Cronica lui Mircea V. Ciobanu la cartea subsemnatului (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Editura Cartier 2014), din revista Contrafort (nr. 7-8, 2014), vădeşte o neînţelegere fundamentală a cărţii recenzate. Autorul recenziei ţine să specifice din chiar titlul articolului, vrînd de parcă să pună lucrurile la punct şi pentru a înlătura din capul locului orice ambiguitate, că lucrarea pe care o analizează face o sociologie „a unei pseudoliteraturi”. Recenzia aminteşte de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproşează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, nişte mere de un soi inferior, şi acelea stricate. Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărţii şi grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speţă socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul.
Ar fi poate redundant să amintesc că, tehnic vorbind, textele literare sovietice
din anii 1930-1950, proclamate „realist-socialiste”, se înscriu perfect în
definiţia dată acestui termen de majoritatea dicţionarelor explicative (a se
vedea, drept exemplu, această definiţie: „LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. „Artă sau creație artistică
al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară
= literatură (1) anonimă, care,
transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o
creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori
individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris.” DEX, 2009).
Autorul recenziei sugerează printre rînduri (şi, mai explicit, în alte
împrejurări) propria definiţie a literaturii „autentice” şi anume cea estetic
valabilă astăzi, care a „rezistat” în
timp şi care se bucură în continuare de cerere şi apreciere din partea criticilor
şi a publicului (cultivat). Această definiţie aduce definiţiei din dicţionar un
surplus de semnificaţie (valoarea estetică confirmată în actualitate de
„specialişti” ai literaturii – i.e.
filologi, istorici şi critici literari), exprimînd un punct de vedere, legitim pînă
la urmă, venit din interioriul „cîmpului literar”. Logica socială a acestei
definiţii restrictive urmăreşte departajarea, în terminologia lui Bourdieu, a „sub-cîmpului
de creaţie restrîns” (literatura produsă pentru alţi semeni şi pentru „specialişti”)
de cel al „creaţiei extinse” (literatura „de consum” sau instrumentalizată
politic, destinată publicului larg). E o definiţie, repetăm, valabilă în
interiorul cîmpului literar şi al dinamicii sale interne. În numele unei
asemenea definiţii, anumiţi artişti sau literaţi de avangardă tratează cu dispreţ
opera scriitorilor consideraţi „minori” sau arta şi literatura „de larg consum”.
E o apreciere pe care un sociolog al literaturii o va nota cu interes, reînscriind-o
în contextul social şi istoric al emiterii sale, dar pe care nu o va prelua ca
atare pentru a face din ea o categorie operantă în propriul său demers, care,
amintesc, este unul de altă natură decît cel al criticului literar.
Un sociolog (la fel, un istoric, un politolog sau un antropolog) nu se
ocupă doar de fapte proclamate drept „autentice” de un grup selectiv de
„specialişti” şi deci considerate demne de un studiu academic, ci şi de
fenomene „minore” (şi „minoritare”), marginale (sau marginalizate), de fapte şi
personaje relativ lipsite de „glorie”, de „importanţă epocală” şi de „valoare
estetică”. Specific acest lucru pentru că autorul recenziei propune, fie şi
implicit, pe lîngă definiţia personalizată atribuită literaturii, o înţelegere
subiectivă, perfect valabilă acum un secol, a operei academice, în speţă a
cercetării în ştiinţe sociale. În secolul al XIX-lea se considera, de exemplu,
că istoricul (şi, cu atît mai mult, istoricul literar) trebuie să se ocupe exclusiv
de elite şi de faptele lor „memorabile”. De la începutul secolului 20 a avut
loc, însă, o „revoluţie” epistemologică care a condus la „democratizarea”
obiectului, a metodei şi a abordării teoretice în cercetare (mă refer, în
continuare, cu prisosinţă la ştiinţele socio-umane). Pînă la acea „revoluţie
epistemologică”, o istorie a păturilor populare, a vieţii cotidiene sau a
femeilor, între altele, era, practic, de neconceput. De ce? Pentru că un
asemenea obiect nu era considerat suficient de legitim pentru o cercetare
academică, mai cu seamă una istorică. Legitimitatea academică era dictată de
legitimitatea socială atribuită subiecţilor şi faptelor respective.
Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în ştiinţele sociale s-a
înrădăcinat (după modelul ştiinţelor „pozitive”) un principiu teoretic şi
metodologic al „neutralităţii axiologice”, în virtutea căruia un cercetător (în
ştiinţe socio-umane) va face ce-i stă în puteri (din punct de vedere teoretic
şi metodologic) pentru a elimina – sau cel puţin a conştientiza – orice judecată
de valoare din analiza aplicată obiectului său de studiu; altfel spus, nu-i va
pune note: că e rău sau bun (aşa cum face, de regulă, criticul literar, după o
metodologie proprie, aşezată în timp) şi cu atît mai mult nu îşi va alege
obiectul cercetării în funcţie de criterii de valoare (de exemplu, estetice –
bazate în ultimă instanţă pe criterii subiective, de aesthesis, adică pe simţul
frumosului). Un istoric sau un politolog nu va privi niciodată cu
suspiciune studiile unor regimuri nedemocratice, autoritare, cum au fost
nazismul sau stalinismul, calificîndu-le drept „aberante”, ci dimpotrivă, le va
examina cu un interes sporit, tocmai din motivul specificităţii acestora şi nu
va ezita să le compare cu regimuri „democratice”, tocmai pentru a le înţelege
mai bine pe ambele.
Dar criticul nu se mărgineşte doar la contestarea legitimităţii sociale
şi culturale a obiectului de studiu al cărţii recenzate, ci doreşte să
chestioneze pertinenţa instrumentarului teoretic şi metodologic folosit de
autorul cărţii, întrucît acestea ar fi fost concepute a fi aplicate pe un alt
tip de obiect, unul „autentic”. Recenzentul declară, între altele, în acest
sens, că lucrarea ar fi „[c]onstruită în bună parte pe principiile câmpului
literar al lui Pierre Bourdieu”, dar că „[î]n cazul literaturii din
Transnistria, „câmpurile” lui Bourdieu nici măcar nu pot fi aplicate (...)”.
Este interesant că din toţi autorii citaţi în carte la capitolul teorie (cam 35
în note şi enumeraţi pe vreo 20 de pagini în bibliografie), recenzentul l-a
remarcat doar pe Pierre Bourdieu. Sociologul francez este, desigur, important
într-un proiect de sociologie şi istorie socială a literaturii, dar el nu este
de departe singurul autor teoretic important în această carte. Teoria lui
Bourdieu i-a oferit autorului cărţii o pistă teoretică care l-a ajutat să
înţeleagă felul în care se produce o anumită dinamică în interiorul instituţiei
literare din R(A)SSM, de la sfîrşitul anilor 1920 către mijlocul anilor 1950 (iar,
la nivel textual, de la o povestire cum este „Pi două maluri” de Dumitru Milev,
publicată în 1931, la „Sania” lui Ion Druţă, 1956), în pofida presiunii venite
din partea puterii politice sau, mai exact, ţinînd cont de aceasta. Totuşi,
autorul cărţii Nici eroi, nici trădători
a socotit de cuviinţă, din punct de vedere teoretic, să nu folosească termenul
de „cîmp [literar]” ca atare, central în teoria lui Bourdieu, tocmai din
considerentul pe care îl pomeneşte şi recenzentul, şi anume că, în spaţiul şi
în perioada studiate, nu au fost însumate toate condiţiile pertinente existenţei
unui „cîmp literar” (între altele, cea de „autonomie relativă” faţă de cîmpul
puterii). Acestea fiind spuse, poate părea puţin comic (şi într-un fel
revelator asupra unei stări de fapt) că recenzia cărţii face mai des referinţă
la termenul de cîmp (sau „cîmpuri”) decît cartea însăşi.
Hotărît să scoată în vileag eroarea, ascunsă în chiar fundamentul
metodologic al cărţii, criticul literar îi impută autorului impertinenţa de a
fi dorit să compare literatura română din Basarabia interbelică cu cea din
RASSM. Recenzentul citează – trunchiat – din carte: „În alt loc, Samuil Lehtțir
(„scriitor” basarabean refugiat în Transnistria) se întreba ironic în 1930:
unde este literatura „moldovenească” din Basarabia? Autorul studiului se lasă
prins în această capcană și „constată”, în deplin acord cu Lehtțir (!), că
„Literatura basarabeană înregistra la acea dată succese modeste comparativ (!)
cu literatura moldovenească din RASSM” (sic! – pagina 93).” Mă duc la pagina
93, din care redau, pentru conformitate, pasajul din care recenzentul şi-a
extras fragmentul cu pricina: „Literatura basarabeană
înregistra succese modeste la acea dată comparativ cu literatura moldovenească
din RASSM, care va marca în mai puţin de doi ani, conform estimărilor lui Lehtţir [subl. n.], o creştere cantitativă
şi calitativă fulgurantă (...)”.
E adevărat că autorul studiului şi-a asumat acest risc euristic de a
compara nişte lucruri care, trebuie să recunoaştem, nu erau identice. Procesele
literare pomenite mai sus au apărut şi s-au desfăşurat într-un mediu şi într-un
context social, cultural şi politic specific. Dar un sociolog, un istoric sau
un politolog cercetează de regulă fenomenele, comparîndu-le între ele, chiar
dacă – şi cu atît mai mult că – acestea nu sînt perfect analoage. În optica
autorului cărţii, acest exerciţiu nu era chiar atît de hazardat (doar nu şi-a
propus să compare o maşină de cusut cu o umbrelă, vorba poetului?): apropiaţi
din punct de vedere geografic, scriitorii de pe cele două maluri se învecinau
şi prin originea lor comună (majoritatea scriitorilor din RASSM erau, la
răscrucea anilor 1930, originari din Basarabia); în plus, odată cu iunie 1940, cîţiva
din cei mai importanţi scriitori tineri din Basarabia anilor 1930 (Costenco,
Luţcan, Istru, Meniuc, Ştefănucă, Robot şi alţii) au colaborat din strîns cu
scriitorii veniţi din stînga Nistrului în cadrul unei instituţii comune.
Comparaţia dintre cele două medii literare a fost făcută la nivelul
parcursurilor de viaţă ale scriitorilor, mai degrabă decît printr-o suprapunere
riguroasă după toţi parametrii pertinenţi (autorul nici nu şi-a propus o
comparaţie sistematică) şi a avut mai ales drept scop înţelegerea relaţiilor
dintre scriitorii basarabeni şi cei transnistreni după iunie 1940. Anume
diferenţa calitativă a acestor două
grupuri de scriitori a condus la un conflict între ele, conflict din care,
amintim, au ieşit învingători scriitorii basarabeni (nu cei „transnistreni”,
deşi aceştia erau mai bine dotaţi la capitolul fiabilitate politică), în
virtutea „capacităţilor” lor literare – nota
bene! –, considerate a fi superioare celor ale confraţilor lor din RASSM.
Basarabenii vor sfîrşi aşadar prin a impune legitimitatea limbii române literare
(numită „moldovenească” în epocă) şi a unui patrimoniu literar, în care au fost
incluşi pînă la urmă majoritatea scriitorilor clasici români din Moldova de pe
malul drept al Prutului. De altfel, cum putem explica acest deznodămînt, fie şi
provizoriu, al conflictului dintre „transnistreni” şi „basarabeni”, dacă
păstrăm o viziune monolită, orwelliană, a sistemului cultural stalinist, pe
care criticul o preia fără o minimă chestionare critică?
Un alt reproş serios adresat cărţii se referă la interpretarea
surselor: „O altă confuzie o construiește și citarea „documentelor”. Trimiterea
se face de parcă toate ar avea aceeași valoare și credibilitate”. – scrie
recenzentul. Să le luăm pe rînd. Pentru această carte, autorul s-a documentat
din cîteva surse. Pe scurt, este vorba de arhive (trei arhive locale şi trei
arhive de la Moscova), mărturii orale (interviuri aprofundate cu 7 scriitori),
mărturii scrise (vezi bibliografia) şi, nu în ultimul rînd, un vast corpus de
surse scrise din epocă, inclusiv texte literare. Recenzentul are rezerve faţă
de pertinenţa şi fiabilitatea acestor surse (folosind ghilimelele pentru a
desemna „documentele” citate de autor). Ne aflăm, din nou, pe tărîmul lunecos
al unei neînţelegeri „metodologice”. Un istoric foloseşte de regulă toate
sursele disponibile care pot aduce o anumită informaţie cu privire la obiectul
cercetării sale, fără să le împartă în „credibile” şi mai puţin „credibile”. Or,
fiecare sursă trebuie folosită cu precauţia de rigoare, pentru că toate sînt,
pînă la urmă, subiective. „Fiabile” sau nu, ele reprezintă o anumită poziţie şi
instanţă, cu viziunile şi interesele intrinseci. Există o întreagă metodologie
care ajută cercetătorul să interpreteze sursele: coroborarea/ triangularea lor
ar fi o posibilitate. Dar un istoric şi un sociolog ar putea fi interesat şi de
valoarea subiectivă, de conţinutul ideologic şi de încărcătura emoţională a „discursului”
analizat, relevante pentru a înţelege complexitatea relaţiilor unor „actori”
într-un context dat. A încerca să descifrezi dedesubtul acestor relaţii
complicate, făcînd trimitere la nişte surse prin definiţie subiective, nu
înseamnă neapărat a subscrie mesajului lor. Dacă dăm la o parte documentele de
arhivă (produse de CC al PC sau de NKVD/MGB şi care, prin urmare, aduc un punct
de vedere puţin „credibil”, nu-i aşa?) şi mărturiile scriitorilor înşişi (pe
care criticul le califică expeditiv drept „bîrfe colegiale”), atunci am rămîne
strict cu nimic, mai exact cu sursele „credibile” (care sînt, probabil – în
viziunea recenzentului, expertiza specialiştilor de azi ai literaturii
autentice).
În ciuda unui efort de documentare făcut de autorul cărţii, remarcat în
treacăt şi în recenzie, nimic nu pare să-l impresioneze pe criticul exigent,
blazat sub greutatea lecturilor de valoare (de parcă ar fi „citit toate
cărţile” – vorba lui Mallarmé, şi ar avea „amintiri mai multe decît un
milenar”, cum frumos îi zicea Baudelaire, ca să fac nişte trimiteri mai
familiare şi mai plăcute criticului): „Chiar dacă nimic din cele expuse în
carte nu reprezintă o noutate absolută (...), acest univers orwellian te face
uneori să te cutremuri.” Nimic nu-l mai miră aşadar pe critic în materie de
fapte; totodată, nu-şi ascunde dezacordul acolo unde găseşte o interpretare,
după el, greşită. Necunoaşterea surselor („documente” sau „bîrfe colegiale”) nu-l
împiedică să se socoată din oficiu un cunoscător al obiectului cercetării, pe
care îl consideră oricum în afara interesului unui specialist al literaturii.
Aici, şi în alte privinţe, istoricul (sau sociologul) judecă pe poziţii
epistemologice cu regret ireconciabile.
Ca să nu mai rămînă nimic valabil din carte, citită din cîte se vede în
grabă mare şi cu convingeri ferme, autorul recenziei se apucă, spre final, să-i
demonteze titlul însuşi: „Vulgarizarea procesului de creație i-a sugerat
autorului un titlu dificil de digerat ca semnificație. Or, o literatură nu se
împarte în „eroi și trădători”, ci între profesioniști și amatori, între genii
și diletanți sau între tradiționaliști și moderniști. În fine, între creatori
și impostori.” Grăbit să încheie recenzia, autorul ei trece cu vederea
construcţia conjunctivală „nici..., nici...” din titlul cărţii, care nu
sugerează o presupusă alegere între cele două elemente (aşa cum dă de înţeles
criticul), ci o excludere a ambilor termeni, fiind vorba, evident, de nişte
categorii de înţelegere pe care autorul cărţii le respinge din capul locului
din cîmpul interpretării sale, lăsînd loc unei lecturi care se vrea mai
nuanţată şi mai puţin schematică a obiectului studiat, inclusiv şi prin
categoriile – „indigene”, dar nu mai puţin legitime – pe care le propune
recenzentul.
Ar mai fi multe de spus în legătură cu această recenzie, pe care am
simţit nevoia să o comentez pentru pentru că o găsesc ilustrativă faţă de o
poziţie dominantă în mediul nostru intelectual, care reduce experienţa
sovietică şi mai ales cea din epoca stalinistă la una „concentraţionară” şi
care proclamă orice realizare a acelei epoci drept neautentică, uitînd – sau
ignorînd „cu bună ştiinţă” – că ei înşişi şi toţi scriitorii autentici citaţi
în recenzie, sînt nolens volens rezultatul
acelui sistem – au fost formaţi în şcolile sovietice (cu tarele şi lacunele
ei), au trăit experienţa cotidiană a acelui sistem condamnat post factum şi au beneficiat de
mecanismele sale de mobilitate ascendentă, escaladînd, de multe ori cu succes,
ierarhia instituţiilor patronate de partid.
Păstrez un oarecare regret că această carte, la care autorul a muncit cîţiva
ani buni, a prilejuit un dialog ratat între un sociolog al literaturii şi un
critic literar, pe un tărîm altminteri comun. Îmi exprim speranţa că alţi
cititori, mai puţin împovăraţi de categorii de-a gata (de genul „literatură
autentică” / „pseudoliteratură”) şi de iluzia cunoaşterii apriorice a lucrurilor vor avea o lectură mai
atentă şi mai dialogică a cărţii.
Articolul a fost publicat, într-o versiune scurtată, în revista Contrafort, nr. 11-12 (231-232).
Imagine de fundal: Nature morte aux pommes, de Gustave Courbet, 1871-1872, National Gallery, Londra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu