Incitat de un proiect Oberliht, am privit filmul „Человек идет за солнцем” („Omul merge după soare”), de Mihail Calic (scenariu de Valeriu Gagiu şi Mihail Calic), o peliculă din 1961, filmat la Moldova-Film. Filmul a luat numeroase premii în epocă, inclusiv internaţionale şi a fost considerat o mostră a unei „Nouvelle Vague” sovietice. Dar, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte produse culturale autohtone (opera lui Ion Druţă, formaţia Noroc), filmul a fost apreciat şi a circulat în lume şi la Moscova, dar a fost blamat şi interzis la noi, la ordinul conducerii locale, mai catolică decît papa. Ivan Bodiul ar fi apreciat filmul în tipicul jargon al nomenklaturii sovietice: „Un om merge după soare, dar ce vede el? Nişte prostii în fond, nu realizările noastre sovietice”. Al doilea secretar al Comitetului Central al PCM E. Postovoi ar fi semnalat erorile grave ideologice pe care le-ar conţine filmul: „Ce e cu acest film? Ce arată el? Un băiat aleargă... merge, spre Vest, de altfel.”
Povestea ne-o aducem aminte cu toţii: un băiat de vreo 5-6 ani din oraşul Chişinău aude de la un tovarăş de joacă că, dacă ar merge în urma soarelui, ar putea înconjura pămîntul. Echipat cu un cerc de roată şi cu o sticlă colorată pe care o ţine la ochi pentru a vedea mai bine soarele, băiatul porneşte la drum. Nu reuşeşte să înconjure lumea, dar vede o mulţime de oameni şi situaţii: un vînzător de bilete de loterie care cheamă trecătorii să-şi încerce norocul, un savant dintr-un institut de cercetări ştiinţifice parcă rupt dintr-un film SF din epocă, un băiat dintr-o curte care arde cu o lupă numele său şi al iubitei pe o bancă, de la care primeşte un zdupac, nişte bărbaţi la maternitate care îşi aşteaptă fericiţi soţiile cu nou născuţii, o femeie tînără grăbită să nu întîrzie la întîlnire, urmată de un bărbat care speră să-i ceară promisiunea unei întîlniri, băiat care îl serveşte cu o hrincă de harbuz la piaţa de zarzavat a oraşului, şi cu care merge la un spectacol cu motocicleta, un şofer de camion care a fost în multe locuri pe lume, dar care, cînd şi-a văzut sora cu un bărbat, a coborît din camion şi a luat-o cu forţa în maşină, nişte muncitori pe şantier care s-au împărţit cu el cu prînzul lor, un miliţian care îi ţine lecţii de bună conduită, o fată care udă nişte flori în parcul central, între care o floare a soarelui, dar care este ruptă de şeful nemulţumit de o asemenea plantă în parcul central, un curăţător de încălţăminte, el însuşi fără picioare (şi le-a pierdut la război), o procesiune funerară pe o stradă oraşului, trei fete care dansează pe un stadion pustiu. Într-un sfîrşit, băiatul adoarme lîngă coama unui leu de la actuala Sală cu orgă, iar spre dimineaţă este găsit de un muzician militar, care îl conduce acasă, ascultîndu-i povestea.
Filmul abundă de simboluri, în special simboluri şi metafore circulare, care amintesc de forma soarelui şi a pămîntului. Personajul speră să înconjure lumea, dar descoperă tot atîtea universuri (circulare) cîtă lume întîlneşte în cale. Omul, ca şi floarea soarelui, se îndreaptă mereu spre soare, sursă de lumină, culoare şi adevăr. Filmul urmează de parcă optica unui copil, care descoperă lumea, cu o privire încă neîncărcată de idei şi explicaţii de-a gata şi are suficient discernămînt şi spirit critic pentru a le refuza uneori pe cele ale adulţilor, atunci cînd acestea nu i se par de bun simţ (ex. şeful nemulţumit de o răsărită în parcul central sau poliţistul care îi ţine morală).
Filmul a trezit emoţii şi curiozitate unui locuitor al Chişinăului ca mine (a fost turnat 14 ani înainte de a mă fi născut). Am văzut străzi care arătau mai bine atunci decît arată astăzi, mult mai curate şi mai puţin aglomerate de maşini, am văzut monumente, cum e Clopotniţa din faţa Catedralei, demolată 1 an după apariţia filmului (decembrie 1962) şi apoi reconstruită 36 de ani mai tîrziu. Judecînd cel puţin după inscripţii, Chişinăul de atunci pare un oraş cosmopolit, mai degrabă rusesc, un melting pot de limbi şi etnii. Şi aici ne dăm seama cît de mult s-a tranformat oraşul după 1991.
Un film frumos, rotund şi luminos. De văzut, revăzut şi contemplat la diferite nivele de semnificaţie: estetic, istoric, cultural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu