Interviu cu Rebecca Chamberlain-Creangă

Rebecca Chamberlain-Creangă: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”
(Interviu realizat de Petru Negură la 28/08/2007)

Cuvînt înainte

Cînd i-am citit articolul (în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, Curtea veche, 2007, coord. Monica Heintz) despre felul în care muncitorii din Rîbniţa şi ţăranii din împrejurimi îşi percep apartenenţa (sau diferenţa) faţă de „statul” transnistrean nerecunoscut, am avut un sentiment apropiat de revelaţie. Nu bănuiam că este posibil să vorbeşti despre regimul actual din Transnistria altfel decît cu ură. Sentiment pe care altminteri şi „duşmanii” noştri „intimi” de peste Nistru ni-l rezervă în porţiune egală. Nu ştiu dacă acest afect partajat ne va ajuta să depăşim situaţia de criză care riscă să se eternizeze între cele „două maluri”. Cu siguranţă însă nu ne va face să înţelegem adeziunea a cel puţin unei părţi a populaţiei transnistrene la acest „stat” nerecunoscut. În mod aparent paradoxal, postura de străină a Rebeccăi Chamberlain-Creangă a ajutat-o să înţeleagă anumite fenomene „locale” fără să le judece. Poate că ar trebui să învăţăm şi noi, măcar din cînd în cînd, să ne înstrăinăm puţin de mizele şi interesele politice sau de alt ordin care ne influenţează gîndirea? Autoarea articolului mi s-a părut cu atît mai admirabilă cu cît s-a expus unor riscuri prelungite (vreme de 16 luni!) într-un loc în care foarte puţini dintre moldovenii din dreapta Nistrului s-ar aventura mai mult de cîteva ore. Timp de altfel considerat suficient de unii pentru a lansa judecăţi peremtorii. Am avut dorinţa sinceră să-i strîng mîna şi să o întreb cum a reuşit şi ce greutăţi a trebuit să înfrunte. Am întîlnit-o în august 2007, un an după ce ea şi-a încheiat cercetarea. Am fost suprins să văd o fată drăguţă şi în aparenţă fragilă... De la prima întîlnire însă, Rebecca n-a încetat să emane o energie şi o putere extraordinare, stăpînite deopotrivă de modestie şi de bun simţ. O putere care se sprijină în cazul ei pe un amestec de curiozitate şi capacitate de a visa. A visa că imposibilul va deveni într-o zi posibil şi că lumea va fi mai bună. Mi-a mărturisit că anume această capacitate de visare a făcut-o să depăşească multe greutăţi în viaţă. Nu mă pot împiedica să sper, alături de Rebecca, că şi noi (cei care ne-am obişnuit atît de bine cu rolul de victimă) vom învăţa a visa vreodată.

Interviu

Petru Negură: Cînd ai venit pentru prima dată în Moldova? Ce te-a adus aici?

Rebecca Chamberlain-Creangă: Am venit pentru prima dată în Moldova în martie 2004. Era mult soare, zăpadă, noroi şi peste tot coşuri de uzine... Tot atunci am primit şi primul meu mărţişor. Venisem într-o călătorie de explorare de 10 zile pentru a face cunoştinţă cu condiţiile în care îmi voi realiza proiectul de cercetare pentru doctoratul meu. De ce anume Moldova? Două persoane m-au determinat să fac această alegere: soţul meu Ovidiu şi coordonatorul tezei mele, profesorul Jonathan Parry. Soţul meu fiind român, am hotărît să fac o cercetare într-o ţară în care se vorbeşte româna, limba lui maternă (şi să învăţ totodată să comunic cu noile mele rude). Dar am sfîrşit prin a alege Moldova şi nu România. Iar aceasta o datorez mai mult coordonatorului meu de teză. Dînsul studiază societatea indiană şi de fapt ştie destul de puţin despre Moldova. Dar la o cină, el cu prietenul său, John de Fonblanque, care a fost ambasador britanic la OSCE şi a lucrat în Moldova, au hotărît că este nevoie de mai multe studii în engleză despre Republica Moldova. A trebuit să iau asupra mea o parte din această sarcină. Apoi, pe la crăciun 2003, am citit excelenta monografie a lui Charles King despre Moldova. Am fost intrigată de Moldova şi din cauza similarităţilor/diferenţelor cu conflictele şi relaţiile interetnice din fosta Iugoslavie, unde am petrecut un timp, cînd am făcut o cercetare pentru lucrarea mea de licenţă.

PN: Ce te-a interesat cu privire la fabricile şi uzinele din Transnistria?

RCC: Am început să mă interesez de viaţa angajaţilor din fabrici şi uzine în urma unui curs de „antropologie a industriei şi a industrializării” pe care l-am urmat cu profesorul care acum este coordonatorul tezei mele de doctorat. Or fabricile nu produc doar nişte bunuri, ci şi anumite mentalităţi pe care muncitorii le imbrăţişează. În ţările fostei Uniuni sovietice, industrializarea a fost însoţită de un proces interesant de creare a unui „om nou”: omul sovietic. Pentru doctoratul meu am ales două oraşe industriale vecine - Rîbniţa şi Rezina - pe care doar Nistrul le desparte. Am vrut să compar efectele produse, pe ambele maluri ale rîului, în urma schimbărilor din ultimă vreme.

PN: Care au fost aşteptările tale faţă de Moldova şi Transnistria inainte de a veni aici?

RCC: Mi-am făcut griji că nu-mi voi putea face cercetarea mea în Transnistria. În ochii adminsitraţiei transnistrene, aveam cel mai rău profil posibil. O americancă şi un român: nu eram reprezentanţii celor mai favorizate naţiuni în Transnistria. Mă întrebam: voi fi eu oare capabilă să-mi fac cercetarea? Aveam o presiune reală căci primisem o bursă importantă pentru această cercetare.

Am fost de asemenea ingrijorata fiindcă eram femeie şi cercetam într-un mediu industrial dominat de bărbaţi. Mi-am dat seama că relaţiile dintre bărbaţi şi femei erau diferite de cele din Anglia sau America. Un englez de origine română m-a prevenit înainte de a-mi începe lucrul de teren că îmi va fi dificil să-mi fac cercetarea în Moldova. Fără să înţeleg la ce se referea, l-am intrebat emfatic: „De ce?” „Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă” – îmi spuse el (aceasta era părerea lui!). Şi într-adevăr, am avut unele probleme. De cîteva ori am avut impresia că mai cu seamă bărbaţii nu mă respectă, doar pentru că mă credeau „tînără şi drăguţă”. Comentarii de genul „krasivaia devushka” (poate măgulitoare în ochii celor ce le rosteau) nu mă făceau să mă simt foarte bine.



PN: Ce dificultăţi ai întîlnit în lucrul tău de teren, pe ambele maluri ale Nistrului? Cum le-ai rezolvat? Cine te-a ajutat?

RCC: Cel mai rău lucru care mi s-a întîmplat în timpul cercetării mele a fost că m-am îmbolnăvit grav. Îmi era frică să mă duc la un spital din Transnistria şi eram prea bolnavă pentru a face o călătorie la Chişinău. Am avut noroc de soţul meu, care a avut grijă de mine, şi de prietenii noştri din Rîbniţa care mi-au dat tot felul de medicamente ciudate.

Cea mai dramatică „aventură” am trăit-o cînd am fost invitată de securitate la un „interviu”. M-au întrebat tot felul de lucruri: cum am învăţat rusa, unde este soţul meu (care era plecat între timp). Îmi explicau că „au venit vremuri grele pentru ţara noastră” şi că nu voi mai putea locui acolo. Am fost rugată politicos să plec din Transnistria, dar mi s-a permis să ma întorc acolo în vizite scurte la prietenii mei, lucru pentru care am fost foarte recunoscătoare. Aceasta s-a întîmplat în aprilie 2006. Locuisem totuşi pînă atunci în Transnistria aproape 16 luni, ceea ce era suficient pentru cercetarea mea. Aşa că am putut pleca împăcată.

PN: Poţi să zici că ai avut noroc că ai putut totuşi lucra timp de 16 luni în Transnistria. Dar ce anume le-a trezit bănuiala? De ce anume atunci?

RCC: În martie 2006 s-au înteţit tensiunile între Transnistria şi Moldova în legătură cu controlarea graniţei dintre Ucraina si Transnistria. Ca urmare a deciziei conducerii de la Chişinău şi Kiev, nici un produs din Transnistria nu mai putea fi exportat fără marca vamală a Republicii Moldova. Conducerea de la Tiraspol a interpretat acestă decizie ca un atac al ţărilor vestice asupra economiei transnistriene. Ca un act de răzbunare, Tiraspolul a îngreunat semnificativ activitatea cetăţenilor străini pe teritoriul Transnistriei.

PN: Cum a fost la Rezina? Ţi-au permis să lucrezi?

RCC: N-am avut niciodată probleme cît am locuit la Rezina, pe malul drept al Nistrului. În general oamenii au fost prietenoşi, în special familiile gazdă, Stela si Ana Roşca şi Cornelia Borzin, în sînul cărora m-am simţit ca acasă. Nu aş fi putut să-mi duc la bun sfîrşit cercetarea fără suportul emoţional al oamenilor pe care i-am întîlnit acolo. În particular, aş dori sa le mulţumesc prietenilor mei din Rezina: Katia Stratulat, Sergiu Bobu şi Ghenadie Cuclenco.

PN: În uzine ţi-au dat voie înăuntru sau trebuia să-i aştepţi pe muncitori la ieşire?

RCC: La Rezina am vorbit atît cu administraţia cît şi cu muncitorii de rînd. Mulţumită conducerii de la Uzina de Ciment am avut voie să intru în halele de lucru. De exemplu, stăteam lîngă un strungar şi urmăream cum lucrează; vorbeam puţin cu el cînd avea timp liber. Îl întrebam despre viaţa lui de zi cu zi.

PN: Dar în ce limbă vorbeaţi? În rusă?

RCC: La Rezina, mai mult în română. Iar la Rîbniţa am vorbit în limba rusă cu vorbitorii de limbă rusă. La început, cred că, cel puţin în ochii angajaţilor din uzine, treceam drept o persoană ciudată. Probabil pentru ei antropologia însemna un fel de a petrece timpul nefăcînd nimic serios. Ei mă vedeau stînd, observînd, întrebînd diverse lucruri..., „nelucrînd” cu alte cuvinte. În cele din urmă, cred că cei mai mulţi dintre ei au înţeles că ceea ce făceam eu era o ocupaţie serioasă.



PN: Cum ţi s-au apărut oamenii din Transnistria ? În ce se aseamănă şi diferă de cei din dreapta Nistrului?

RCC: La început, în Transnistria, oamenii n-au fost prea călduroşi faţă de mine şi soţul meu. Aceasta din cauza că pe atunci nu vorbeam aproape deloc rusa. Dar chiar şi multor moldoveni de acolo nu le plăcea să vorbească în româneşte. Am avut deci o barieră comunicaţională serioasă pentru a-mi face prieteni acolo. Totuşi, din martie 2005, cînd am început să vorbesc rusa, am primit cîteva invitaţii la oameni acasă.

Pe de altă parte, n-am avut nici o problemă să-mi fac prieteni printre moldovenii de la sate. Am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate în satele moldoveneşti de pe ambele maluri ale Nistrului. În general a fost mai uşor să-mi fac prieteni pe malul drept al Nistrului, chiar şi printre orăşeni, unde oamenii au fost mai puţin bănuitori faţă de mine şi soţul meu.

Am fost impresionată să văd că populaţia din Transnistria călătoreşte foarte mult pentru a munci, la Chişinău şi în străinătate. E foarte diferit de felul cum mass-media occidentală prezintă populaţia din Transnistria ca fiind izolată ca într-o bulă, lipsită de informaţie despre ce se petrece în afară. Chiar şi în satele din Transnistria, copiii sătenilor pleacă să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din Chişinău, sau pentru muncă. Aceşti copii se întorc în satele lor şi împărtăşesc cu familia lor stiluri şi moduri noi de gîndire. Sărăcia este probabil cea care îi împiedică să progreseze, nu însă lipsa de informaţii la care ar fi supuşi.

De asemenea, există mulţi oameni în Transnistsia care se consideră mîndri de „statul” lor. Şi au motivele lor pentru a-l susţine. Este important să încercăm să luăm în seamă ataşamentul transnistrienilor fata de „statul” lor. Mulţi analişti occidentali cred că populaţia transnistreană este „păcălită” de regimul Smirnov. Situaţia este mai complicată. Oricare ar fi originea acestor ataşamente faţă de „statul” lor transnistrean, ele trebuiesc studiate cu multă atenţie şi luate în consideraţie dacă vrem să producem o schimbare pozitivă în această regiune.

PN: A fost ceva anume care te-a impresionat în Moldova, în rău sau bine?

RCC: Ceva plăcut: Paştele Blajinilor, sarbătoarea în care ne aducem aminte de cei dragi care au plecat dintre noi, m-a ajutat să inţeleg relaţia strînsă dintre membrii familiilor moldovene. Ştiu că este un obicei specific pentru această parte a lumii. Am sărbătorit-o cu familia care m-a găzduit la Rezina. Oameni din toată Moldova – şi chiar din străinătate – se adună pentru a vizita mormintele rudelor lor dragi. E foarte frumos acest obicei. Mi-a plăcut de asemenea cum se crează şi se refac, cu această ocazie, relaţii şi reţele de sociabilitate cu rudele şi prietenii de familie.

Ceva neplăcut: În general, tinerilor din Moldova le lipseşte optimismul în viitorul din ţara lor. Poate că nu există destule modele pozitive în acest sens pentru tinerii moldoveni. Cred că aceasta este mai ales o problemă la femeile moldovence. Mi-aş dori să aibă mai multe ambiţii, în afară de a imigra, de a avea bani şi un soţ. Aceste lucruri sînt desigur importante, dar ele ar trebui să fie efectul unei vieţi propulsate de anumite visuri, ţeluri, vocaţii. Unul din motto-urile mele preferate (pe cînd, la liceu, eram atletă alergătoare) era: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”. Visele, ţelurile, vocaţiile sunt adesea apanajul prosperităţii. Şi totuşi nu trebuie neapărat să fii bogat pentru a visa. Eu provin dintr-un mediu simplu, rural. Părinţii mei n-au călătorit prea mult în lume şi n-au beneficiat de cea mai bună educaţie. A trebuit să lucrez mult pentru ca să realizez anumite ambiţii personale. Uneori m-am confruntat cu împotrivirile familiei care au dorit ca eu să trăiesc după aşteptările lor. Alteori am primit binecuvîntări nemeritate. Visurile te ajută să perseverezi în ciuda greutăţilor vieţii. Totul începe cu ele!

PN: Care sînt proiectele tale de cercetare de viitor?

RCC: Am nevoie de un an pentru a-mi termina teza de doctorat la Londra. Apoi, împreună cu soţul meu, care e doctorand la King’s College London, vom căuta sa ne angajăm ca profesori în America sau Marea Britanie. Amandurora ne place să lucrăm cu studenţii. În viitor, visez să lucrez si în diplomaţia americană, în domeniul politicilor externe faţă de Europa de Est şi de ţările din fosta URSS.

Publicat în Punkt, nr. 18