Anuarul NEC „Black Sea Link” 2013-14: o incursiune multidimensională în istoria regională a Mării Negre

To read the English version of this review, click here.

Am citit cu mult interes şi plăcere articolele din anuarul programului Black Sea Link pentru 2013-14 al Colegiului Noua Europa, Bucureşti. Este o colecţie de studii care au capacitatea de a îmbogăţi orice cititor, nu neapărat specialiştii în domeniile respective. Anuarul poate fi descărcat în mod gratuit pe site-ul Colegiului Noua Europă.
Autorii volumului, bursieri ai programului Black Sea Link în 2013-14, provin din ţările arealului Mării Negre (în conformitate cu specificitatea programului): Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Moldova, România. Articolele din acest volum păstrează o anumită continuitate tematică, în măsura în care sînt centrate pe un anumit areal geografic şi cultural (Marea Neagră) şi pe istoria sa recentă. Abordările sînt diverse, dar complementare: antropologie socială, istorie culturală, istorie socială, ştiinţă politică şi relaţii internaţionale, sociologie politică şi drept internaţional. Cele mai multe dintre aceste studii privilegiază o abordare holistă, regională, deseori comparativă. Temele analizate sînt, după cum urmează: noile intervenţii artistice în spaţiul public din Bucureşti; instituţiile cenzurii în URSS şi ţările blocului socialist; interesele naţionale şi neo-imperiale ale Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie; holocaustul într-un orăşel industrial din Transnistria (în actuala R. Moldova); manualele de istorie în R. Moldova şi România; naţionalismul rusesc în secolul 19 şi 20; crearea diasporei azere post-sovietice şi instrumentalizarea politică a acesteia; reprezentarea dreptului de asociere a sindicatelor de către curţile europene.

Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale.

Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.
Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.

Politica moldovenească: un film foileton cu iz de budoar

sursa: www.click.ro

De la Pădurea domnească încoace, „povestea de succes” a RM s-a transformat, rînd pe rînd, într-un film poliţist, thriller politic, comedie neagră, film cu gangsteri, telenovelă mexicană şi, iată, mai nou, într-un reality show cu accente porno. Am devenit spectatorii dezgustaţi ai unui serial de duzină. Totul ar fi în ordinea lucrurilor dacă am putea schimba canalul, numai că nu avem de ales, pentru că în această distopie ai cărei personaje am devenit fără voie, toate canalele arată acelaşi film. Am putea barem să închidem televizorul de la telecomandă, ceea ce cei mai mulţi dintre noi au şi făcut sau se căznesc să facă, căutîndu-şi de treabă. Numai că strădania noastră de a scăpa de acest serial afurisit pare zădarnică, căci sîntem invadaţi de peste tot, prin geam de afară, în autobuz, de la amici, pe facebook, din gură-n gură, în legătură cu ce s-a mai întîmplat în ultimul episod. Chiar şi atunci cînd îţi pare că în sfîrşit te-ai însingurat şi te poţi aduna liniştit cu gîndurile şi a-ţi căuta de ale tale, acel film funest te urmăreşte ca o melodie proastă care îţi cîntă obsesiv în creiere pînă cazi sleit şi te ia somnul... Chiar şi atunci îţi dai seama că poate fi loc şi pentru mai rău, căci filmul cu pricina îţi reapare în somn, în formă de coşmar, cu aceleaşi sinistre personaje: Plahotniuc rîzînd sardonic, Filat înjurînd la telefon cu membrul la vedere, Şor de partea cealaltă a firului ţinînd-o una şi bună cu faţa buhăită: «С божьей помощью...», Ghimpu scoţînd pe rînd aşi din mînecă, Streleţ cuprins de panică în faţa propriului mobil sunînd, Dodon blestemînd cu foc la megafon, Usatîi împingînd cu furca politicienii într-un ceaun plin cu căcat, urmaţi de alţi 101 de împieliţaţi încleştaţi într-o horă drăcească...

Cartea lui Tony Hawks reuşeşte pariul de a împăca comicul cu sublimul

Am citit Tenis cu moldoveni, de Tony Hawks, acum cîţiva ani, la prima ei ediţie în română (Cartier, 2003), din interes antropologic faţă de societatea în care trăiesc. Dat fiind puţinătatea studiilor antropologice despre societatea noastră din anii 90 (perioadă grea şi fascinantă), puţinele jurnale de călătorie despre ţara noastră ţin loc de studii antropologice. Prin însăşi poziţia lor de distanţă epistemologică, străinii aplică societăţii gazdă o privire detaşată, „un regard éloigné”, cum i-ar spune Cl. Lévi-Strauss, asupra moravurilor şi realităţilor locale, pe care noi, localnicii, aproape că nu le mai simţim, pentru că le trăim de prea mult timp şi le-am interiorizat prea profund. Un străin poate veni aşadar cu observaţii proaspete, deseori fine şi ascuţite, atunci cînd nu vine cu judecăţi de-a gata. Însemnările de călătorie ale altora în ţara noastră ne ajută să ne chestionăm noi înşine asupra realităţii şi normalităţii care ne înconjoară, să ne revedem propriile înţelegeri şi judecăţi faţă de aceste realităţi.

Ce fel de partid va deveni Platforma DA?

La mitingul de duminică, organizat de Platforma Civică DA (între alte organizaţii civice), am asistat la o demonstraţie de forţă a societăţii moldovene asupra unei clase politice care părea imună la orice critică şi suficientă sieşi. De la tribuna mitingului s-a clamat în repetate rînduri: „Victorie! Victorie!” A fost, într-adevăr, o victorie – desigur, provizorie – a societăţii moldoveneşti. De fapt, s-a întîmplat ceea ce era firesc să se întîmple de mult timp. Ba chiar putem să ne întrebăm de ce s-a întîmplat atît de tîrziu. În orice caz, ne putem aştepta că asemenea manifestaţii se vor multiplica şi vor lua amploare în următoarele luni, pe fundalul agravării crizei economice provocată de incapacitatea, reaua voinţă şi imoralitatea clasei guvernante actuale.

Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?

 

Fotografie de Pablo Chignard

Mişcarea de emancipare naţională, care a culminat cu independenţa Republicii Moldova (RM), proclamată la 27 august 1991, a produs o efervescenţă de aspiraţii în sînul noilor elite ascendente şi a oamenilor „de pe baricade”. Aceste aspiraţii vizau, în general, crearea unui stat independent, democratic şi prosper. Ajutată de statele occidentale, Republica Moldova urma, potrivit acestor aşteptări, să se alăture ţărilor dezvoltate. Se aştepta o tranziţie directă, univocă, armonioasă spre democraţie şi economie de piaţă. Schimbările care aveau loc la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 în toată Europa de est şi fostele republici sovetice păreau să confirme, la rîndul lor, caracterul inevitabil şi ireversibil al acestei tranziţii spre o societate liberă şi prosperă.

Scrisoare deschisă dlui Nicolae Josan.

Domnule Nicolae Josan,

La manifestația din această duminică, 22 februarie, întitulată „Vrem leul înapoi! Vrem țara înapoi!”, ați ținut un discurs aplaudat de o parte din cei prezenți. În acest discurs ați chemat, între altele, să protestăm împotriva coaliției partidelor democratice cu comuniștii (PCRM) și ați mai scandat „Unire! („Unirea neamului…”).

De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?

Colaj din fotografii de (1) kspatula şi (2) Dorin Goian.

Dacă ai ocazia să vizitezi anumite oraşe americane, cum este New York, Chicago sau San Francisco, îţi poate sări în ochi omniprezenţa persoanelor fără adăpost în zonele centrale ale oraşului. Îi vezi peste tot: în jurul staţiilor de metrou, în parcurile şi pe bulevardele centrale, stînd întinşi pe trotoar sau cerşind din picioare, în linişte sau cîntînd şi discutînd cu glas tare, singuratici sau în ciucuri în jurul unui aparat de radio, cu cîine sau fără, mîncînd sau fumînd etc. etc... La Chişinău, nu prea vezi persoane fără adăpost în centrul oraşului şi, de fapt, aproape nicăieri, decît în anumite suburbii – poate cîţiva, în mod excepţional, prin zona pieţei şi a gării sau în zone ascunse, cum ar fi gunoişti sau gropi de canalizare. Această aparenţă îţi crează percepţia că în oraşele americane persoanele fără adăpost ar fi mult mai multe şi că ele reprezintă o „problemă”, cu siguranţă mai mare decît la noi. În realitate, cifrele disponibile arată că proporţia persoanelor fără adăpost în raport cu populaţia generală este similară în oraşele americane şi ale noastre, variind, în funcţie de estimări, între 0,5% şi 1%. Ne vom întreba, prin urmare, de ce persoanele fără adăpost sînt atît de vizibile în oraşele americane, pe cînd în cele din Moldova (în speţă la Chişinău) – mult mai puţin. O scurtă anchetă de teren, cu interviuri, observaţie şi fotografii, făcută în oraşul Berkeley (zona San Francisco) şi la Chişinău, ne vor ajuta să înţelegem mai bine sensul şi natura acestei vizibilităţi[1].

UNEDUCATED: o şcoală în care plătim ca să NU învăţăm nimic...

UNEDUCATED, un nou spectacol document de Nicoleta Esinencu la Teatru-Spălătorie despre degradarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova pe parcursul ultimilor 20 de ani (jucat de Ion Borş, Doriana Talmazan şi Irina Vacarciuc).

O carte de Susan Grant despre cultură fizică şi sport în URSS (anii 1920-1930) – un îmblînzitor al corpului social

Susan Grant, Physical Culture and Sport in Soviet Society. Propaganda, Acculturation, and Transformation in the 1920s and 1930s, Routledge, London & New York, 2013. O carte foarte interesantă, armonios structurată (pe criteriu tematic), minuţios documentată despre semnificaţiile ideologice, organizarea instituţională şi aplicarea în practică a „culturii fizice” şi a sportului în societatea sovietică. 

Ştirile ProTV, între derapaje comerciale şi deontologie profesională

Pentru mine, ca şi pentru foarte mulţi moldoveni, ştirile ProTV Chişinău au fost întotdeauna o sursă importantă de informaţie. Acest post a reuşit să realizeze, după mine, un echilibru cumpătat între genul de ştiri comerciale, de tip „american” (cum sînt, de exemplu, Ştirile ProTV Bucureşti) şi un model de emisiuni de ştiri profesioniste, la fel după un model occidental, mai puţin axat pe scandal şi mai mult pe o confruntare echilibrată şi echidistantă a surselor şi a faptelor. În înţelegerea mea, Ştirile ProTV Chişinău e o emisiune interesantă în continuare, din motivul atenţiei pe care o pretează domeniului social (cu ştiri, legate de probleme sociale dureroase şi la zi), nu doar politicului şi nesfîrşitelor sale intrigi, jocuri şi strategii.

Învăţătorii, între putere şi populaţia locală în epoca stalinismului: agenţi, victime şi mediatori (E. Thomas Ewing)

Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. 

Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940). Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19- înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi cu forţe de coerciţie extraordinare asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare şi la modernizare - în formulă sovietică). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic, în general neglijînd insuficienţa resurselor, a infrastructurii şi a personalului şcolar. 

The Imitation Game: un film despre Alan Turing, graţie căruia lumea este acum un loc infinit mai bun

The Imitation Game (2014), de Morten Tyldum, regizor norvergian, e un film despre un subiect vechi (omul de geniu într-o epocă reticentă faţă de inovaţie) şi despre o personalitate încă destul de puţin cunoscută, în ciuda rolului istoric major pe care l-a avut: matemacianul Alan Turing (unul din părinţii fondatori ai calculatorului de astăzi). Alan Turing a fost omul care a spart unul din cele mai dificile coduri secrete din lume, creat de nazişti în cel de al Doilea Război mondial, Enigma, care servea la planificarea operaţiunilor militare ale armatei naziste împotriva aliaţilor. Strategia sa a fost crearea unei maşini (strămoşul calculatorului personal modern) în stare să descifreze codul Enigma, creat el însuşi de o maşină. Reuşita acestui proiect a contribuit la dejucarea unui număr important de operaţiuni militare programate de nazişti şi a condus în ultimă instanţă la deznodămîntul istoric pe care îl cunoaştem. Astfel, pe lîngă inventarea bazelor calculatorului modern, Turing poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un erou de nivel mondial, care a contribuit la grăbirea victoriei asupra naziştilor şi la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Numai că rolul său în descifrarea Enigmei a fost ţinut secret de către serviciile de inteligenţă britanice, din raţiuni strategice, dar şi pentru că Turing nu reprezenta chiar genul de erou pe care şi-l doreau autorităţile engleze din acea epocă pentru fortificarea sentimentelor patriotice. Turing era gay, iar în 1952 a fost condamnat pentru depravare şi impus să aleagă între închisoare şi castrare chimică. El alege tratamentul chimic, însă în doi ani se sinucide.