Mici polemici de ziua Micii Uniri... Şi despre identitate, a cîta oară?...

(dintr-o discuţie pe facebook)

Mircea:

Mă gândesc acum la un lucru foarte simplu. Ce ar fi ca, odată în an, să zicem pe 24 ianuarie, cineva din Parlamentul de la Chişinău, să propună Unirea cu România.
Care ar fi argumentele mele?
Primul: presupunerea că nu va întruni majoritatea poate fi falsă, odată ce nimeni nu a încercat.
Doi: nu e bine ca ideea unionistă s-o strige doar patrioţii-demagodi în stradă. Las-să vină şi cei responsabili de soarta poporului cu ideea exprimată limpede.
Trei: multă lume, din TOATE TABERELE POLITICE au cetăţenie românească, de ce s-ar împotrivi?
Patru: am avea şi noi, o dată în an, rezultatele unui sondaj eminamente patriotic.
Cinci: nu am mai sta la poarta Europei.
Or, exact aşa cum unii spun că în Europa unită hotarele sunt convenţionale (şi nu trebuie să forţăm, în context, Unirea), am putea spune: hotarele fiind convenţionale şi duşmanii nemaiexistând, care ar fi argumentele anti-româneşti.
În fine, ca să fie clar: eu mă tem şi de o idee bizară care mai umblă prin capetele unor patrioţi: România să se unească cu Moldova şi să iasă din UE. Doamne fereşte!
Ce facem, dragi deputaţi-unionişti? Punem la vot?

Fiindcă e Ziua Unirii (a Micii Uniri), vă mai spun un gând:
Dacă votăm Unirea, nu numai că intrăm nemţeşte în UE, cu regulile foarte clare de joc, dar mai şi scăpăm de clasa politică moldovenească.
Pe care, oricum ai schimba-o, tot aia rămâne: (post)sovietică.
Care este politicianul după care aţi plânge foarte sincer?

Petru: Nu aş vrea să-ţi surp şi ultima speranţă, dar teamă mi-i că va trebui să ne integrăm / unim fără moldoveni (şi cu atît mai puţin ruşi, găgăuzi sau ucraineni...), altfel nu faci mare treabă...

Vitalie: şi am da peste o altă clasă (post)sovietică... noroc de UE că-i mai struneşte în România...

Mircea: Asta e toată speranţa: să fie (fim) struniţi de UE. Din păcate. Dar ceea ce spun eu aici, în glumă sau în serios, e şi expresia unei dorinţe firesc exprimate: nu contează dacă există sau nu şanse: dacă suntem un popor, cu o cultură comună, o istorie comună şi cu un viitor comun, nu înţeleg de ce nu ar trebui să-mi exprim liber dorinţa unei unităţi politice. Fără isterii şi fără a-mi smulge părul din cap dacă procesul se amână. Dar să ai cetăţenie românească, să beneficiezi de sprijin românesc în diverse proiecte şi să fii antiunionist, nu e o ipocrizie? Apropo, ca să fie limpede: eu nu am cetăţenie românească şi nu beneficiez de asistenţă românească a proiectelor mele. Am spus doar ce gândesc. Normal?

Petru: Mircea, e absolut normal şi legitim ce îţi doreşti. Dar, dacă e să-mi exprim şi eu părerea, tu ai două raţiuni pentru care optezi pentru un proiect unionist: prima de ordin ideologic-naţional: sîntem un neam; a doua, de ordin pragmatic: pentru că nu ne putem administra pe noi înşine. Cel puţin în a doua raţiune, discursul tău, statistic vorbind, nu este unul atipic pentru MD: majoritatea absolută în R. Moldova îşi îndreaptă speranţa fie spre Rusia (CSI/URSS), fie spre UE, fie spre România. Problema şi paradoxul este că nimeni nu ne ia dacă nu sîntem în stare să ne autoguvernăm, pentru că este practic imposibil să implantezi o administraţie complet exogenă prin subplantarea elitelor locale. O unire de care îţi doreşti seamănă puţin cu o capitulare. Îţi aduci aminte de bancul cu conducerea Estoniei sovietice care îi cere lui Gorbaciov o jumatate de oră de independenţă, acela le-o dă, timp în care Estonia declară război Finlandei şi în 5 minute capitulează? Dacă vrem să aderăm la o altă structură statală sau la una pluristatală, ar trebui să o facem cu acte în regulă, nu ca nişte bastarzi cerşind la uşa cuiva o bucată de pîine şi adăpost... Nu mai spun de cele 90% care pur şi simplu nu îţi împărtăşesc proiectul şi viziunea de viitor a ţării tale şi a lor. Altminteri, oricine are dreptul de a spera şi a visa la ceva...

Mircea: Petru, eu nu am propus un proiect, eu am spus o glumă. Letonii sunt în UE cu tot cu ruşii lor, inclusiv, cu câţiva guralivi nostalgici după URSS. Aşa că nu se ştie cât de antiromâni sunt alolingvii noştri. Dacă ar exista o clasă politică verticală, lumea ar înţelege mai simplu. Pe de altă parte, pe cât de utopică pare unirea, pe atât de utopică pare crearea unei RM normale. Poate doar una sfâşiată intermitent de ideologii (prooccidentale-proruseşti) sau de clanuri semimafiotice (Filat-Plahatniuc). Apropierea zilnică (şi încă în progresie) faţă de România mi se pare firească şi de perspectivă. Singurul lucru aici este toleranţa faţă de un alt punct de vedere şi respectarea opiniei. Dar o abordare corectă este imposibilă atâta timp cât noi avem cel mult un vis, iar Rusia are planuri geostrategice ofensive. Un unionism calm şi constant mi se pare în primul rând o chestiune de etică. Sigur că, cel mai curând, asta se va întâmpla doar prin intarea în UE. Dar e împotriva firii să nu înţelegem că România şi în cadrul UE ne e mai aproape decât alţii. Şi e împotriva firii să credem că dacă avem nostalgici după urss şi nostalgici după România Mare, asta ar însemna că ruşii ne sunt aceeaşi "fraţi" ca şi românii.

Ştii ce este bizar şi ilogic în toată treaba asta? Noi ne-am obişnuit să credem (poate pe bună dreptate) că minoritarii noştri şi o parte de moldovenii manipulaţi sau speriaţi de ruşi NU VOR UNIREA. Şi asta e una din raţiunile de a nu o forţa. Dar una e să le respecţi NEDORINŢA LOR şi alta e să faci din dorinţa lor (o teamă a lor nejustificată, în ziua de azi) O DORINŢĂ A TA. Adică nu numai să le dai dreptul la opinie şi la vot (într-un eventual referendum), ci şi să expui opinia lor şi să votezi cu ei... ABSURD!

Petru: Mircea, să proclami o teamă sau o dorinţă (şi mai cu seamă un raţionament) ca fiind ABSURDă ab initio, este şi asta o formă de intoleranţă. Cît despre întrebarea ta – retorică – dacă sîntem sau nu o NAŢIUNE, răspunsul nu e simplu. Există şcoli întregi de istorici şi sociologi: unii cred că naţiunile s-au format de-a lungul vremurilor şi ele există dincolo sau dincoace de frontierele statelor (ăştia sînt "primordialiştii" - de factură romantică, herderiană), pe cînd alţii spun că naţiunile au fost "construite" în epoca modernă, în Europa în secolul 19 şi că ele sînt inseparabile de structurile instituţionale ale statelor. O lucrare celebră în domeniu, Peasants into Frenchmen de Eugen Weber, arată cum ţăranii din Hexagon au fost transformaţi în francezi, conştienţi de această identitate, în decurs de cîteva decenii, printr-un sistem de învăţămînt public de masă. Aţii împart naţiunile după criteriul formei de solidaritate care îi stă la bază: pe de o parte naţiunile „etnice”, constituite în baza unui grup etnic dominant (Germania), pe de altă parte, naţiunile „civice” (ex. SUA, Belgia, Elveţia), bazate pe o formă de solidaritate civică (dincolo de apartenenţele etnice, religioase, regionale etc.). E adevărat că limitele între aceste două tipuri de naţiuni nu sînt foarte clare şi că există mai degrabă un amestec între aceste două modele (cazul Franţei). În cazul nostru, depinde cum vrem să ne definim propriul nostru proiect de organizare a statului pe teritoriul RM. Avem anumite date despre preferinţele majorităţii oamenilor în această privinţă (nu doar cele articulate de "minorităţi"). Ce facem cu ele? Le declarăm absurde şi am scăpat?

Mircea: Şi chiar nimic nu te / vă face să vă simţiţi de o naţiune cu vecinii de peste Prut? Chiar suntem atât de diferiţi de ei, cum suntem cu ungurii sau cu ruşii? Pentru că aici nu trebuie mari teorii ca să te dumereşti. Noi, moldovenii, de când existăm? Dacă la 1812 deveneam ruşi, la 1940 - sovietici, suntem ca naţiune din 1991?

Petru: Sînt moldovean de limbă română. Tot aşa cum un wallon e un belgian de limbă franceză sau un québecois un canadian de limbă franceză... Exemple din astea se mai găsesc în lumea largă. Îi poţi întreba pe ăştia de mai sus pentru început dacă se simt sau nu un fel de francezi şi ascultă-le răspunsul.

Mircea: Petru, eu te înţeleg când spui că unitatea naţională a tuturor românilor are puţine şanse, azi. Am şi eu argumente că o zonă, d.e., ca Bucovina de Nord, disputată de mai multe state, nu poate fi paşnică decât într-o Europă unită. Undeva pe aici e şi problema Basarabiei, dar cu o şansă în plus. Mă mir însă de paralele tale cu Belgia. Una e că regiunea în care se află Belgia a avut perioade rupte de Franţa (ca şi perioade de integrare în Franţa). Dar Belgia există din – cel puţin – 1830 ca stat. Noi însă (Basarabia) suntem un accident al istoriei, nu o legitate a ei. Noi nu numai că suntem o bucată din România, noi suntem o bucată din Moldova. Moldova istorică e de mult unită cu Muntenia. Moldoveni sunt şi Creangă, Eminescu, Sadoveanu, dar ei sunt şi români. Tu nu eşti de aceeaşi naţiune cu Creangă, Eminescu, Enescu? Eu înţeleg că eşti moldovean ca cetăţean al RM, dar asta e altceva, nu? Pentru că în sensul acesta şi ruşii şi ucrainenii din RM sunt moldoveni.

Petru: Mircea, nu există accidente în istorie sau, mai bine zis, orice e accident, devenit post-factum "rod al destinului milenar" şi "năzuinţă dintotdeauna a poporului"... Ai enumerat nişte scriitori, numai că scriitorii pe care îi prefer eu sînt alţii: Bataille, Kundera, Dovlatov, Sallinger, H. Miller, Nabokov... Nu zic, îmi plac şi Eminescu şi Creangă (din ultimul mai ales „Amintiri din copilărie” şi „Povestea Poveştilor”) şi alţii, dar lectura lor nu mă face să mă simt mai român (sau mai moldovean). Ce-i drept, mă umflă uneori românismul cînd ascult Ciprian Porumbescu, dar îmi trece repede. Vorbeai de identitate... Am mulţi prieteni, colegi în România, dar am şi în Franţa şi în Germania... Iar eu nu mă simt identic decît cu mine însumi, cu ceilalţi nu simt decît un grad mai mic sau mai mare de proximitate culturală, intelectuală etc., dar nu o relaţie de identitate. Cu R. Moldova e altceva. Există un grad de arbitrar că ne-am trezit cu toţii de partea asta a frontierei, dar asta este, nu văd nici o nevoie de a mă alipi la alte state surori sau fraţi, cîtă vreme o asemenea problemă nici nu se pune azi în termeni realişti, nici de elite, nici de "popor", cu atît mai puţin mă animă să militez pentru o astfel de cauză, fără prea mulţi sorţi de izbîndă, de altfel (în condiţii democratice). Ia-o ca pe o destăinuire. Cu bine.

Mircea: Petru, eu nu ţi-am dat nişte scriitori pe care trebuie să-i citeşti ori să-i iubeşti. Pur şi simplu ţi-am numit nişte moldoveni pe care îi cunoşti... şi care sunt români. Bine, discuţia nu mi-a fost deloc inutilă. În principiu, eu nu îmi împart prietenii după naţionalităţi, dimpotrivă. Dar să nu ai sentimentul apartenenţei la un popor (fără a exalta calitatea)... e bizar şi poate tragic. Francez nu vei fi niciodată (poate cetăţean francez, dar asta e altceva), rus tot nu... Eşti un produs tipic al procesului de deznaţionalizare!  Şi încă ceva: e plictisitor să trăieşti conform întâmplărilor şi mersului de la sine... fără să vrei să schimbi nimic în lumea asta! Îmbătrâneşti! 

Petru: Aş vrea multe să schimb în lumea asta... Dar nu neapărat ceea ce îţi doreşti şi tu. Păcat, ne-am putea uni eforturile...

Mircea: Nu trebuie să vrei! Trebuie să schimbi! 

Petru: Au mai vrut şi alţii să schimbe din temelii – Lenin, Hitler -, dar vezi şi tu că nu li s-a „polucit” şi atunci am dat şi eu din mîini: las-să fie! Dar în privinţa deznaţionalizării, cred că ai dreptate. În cazul meu, deznationalizarea s-a prăbuşit peste mine în două valuri. Primul val m-a surprins chiar în România, unde am perceput diferenţa. Al doilea val al deznaţionalizării m-a luat la Paris, cînd mi-am descoperit asemănarea cu toţi ceilalţi (inclusiv cu românii). Aici, la tîrg, ai şanse să rămîi român verde pînă îţi vine obştescul sfîrşit.

Mircea: Adică, ţii cu tot dinadinsul să mă ofensezi. Pentru că ce pricepem noi, provincialii, din spusele celor umblaţi prin parisuri? Numai că alţi proşti, alde Brâncuşi, au stat toată viaţa la Paris şi tot români au vrut să se considere... Chiar dacă au văzut cât de asemănători sunt cu ceilalţi. Iar cea mai evidentă manifestare de provincialism este chiar asta: să ajungi în vreo capitală a lumii, să te uiţi de sus şi să-ţi fie ruşine să-ţi aminteşti de origini...

Petru: Nu, Mircea, stai liniștit, departe de mine gîndul... La Paris mă recomandam ca moldovean, adică nu mă ascundeam pe după băț, n-am incercat sa-mi camuflez provincialitatea.

Mircea: E o chestie analizabilă, chiar psihanalizabilă pentru tine: în România ai observat diferenţa, la Paris ai văzut că nu există nicio diferenţă cu toată lumea. Era firesc să se întâmple, la Paris s-au regăsit frumos mai multe culturi. Interesant însă e că "diferenţa" dintre tine şi "români" mai există chiar şi atunci când "ai descoperit" că nu mai există diferenţa dintre tine şi ceilalţi. Nu trebuie să omori lumea pentru convingerile tale. Dar ştii ce mi se pare absolut ciudat? Când îi spun cuiva în genul lui Victor Stepaniuc: noi ambii suntem români, numai că unul recunoaşte asta, altul - nu (şi chiar îl deranjează)... mi se pare o chestie firească. Dar mi-i oarecum să-ţi spun asta ţie, deşi este acelaşi lucru. Şi o spun asta nu pentru că visez, zi şi noapte, să declar lumii război. Sunt, pur şi simplu, conştient de asta. Chiar dacă am crescut pe cultura universală mai mult decât pe cea românească.

Petru: Mircea, notează în comentariul meu din care citezi, că "la Paris, (...) mi-am descoperit asemănarea cu toţi ceilalţi (inclusiv cu românii)". Deci tot la Paris mi-am descoperit relația de apropiere – culturală – cu colegii și bunii mei prieteni din România. Eu aş găsi mai multe asemănări dintre Stepaniuc și tabăra naționalistă de la noi. Cu toții se definesc printr-o apartenență la etnie (români versus moldoveni). Unora le curge sînge de român "și punctum" prin vene, altora de moldoveni neaoşi. Eu mă recomandam la Paris prin apartenența la o țară, cu acte în regulă, recunoscută pe plan internațional, inclusiv de România. Pentru că asta așteptau să audă. Etnia în toată această discuție mi se pare irelevantă și pînă la urmă personală, ca și religia. De ce aș afișa-o? Alții o fac. Nu au decît...