Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?

 

Fotografie de Pablo Chignard

Mişcarea de emancipare naţională, care a culminat cu independenţa Republicii Moldova (RM), proclamată la 27 august 1991, a produs o efervescenţă de aspiraţii în sînul noilor elite ascendente şi a oamenilor „de pe baricade”. Aceste aspiraţii vizau, în general, crearea unui stat independent, democratic şi prosper. Ajutată de statele occidentale, Republica Moldova urma, potrivit acestor aşteptări, să se alăture ţărilor dezvoltate. Se aştepta o tranziţie directă, univocă, armonioasă spre democraţie şi economie de piaţă. Schimbările care aveau loc la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 în toată Europa de est şi fostele republici sovetice păreau să confirme, la rîndul lor, caracterul inevitabil şi ireversibil al acestei tranziţii spre o societate liberă şi prosperă.

 

În realitate, „tranziţia”[1] s-a făcut simţită, imediat, ca o criză economică gravă, cu repercursiuni şi sechele, din care societatea moldoveană nu şi-a revenit nici astăzi. Într-un deceniu de „tranziţie”, nivelul general de trai al populaţiei a scăzut de cîteva ori[2]. În loc să producă bunăstarea aşteptată, reformele economice liberale din anii 1990 şi 2000 au fost asociate cu sărăcia, corupţia şi inegalităţile galopante.

În acest eseu[3], voi trece în revistă evenimentele, considerate cele mai marcante din întreaga perioadă care a urmat independenţei RM, şi voi încerca să analizez şi să sintetizez cauzele principale ale întîrzierii acestei „tranziţii”, precum şi consecinţele sociale şi politice ale acesteia.

Reforma instituţiilor politice şi bazele unui stat slab

În ţările fostei URSS, tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă a fost precedată şi pregătită de reformele întreprinse de conducerea sovietică în a doua jumătate a anilor 1980, în timpul guvernării lui M. S. Gorbaciov, perioadă numită „perestroika” („restructurare”). În RSS Moldovenească / RSS Moldova, ca şi în alte republici sovietice, această perioadă a fost cunoscută prin aşa-zisa mişcare de „eliberare naţională”, prin emergenţa unui pluralism politic (odată cu apariţia mişcărilor Pentru Susţinerea Restructurării, ulterior Frontul Popular, Interfront „Unitate-Edinstvo” şi Gagauz Halkî) şi prin adoptarea primelor reforme economice care au creat cadrul legal pentru liberalizarea economică şi apariţia întreprinderilor private.

Ultimul Soviet Suprem (organ legislativ) al RSS Moldoveneşti, ales în februarie 1989, a devenit totodată şi primul Parlament al Republicii Moldova, care şi-a exercitat mandatul pînă în februarie 1994. Parlamentul şi Guvernul s-au impus, într-un termen relativ scurt, ca instituţii viabile, cu reală putere de decizie. Odată cu crearea şi consolidarea instituţiilor de justiţie, au fost puse bazele unei separări a puterilor în stat, premisă de bază pentru edificarea unei democraţii şi a unui stat de drept emergente[4].

După proclamarea independenţei, în sfera politică moldovenească şi-au făcut apariţia mai multe partide, care şi-au declarat afiliererea la doctrine democratice occidentale (creştin-democratică, social-democratică, liberală etc.)[5]. Fostul Partid Comunist a fost interzis imediat după independenţă, iar patrimoniul său a fost naţionalizat. Totuşi, în 1994, un partid autointitulat „al Comuniştilor din Republica Moldova”, compus în general din reprezentanţi ai fostelor elite de partid, a fost înregistrat la Ministerul Justiţiei[6].

Pluralismul politic în gestaţie al tînărului stat RM ascundea cu greu, în fapt, o divizare greu conciliabilă a elitelor intelectuale şi politice asupra căii de dezvoltare pe care statul trebuia să o urmeze pe termen scurt[7]. În ciuda unei percepţii admise, ultimul Soviet Suprem şi respectiv primul Parlament moldovean ales pe cale democratică a fost compus în proporţie de 27% (sau 94 din cele 380 de locuri) de către susţinătorii Frontului Popular, ceilalţi fiind membri ai Partidului Comunist („conservatori” şi „reformatori”) şi reprezentanţi ai fostelor elite administrative şi de partid[8]. Aceşti aleşi ai poporului, foarte diverşi după parcurs şi convingeri, au votat independenţa republicii, mînaţi de conjunctura politică imediată (era doar la cîteva zile după eşecul puciului de la Moscova) şi în contextul mai larg al mişcărilor naţionale, al căderii comunismului în ţările din Europa de est şi al destrămării URSS. În scurt timp după proclamarea independenţei, aripa „conservatoare” – majoritară – a conducerii RM (formată din reprezentanţii fostei elite administrative) a făcut front comun împotriva „reformatorilor” naţionalişti şi reformelor promovate de aceştia[9], favorizînd, odată mai ales cu începutul lui 1993[10], o „restauraţie de catifea”, după expresia lui Adam Michnik[11].  

Nici societatea moldoveană nu era mai omogenă din punct de vedere cultural şi politic. Ea era formată în proporţie de aproape 40% din populaţie neromânofonă (în general slavă şi rusofonă), împărtăşind poziţii politice diverse[12]. Republica Moldova a sabotat organizarea, în martie 1991, a unui referendum cu privire la rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS sau pentru o eventuală desprindere de aceasta. Spre deosebire de republicile baltice, RM nu a organizat niciun alt referendum local în această privinţă. Astfel, declararea independenţei la 27 august 1991 apare ca un eveniment decis în exclusivitate de elitele vremii, sub presiunea contextului regional şi a mişcărilor din stradă, fără însă un plebiscit popular real. Puţinele sondaje făcute în perioada 1989-1991 arătau o populaţie divizată cu privire la viitorul RM[13]. Astfel, într-un sondaj de opinie realizat în ianuarie 1991 pe un eşantion reprezentativ de 1133 respondenţi, la întrebarea „Cum [în ce format] vedeţi viitorul Moldovei?”, 43% dintre respondenţi au văzut-o în componenţa URSS, 42% - independentă şi 3% - în cadrul României. Luat pe grupe etno-lingvistice în parte, 55% dintre respondenţii etnici moldoveni (români) îşi doreau independenţa, 9% dintre ruşi, 8% - dintre ucraineni, 12% - bulgari şi 26% - alte naţionalităţi. Pentru rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS s-au exprimat 30% dintre moldoveni, 76% - ruşi, 73% - ucraineni, 95% - găgăuzi, 81% - bulgari şi 61% - alte naţionalităţi[14]. Cu toate rezervele metodologice pe care le putem avea acum faţă de aceste sondaje, ele au oferit date plauzibile, luate în consideraţie de elitele politice de la acea vreme, care au respins posibilitatea unui referendum local în privinţa independenţei RM, pînă la proclamarea oficială a acesteia. Un referendum consultativ a fost organizat abia pe 6 martie 1994, în care majoritatea covîrşitoare a participanţilor (95%) a votat pentru independenţa RM (şi, deci, implicit, contra alipirii la România sau la Rusia), în contextul unor dispute geopolitice, duse în unele cercuri intelectuale şi politice, cu implicarea politicienilor „agrarieni”, adepţi ai „moldovenismului”[15].

După proclamarea independenţei, autorităţile RM au decis acordarea dreptului de cetăţenie tuturor locuitorilor Republicii Moldova pînă la data proclamării independenţei, spre deosebire de statele baltice, unde minorităţilor slave li s-a refuzat dreptul la cetăţenie. Acest pluralism politic şi cultural în fază incipientă (Way 2002) a condus la elaborarea şi aplicarea unei politici de cetăţenie şi de circulaţie a limbilor, considerată de către observatori drept un model de integrare paşnică şi democratică a minorităţilor etno-lingvistice. Limba rusă a devenit în RM – şi a rămas pînă în prezent – „limbă de comunicare interetnică”, benificiind astfel de un statut relativ privilegiat, deşi ambiguu şi, deci, interpretabil[16].   

O altă dovadă a pluralismului democratic emergent al anilor 1990, apărută în continuarea reformelor de democratizate aplicate în perioada perestroikăi, a fost proclamarea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti, în speţă a libertăţii de exprimare, ceea ce a dus la apariţia unei serii de ziare şi reviste de orientare politică şi culturală diversă, atît în română cît şi în rusă[17]. O politică permisivă faţă de mass-media străine a condus totodată la o difuzare largă în spaţiul mediatic local a posturilor de radio şi TV străine, din România şi mai ales din Federaţia rusă, acestea din urmă devenind (mai exact, rămînînd) mult mai populare decît posturile autohtone, încă slab dezvoltate. Această popularitate în spaţiul mediatic moldovenesc a posturilor străine a permis o difuzare amplă a strategiilor de comunicare privind politicile „de vecinătate” dinspre  fostele capitale, Bucureşti şi mai ales Moscova[18].  În acelaşi timp, toate guvernele RM au încercat să controleze presa în propriul folos de promovare politică. O tendinţă, observată de asemenea în anii 2000 şi mai ales după 2009, este controlul posturilor mass-media de către lideri politici, cu influenţă şi în mediul de afaceri[19].

Recunoaşterea şi suportul internaţional nu s-au manifestat tot atît de ferm şi imediat ca în cazul ţărilor baltice, de exemplu. Elitele şi populaţiile republicilor baltice păreau mult mai hotărîte să îmbrăţişeze, de timpuriu, o tranziţie „pro-occidentală”, beneficiind foarte repede de un suport puternic al ţărilor occidentale (în primul rînd SUA şi statele nordice). În scurt timp după proclamarea independenţei şi a puciului ratat din august 1991, aceste republici au fost recunoscute pe larg de comunitatea  internaţională, iar în septembrie 1991 acestea au fost admise în Organizaţia Naţiunilor Unite[20]. În contrast cu ţările baltice, Republica Moldova a fost recunoscută în perioada imediat următoare declaraţiei de independenţă doar de România, Georgia şi Lituania. Recunoaşterea RM de către ţările străine şi structurile internaţionale a venit abia după destrămarea oficială şi definitivă a URSS în decembrie 1991, şi mai ales după primirea RM, în martie 1992, în Organizaţia Naţiunilor Unite[21].

Relaţiile Republicii Moldova cu România au evoluat pe parcursul perioadei care a urmat independenţei RM la două nivele, unul exprimat în proiecte cu caracter identitar şi simbolic, cele mai vizibile, şi altul cu caracter economic şi pragmatic. Relaţiile de comerţ (import/export) dintre RM şi România, deşi devansate de cele dintre RM şi Rusia, au fost în creştere în anii 2000, iar în 2014 ele au întrecut relaţiile comerciale cu Rusia[22]. Decizia guvernelor RSS Moldovenească şi României din mai 1990 de a permite unui număr mare de studenţi moldoveni să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din România[23] a făcut posibilă o completare semnificativă a formării elitelor din Republica Moldova, în condiţiile scăderii calităţii studiilor liceale şi universitare din RM şi a accesului redus la studii în fostele centre universitare din Federatia rusă. Totodată, universităţile româneşti, la care tinerii moldoveni au avut acces începînd cu septembrie 1990, au creat un efect de concurenţă faţă de universităţile din R. Moldova, de natură să le dezavantajeze pe acestea din urmă[24]. Un alt efect advers creat de oportunitatea studiilor în România a fost cel de „exod al minţilor” (brain-drain)[25]. Unele studii au arătat că o proporţie importantă dintre studenţii moldoveni în România preferă să rămînă în România dupa terminarea studiilor sau să plece peste hotare. În sfîrşit, pentru statul român, această investiţie a avut şi un rol plauzibil de soft power – în calitate de instrument de influenţă în R. Moldova[26].             

Conflictul armat de pe Nistru, desfăşurat în perioada septembrie 1990 – iulie 1992, s-a soldat cu mai mult de 1000 de victime[27]. Acest conflict a separat de facto Republica Moldova în două entităţi: Republica Moldova propriu-zisă, cu capitala la Chişinău, şi aşa-zisa Republică Moldovenească Nistreană, nerecunoscută pînă în prezent de comunitatea internaţională (nici de Rusia). Evenimentul, dureros şi traumatizant în sine pentru populaţiile de pe ambele maluri ale Nistrului, a produs de asemenea un şir de consecinţe nefaste din punct de vedere politic, social şi economic pentru dezvoltarea ambelor teritorii. Menţinerea unui contingent de armată a Federaţiei Ruse în această regiune, susţinută de liderii şi locuitorii din partea stîngă a Nistrului, a marcat întregul teritoriu al Republicii Moldova drept zonă de interes şi de influenţă a Rusiei. În plus, nefiind recunoscută pe plan internaţional, republica separatistă din stînga Nistrului a servit mult timp, mai ales pînă în ianuarie 1999[28], cînd s-a decis crearea unor puncte de control vamal la punctele de trecere în şi din Transnistria, drept un „paradis” al traficului informal de mărfuri (inclusiv, mărfuri ilicite)[29]. Acest fapt a întreţinut mult timp o influenţă negativă asupra climatului investiţional din Moldova, pe ambele maluri ale Nistrului. Negocierile bilaterale şi în diferite formate au continuat de la o guvernare la alta, fără consecinţe pozitive simţitoare asupra nivelului de trai al populaţiilor celor două maluri[30].

   

Anii 1990: reformele economice liberale şi prima fază a „capturării statului”

Spre deosebire de ţările fostului lagăr socialist din Europa de est, fostele republici sovietice au trecut printr-o criză economică mai profundă şi mai durabilă din motivul integrării lor în sistemul industrial şi energetic sovietic, de care erau – şi au rămas în mare măsură – interdependente şi după 1991. Marele întreprinderi industriale sovietice din RM, o treime dintre care se aflau în Transnistria, s-au dovedit în mare parte ineficiente după căderea URSS, fiind dependente de materie primă şi energie din Rusia şi de pieţele de desfacere din fosta URSS. Energia electrică şi carburanţii, importaţi din Rusia, au devenit de pe o zi pe alta resurse scumpe, pe care industria şi populaţia, ambele secătuite, au fost forţate să le achite cu sacrificii însemnate în celelalte planuri[31].

Odată recunoscută pe plan internaţional, Republica Moldova s-a avîntat, de rînd cu toate celelalte ţări ex-comuniste, inclusiv Rusia, într-o adevărată „revoluţie” economică şi socială – o „tranziţie” spre economie de piaţă –, pe care urma să o întreprindă cu asistenţa tehnică şi financiară a insituţiilor financiare internaţionale, în primul rînd Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BIRD) şi Banca Europeană pentru Reforme şi Dezvoltare (BERD). „Liberalizare, stabilizare, privatizare” au devenit cuvintele de ordine ale noii „revoluţii liberale”. Liberalizarea preţurilor, aplicată la începutul 1992, a dat frîu liber unei inflaţii de proporţii uriaşe (de 1670% in 1992 şi 2706% în 1993)[32], preţurile fiind controlate pînă atunci în mod centralizat, prin mecanisme financiare, camuflînd deficienţele profunde ale sistemului economic şi financiar sovietic[33]. Această inflaţie de proporţii[34] a devalorizat economiile populaţiei, sărăcind majoritatea cetăţenilor RM. Ravagiile inflaţiei au fost stăvilite către sfîrşitul anului 1993, cînd a fost creată, datorită susţinerii FMI, moneda naţională: leul moldovenesc[35]. Prin aplicarea consecventă a unor politici de stabilizare monetară, din 1993 pînă în 1997, leul s-a impus ca o valută stabilă, raportat la dolarul american, redobîndind încrederea populaţiei, pierdută – se părea, definitiv – în anii inflaţiei din 1991-93[36]. Aplicarea sîrguincioasă de către guvernele moldovene (conduse de V. Muravschi, apoi de A. Sangheli) a politicilor de liberalizare şi de stabilizare monetară i-au atras Moldovei laudele instituţiilor financiare internaţionale, aşa încît, în 1995, revista The Economist califica RM drept „un model de reforme corecte”[37], realizat pe fundalul unei crize bugetare profunde.

Acest succes de moment a avut însă un preţ ridicat. Chiar dacă pornise la drum în august 1991 fără datorii externe (Rusia asumîndu-şi datoriile fostei URSS), Republica Moldova nu a avut în 1991 rezerve de valută şi aur (spre deosebire de ţările baltice şi Rusia, aceasta din urmă moştenind majoritatea rezervei de aur a URSS[38]). Prin urmare, pentru a asigura dezvoltarea ţării, autorităţile moldovene au contractat de la instituţiile financiare internaţionale (în principal, FMI şi Banca Mondială) un şir de credite pe termen mediu, cu o rată de dobîndă de aproximativ 5%[39]. Această rată, deşi mult mai mică decît rata de dobîndă la credite pe piaţă[40], era mai ridicată în perioada 1993-1997 decît după 1997[41]. În 1997, atunci cînd se afla în pargul crizei economice, RM a dobîndit statut de ţară în curs de dezvoltare conform IDA, PIB-ul său pe cap de locuitor fiind recunoscut suficient de mic pentru a primi credite consesionale (cu rată de dobîndă subvenţionată). În 1997, RM devenise una din ţările cele mai îndatorate din regiune, raportat la PIB per capita[42]. Stocul datoriei externe acumulate a atins cca 1,3 mlrd. dolari SUA la 1 ianuarie 1999, ceea ce reprezenta aproape 80% din PIB-ul țării[43]. Aceste datorii, cu tot cu ratele lor de dobîndă, au fost returnate pe parcursul anilor următori pînă în 2007, constituind o adevărată povară pentru dezvoltarea economică a ţării[44]. Cînd ţara devenise calificată pentru credite concesionale din partea instituţiilor financiare, aceste instituţii au încetat pe o durată de doi ani a-i mai acorda credite Republicii Moldova, penalizînd guvernul acesteia pentru o repartizare considerată dezechilibrată a bugetului public (autorităţile au încălcat recomandările de austeritate ale instituţiilor financiare de a diminua cheltuielile publice (inclusiv cele sociale)[45]. S-a remarcat totuşi că guvernele RM au beneficiat în anii 1990 de datorii externe şi de împrumuturi interne importante (inclusiv de la populaţie, prin salarii neplătite la timp), fără însă a le justifica prin investiţii solide şi vizibile în proiecte de infrastructură, modernizarea întreprinderilor sau ameliorarea serviciilor publice[46]. Ne putem întreba: care a fost beneficiul economic şi social al datoriilor externe şi interne contractate de guvernele RM în anii 1990?

Stabilizarea economică fragilă din 1997 a mai fost însă zdruncinată de un alt factor extern: criza economică şi financiară din Rusia din august 1998. Pe fundalul crizei financiare din Asia de sud-est şi a scăderii extreme a preţului la petrol, Rusia a intrat în faliment, recunoscut ca atare în interior şi în exterior, eveniment care părea să marcheze eşecul unei căi de dezvoltare trasate cu ajutorul experţilor internaţionali şi al instituţiilor financiare internaţionale[47]. Aşa cum Moldova şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile comerciale în mod excesiv cu Rusia, economia fragilă a Republicii Moldova intrase şi ea într-o fază de recesiune apropiată de faliment[48]. Pentru a ieşi din criză, guvernul Ciubuc şi cele care i-au urmat în 1999 şi 2000 (I. Sturza şi D. Braghiş) au fost forţate să aplice reforme de austeritate şi să continue într-un ritm susţinut programul de privatizare, început pe durata guvernelor Sangheli.

A treia fază a modelului (după cea de liberalizare a preţurilor şi de stabilizare a monedei) pe care Moldova trebuia să-l urmeze pentru a realiza tranziţia la economia de piaţă era privatizarea întreprinderilor de stat şi a gospodăriilor agricole colective. Începînd cu 1 ianuarie 1994, au fost distribuite populaţiei bonuri patrimoniale (aşa-zisele „vaucere”) cu care se puteau cumpăra bunuri de stat şi cote de acţiuni ale întreprinderilor scoase la privatizare prin licitaţie. Potivit estimărilor Guvernului din 10 iulie 1996, „Pe parcursul unui an şi jumătate au fost organizate 15 licitaţii republicane cu subscriere la acţiuni, 94 licitaţii cu strigare şi 11concursuri publice. Au fost privatizate contra bonuri patrimoniale 2235 de întreprinderi (integral sau parţial) şi 191 mii apartamente.”[49] Această reformă urmărea, în mod declarat, să creeze „premise pentru dezvoltarea pieţei hîrtiilor de valoare şi a celei imobiliare,  restructurarea întreprinderilor privatizate şi constituirea mecanismelor de administrare corporativă” (idem). În realitate, potrivit unor observatori independenţi şi Curţii de Conturi[50], procesul de privatizare a întreprinderilor a decurs într-un mod netransparent şi cu încălcări grave din partea Ministerului Privatizării, întreprinderile profitabile fiind preluate de către grupuri de interese apropiate guvernărilor de atunci (în care Partidul Agrarian era majoritar) la preţuri mult mai joase decît valoarea lor reală. Populaţia, în schimb, s-a trezit cu nişte hîrtii „de valoare” complet devalorizate. Partea bună a acestui proces de privatizare pentru populaţie a fost privatizarea practic „gratuită” a apartamentelor de către deţinătorii respectivelor locuinţe. Totuşi, şi în acest domeniu s-au comis numeroase fraude în urma cărora mai multe persoane vulnerabile (sărace şi neinformate) şi-au pierdut locuinţa[51].        

Demarat în mod oficial imediat după independenţă, procesul de privatizare a terenurilor şi a bunurilor agricole a întîmpinat greutăţi şi rezistenţe şi mai mari decît în cazul privatizării întreprinderilor. Pînă în 1997, greutăţile tehnice şi legale de privatizare a terenurilor agricole erau provocate de rezerva guvernelor agrariene (guvernele Sangheli 1 şi 2: 1992-1997), dar şi din motivul rezistenţelor venite „de jos”, din partea lucrătorilor agricoli, de a pune în aplicare acest program prin desfiinţarea gospodăriilor agricole colective. Abia în 1997, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, guvernul Ciubuc a realizat, cu asistenţa Băncii Mondiale, în cadrul programului „Pămînt”, cadrul legal necesar pentru deblocarea procesului de privatizare a proprietăţilor agricole de stat şi înregistrarea lor într-un cadastru de stat. Procedura de privatizare s-a dorit transparentă şi echitabilă prin distribuirea cotelor-parte de teren agricol, fiecărui lucrător agricol, inclusiv pensionarilor, revenindu-le în medie cîte 1,5 ha de teren[52]. Programul „Pămînt” a dus la o desfiinţare sistematică a colhozurilor şi asociaţiilor agricole create în baza lor, prin împroprietărirea ţăranilor cu pămînt. În ciuda bunelor intenţii ale arhitecţilor şi realizatorilor acestui program, decolectivizarea şi privatizarea terenurilor agricole a fost urmată de o scădere drastică a productivităţii (producţia agricolă s-a înjumătăţit din 1991 la 1999[53]). Trebuie să amintim că procesul de privatizare a proprietăţilor agricole a demarat şi s-a desfăşurat într-un context general de descreştere economică, perioadă în care investiţiile statului în agricultură au fost reduse la minim. Această perioadă de incertitudine economică, întreţinută de guvernele agrariene, a permis totodată comiterea unor furturi şi delapidări de proporţii ale bunurilor fostelor colhozuri şi sovhozuri[54].   

Experienţa statului de privatizare a bunurilor publice efectuate pe parcursul anilor 1990, proces care a continuat şi în deceniul următor, a încetăţenit o practică, continuată în măsuri diferite de toate guvernările ulterioare, de „colonizare” a statului de către persoane şi gupuri de interese private în detrimentul beneficiului public. La fel, procesul de colectare a impozitelor pe venit era aplicat într-un mod nesistematic, permiţînd evaziuni fiscale masive[55] şi favorizînd în mod nejustificat anumiţi agenţi economici în detrimentul altora[56]. Aplicarea distorsionată a politicilor de privatizare crea un mediu de afaceri fragil, minat de practici de corupţie şi relaţii clientelare dintre agenţii economici şi funcţionarii statului. Crimele economice – corupţia, şantajul şi protecţia informală (aşa zisa „krîşa”) –, în care erau implicaţi laolaltă grupuri private şi (înalţi) funcţionari ai statului, au şubrezit simţitor mediul de afaceri şi climatul investiţional al tinerei economii emergente, întreţinînd o neîncredere crescîndă a cetăţenilor faţă de noile structuri ale statului[57].

Efectele sociale ale „tranziţiei” anilor 1990

În ciuda eforturilor guvernelor Sangheli şi Ciubuc 1 de a menţine un suport suficient al statului în domeniul social (educaţie, sănătate şi protecţie socială), aceste servicii au suferit o criză profundă către sfîrşitul anilor 1990, pe fundalul micşorării susţinerii financiare a statului[58], al întîrzierii prelungite a plăţii salariilor angajaţilor din instituţiile de stat şi al creşterii inegalităţilor accesului la aceste servicii, accentuate de introducerea unor tarife locale legale şi, mai cu seamă, informale, în aceste domenii (mai ales în instituţiile de sănătate şi educaţie). Criza economică profundă, agravată în anii 1998-1999 de criza regională şi de neplata prelungită a salariilor, a împins 70% din populaţie (sau 84,6%, după standarde internaţionale[59]) sub limita sărăciei absolute[60] şi 50% (sau 55,4%) din populaţie sub limita sărăciei extreme[61]. În acelaşi timp, inegalităţile de venit au crescut[62], caracterizate prin reducerea păturii de mijloc la un segment relativ îngust, considerat desigur favorizat în asemenea circumstanţe, şi la apariţia unui nou grup, încă foarte restrîns, dar în ascensiune, de oameni bogaţi[63].

Tăierile drastice din bugetele destinate sănătăţii şi educaţiei şi neplata cronică a salariilor „bugetarilor”, şi aşa cele mai mici faţă de salariul mediu pe economie, au justificat, într-o percepţie împărtăşită pe larg, actele de corupţie la toate nivelele. Neîncrederea faţă de structurile statului şi scăderea veniturilor au fost asociate cu o creştere fără precedent a comportamentelor anomice (violenţă, alcoolism, dependenţă de droguri etc.[64]) şi a criminalităţii, furturile ocupînd de-a lungul anilor 1990 un nivel de vîrf[65]. Retragerea masivă a angajaţilor din instituţiile publice (educaţie şi sănătate) şi din agricultură[66] a favorizat un întreg şir de strategii de supravieţuire: deplasarea în sectoare de acitivitate economică informale (cu precădere comerţul informal şi micul trafic de frontieră)[67] şi, odată cu sfîrşitul anilor 1990, migraţia de muncă peste hotare (vezi mai jos).

Corupţia este o practică informală compensatorie, favorizată de un context de precarizare şi de scădere drastică a investiţiilor din instituţiile publice, dar ea relevă totodată un fenomen cultural (bazat pe relaţii clientelare şi pe schimburi de favoruri şi daruri), care şi-a găsit un sol fertil în contextul moldovenesc[68]. Corupţia produce efecte distructive în plan economic, subminînd principiul competivităţii oneste, fapt care, la rîndul său, întreţine slaba dezvoltare economică[69]. Totodată, încetăţenirea unei „culturi” a corupţiei şi fraudei produce efecte nefaste şi în domeniul educaţiei, unde practicile informale (de corupţie şi plagiat) au devenit un sistem paralel de curriculum ascuns, care pregăteşte indivizi adaptaţi pentru contexte tulburi de „tranziţie”, nu însă şi cetăţeni loiali şi contribuitori corecţi la bunăstarea generală[70]. 

Incapacitatea, lipsa de motivare a funcţionarilor şi slăbiciunea statului de a controla efectele colaterale ale „tranziţiei” (pauperizarea masivă, corupţia şi „capturarea” statului de către interese private) au creat o bază fragilă pentru dezvoltarea de mai departe a unui stat de drept, a unei economii prospere şi a unei societăţi civile active.

În acest context de pauperizare masivă, neîncredere generalizată a populaţiei faţă de structurile „democratice” ale statului şi faţă de un mediu economic generator de precaritate şi inegalităţi, venirea la guvernare a Partidului Comuniştilor în urma alegerilor antivipate din februarie 2001 a fost ajutată de un vot contestatar, de decepţia generalizată faţă de structurile de putere prezente şi de „nostalgie restaurativă” (Svetlana Boym[71]) în raport cu o ordine politică apusă.

Anii 2000: o recuperare ambiguă

Pe fundalul unei creşteri economice ajutată de un context global şi regional favorabil, graţie cadrului de reforme elaborat şi consolidat de guvernele liberale din perioada 1999-2000 şi favorizată şi de o creştere a remiterilor şi a consumului populaţiei, economia moldoveană a revenit după 2001 pe o direcţie de dezvoltare ascendentă, pînă la criza economică internaţională şi regională din 2007-2009[72]. După o fază de ezitări în ceea ce priveşte politica fiscală şi cu privire la privatizarea întrerpinderilor mari, care a justificat o întrerupere în 2002 a finanţărilor din partea organismelor internaţionale, autorităţile comuniste au continuat, mai cu seamă după 2004, programul de reforme liberale începute în perioadele precedente. În 2004 relaţiile politice ale RM cu Rusia se răcesc, pe fundalul refuzului preşedintelui Voronin de a semna Memorandul de federalizare a Republicii Moldova, propus de oficialul rus D. Kozak[73]. Totodată, în 2003 are loc lansarea de către UE a programului Politica Europeană de Vecinătate (care prevedea, între altele, asistenţă sporită ţărilor din vecinătatea UE). În acest context, conducerea Republicii Moldova îşi reia treptat cooperarea cu organismele financiare internaţionale (FMI şi BM) şi declară în mod oficial integrarea europeană drept prioritate de stat[74]. Politica fiscală a fost revizuită, într-un context internaţional de moderare a politicilor liberale şi de o atenţie sporită manifestată de instituţiile internaţionale (BIRD, ONU) politicilor de combatere a sărăciei, excluziunii, inegalităţilor şi de favorizare a „dezvoltării sociale” şi a „dezvoltării durabile” (ecologice)[75]. RM a aderat la acest acord în 2000[76]. Programele elaborate de Guvernele Republicii Moldova pe parcursul anilor 2000, cu asistenţa instituţiilor internaţionale – Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS), lansat în 2004, Planul de Acţiuni RM – UE (2005), apoi Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008-2011 și Strategia Națională pentru Dezvoltare 2020 – îşi propuneau succesiv să creeze un cadru favorabil unei dezvoltări economice şi în acelaşi timp sociale a ţării.

Reluarea colaborării cu instituţiile financiare internaţionale începînd cu 2004-2005 au mers mînă în mînă cu o îmbunătăţire calitativă a mediului de afaceri şi a climatului investiţional[77]. Totuşi, corupţia nu a diminuat pe parcursul anilor 2000. Dimpotrivă, în anii 2005-2007 acest fenomen a fost perceput de populaţie drept unul în creştere, pe fundalul înregistrării unui număr sporit de fapte de corupţie. În contrast cu numărul mărit de cazuri de corupţie înregistrate, condamnările pe aceste cazuri au atins cote minime[78]. Sub guvernarea comunistă, a continuat procesul, stabilit în anii 1990, de „capturare” şi „privatizare” a statului de către grupuri de interese private[79]. Guvernările ulterioare vor continua să exploateze această falie a instituţiilor statului, creată şi întreţinută de-a lungul anilor 1990 şi 2000. 

Migraţie şi/sau dezvoltare?

La progresele făcute în plan economic de autorităţile moldovene în anii 2000 a contribuit în mod substanţial populaţia Republicii Moldova, în mod aparent paradoxal, plecînd din ţară pentru a munci în străinătate. Banii trimişi de migranţii moldoveni din Rusia şi Europa occidentală – aşa-zisele remiteri („remitenţe”) – au crescut masiv pe parcursul anilor 2000, ajungînd să atingă o proporţie de 30-35% din PIB (în 2007,           remiterile depășeau de cîteva ori volumul investiţiilor străine şi asistenţei externe)[80]. În mod evident, fără aceste contribuţii majore provenite din remiteri, economia Republicii Moldova s-ar fi dezvoltat mult mai anevoios (să nu uităm că pînă în 2007, ţara noastră şi contribuabilii ei au continuat să returneze datoriile externe acumulate în anii 1990).

Dar migraţia forţei de muncă a creat, inevitabil, un număr mare de efecte adverse: depopularea satelor, hemoragia de cadre la toate nivelele, grija scăzută acordată copiilor şi bătrînilor, mai cu seamă în zonele rurale; iar migraţia de muncă cuprinde segmentele cele mai active ale populaţiei RM, eliminate practic din cîmpul muncii din Moldova în contextul crizei economice de la sfîrşitul anilor 1990. Pe de o parte, remiterile menţin nivelul de lichidităţi care permite economiei RM să se dezvolte. Pe de altă parte, acest influx de bani, injectat aproape constant în economia RM, împiedică într-un fel dezvoltarea economică pe termen mediu şi lung, 1) din motivul că aceste persoane plecate sînt cele care ar fi putut contribui la o dezvoltare economică şi socială, aici în ţară (creînd şi realizînd proiecte economice, sociale şi culturale), 2) prin crearea unei dependenţe a economiei moldoveneşti de aceste surse de finanţare externe, favorizînd excesiv sectorul serviciilor şi consumul, în detrimentul producţiei efective în industrie, tehnologie şi agricultură şi 3) încurajînd relaxarea decidenţilor în domeniul economic (acest influx de bani asigurînd un nivel de lichidităţi suficient pentru a preveni o eventuală criză economică iminentă)[81].

Revoluţia furată: o eurointegrare pe picior greşit

Victoria anunţată şi contestată a Partidului comuniştilor la alegerile parlamentare din aprilie 2009 a mobilizat un şir de manifestaţii de stradă care au degenerat în ziua de 7 aprilie în ciocniri violente cu poliţia şi devastarea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei. Partidele autoproclamate „liberale” şi „democratice” din opoziţie au exploatat reuşit aceste evenimente, descalificînd felul în care guvernarea comunistă a gestionat protestele de la 6-7 aprilie[82]. Alegerile anticipate din iunie 2009 au adus la guvernare o coaliţie de partide „democratice”, eveniment salutat de puterile occidentale şi forurile internaţionale. Guvernele AIE-1 şi AIE-2 au preluat conducerea într-o perioadă de criză economică, pe care ultimele guverne comuniste au agravat-o prin mărirea bugetului pentru cheltuieli publice[83]. Noua conducere democratică a promovat un şir de reforme economice, susţinută prin asistenţă tehnică şi financiară din partea organismelor financiare internaţionale și țărilor donatoare, de investiţii străine în creştere şi de remiteri. Priorităţile schiţate de instituţiile financiare internaţionale erau privatizarea Băncii de Economii, a serviciilor aeriene (inclusiv aeroportul) şi a Căii Ferate din RM şi Moldtelecom-ul. În planul bugetului public, ele prevedeau reformarea sistemului de pensii[84]. Avantajate de atenţia sporită faţă de Moldova în contextul conflictului între Rusia şi Ucraina, guvernele V. Filat 1 şi 2 (septembrie 2009 – mai 2013) şi I. Leancă (mai 2013 – decembrie 2014) au reuşit să convingă Uniunea Europeană că RM este capabilă de a continua reformele în plan politic şi economic. La 27 iunie 2014, la Bruxelles, liderii RM şi UE au semnat Acordul de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, care cuprinde și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv RM - UE[85]. De asemenea, în acelaşi context, începînd cu 28 aprilie 2014 a fost liberalizat regimul de vize pentru cetăţenii RM în spaţiul Schengen[86].

Creşterea economică înregistrată la începutul anilor 2010 şi succesele în planul integrării europene marcate de guvernele Filat şi Leancă au fost totuşi umbrite de crize politice şi tensiunile dintre grupurile politice de la guvernare. Cazul „Pădurea Domnească”, în care un om de afaceri a fost ucis din neglijenţă la o vînătoare într-o perioadă interzisă vînătorilor, la care au participat persoane din nivelele de vîrf ale instituţiilor statului alături de oameni de afaceri[87], a arătat gradul avansat de interferenţă dintre instituţiile statului şi anumite cercuri de afaceri. Difuzarea unor convorbiri telefonice, interceptate prin mijloace ilegale, dintre lideri de vîrf de partide cu persoane din ministere, justiţie şi fisc au scos la iveală un mecanism, pînă atunci invizibil, de imixtiune şi de trafic de influenţă din partea anumitor lideri de partid în instituţiile statului, care în teorie ar fi trebuit să fie autonome. În sfîrşit, delapidarea Băncii de Economii, Băncii Sociale şi Unibank cu aproximativ un miliard de dolari SUA[88], caz în care este presupusă implicarea unor cercuri de vîrf din guvernarea precedentă (2009-2014) şi cea actuală (în 2015), a arătat limitele înguste ale statului de drept şi nivelul critic al „capturării” statului de către grupuri de interese private în RM. Analişti economici şi experţi de la Banca Mondială[89] au anunţat pentru următorii ani o recesiune economică, motivată de factori externi (scăderea exporturilor în Rusia, a invesiţiilor şi a „remiterilor”) şi interne („criza” bancară din RM). Aceste afaceri netransparente au produs o stare de frustrare şi neîncredere crescîndă în rîndurile populaţiei de rînd şi a elitelor intelectuale. Un sondaj de opinie recent arată că 85% din populaţie se consideră săracă. Acelaşi sondaj înregistrează o creştere cu aproape 20% a preferinţelor respondenţilor pentru o apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Vamală (58%) faţă de cei care îşi doresc eurointegrarea (40%)[90]. Expertul politic Igor Boţan estima, în contextul difuzării datelor acestui sondaj, că „Cei care au guvernat ţara şi s-au numit partide pro-europene au făcut un mare deserviciu Republicii Moldova, de fapt au subminat vectorul european.”[91] Pentru a susţine procesul de apropiere a RM de UE, este nevoie, punctează un alt autor, ca instituţiile europene şi internaţionale să condiţioneze mai ferm suportul său financiar cu reforme efective realizate de conducerea RM, nu doar mimînd reformele[92].

Venirea partidelor „democratice” la putere în iunie 2009 a favorizat apariţia în spaţiul mediatic a cîtorva posturi TV independente. Această realizare a noii guvernări are însă un revers: lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte proprietatea acestor posturi. Potrivit unor analize, mai multe posturi TV din RM au devenit în ultimii ani proprietatea unor oameni care au capitalizat în ultima perioadă putere politică şi economică[93]. Acest lucru prezintă un risc de creştere a imixtiunii din partea anumitor grupuri cu influenţă politică şi economică asupra spaţiului mediatic moldovenesc şi de „îmblînzire” a discursului jurnalistic cu privire la forţele politice de la guvernare. Pe parcursul ultimilor ani, guvernările „democratice” au manifestat cîteva tentative de limitare a libertăţii de exprimare, prin închiderea postului NIT TV şi, mai recent, prin proiectul de lege propus de PD şi PLDM care îşi propunea, în mod declarat, să elimine propaganda străină, iar în fapt realiza o tentativă de control al spaţiului mediatic din RM[94].  

O societate civilă amorfă şi divizată

În ciuda înregistrării, după 1991, a unui număr mare de organizaţii neguvernamentale (peste 8200 în 2012) şi a unui suport financiar consistent, societatea civilă moldovenească rămîne încă embrionară şi puţin perceptibilă în spaţiul public. Una din cauzele acestei slăbiciuni este finanţarea exclusiv din surse străine[95], ceea ce este şi factorul care a făcut posibilă apariţia acestei „societăţi civile”. O parte din „vină” pentru acest fenomen poate fi atribuită şi moştenirii sovietice, în URSS activismul civic fiind coordonat şi controlat de sus. Astăzi, multe ONG-uri au devenit o sursă de venit şi de statut, în loc să izvorască dintr-un activism civic autentic. Dovadă acestui lucru este şi slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor în sectorul asociativ din Moldova[96]. Atunci cînd însă devine publică, ONG-urile specializate propagă un discurs public cazon şi stereotipizat, lipsit de o capacitate reală de influenţă şi schimbare.

Biserica este scindată din punct de vedere politic (şi geopolitic), iar în discursul său public este axată exclusiv pe chestiuni de ordin ideologic şi moral, fără să se preocupe prea mult de probleme sociale majore (de ex. sărăcie şi opresiune). Trebuie să menţionăm totuşi în acest context excepţia fericită a Misiunii Sociale „Diaconia” de pe lîngă Mitropolia Basarabiei, care, din 2009, continuă să-şi extindă activitatea în planul asistenţei sociale a diverselor grupuri de persoane vulnerabile[97].

De 25 de ani încoace, intelectualii publici din RM se implică în spaţiul public local prin discuţii cu caracter exclusiv simbolic şi identitar, sustrăgînd astfel atenţia publică dinspre subiecte sociale, politice şi economice la zi. Cazul delapidării celor trei bănci, făcut public recent şi dezbătut intens în spaţiul public şi mediatic de la Chişinău a aţîţat spiritul critic al mai multor intelectuali şi formatori de opinie moldoveni. Totuşi, întrunirile publice ale acestora continuă să fie marcate de chemări cu caracter identitar, cu anumite accente sectare (ex.: „Unire...!” sau „Jos coloana a cincea...!”), revendicări care continuă să fragmenteze coeziunea şi solidaritatea societăţii din RM în faţa abuzurilor comise de către anumiţi funcţionari de nivel înalt.

De ce ţările baltice par să fi reuşit experimentul „tranziţiei”?...

De multe ori, la sfîrşitul anilor 1980 şi la începutul anilor 1990, RM a fost comparată cu republicile / ţările baltice. Ţara noastră părea să se asemene, într-adevăr, cu aceste republici / ţări după mai mulţi parametri: suprafaţă, numărul şi structura etnică a populaţiei, amplasarea geopolitică etc. Evoluţia acestor ţări pe parcursul anilor 1990 şi 2000 şi situaţia actuală a acestor ţări, devenite membre ale UE în 2004, sînt totuşi cu totul diferite de „tranziţia” şi situaţia actuală a Republicii Moldova. PIB-ul nominal pe cap de locuitor în Letonia, de exemplu, era în 2014 de 10 mai mare decît cel din RM (RM: $2,232  vs. Letonia: $20,291). Conform Indicelui Dezvoltării Umane, măsurat în 2014 (HDI – indice stabilit de ONU care reflectă calitatea vieţii şi potenţialul de dezvoltare umană al ţărilor), Letonia are un HDI de 0.810, printre ţările cu HDI „foarte înalt” (alături de Croaţia şi Argentina), pe cînd Moldova are un HDI de 0.663, aflîndu-se printre ţările cu HDI „mediu” (alături de ţări ca Salvador şi Bolivia)[98].    

RM şi ţările baltice au avut un start diferit în „cursa tranziţiei”. Populaţia şi elitele ţărilor baltice s-au caracterizat printr-o voinţă politică puternică, manifestată timpuriu, de ieşire din URSS şi din spaţiul euroasiatic. Referendumurile organizate local, în 1989 şi 1990, au conferit legitimitate acestei voinţe politice. De la declararea independenţei şi mai ales după puciul ratat de la Moscova din august 1991, ţările baltice s-au bucurat de o susţinere politică şi economică pe măsură din partea Occidentului (ţările europene, SUA, instituţiile internaţionale etc.).

Mai ales Estonia şi Letonia (şi într-o mai mică măsură, Lituania) au fost regiuni puternic industrializate, agricultura avînd o proporţie minoră în sursele naţionale de venit ale acestor foste republici sovietice (11-15%, comparativ cu 35% în RSSM în 1992). În plus, aceste ţări au avut în 1991 rezerve de valută şi aur, depozitate în bănci din străinătate înainte de anexarea acestor ţări de către URSS în 1940[99]. După un declin la începutul anilor 1990, dezvoltarea economică a ţărilor baltice a fost în continuă creştere după 2000 (cu excepţia perioadelor de criză externă). Pe lîngă asistenţa financiară şi tehnică externă, dezvoltarea acestor ţări a fost ajutată mai ales de o calitate a guvernării ridicată şi prin aplicarea sistematică a reformelor care urmau să facă posibilă tranziţia spre economia de piaţă. Indicele de corupţie şi de „capturare” a structurilor statului de către grupuri de interese private au fost în descreştere începînd cu mijlocul anilor 1990, ceea ce s-a reflectat pozitiv asupra climatului de afaceri şi investiţional[100].

În 1994, ultimele trupe ruseşti au părăsit ţările baltice. Acest lucru a marcat o renunţare oficială a interesului geopolitic din partea Rusiei asupra acestui teritoriu, ceea ce a permis o desprindere rapidă, din punct de vedere economic şi politic, a ţărilor baltice de spaţiul euroasiatic şi o apropiere de Occident, pînă la admiterea în 2004 a acestora în UE.

Este de remarcat, totuşi, că mai mulţi analişti consideră că modelul neoliberal radical adoptat de ţările baltice a neglijat, faţă de ţările de la Visegrád sau Slovenia, între altele, dezvoltarea industrială şi protecţia (incluziunea) socială[101]. Nu dorim, prin urmare, să sugerăm aici că ţările baltice trebuie luate drept model de dezvoltare de către R. Moldova. Acest model de dezvoltare rămîne a fi căutat şi elaborat, iar R. Moldova are cel puţin avantajul, la această etapă de dezvoltare incipentă, de a-şi alege un model viabil de dezvoltare, axat în acelaşi timp pe dezvoltare economică (agricolă, industrială, servicii), fără să neglijeze dezvoltarea socială, care asigură durabilitatea şi calitatea socială[102] a oricărei societăţi. Exemplele altor ţări (de ex. ţările baltice, statele de la Visegrád sau Slovenia) ne-ar putea sugera o cale de dezvoltare mai potrivită structurii economice şi sociale proprii Republicii Moldova.   

De ce Moldova nu reuşeşte?

În Republica Moldova, în contrast cu ţările baltice, sondajele făcute în 1990 şi 1991 arătau, dimpotrivă, preferinţa majorităţii populaţiei pentru păstrarea republicii în componenţa URSS. Mişcarea naţională şi de independenţă, deşi a avut un avînt de masă la sfîrşitul anilor 1980, a fost mai degrabă circumscrisă elitelor intelectuale românofone. Susţinerea internaţională de care a beneficiat RM după 1991 a fost una întîrziată şi mai curînd conjuncturală.

Economia Moldovei a fost una preponderent agrară, cu o producţie industrială redusă (mai ales că în Transnistria erau amplasate 28% din toate întreprinderile industriale din R. Moldova). Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale în 1993-1997, au îndatorat RM pentru un deceniu înainte, fără să producă o modernizare a infrastructurii şi a economiei. Reformele care urmau să uşureze tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă au fost făcute, în perioada 1991-1998, cu ezitări şi rezerve; ezitări ce pot fi înţelese, în condiţiile în care acei care trebuiau să întreprindă aceste reforme erau reprezentanţii elitelor vechiului sistem, iar reformele liberale, mai ales privatizarea, erau percepute ca un factor distructiv asupra modului de producţie şi indirect a patrimoniului economic naţional (avutul întreprinderilor şi gospodăriilor agricole colective fiind delapidate masiv), fără să producă un sistem economic viabil pe termen scurt şi mediu. Aceste elite de la guvernare, formate în principal din reprezentanţii Partidului Agrarian, nu au avut suficientă competenţă, abilitate şi nici viziune să administreze eficient şi corect împrumuturile de la institutuţiile financiare internaţionale pentru a realiza reforme efective, dar nici să negocieze cu insitutuţiile financiare internaţionale condiţiile de împrumut şi de realizare a reformelor mai favorabile ţării noastre.

În sfîrşit, conflictul din Bender şi Transnistria a avut un efect dezastruos asupra economiei ambelor maluri. Acest conflict şi poziţionarea armatei Federaţiei ruse pe teritoriul Transnistriei (de jure, a RM) a marcat ţara noastră ca una de potenţial conflict, poziţionată în zona de influenţă a Rusiei. În anii în care ţările baltice, între altele, s-au focalizat pe realizarea reformelor, Republica Moldova îşi irosea energiile în război. Conflictul de pe Nistru a descurajat mult timp investiţiile străine. Acum însă, la 22 de ani după încheierea conflictului, „sperietoarea” investiţiilor străine este mai degrabă lipsa de stabilitate şi gradul de „capturare” a statului în dreapta Prutului.

Odată cu virajul geopolitic realizat de PCRM în 2004 prin îmbrăţişarea vectorului european, investiţiile din/şi relaţiile comerciale cu ţările occidentale au crescut constant (devansîndu-le în 2006 pe cele din CSI şi Rusia), odată cu volumul asistenţei financiare şi tehnice a instituţiilor financiare internaţionale. Ezitarea geopolitică a elitelor şi a societăţii şi practicile de guvernare deficiente au continuat însă. În 2015, statul RM a atins o fază critică de „acaparare” de către grupuri private. Această ezitare geopolitică, aflată în relaţie indirectă cu proasta guvernare a elitelor pro-europene, continuă să submineze orice proiect durabil de modernizare şi integrare europeană.

Epilog

Un cercetător occidental (Way, 2003) califica în 2003 Republica Moldova cu termenul deloc măgulitor de „pluralism by default” – altfel spus, un „pluralism involuntar”. Potrivit acestei analize, pluralismul – nu democraţia, încă inexistentă – din Republica Moldova ar fi fost un efect advers al slăbiciunii statului şi instituţiilor sale, incapabile să promoveze consecvent un program de modernizare, acestea fiind pe de asupra „capturate” de interese private. Un alt motiv al acestui „pluralism involuntar” ar fi divizarea elitelor acestei ţări între mai multe discursuri identitare şi orientări geopolitice. Din perspectiva autorului acestei analize, o democraţie viabilă şi un stat de drept (ca şi un regim autoritar, de altfel, spune autorul) presupune un „stat puternic”, adică o activitate a instituţiilor statului nealterată de interese private şi de oscilaţii geopolitice conjuncturale.

Continuînd în cheia acestei analize, perfect valabilă şi astăzi, se poate trage concluzia că eşecul „tranziţiei” din RM se datorează în porţiuni variabile: 1) slăbiciunii instituţiilor statului, acaparate de grupuri de interese private, 2) lipsei de fermitate şi oscilaţiei politice şi geopolitice a elitelor de la guvernare, 3) deficienţei societăţii civile, divizată din punct de vedere cultural, identitar şi geopolitic, fiind astfel incapabilă să facă front comun pentru o guvernare mai bună şi mai onestă.

Cheia succesului pentru ieşirea din criză este ruperea lanţului acestui „pluralism by default” al „tranziţiei”, prin acţionarea la cele trei nivele enumerate mai sus. Pînă la o reînnoire a elitelor şi o reformare reală a instituţiilor statului, acest cerc vicios al subdezvoltării ar putea fi rupt de către societatea moldoveneană însăşi, prin întărirea coeziunii şi solidarităţii în interiorul ei, dincolo de pluralitatea – firească şi cu potenţial constructiv – a culturilor şi a preferinţelor identitare, politice şi geopolitice şi prin susţinerea unui activism autentic, prin care să se facă presiune asupra elitelor şi decidenţilor pentru a-i motiva să lucreze, onest şi cot la cot cu cei guvernaţi, la construirea unui cadru de locuire şi dezvoltare armonioasă în comun.   

---

[1] Termenul de „tranziţie”, folosit pe larg în studiile societăţilor post-comuniste, a fost pus contestat de multiple analize. Aceste critici contestau semnificaţia moale, eufemistică, a termenului de „tranziţie” faţă de realitatea, mult mai dură, a transformării post-comuniste. Pentru o discuţie a termenuluide „tranziţie”, a se vedea, între altele, Michael Burrawoy & Katherine Verdery (eds.) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World. Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., vezi Introduction; Vom folosi termenul de „tranziţie” (cu ghilimele de rigoare) în lipsa altui termen mai potrivit şi neunivoc care ar defini perioada de transformare care a urmat căderii regimurilor comuniste în Europa de est.

[2] În RM, veniturile din 2001 reprezentau 26% faţă de cele din 1989. Mihaly Simai, „Poverty and Inequality in the Eastern Europe and the CIS Transition Economies”, DESA Working Paper, No 17, Feb. 2006, p, 12. 

[3] Acest eseu este o variantă desfăşurată a unui scenariu de film documentar TV, în curs de elaborare în regia lui Victor Ciobanu. Le mulţumesc lui Sergiu Cioclea şi lui Valentin Lozovanu pentru lectura făcută acestui text la etape intermediare de redactare şi pentru sugestiile oferite. Îi mulţumesc de asemenea lui Octavian Şcerbaţchi pentru consultare. În cadrul proiectului de film, au fost de asemenea intervievaţi experţii Doru Petruţi, Igor Boţan şi Sergiu Cioclea şi, de asemenea, cîţiva oameni de rînd, martori şi subiecţi ai tranziţiei. Le mulţumesc şi cu această ocazie. Aceşti experţi nu poartă, desigur, nicio responsabilitate pentru eventualele imprecizii din acest text. Deplina responsabilitate în acest sens îi revine în exclusivitate autorului.

[4] Pentru o analiză a sistemului politic din anii 1990, a se vedea Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în Republica Moldova, ADEPT, Chişinău, 2009. 

[5] Cf. Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în RM; A se vedea, de asemenea, platformele şi doctrinele partidelor din RM: http://www.e-democracy.md/parties/  La alegerile din februarie 1994, au participat 33 de concurenţi electorali, inclusiv 4 blocuri electorale, 9 partide sau mişcări social-politice şi 20 candidaţi independenţi. Sursa: ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/1994/

[6] Cf. „Partidul Comuniştilor din Repubbica Moldova”, ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/parties/pcrm/

[7] Cf. Lucan Way, „Pluralism by Default in Moldova”, Journal of Democracy, Volume 13, Number 4 October 2002, pp. 127-141.

[8] Anatol Ţăranu, „Parlamentul Independenţei şi conflictul transnistrean”, Akademos, nr. 3(22), septembrie 2011, p. 13; Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2005, p. 150; P. K. Lucinski, „Ob itogah vîborov narodnîh deputatov Moldovaskoi SSR i mestnîh sovetov”, 19 martie 1990: Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din RM (AOSPRM), Fond 51, inv. 74, dos. 92, f. 68.

[9] Ch. King, op. cit., p. 150-155.

[10] Mai exact odată cu 28 ianuarie 1993, cînd Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu, vicepreședintele Parlamentului Ion Hadârcă, președintele Comisiei pentru mass-media Valeriu Matei și președintele Comisiei de relații externe Vasile Nedelciuc își prezintă demisia din funcțiile respective, motivându-și gestul prin dorința de a preveni opinia publică „asupra pericolului restaurării depline a regimului totalitar în Republica Moldova.

[11] Adam Michnik, Irena Grudzińska-Gross, Letters from Freedom: Post Cold War Realities and Perspectives, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1998.

[12] A se vedea mai jos datele sondajelor din 1990-1991.

[13] A se vedea, între altele: AOSPRM, 51/74/106, p. 7-8; AOSPRM, 51/74/106, pp. 16-21; AOSPRM, 51/74/107, p. 21-30.

[14] AOSPRM, 51/74/107, f. 21, 30.

[15] Charles King, „Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism”, în Slavic Review, vol. 53, Nr. 2, 1994, pp. 345-368.

[16] Vezi Igor Caşu şi Igor Şarov (eds.), Republica Moldova de la Perestroika la independenţă 1989-1991, Seria „RSSM în documente”, Chişinău, Cartdidact, 2011; A se vedea, de asemenea, Frederica Prina, Linguistic Divisions and Language Charter – The Case of Moldova. ECMI Working Paper Nr. 64, Marc 2013, p. 7. Charles King, Moldovenii..., p. 172-173.

[17] În 1995 apăreau 200 de titluri de ziare (un tiraj total de 1,5 milioane exemplare), dintre care 77 în limba română, şi 87 reviste şi alte publicaţii periodice, dintre care 43 în română (cu un tiraj total de 700.000 ex.). Biroul Naţional de Statistică a RM.  A se vedea şi Ludmila Barbă, „Mass-media din Republica Moldova şi Pactul de Stabilitate”, IPP Moldova, 2002. URL: www.ipp.md/public/files/Publicatii/2002/

[18] Potrivit Strategiei Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale (2007 – 2010), Iulie 2007 (URL: http://www.cca.md/STRATEGIA_CCA.doc), audiovizualul autohton este dezavantajat în Republica Moldova faţă de posturile radio şi TV străine. Astfel, „la un raport de 72% reprezentând etnia majoritară şi 13% reprezentând minoritatea rusă, în Republica Moldova există peste 80 de posturi de radio şi TV care retransmit programe în limba rusă şi numai 13 posturi emit preponderent în limba româna”. Angela Sîrbu, „Provocările şi performanţele presei moldoveneşti”, CIJ: http://ijc.md/Publicatii/provocari.pdf; Potrivit Barometrului Opiniei Publice, realizat în aprilie 2002 la comanda IPP, 48% dintre respondenţi manifestau deplină încredere în posturile TV din Rusia (50% în TV naţională). Potrivit sondajului de opinie realizat de IMAS Inc. La comanda CIJ, în 2003, la întrebarea „Ce posturi vă uitaţi cel mai des?” au fost înregistrate următoarele răspunsuri: „1) ORT: 30,9% prima meniune (şi 24,2% a doua menţiune), 2) TV Moldova: 30,6% (18,2%), 3) România 1: 31,1% (10,6%). Audienţa TV în  Republica Moldova, IMAS, Octombrie 2003. URL: http://ijc.md/Publicatii/sondaj/tv_octombrie_2003.pdf

[19] Doina Costin şi Mamuka Andguladze, Transparenţa proprietăţii mass-media în Republica Moldova, Centrul de Jurnalism Independent, Chisinau, 2012 (vezi aici o copie pdf a studiului).

[20] Andrea Kasecamp, A History of the Baltic States, Plagrave Macmillan, 2010, p. 172; Lithuania profile: history. U.S. Department of State Background Notes. URL: http://www.state.gov/outofdate/bgn/lithuania/191349.htm

[21] „Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional. Procesul de consacrare internaţională a independenţei Republicii Moldova a fost unul anevoios şi destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României şi Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, cînd Moscova, obţinînd angajamentul fostelor republici (bineînţeles, cu excepţia celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să stabilească relaţii diplomatice cu Chişinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoaşterea independenţei Republicii Moldova şi de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea ţării noastre la ONU la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii Moldova pe arena internaţională.” Iurie Leancă, „Evoluţia relaţiilor externe”, în Tranziţia: retrospective şi perspective, ADEPT, URL: http://www.e-democracy.md/publications/tranzitia/3evolutia/

[22] Conform datelor BNS. URL: http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=336& A se vedea, în special, datele seriale pe ani (1997-2013) ale exportului şi importului RM cu alte ţări.

[23] În mai 1990, premierul RSS Moldova Mircea Druc şi ministrul înăţămîntului D. Mătcaş, împreună cu omologii lor români au decis admiterea unui număr de circa 500 de tineri moldoveni pentru studii în universităţile şi liceele din România. Conform mărturiei lui M. Druc (pentru autor, P.N., din arhivă proprie). Vezi de asemenea şi „Pentru tinerii care vor să-şi facă studiile în România”. Făclia. 24/08/1990. p. 10.

[24] Această situaţie de concurenţă este accentuată pe fundalul scăderii progresive a numărului studenţilor în RM (ca şi în România, de altfel), la ciclul I, de exemplu, de la 122,709 în 2005 la 71,150 în 2014. BNS, tabel: „Studenţi în instituţiile de învăţămînt superior după domenii generale de studiu, ani şi cicluri”. Multe facultăţi semnalează o reducere drastică a numărului studenţilor. Astfel, la facultăţile de ştiinţe sociale, numărul studenţilor a scăzut de la 2819 la ciclul I în 2005 la 973 în 2014. BNS, idem.    

[25] „Din interviurile și chestionarele aplicate a rezultat că 82% din absolvenții moldoveni, bursieri ai statului român, rămân în România sau pleacă în alte țări, doar 17% întorcându-se după absolvire în Republica Moldova (vezi fig. 13). Acest lucru este confirmat și de procentul mare al absolvenților respondenți care locuiesc momentan în România (vezi fig. 14).” Claudia Silaghi, „Bune intenţii şi coşmar birocratic. Paradoxul burselor acordate de statul român studenţilor moldoveni”, Policy Memo, nr. 24, Ianuarie 2012, p. 30.

[26] Astfel, conform studiului coordonat de Radu Baltasiu, Traiectoria tinerilor basarabeni veniţi la studii în România – între mit şi realitate – Raport de cercetare, Bucureşti: Editura Etnologică, 2012, p. 12, „Peste jumătate dintre tinerii intervievaţi ştiu că există un destin comun al tuturor românilor, susţinând Unirea (65,7%) [65.7% răspunsuri „da” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reunificarea Basarabiei cu România?”].”

[27] Cf. Arcadie Barbăroşie, Oazu Nantoi (eds.), Aspects of the Transnistrian Conflict, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2004.

[28] Artur Radziwitt, Octavian Şcerbaţchi, Constantin Zaman, Financial Crisis in Moldova:­ Causes and Consequences, Center for Social and Economic Research, Warsaw, 1999, p. 68.

[29] Idem, p. 28.

[30] Despre evoluţia negocierilor dintre Chişinău şi Tiraspol: Igor Boţan, Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, ADEPT, 2009 (o copie a studiului poate fi accesată aici); A se vedea şi Vitalie Gămurari, ”Statutul forţelor pacificatoare în dreptul internaţional: cazul Republicii Moldova”, PROMO-LEX, 2015. A se vedea un interviu cu autorul la Radio Europa Liberă, URL: http://www.europalibera.mobi/a/26817340.html

[31] Astfel, costul importurilor de energie a crescut de la 1,4 miliarde de ruble în 1991 la 40 miliarde de ruble în 1992, echivalentul a 55% din costul tuturor importurilor (ele constituiau 14% în 1987). Cf. World Bank - Moldova: Moving to a Market Economy, 1994 (Washington D.C.: The World Bank), p. 6. Per Ronnas & Nina Orlova, Moldova’s Transition to Destitution, Sida Studies, 2000, p. 17.

[32] BNS. Alte surse dau date puţin diferite în acest sens şi anume de 1280% în 1992 şi 1184% în 1993, vezi Financial Crisis in Moldova, p. 6; EBRD, Transition Report, 2003, tabel A.3.3, p. 58; David E. Altig, Ed Nosal (eds.), Monetary Policy in Low-Inflation Economies, Cambridge University Press, 2009, p. 218.

[33] Despre deficienţele sistemului economic sovietic, a se vedea un punct de vedere critic, venit din tabăra unui liberal rus, implicat în reformele economic în Rusia după 1991: Yegor Gaidar, Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia. Autorul susţine, între altele, că sistemul economic sovietic era deja prăbuşit înainte de a se fi pus bazele noului sistem capitalist. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Brookings Institutions Press, Washington DC, 2006.

[34] Unii economişti califică această inflaţie drept o hiperinflaţie (estimată după o definiţie mai puţin precisă, cum este aceasta: „Extremely rapid or out of control inflation. There is no precise numerical definition to hyperinflation. Hyperinflation is a situation where the price increases are so out of control that the concept of inflation is meaningless.”, dată de Investopedia (URL: http://www.investopedia.com/terms/h/hyperinflation.asp). Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.; Ronnas & Orlova, p. 72-73. Totuşi, după o definiţie mai precisă (ex.: „Hyperinflation is very high inflation. Although the threshold is arbitrary, economists generally reserve the term “hyperinflation” to describe episodes when the monthly inflation rate is greater than 50 percent.”, Michael K. Salemi, „Hyperinflation”, The Concise Encyclopedia of Economics, URL: http://www.econlib.org/library/Enc/Hyperinflation.html), procesul de devaluare monetară din RM în anii 1991-1993 poate fi etichetat drept o „inflaţie de proporţii”, nu însă şi drept o „hiperinflaţie” stricto sensu.

[35] Idem, p. 7-8.

[36] Depunerile în valută naţională în băncile din RM au crescut de la mai puţin de 400 mln lei în ianuarie1994 la cca 1,6 mlrd lei în decembrie 1997. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Financial Crisis in Moldova, p. 15.

[37] „Moldova is a model of correct reform, and the fact that it is a small country trans-forms it into a perfect laboratory for running reforms. The Economist, March 1995”, citat de Angela Munteanu, in „The social costs of the transition in Moldova”, SouthEast Europe Review for Labour and Social Affairs, issue: 03 / 2000, p. 3543.

[38] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.

[39] A se vedea tabelul cu creditele acordate de FMI în perioada 1993-2013. URL: http://www.imf.org/external/np/fin/tad/extrans1.aspx?memberKey1=672&endDate=2015-03-31

[40] Potrivit unor calcule în baza adiţionării ratelor practicate de LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi marjei de risc (sau SPREAD suveran), dobînda pentru credite comerciale de care Moldova ar fi putut beneficia în perioada 1993-1997 ar fi putut varia în jur de 10%.

[41] Întrucît R. Moldova, ca şi alte ţări din regiune, nu se califica pentru statutul de ţară „în curs de dezvoltare” potrivit IDA/DAC (International Development Association), neavînd Produsul Intern Brut suficient de scăzut, după calculele făcute de Banca Mondială la acea vreme (care, potrivit unor experţi, se conducea după nişte date sovietice neactualizate referitor la Produsul Intern Brut pe ţară al RM). Ronnas & Orlova , 2000, p. 11, 48-49.

[42] Idem.

[43] Ponderea datoriei externe raportată la exporturi a crescut de la 17% în 1997 la 30% în 1998. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006, p. 65.

[44] Despre asistenţa financiară şi tehnică externă pentru RM, a se vedea Valentin Lozovanu, „Asistență externă și dezvoltare. În ce măsură asistența externă a contribuit la dezvoltarea Moldovei?”, plazforma.md (partea 1 şi 2), iunie 2014. URL: http://www.platzforma.md/asistenta-externa-si-dezvoltare-in-ce-masura-asistenta-externa-a-contribuit-la-dezvoltarea-moldovei-1/; Valentin Lozovanu, Foreign aid and development: Success or failure in promoting Moldova`s development?, Master of Arts thesis in Global Political Economy, University of Kassel, 2014; Iurie Gotişan, „Economia Moldovei şi FMI”, în Guvernare şi Democraţie. Revistă de analiză şi sinteză, ADEPT, 2009, pp. 59-61; Maia Sandu, „Asistenţa externă”, în Priorităţi de guvernare, UNDEF / ADEPT, 2009. 

[45]  Ronnas & Orlova, 2000, p. 65.

[46] A se vedea, de exemplu, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.

[47] A se vedea sintezele a două perspective asupra crizei din Rusia, una favorabilă reformelor liberale: Anders Aslund, How Capitalism Was Built. The Transformation of Central and Eastern Europe, Russia, the Caucasus, and Central Asia, 2nd Edition, Cambridge University Press, 2013, şi alta critică: Jacques Sapir, La Transition russe, vingt ans après, Paris, Ed. Des Syrtes, 2012. Pentru o analiză economică care anticipează premisele crizei din 1998 din Rusia, a se vedea Sergiu Cioclea, „Y a-t-il une vie après la stabilisation russe?”, Conjoncture, Déc. 1997, n° 11, Paribas, p. 1-8.

[48] Ronnas & Orlova , 2000, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.

[49] HOTĂRÎRE Nr. 305 din  10.06.1996 privind totalurile privatizării contra bonuri patrimoniale şi sarcinile etapei postprivatizare, Publicat : 04.07.1996 în Monitorul Oficial Nr. 45, art Nr: 382 (modificat: HG511/03.06.99, MO59/10.06.99). URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=296094

[50] Cităm din Raportul Curţii de Conturi din 03.04.1998: „Ministerul Privatizării  şi  Administrării Proprietăţii de Stat,  ca organ  central  al puterii de stat care realizează politica de  stat  în domeniul  deetatizării şi privatizării patrimoniului de stat, a comis în activitatea  sa  încălcări  grave  ale legislaţiei  în  vigoare  privind privatizarea  patrimoniului  de  stat contra bonuri  patrimoniale  (BP), precum şi contra mijloace băneşti. (...) După primul control efectuat asupra activităţii ministerului în anul 1995 situaţia privind legalitatea desfăşurării procesului de privatizare practic  nu  s-a  schimbat, încălcările depistate fiind şi mai grave.” RAPORT[ul] Curţii de Conturi a Republicii Moldova privind rezultatele  controlului efectuat în anul 1997 asupra administrării şi utilizării resurselor materiale şi financiare publice, HOTĂRÎRE Nr. RAP din 03.04.1998. URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306317

[51] Conform estimărilor Centrului de Găzduire şi Orientare a Persoanelor Fără Adăpost, un număr mare de persoane fără adăpost ajung în această condiţie din motivul fraudelor la care au fost supuşi. Vezi Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?” (martie 2015, platzforma.md şi blogul Petru Negură) URL: http://petrunegura.blogspot.com/2015/02/normal-0-21-false-false-false-en-us-x.html

[52] Despre privatizarea gospodăriilor agricole, a se vedea Nora Dudwick, Karin Fock, David Sedik, Land Reform and Farm Restructuring in Transition Countries. The Experience of Bulgaria, Moldova, Azerbaidjan, and Kazakhstan, World Bank Working Paper No. 104, the World Bank, Washington DC, 2007.

[53] Idem, p. 19. Totuşi, odată cu 2000, producţia agricolă creşte treptat.

[54] Între 1995 şi 2001, numărul total de infracţiuni înregistrate variază între 38,409 şi 37,830. Dintre acestea, delapidarea averii proprietarului reprezintă respectiv 26,877 şi 26,906. În 1998, din numărul total de infracţiuni (36,195) 13,393 au fost comise în mun. Chişinău, restul – 22,802 – în judeţe şi celelalte oraşe.  Anuarul statistic al RM, 2002, BNS, p. 224. De asemenea, „În anul 1998, colaboratorii Departamentului Control Financiar şi Revizie au efectuat 9506 revizii documentare şi controale operative, cu 2353 mai puţine decît în aceeaşi perioadă a anului 1997. În pofida acestui fapt, suma totală a pagubelor cauzate agenţilor economici şi statului, legate de cheltuieli nelegitime, lipsuri şi delapidãri a constituit 87,4 mln lei, faţă de 36,3 mln lei în 1997 (creştere de 2,4 ori).” (236) Lilia Caraşciuc, „Corupţia în Moldova: Impactul macroeconomic”, în Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău 2000, p. 236. A se vedea şi Raportul Naţional asupra dezvoltării umane "Coeziunea socială", UNDP, 1997, p. 36.

[55] Potrivit Liliei Caraşciuc, idem, „evaziunea fiscală în Republica Moldova a crescut de la 4% din venitul bugetului consolidat în 1994 pînă la 30% în anul 1998 şi 22% în 1999. Volumul mediu total al evaziunilor pe un contribuabil a crescut de la 7 mii lei în 1997 (10 mii lei la persoane juridice) pînă la 12 mii lei în 1998 (23 mii lei la persoane juridice) şi 8 mii lei în 1999 (15 mii lei la persoane juridice). Densitatea contravenţiilor în numărul celor supuşi controalelor fiscale a crescut de la 30% în 1994 pînă la 59% în 1999” (p. 236).

[56] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 47.

[57] Astfel, în baza unei anchete cu agenţii economici din 20 de ţări din Europa centrală şi de est, Moldova deţinea ultimul loc (al 20-lea) conform indicelui de calitate a guvernării („governance index”). Tabel 6.1, EBRD Transition Report 1999, p. 116 (a se vedea şi altele). La fel, percepţia de „capturare a statului” era de 46%, faţă de 15% în Estonia, 17% în Lituania, 27% în România, 41% în Rusia şi 60% (cota maximă) în Azerbaidjan. Idem, grafic 6.3, p. 119. 

[58] Cheltuielile din bugetul public al RM pentru educaţie şi cercetare au fost (în mln. lei) de 567 (în 1995), 833 (1996), 890 (1997), 640 (1998), 567 (1999); pentru sănătate: 366 (1995), 521 (1996), 537 (1997), 393 (1998), 358 (1999). În ciuda cheltuielilor aparent mari, raportate la bugetul public şi la PIB (9,8% în 1996 şi 7,7% în 1997) aceste cheltuieli au devenit de trei ori mai mici faţă de 1989, din motivul inflaţiei. Ronnas & Orlova 2000, p. 65.

[59] World Bank, Making Transition Work for Everyone, Oxford, Oxford University Press, 2000, table 1.1; UNECE population estimates [URL: www.unece.org/stats/data.htm], apud Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 169.

[60] Pragul sărăciei absolute „reprezintă suma de bani, necesară pentru a asigura consumul alimentar de 2282 Kcal pe zi şi procurarea articolelor nealimentare de primă necesitate şi a serviciilor, componenţa şi costul cărora de asemenea se stabilesc în baza modelului de consum al celor nevoiaşi.” Natalia Şonţu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctor în economie. Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2012, p. 50-59.

[61] „Pragul sărăciei extreme este bazat pe valoarea monetară a unui coş alimentar, definit în termeni de consum minim zilnic de calorii. În 2002 în R. Moldova a fost stabilit pragul alimentar de 2282 Kcal/zi. Totuşi, dacă în loc de minimul mediu pe o persoană ar fi fost folosită media pe o persoană echivalent adultă, atunci minimul consumului mediu de calorii pe o persoană echivalent adultă ar fi de 3004 calorii/persoană/zi.” Natalia Şonţu, 2012, p. 52.

[62] Coeficientul Gini (care indică diferenţa dintre veniturile cele mai mici şi cele mai mari) era de 0,25 în 1989 („Poverty in the Eastern Europe and CIS”, in Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 166). Indicele Gini s-a ridicat simţitor pe parcursul anilor 1990, dar s-a micşorat în 2006-2007, pentru a se mări din nou în 2008 (an de criză): 0,41 (1992), 0,43 (1993) (idem, p. 117);  0,38 (1994), 0,39 (1995), 0,44 (1999), 0,42  (2000), 0,43 (2001), 0,42 (2002), 0,39 (2003), 0,40 (2004), 0,41 (2005), 0,315 (2006), 0,298 (2007), 0,38 (2008). Această estimare este făcut de N. Şonţu în baza datelor BNS. N. Şontu, 2012, p. 56. Potrivit Băncii Mondiale, coeficientul Gini a continuat să scadă în RM la începutul anilor 2000: 32.1 (2010), 30.6 (2011) (URL: http://data.worldbank.org/indicator/SI.POV.GINI). Pentru comparaţie, în Letonia, coeficientul Gini a evoluat într-un mod mult mai echilbrat: 0.244 (1989), 0.333 (1992), 0.283 (1993), 0.325 (1994), 0.346 (1995), 0.349 (1996), 0.336 (1997), 0.332 (1998), 0.333 (1999), 0.337 (2000), 0.322 (2001). Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 167.     

[63] Raportul dintre veniturile a 10% din populaţia mai mult şi mai puţin asigurată: 9,3 (1995) 10,0 (1996), 16,0 (1997), 12,3 (1998), 14,4 (1999), 10,4 (2000), 9,7 (2001). Anuarul statistic al R. Moldova, p. 103. Acest raport era, în 2000, de 7,2 în România şi de 20,3 în Rusia. Mihaly Simai, „Poverty and Inequality in Eastern Europe...”, p. 15-17. 

[64] Numărul persoanelor (la 100.000 locuitori) dependente de substanţe narcotice creşte constant de la 7,1 (1995), la 9,6 (1996), 22,3 (1997), 31,5 (1998), 34,2 (1999), 33,2 (2000). Numărul persoanelor care suferă de alcoolism rămîne constant între 1995 şi 2000, între 110 şi 120 la 100.000 locuitori. Anuarul statistic al RM, 2002, p. 198.

[65] A se vedea în nota 49 date produse de BNS despre evoluţia criminalităţii, şi în special a furturilor în anii 1990. Anumiţi experţi în criminilogie estimează o creştere de proporţii a crimelor violente în această perioadă. Astfel, „Coeficientul distructiv în ultimii ani [faţă de 2007 – n.n.] a constituit 8,4 unităţi anuale, în timp ce în 1985 el alcătuia doar 1,5. Aceasta înseamnă că procesul de intensificare a violenţei în societate a sporit pînă în 1985 de 5 ori, iar din 1986 pînă în prezent de 24 ori. Aceste concluzii pot fi confirmate şi prin alte date. Astfel, dacă nivelul infracţiunilor menţionate a sporit în ultimii 20 de ani cu 464%, atunci nivelul populaţiei în aceiaşi perioadă cu 120,7 %.” Igor A. Ciobanu, Criminologie, Universitatea de Stat din Moldova, 2007, vol. 2, p. 38. URL: http://drept.usm.md/public/files/CRIMINologie-Vol2341cc.pdf.

[66] Astfel, din 1990 pînă în 1998, numărul anagjaţilor în agricultură a scăzut de la 678 la 411 mii, în domeniul asistenţei medicale de la 115 la 86 mii, în educaţie de la 232 la 142 mii. Anuarul Statistic 1994 (1995: 90); Anuarul Statistic 1996 (1997: 127-128); citat de Ronnas şi Orlova, 2000, p. 74. Numărul salariaţilor (în sectorul formal) a scăzut, din 1996 în 2001, în învăţămînt de la 147 la 90,9 mii, în sănătate şi asistenţă socială de la 90,9 la 54,1 mii. Anuarul statistic al RM 2002, p. 78. Potrivit unei estimări făcute de Centrul pentru Studii Strategice şi Reforme, în 1999, sectorul informal reprezenta 65% din economie. UNITED NATIONS DEVELOPMENT PROGRAMME, National Human Development Report. 2000, United Nations: Chisinau. Apud MacLehose, L. in McKee, M. (ed.) Health care systems in transition: Republic of Moldova. Copenhagen, European Observatory on Health Care Systems, 4(5) (2002), p. 7.

[67] Pentru o descriere etnografică a fenomenului micului trafic informal de frontieră în Moldova şi alte ţări CSI în anii 1990, a se vedea, între altele: Ruth Mandel şi Caroline Humphrey (eds.) Markets and Moralities. Ethnographies of Postsocialism. Oxford / New York, Berg, 2002; Friederike Welter and David Smallbone (2008) Entrepreneurship in a cross-border context: the example of transition countries. In: 53rd International Council for Small Business (ICSB) World Conference 2008: Advancing Small Business and Entrepreneurship: From Research to Results; 22-25 Jun 2008, Halifax, Nova Scotia, Canada.

[68] Vezi Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău, 2000 (în special studiile lui Lilian Negură, Ion Gumenîi şi Virgil Pâslariuc). Despre corupţie, ca fenomen cultural, a se vedea Elena Ledeneva, Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge University Press, 1998.

[69] Lilia Caraşciuc, în Corupţia..., op. cit.

[70] A se vedea la acest capitol: P. Negură, „Învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm... a copia, a mitui şi a fenta sistemul”, www.platzforma.md (şi blogul personal al autorului), iunie 2014.

[71] Svetlana Boym, The Future of Nostalgia, Basic Books, 2001.

[72] James Roaf , Ruben Atoyan, Bikas Joshi , Krzysztof Krogulski and & IMF Staff Team, 25 Years of Transition Post-Communist Europe and the IMF, Regional Economic Issues Special Report, Washington, D.C.: International Monetary Fund, 2014; Stuart Hensel & Anatol Gudim, “Moldova's Economic Transition: Slow and Contradictory”, in

The EU & Moldova. On a Fault-line of Europe. Edited by Ann Lewis. Federal Trust. London 2000; OECD (2011), Development in Eastern Europe and the South Caucasus: Armenia, Azerbaijan, Georgia, Republic of Moldova and Ukraine, OECD Publishing. URL: http://dx.doi.org/10.1787/9789264113039-en

[73] Vezi Igor Boţan, „Efectele Planului Kozak”, e-democracy.md, 30 noiembrie 2013. URL: http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/200312031/

[74][74] A se vedea în acest sens interviul cu Igor Boţan (pentru proiectul de film documentar realizat sub regia lui Victor Ciobanu), 23 aprilie 2015, dar şi, între altele, Maia Sandu, „Asistenţa externă”, Priorităţile de guvernare, 2009.

[75]  „Pe plan global, necesitatea racodării asistenţei externe la priorităţile naţionale a fost formulată explicit doar la începutul anilor 2000, cînd, ca răspuns la acuzaţiile de impunere a programelor de reformă din exterior, FMI și Banca Mondială au lansat iniţiativa elaborării de către ţări a strategiei de reducere a sărăciei (PRSP).” Maia Sandu, „Asistenţa externă”, 2009, p. 316. Această schimbare a fost favorizată şi de  concepţia promovată de PNUD de „dezvoltare socială”, bazată pe concepţia lui Anmartya Sen, reflectată în Programul Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului (UN Millenium Project), la care Moldova a aderat în 2000. Acest program îşi propunea să reducă, între altele, inegalităţile, excluziunea şi sărăcia, prin eliminarea completă a sărăciei extreme şi a foametei. Vezi detalii: http://www.unmillenniumproject.org/goals/

[76] Despre angajamentul RM de aderare la Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului: http://www.undp.md/rom/mdg_r/moldova.shtml

[77] Valeriu Prohniţchii, „Climatul investiţional: provocări pentru noua guvernare”, în Priorităţi de guvernare, pp. 151-170.  

[78] Astfel, „pe parcursul anului 2007, niciuna dintre persoanele condamnate pentru săvîrșirea infracţiunilor de corupţie [152 din 542 cazuri înregistrate] nu a fost privată de libertate. În plus, „în privinţa unor condamnaţi nu a fost aplicată pedeapsa sub forma privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii [administrative].” Cristina Cojocaru, „Eficienţa anticorupţie, măcinată între formalism, influenţe politice şi neîncredere”, în Priorităţi de guvernare, p. 93-94.

[79] Katherine Verdery, What Was Socialism, and What Comes Next?. Princeton / New Jersey, Princeton University Press, 1996.

[80] Maia Sandu, „Asistenţa externă”, art. cit., p. 314.

[81] A se vedea în acest sens: Alexandru Culiuc, Utilizarea productivă a remitenţelor. Perspective pentru Moldova 4 februarie 2007 (Versiunea 2.1) Memo (versiunea originală disponibilă: http://www.culiuc.com/papers/aculiuc_2006_sypa.pdf); Mateusz Walewski, Maia Sandu, Georgeta Mincu, Eugen Hristev, Beata Matzysiewicz, Efectele migraţiei şi remitenţelor în zonele rurale din Moldova. Studiu de caz privind gestionarea migraţiei în Poloniei, Polish Aid, CASE – Centrul de Invesigaţii Sociale şi Economice, 2008.

[82] A se vedea dosarul dedicat evenimentelor din aprilie 2009: Adrian Cibotaru (ed.), Revoluţia Twitter. Episode One: Moldova, Chişinău, Ed. Arc, 2010.

[83] „(...) cheltuielile publice globale au crescut constant ca pondere în PIB de la 30,3% în anul 2001 la 41,6% în 2008, care este determinată de volumul resurselor acumulate la dispoziţia statului, fără schimbări majore în structura și conţinutul acestora.”  Angela Casian, Angela Baurciulu, „Implicaţiile politicii bugetar-fiscale asupra managementului finanţelor publice”, în Priorităţi de guvernare, 2009, p. 132-133.

[84] OECD Development in Eastern Europe and South Caucasus, 2011, p.

[85] Cf. Deutche Welle, „Acordul de asociere Republica Moldova - UE a fost semnat. URL: http://www.dw.de/acordul-de-asociere-republica-moldova-ue-a-fost-semnat/a-17742325. A se vedea de asemenea Igor Boţan, Prevederile acordului de asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid, Chişinău, Ed. Arc, 2014. Ghidul este accesibil la această adresă URL: http://www.e-democracy.md/files/ghid-acord-asociere-igor-botan.pdf

[86] Acest acord a fost obţinut „prin modificarea Regulamentului UE nr. 539/2001 privind abolirea obligaţiei de viză pentru călătoriile de scurtă durată pentru cetăţenii RM posesori ai paşaportului biometric în spaţiul Schengen”. Cf. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a Republici Moldova, „Dialogul RM-UE privind liberalizarea regimului de vize”. URL: http://www.mfa.gov.md/liberalizarea-regimului-vize/

[87] Vezi despre acest caz Iurie Sanduţa şi Victor Moşneag, „Vânătoare de oameni în Pădurea Domnească”, Ziarul de Gardă, 10 ianuarie 2013, URL: http://www.zdg.md/editia-print/investigatii/vanatoare-de-oameni-in-padurea-domneasca; Petru Negură, „Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti”, platzforma.md, ianuarie 2014, preluat pe blogul Petru Negură, URL: http://petrunegura.blogspot.com/2014/01/traficul-de-influenta-ca-practica-de.html

[88] Despre acest caz, vezi o sinteză (a se vedea şi referinţele) la Vitalie Sprînceană, „Căderea leului moldovenesc în 5 povești”, platzforma.md, 20 februarie 2015, URL: http://www.platzforma.md/caderea-leului-moldovenesc-in-5-povesti/

[89] Alexandru Fala, „Diagnosticul deprecierii leului moldovenesc”, Expert-Grup, 13 martie 2015, URL: http://www.expert-grup.org/ro/biblioteca/item/1090-studiu-mdl&category=7; Vlad Vasilcov, „Banca Mondială prognozează intrarea în recesiune a Republicii Moldova”, agora.md, 9 aprilie 2015, URL: http://agora.md/stiri/7544/banca-mondiala-prognozeaza-intrarea-in-recesiune-a-republicii-moldova

[90] Sondaj IPP aprilie 2015: http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=733&parent=0

[91] http://www.europalibera.org/content/article/26961475.html

[92] Alexandr Voronovici, „Cele cîteva feţe ale eurointegrării Republicii Moldova”, platzforma.md, 2015/03/27. URL:   http://www.platzforma.md/cele-citeva-fete-ale-eurointegrarii-republicii-moldova/

[93] Costin şi Andguladze, Transparenţa proprietăţii mass-media...; Vlada Ciobanu, Vlada Ciobanu, „Mass-media din Republica Moldova: pluralism fără libertate (partea 1 şi 2), platzforma.md, septembrie 2014, URL: http://www.platzforma.md/mass-media-din-republica-moldova-pluralism-fara-libertate/ (1) şi http://www.platzforma.md/mass-media-din-republica-moldova-pluralism-fara-libertate-partea-2/

[94] Vitalie Călugăreanu, „Atac frontal împotriva libertății de exprimare, mascat prin dorința de a opri propaganda rusească”, Deutsche Welle, 2 aprilie 2015, URL: http://www.dw.de/atac-frontal-%C3%AEmpotriva-libert%C4%83%C8%9Bii-de-exprimare-mascat-prin-dorin%C8%9Ba-de-a-opri-propaganda-ruseasc%C4%83/a-18359411

[95] Cîteva studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare ale ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor. USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10. Vezi şi P. Negură, „Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova”, platzforma.md şi blogul Petru Negură.

[96] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. P. Negură, „Avem o societate bolnavă?”, idem.

[97] A se vedea rapoartele de activitate a Misiunii Sociale Diaconia a Mitropoliei Basarabia pe site-ul Misunii: http://www.diaconia.md/pageview.php?l=ro&idc=307&t=/Despre-noi/Raport-de-activitate; A se vedea, de asemenea, în curînd pe platzforma.md interviul cu Marco Povero, coordonator de program „Cantina socială mobilă”.

[98] A se vedea clasamentul ţărilor în funcţie de HDI din 2014: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_Human_Development_Index

[99] Ineta Ziemele (2005). State Continuity and Nationality: The Baltic States and Russia. Martinus Nijhoff Publishers, p. 85.

[100] A se vedea nota 52 şi tabelul 6.1, EBRD Transition Report 1999, p. 116.

[101] Dorothee Bohle & Bela Greskovits, 'Neoliberalism, embedded neoliberalism and neocorporatism: Towards transnational capitalism in Central-Eastern Europe', West European Politics, 30:3, 443 – 466; Martin Wolf, „Why the Baltic states are no model”, Financial Times, 30 aprilie 2013, URL: http://www.ft.com/cms/s/0/090bd38e-b0c7-11e2-80f9-00144feabdc0.htm;  Fredrik Erixon, „Baltic Economic Reforms: A Crisis Review of Baltic Economic Policy”, ECIPE WORKING PAPER, No. 04/2010. Îi mulţumesc lui Valentin Lozovanu pentru aceste recomandări bibliografice şi pentru sugestia privind modelul de dezvoltare baltic.

[102] A se vedea despre conceptul de calitate socială, între alte resurse teoretice: Pamela Abbott & Claire Wallace, „Social Quality: A Way to Measure the Quality of Society”, Social Indicators Resource (2012) 108:153–167.