The Imitation Game (2014), de Morten Tyldum, regizor norvergian, e un film despre un subiect vechi (omul de geniu într-o epocă reticentă faţă de inovaţie) şi despre o personalitate încă destul de puţin cunoscută, în ciuda rolului istoric major pe care l-a avut: matemacianul Alan Turing (unul din părinţii fondatori ai calculatorului de astăzi). Alan Turing a fost omul care a spart unul din cele mai dificile coduri secrete din lume, creat de nazişti în cel de al Doilea Război mondial, Enigma, care servea la planificarea operaţiunilor militare ale armatei naziste împotriva aliaţilor. Strategia sa a fost crearea unei maşini (strămoşul calculatorului personal modern) în stare să descifreze codul Enigma, creat el însuşi de o maşină. Reuşita acestui proiect a contribuit la dejucarea unui număr important de operaţiuni militare programate de nazişti şi a condus în ultimă instanţă la deznodămîntul istoric pe care îl cunoaştem. Astfel, pe lîngă inventarea bazelor calculatorului modern, Turing poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un erou de nivel mondial, care a contribuit la grăbirea victoriei asupra naziştilor şi la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Numai că rolul său în descifrarea Enigmei a fost ţinut secret de către serviciile de inteligenţă britanice, din raţiuni strategice, dar şi pentru că Turing nu reprezenta chiar genul de erou pe care şi-l doreau autorităţile engleze din acea epocă pentru fortificarea sentimentelor patriotice. Turing era gay, iar în 1952 a fost condamnat pentru depravare şi impus să aleagă între închisoare şi castrare chimică. El alege tratamentul chimic, însă în doi ani se sinucide.
Filmul reuşeşte să îmbine de o manieră reuşită mai multe linii de subiect şi nivele de semnificaţie. Din punctul meu de vedere, reuşita filmului a fost asigurată de felul în care a fost reprezentat personajul principal, jucat magnific de Benedict Cumberbatch. În ciuda unor critici pe care filmul le-a atras din motivul că nu ar fi respectat realitatea istorică (a se vedea de exemplu articolul lui Alex von Tunzelmann în The Guardian), filmul scoate în relief profilul unei personalităţi complexe, non-lineare, uneori contradictorii, de o moralitate şi o logică a comportmentului greu de înţeles şi de anticipat. Din nou stîrnind nedumerirea biografilor şi a unor comentatori vigilenţi (care îl evocă pe Turing drept un personaj simpatic, jovial, uneori cam stîngaci şi direct, dar înzestrat cu simţul umorului), protagonistul filmului este arătat ca un savant cuprins de o pasiune cvasi-faustică, posedat de dorinţa de a „da viaţă” maşinii sale, iar în viaţa de zi ca un tip mai degrabă asocial, aproape autist, incapabil de relaţii armonioase cu colegii săi de lucru. Singura persoană cu care pare a se înţelege este o femeie, Joan Clarke, pe care o invită să ia parte la proiect, în ciuda rezistenţei din partea colegilor săi bărbaţi.
Filmul ficţionează un moment în care Turing este şantajat de unul din colegii săi de proiect, care ar fi fost, chipurile, agent sovietic (element narativ inventat), că îi va divulga homosexualitatea dacă acesta îl va denunţa pentru spionaj. Turing decide să tacă un anumit timp, deşi divulgă informaţia pînă la urmă, într-o circumstanţă potrivită. Mai mulţi comentatori, în primul rînd Tunzelmann, îşi exprimă prin urmare consternarea că filmul distorsionează puternic biografia lui Turing pentru a introduce un element de suspense în plus în intriga naraţiunii.
Un moment aparte în trama filmului arată cinismul serviciilor secrete ale statului britanic, care joacă dublu cu sovieticii şi cu americanii, dar şi cu destinele oamenilor angajaţi în proiect, în folosul intereselor „naţionale”. Totodată, Turing el însuşi apare ca un tip dotat cu o logică strategică şi o moralitate aproape supraumană, atunci cînd îşi convinge colegii să nu prevină serviciile britanice în privinţa unui atac iminent asupra unei corăbii britanice (în care din întîmplare se afla fratele unuia din partenerii de proiect), ci să recomande orchestrarea reacţiilor britanice la operaţiunile militare naziste, programate prin Enigma, pe care maşina lui Turing le descifra, în aşa fel încît să nu trezească bănuiala înalţilor comandanţi nazişti.
Filmul îl arată pe Turing drept un tip aproape asexuat, mai degrabă pasionat de maşini şi cifre decît de persoane umane. Pentru a-i explica personalitatea, filmul face periodic incursiuni în trecutul protagonistului, cînd acesta era elev la unul din colegiile de băieţi din Marea Britanie şi unde adolescentul Turing cunoaşte prima sa dragoste, profund nefericită, întrucît Cristopher, băiatul de care se îndrăgosteşte, moare de tuberculoză. În film, Turing îşi numeşte maşina Cristopher (în realitatea istorică, ea este numită mai prozaic, „Bomba”).
Momentul culminant al filmului este condamnarea protagonistului pentru homosexualitate şi acceptarea tratamentului chimic de către el pentru a putea continua să lucreze la perfecţionarea maşinii sale, Cristopher. Copleşit de tratament şi depresie, Turing regretă, în faţa lui Joan Clarke, că nu ar fi fost suficient de „normal” pentru ea. Pentru a-l consola, Joan îi face o replică memorabilă: “Normal? The world is an infinitely better place precisely because you weren’t” [Normal? Lumea este un loc infinmit mai bun, tocmai pentru că tu n-ai fost (normal)”]. Unii comentatori critici (de ex. Christian Caryl în New York Review of Books) notează că Turing a sfîrşit îndr-un mod mult mai puţin înduioşător decît personajul din film, suferind de pe urma tratamentului, murind în singurătate, intoxicat de un măr otrăvit cu cianură (simbolul mărului muşcat de pe calculatoarele Apple face referinţă la moartea lui Turing, asta dacă nu aţi ştiut pînă acum). Filmul ne informează, pe final, că Regina Marii Britanii l-a iertat pe Alan Turing post mortem, în 2013, retrăgîndu-i condamnarea. Ceea ce filmul n-o spune este că regina nu şi-a retras condamnarea în cazurile celorlalţi aproape 50 mii de persoane condamnate în Marea Britanie vreme de jumătate de secol pentru depravare (i.e. homosexualitate).
Meritul şi totodată slăbiciunea fimului este că l-a arătat pe Turing mai complex şi uneori mai uman decît a fost prototipul său. Dar filmul este ficţiune, nu document. Aportul său cel mai mare este că a readus în spaţiul public o personalitate uitată pe nedrept. Filmul scoate totodată în evidenţă o problematică socotită încă de mulţi minoră, dacă nu cu totul inexistentă, cea a criminalizării homosexualităţii într-un trecut nu tocmai îndepărtat, în inima lumii „civilizate”. În sfîrşit, filmul a reuşit magistral pentru că a conferit acestei personalităţi şi problematici o dimensiune universală. Filmul The Imitation Game este indiscutabil un eveniment în cinematografia recentă, şi nu numai.
Sursă imagine de fundal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu