.imas.md

Politicile statului față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova după destrămarea URSS: între „mîna dreaptă” și „mîna stîngă”. Cazul Centrului-adăpost din Chișinău.

În acest text vom căuta să înțelegem modul în care au evoluat politicile statului vizavi de persoanele fără adăpost (printre alte categorii de persoane vulnerabile) în Republica Moldova, pe parcursul ultimului deceniu. Articolul se focalizează pe un studiu de caz: Centrul pentru persoane fără adăpost din Chișinău (titlu generic), singura instituție publică din municipiu destinată acestei categorii de persoane. Această instituție întruchipează, la scară redusă, evoluția recentă a politicilor statului față de persoanele fără adăpost. Centrul rezumă o abordare binară a statului în raport cu persoanele marginale și marginalizate, în acest caz persoanele fără adăpost. Pe de o parte, Centrul (și, la scară mare, statul) își asumă misiunea de a acorda beneficiarilor săi asistență socială, medicală și condiții decente de trai, ceea ce reprezintă „mîna stîngă” a instituțiilor statului[1]. Funcțiile acestei abordări asistențiale („materne”) sînt de altfel ocupate de angajate femei. Pe de altă parte, un anumit număr de angajați bărbați ai Centrului (în special directorul și administratorii de noapte) concretizează abordarea „forte” a instituției – și „mîna dreaptă” („paternă”) a statului –, impunînd disciplina și veghind la respectarea ei. Nu este întîmplător în acest sens că majoritatea cvasi-absolută a angajaților masculini sînt foști colaboratori ai poliției.

Ce am cîștigat și ce am pierdut în aceste alegeri? Însemnări post-electorale

A spune că Maia Sandu a pierdut alegerile pentru că a fost un candidat slab sau pentru că nu ar fi avut echipă bună e ca și cum ai învinui un alergător de performanță că nu a ieșit învingător într-o cursă cu obstacole contra unui competitor pe bicicletă. Chiar și așa, a avut o prestație mai mult decît remarcabilă, care îi va servi pe termen mediu și lung.

Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul...

Sectanţii este primul volum dintr-o trilogie, anunţată de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului său de caz, „sectanţii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, într-un „ţinut de frontieră“, aflat el însuşi la marginea unor mari imperii şi state-naţiune pe parcursul ultimelor două secole: Bugeacul, această regiune situată astăzi în Ucraina, în URSS între 1940 şi 1991, în Basarabia românească între 1918 şi 1940, în Imperiul Ţarist din 1812 până în 1918, într-o raia turcească, până în 1812 etc.

Dar autorul îşi asumă el însuşi un statut de marginalitate prin această carte (şi prin alte cărţi ale sale). S-a remarcat că subiectul „religios“ al cărţii şi, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neapărat una cu autorul) drept un „sectant“ (p. 20 şi altele) au indus o anumită stare de perplexitate, de confuzie chiar, atât în rândurile intelectualilor de stânga, mediu de la care autorul însuşi se reclamă, cât şi, poate mai ales, în sânul intelectualilor conservatori. Când spun „marginal“, am în vedere o poziţie ex-centrată, aflată „în marginea“ unor lumi sociale şi, astfel, în apropierea (şi la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvânt care exprimă această stare „marginală“.

Shrinking cities cu strîngere de inimă

Am văzut expoziţia Shrinking Cities[1] cu o strîngere de inimă (shrinking heart, cum ar veni) pe care am stăpînit-o cu greu pe măsură ce înaintam printre imagini, obiecte şi exponate. Case, clădiri, străzi, oraşe... părăsite, ruinate, bîntuite... E o expoziţie despre nişte oraşe „bolnave” în faze diferite de evoluţie a bolii şi despre multe alte oraşe care mor, dacă nu au murit între timp de-a binelea... Antropomorfismul imaginii – în general înşelător – se justifică aici pînă la un punct. Ilinca Păun Constantinescu, curatorul expoziţiei, ne lămureşte că este vorba de nişte oraşe „monofuncţionale”, industriale sau balneoclimaterice, al căror „motor”, sau inimă – dacă e să continuăm aceeaşi metaforă fiziopatologică – a încetat să mai funcţioneze la un moment dat, în general după 1990, după căderea comunismului în România (şi în alte ţări din fostul bloc socialist, în care urmărim fenomene similare, în epoca de tranziţie spre „capitalism şi democraţie”).

Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism

Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.

Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.
Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.

Persoanele fără adăpost din Chişinău: forme de excluziune, strategii de supravieţuire, tactici de adaptare

Imagine de Aurelia Borzin (blog Roofless Homes)

Introducere

Imaginea unor oameni dormind şi locuind în public – sub poduri, în clădiri abandonate sau în plină stradă – nu încetează să ne zdruncine echilibrul moral pe care ni-l procură ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre persoana umană, constubstanţial legată de o casă şi de o familie. Dar şi prin prezenţa tangibilă a degradării sociale pe care aceşti oameni o întruchipează, amintindu-ne fără voie de fragilitatea condiţiei umane în această modernitate dorită şi temută. Imaginea persoanei fără adăpost în spaţiul public ne poate părea cu atît mai inoportună cu cît, mai cu seamă în oraşele din regiunea noastră, un întreg ansamblu de mecanisme sociale şi instituţionale au făcut de-a lungul timpului aceste persoane invizibile[1]. Anumite estimări, neconfirmate oficial, situează numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău între 3 şi 5 mii, cu o „marjă de eroare” revelatoare în sine. Unde şi cum trăiesc aceste persoane? – ne putem întreba nu fără pricină. Imperceptibile, aceste persoane vor continua să rămînă cvasi-inexistente în ochii orăşenilor, mînaţi de graba grijilor zilnice, dar şi în privirea factorilor de decizie de diferite nivele.

În acest articol voi încerca să arunc lumină asupra situaţiei persoanelor fără adăpost adulte (PAFA) din oraşul Chişinău. Voi căuta să desluşesc motivele de ordin social, economic şi istoric care au condus la marginalizarea acestor oameni, în contextul societăţii noastre aflată într-o neîncetată „tranziţie” de la începutul anilor 1990 încoace. Voi scoate în vileag greutăţile şi multiplele forme de discriminare şi de excluziune cu care se confruntă persoanele fără adăpost în R. Moldova, în particular în or. Chişinău. Totodată voi urmări strategiile de adaptare şi de supravieţuire socială la care recurg aceste persoane, împinse la marginea comunităţii noastre urbane, încercînd cu disperare să păstreze aparenţa integrării lor în comunitate şi, pentru sine, o umbră de confort moral. Această analiză ne va ajuta să înţelegem mai bine cauzele şi natura invizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost din Chişinău şi, în lumina acestui caz, în întregul spaţiu post-sovietic sau, cel puţin, la periferia acestuia.