Interviu cu Black Olives (ex Flying Postmen)

Poştaşii măslinii şi zburătorii negri... sau cum e cu putinţă să supravieţuieşti cîntînd rock în inima Londrei?

Interviu cu Black Olives: Andrei Nicula, Emil Bojescu şi Mircea Sturza (ex Black Olives, acum Snails)

Octombrie 1989. În semiobscuritatea sălii festive din şcoala No 1 (actualul liceu « Gheorghe Asachi »), o îmbulzeală de tineri transpiraţi se agită frenetic sub scrîşnetul şi gemătul chitarelor celor care pe atunci se numeau Poştaşii zburători. Ţipînd ostentativ hiturile englezeşti de altădată - “A hard day’s night...”, „Come together” sau “Satisfaction”... -, Andrei, Emil şi Mircea îşi reglau conturile cu o prea lungă şi apăsătoare tihnă în care părinţii lor şi ai noştri ascultau şi dansau rock’n’roll odinioară. Pentru mine şi alţi foşti elevi ai şcolii No 1 din acea perioadă, Beatles, Rolling Stones sau The Who deveniseră, graţie Poştaşilor zburători, nişte nume tot atît de cool şi sonore, precum erau pe atunci Depeche Mode sau Technotronic. Nu ne deranja cîtuşi de puţin anacronismul. Poştaşii zburători (Black Olives de azi) se aflau în avangarda „revoluţiei culturale” care se producea, într-o linişte nerăbdătoare, în acei ani de perestroika.
În 1996, Poştaşii zburători (între timp numiţi englezeşte Flying Postmen) scot primul lor album original, „Well”. Aflaţi pe creasta unui succes în constantă creştere, grupul îşi încetează provizoriu activitatea, în urma plecării lui Andrei la Liverpool, pentru a face studii în Institutul de arte performante fondat de Paul McCartney. O plecare cu iz de pelerinaj. În scurt timp, Andrei este urmat de tovarăşii săi Emil şi Mircea. Cu puţin timp înainte de marea călătorie, Emil îmi mărturisea că simte în el şi în trupa din care face parte o energie molcomă care va da într-o zi roade. Altminteri, ei dintotdeauna au făcut şi au cîntat o muzică britanică. Aşadar, plecarea lor era de fapt o întoarcere.
Întîlnindu-mă cu foştii Poştaşi în fostul lor studio din fosta şcoală No 1, am încercat să-i descos despre cum au trăit, ce au făcut, ce au cîntat între timp şi cum îşi retrăiesc revenirea acolo de unde au plecat pentru a se „întoarce” la matca muzicii lor.

PN: De ce a durat atît de mult pînă aţi scos primul vostru album original?
AN: Eram foarte exigenţi faţă de ceea ce vroiam să facem. Vroiam să avem piese bune în album. Învăţam să cîntăm de la clasicii rockului. Mai aveam şi probleme financiare. Atunci, pe noi ne-a ajutat Julian Duplain de la BBC să ne înregistrăm. În scurt timp după ce a apărut primul nostru album, „Well”, am obţinut acceptul de a studia la Institutul lui McCartney la Liverpool şi am plecat. Băieţii (Emil şi Mircea) m-au urmat în august 1998. Ţineau să vină neapărat în Anglia, iar pentru asta orice mijloace erau bune.
EB: Eram foarte însufleţiţi de ideea că muzica pe care o cîntăm, în engleză, va ajunge în sfîrşit în Anglia, mama muzicii rock. Speram că muzica noastră va fi mai bine receptată în Anglia. Eram mînaţi şi de un sentiment de aventură, dar noi visam totodată şi la o adevărată carieră muzicală, de rang european.
PN: Şi cum aţi fost primiţi în patria Beatles-ilor?
AN: La Liverpool a existat un oarecare interes faţă de noi. La Londra în schimb, lumea era cît se poate de indiferentă. Abia cînd am scos albumul „How About”, au fost remarcate unele din piesele noastre. A intervenit totuşi un moment care ne-a defavorizat pe termen scurt: am decis să schimbăm denumirea trupei.
PN: Eraţi totuşi cît de cît cunoscuţi deja ca Flying Postmen...
AN: Da, dar nu şi la Londra...
EB: Eram mai degrabă cunoscuţi ca personaje ale cărţii lui Tony Hawks, Tenis cu moldovenii. Mai tîrziu am regretat puţin şansa pe care am avut-o atunci şi poate nu am valorificat-o destul, aceea că noi devenisem oarecum cunoscuţi prin această carte. Poate că lucrurile s-ar fi petrecut diferit dacă am fi rămas Flying Postmen. Atunci însă noi eram foarte hotărîţi să schimbăm ceva în anturajul, în stilul şi poate şi în identitatea noastră. De fapt, eram foarte spontani în acţiunile noastre, nu ştiam prea bine după ce să ne conducem atunci cînd facem ceva. Nu ştiam unde să mergem şi ce să facem. Eram preocupaţi de griji cotidiene, căutam un loc de muncă şi un colţ de trai. Trebuia să ne integrăm, să înghiţim mai multă cultură englezească. Londra e un oraş dificil. Ca în orice oraş mare, lumea aici e egoistă. În Chişinău noi ne bucuram de anumit succes, care ne-a răsfăţat.
AN: Un prieten de-al meu mi-a spus un lucru care pe moment m-a demoralizat un pic: în Anglia există vreo 100 000 de formaţii, dintre care doar vreo patru pe an reuşesc să-şi înregistreze albumul după toate regulile. Şi doar vreo 2-3 persoane din toată industria show-bizului hotărăsc soarta acestor formaţii. Unii cred că e suficient să baţi la porţile diferitor case de discuri şi vei reuşi pînă la urmă să-ţi înregistrezi albumul. Nu e deloc evident. Tot aşa de exemplu, Led Zeppelin au avut la început prea puţin succes în Marea Britanie, iar Jimmy Page îşi asigura o sursă de existenţă cîntînd ca instrumentist pentru alte formaţii. Abia cînd au plecat în SUA şi au cucerit popularitatea acolo, au devenit celebri în lumea întreagă.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că în Anglia mai sînt încă vreo 100 000 de formaţii ca alde voi, nu v-aţi dezumflat puţin ambiţiile de a face carieră muzicală la Londra?
EB: Noi întotdeauna am trăit cu această speranţă. Ea ne-a ajutat să supravieţuim. Am avut desigur şi deziluzii şi momente cînd ne întrebam dacă are vreun rost ceea ce facem. Şi acum ni se mai întîmplă să ne întrebăm, atunci cînd nu ne iese ceva. Încercăm să ne adaptăm la situaţie. Căutăm o nişă. Am devenit ceva mai materialişti în privinţa asta. Înainte credeam că vom face muzică bună şi în mod automat, cu timpul, vom fi cunoscuţi, iar problemele materiale vor dispărea de la sine. Pînă la urmă am înţeles că trebuie să faci anumite compromisuri.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că nu puteţi trăi doar din muzică...
EB: Am început să căutăm un loc de muncă. Nivelul de viaţă e foarte ridicat la Londra, dar şi foarte costisitor. Există şi multe tentaţii pentru un muzician: un instrument bun de exemplu costă bani buni. Şi atunci am hotărît să lucrez într-un restaurant. La început era o ocupaţie provizorie, apoi s-a transformat într-o pasiune; acum bucătăria a devenit o meserie pentru mine. Şi această meserie mă avantajează; îi sînt chiar recunoscător. Nu mă deranjează că sînt bucătar şi muzician în acelaşi timp. E o realitate din care trebuie să te împaci şi să tragi avantaje, iar dacă nu te împaci, e simplu, nu ai decît să faci altceva.
PN: Iar tu, Andrei, ai lucrat într-un magazin de instrumente muzicale...
AN: Da şi asta ne-a ajutat foarte mult să ne îmbunătăţim sunetul muzicii noastre. Mulţi muzicieni n-au idee de partea tehnică. Eu în schimb, de cînd lucrez în acest magazin, cunosc o mulţime de detalii tehnice pentru care în mod normal ar fi trebuit să angajăm un profesionist.
PN: Dar tu, Mircea, unde ai lucrat la Londra pentru ca să-ţi cîştigi bucata de pîine?
MS: Am lucrat în mai multe locuri: în cafenele, am vîndut şi ziare, reviste, am lucrat şi într-un magazin de instrumente unde am învăţat multe lucruri bune şi utile. E mare lucru să poţi ţine în mîini un instrument bun şi să auzi cum sună. Vedeam deseori muzicieni mari. Şi apoi făceam concerte în fiecare săptămînă, unde făceam cunoştinţă cu oameni noi.
PN: Dar unde faceţi voi concerte la Londra?
MS: Londra e un oraş foarte diferit de Chişinău. La noi pînă nu demult nu existau cluburi muzicale, unde poţi asculta muzică live.
PN: Înainte mai era Black Elephant, dar acuma...
MS: Dar şi el a apărut destul de tîrziu. Pe cînd la Londra la orice colţ poţi vedea cîte un club sau pub în care se cîntă muzică vie.
EB: Noi o vreme dădeam concerte în cluburi foarte bune; aveam o cunoştinţă care ne căuta deseori pentru a cînta în vreun club bun. Şi aceasta e foarte bine, dar la un moment, cîntînd în cluburi, poţi intra într-un cerc vicios. Dacă vrei să faci muzică serioasă trebuie să depăşeşti nivelul clubbing-ului. Londra îţi oferă multe oportunităţi de a face muzică bună, să te afirmi în acest plan; aici se intersectează o mulţime de culturi din toată lumea.
PN: Şi cosmopolitismul londonez, diversitatea aceasta culturală a pus vreo amprentă pe maniera voastră de a cînta?
EB: La Londra există o mare varietate de gusturi muzicale şi totodată melomanii sînt foarte toleranţi faţă de diferite stiluri de muzică. Recent am fost invitat la o serată cu formaţii sudeze. M-a impresionat chiar şi vizual maniera lor de a cînta. Îmi dau seama că nu a putut să nu mă influenţeze această diversitate de maniere şi stiluri de a face şi interpreta muzică. Noi, ca formaţie, nu ne limităm la un stil aparte, sîntem în permanentă căutare, în continuă transformare.
PN: Dar cum a evoluat stilul vostru? Încă la sfîrştiul anilor 80, în acei ani de perestroika, voi cîntaţi rock clasic din anii 60. Cum făceaţi voi rost de muzica asta?
AN: Pe atunci, puteai găsi muzică bună pe discurile de la „Balkanton” (Bulgaria) sau chiar şi la „Melodia”. Mai era studioul experimental de muzică nr. 2 (str. Puşkin colţ cu str. Şciusev), unde puteai să-ţi înregistrezi muzică bună. Totuşi, cultura noastră muzicală avea multe lacune, pe care le-am umplut cu timpul. În afară de discuri, înregistram şi ascultam casete. Erau foarte comode. Pentru generaţia noastră, muzica rock occidentală din anii 60-70 era ca un fel de sistem alternativ de educaţie.
PN: Rockul nu era totuşi cu totul inexistent în URSS. Existau grupuri rock chiar şi în Moldova...
EB: Da, acelaşi Noroc... apoi Contemporanul.
PN: Unii dintre ei erau foarte la curent cu moda occidentală. Am văzut recent o înregistrare cu Maşina Vremeni din anii 70, unde Makarevici purta ditamai ochelarii de soare à la Janis Joplin.
EM: Da, în anii 1980 în URSS s-a produs o adevărată „revoluţie culturală”. Au apărut o sumedenie de formaţii rock. La Londra, într-un an, pe vremea cînd lucram într-un magazin de chitare acustice, l-am văzut pe Boris Grebenşikov. Avea o carismă irezistibilă omul acesta.
PN: Dar voi ascultaţi pe atunci rock rusesc: Akvarium, Alisa, Kino...?
EB: Ascultam, dar nu ne-a influenţat prea mult. Noi eram foarte purişti în muzica pe care o facem, nu ne lăsam influenţaţi de alte genuri muzicale, chiar dacă erau la modă.
AN: În cultura rock rusească există un soi de elitism sau chiar academism care mă deranjează; În mediile rockerilor ruşi se discuta mereu pe teme grave. În privinţa asta mi-a plăcut cel mai mult atmosfera de la Los Angeles. Acolo se ascultă muzică şi se discută relaxat, la o halbă de bere, iar relaţiile dintre muzicieni e cordială. Chiar şi la Londra e altfel în această privinţă. Eu nu ştiu dacă aş putea să mă realizez la Moscova, de exemplu.
EB: Ruşii nu sînt foarte deschişi spre alte culturi şi generează idei noi în interiorul culturii lor. Or noi, deşi am plecat în străinătate, cultura noastră de acasă ne-a influenţat într-o anumită măsură. Dar altele au fost condiţiile în care ne-am format şi afirmat ca muzicieni. Noi nu putem cînta în română, ca Snails, sau să facem amestecuri cu muzică folclorică, ca Zdob şi Zdub. Noi întotdeauna am tins să cîntăm rock clasic. Abia cînd am venit la Londra, ne-am deschis spre alte influenţe, dar aceste influenţe au venit pe un sol deja format.
AN: În 2002 noi am decis că nu vom mai cînta cover-uri[*]. Acum nu mai este ca în anii 60. La Londra, nu poţi să te consideri o formaţie originală şi să cînţi cover-uri. Şi-apoi cîntînd prea mult muzica altora, nu poţi să nu te laşi influenţat de ea. Din 2002 şi 2003, cînd a apărut albumul „How About”, stilul nostru a început să se schimbe. Pe acest album avem piese în spiritul stilului nostru mai vechi, dar apar altele într-un nou stil.
EM: Procesul de transformare a stilului s-a produs lent, dar sigur. Şi această schimbare a intervenit nu numai la nivel de stil, dar, aşa cum a spus şi Andrei, în calitatea sunetului. Nouă întotdeauna ne-a plăcut rockul clasic. Şi totuşi a venit o perioadă cînd am simţit nevoia să scoatem la suprafaţă idei şi tendinţe noi. Revenim din cînd în cînd în Moldova, dăm concerte şi aici oamenii observă schimbările din stilul nostru. Lucru care ne bucură. Înseamnă că timpul nu a trecut în zadar pentru noi. E bine totuşi că această schimbare nu este foarte grăbită, ci lentă; aşa încît avem timp să o trecem prin noi, să o conştientizăm.
PN: De altfel, cum sînteţi percepuţi voi la Londra, ca un grup britanic, printre altele, sau ca nişte muzicieni moldoveni?
AN: În orice caz nu ca muzicieni din Moldova. La Londra, poţi să fii foarte bine de origine străină şi să te consideri londonez, chiar dacă nu eşti englez. Iar noi trăim şi ne petrecem timpul ca oricare alţi londonezi din categoria noastră.
PN: Dar unde vă petreceţi voi timpul liber la Londra?
AN: La o bere, la un concert...
EB: La Londra există o mulţime de tentaţii şi posibilităţi de a-ţi petrece plăcut timpul liber: galerii de artă, cinema, concerte, diverse evenimente culturale.
PN: Vă întîlniţi cu artişti şi muzicieni de teapa voastră?
AN: Da. Eu de exemplu, în magazinul în care lucrez - pe o stradă celebră în toată Europa, unde de o parte şi de alta poţi vedea o mulţime de magazine de instrumente muzicale -, mă întîlnesc zilnic cu diverşi cîntăreţi, muzicieni, unii destul de cunoscuţi. Atmosfera aceasta de care am parte la Londra îmi pare foarte confortabilă. Partea proastă e că nu e deloc uşor să te lansezi la Londra. Eu personal am periodic nevoie să părăsesc Londra. Şi atunci mă întorc ori în Moldova, ori mă duc în altă parte.
PN: Nu mai aveţi ambiţia de a cuceri lumea?
AN: Important acum e să ne găsim o nişă. Există o expresie englezească care caracterizează perfect viaţa noastră: making a living. Ceea ce ar însemna să-ţi cîştigi viaţa dar şi să ţi-o trăieşti după plac. Nouă ne place cum trăim: facem muzică şi totodată o mulţime de alte lucruri interesante. Dacă mai avem şi unele rezultate, atunci e cu atît mai bine.
EB: Să cucereşti lumea? Da, poate că e tentant. Dar eu nu văd nici un sens în a vrea să cucereşti lumea. E plăcut totuşi să ai în faţă o sală cu două mii de spectatori care îţi cunosc piesele.
PN: Nu regretaţi puţin că v-aţi rupt de piaţa asta româno-ruso-moldovenească? Voi de altfel şi acuma aţi avea şansa asta de a vă lansa pe piaţa românească, de exemplu. Nu vă tentează?
AN: Există mai multe probleme. Din puţinele experienţe pe care le-a avut ne-am dat seama că e destul de greu să faci afaceri în România. Noi nu mai sîntem obişnuiţi să lucrăm cu persoane care spun una şi fac altceva. Şi apoi noi cîntăm doar în engleză, într-un stil mai degrabă britanic. Dar chiar dacă am încerca să facem nişte turnee prin România, am face-o ca o formaţie englezească, nu ca una din Moldova.
PN: Şi unde pînă la urmă vreţi să vă înregistraţi muzica, să o promovaţi?
AN: Toboşarul nostru va înregistra următorul nostru album în vară, în Canada.
PN: La ce casă de discuri?
EB: Păi, nu la o casă de discuri, ci practic în condiţii casnice. Acum, situaţia s-a schimbat foarte mult faţă de acum zece ani. E suficient să ai un computer bun şi poţi să-ţi înregistrezi propria ta muzică, măcar şi în dormitor. Şi la fel poţi să o şi difuzezi. E destul să apeşi pe un buton şi să-ţi încarci 300 de cîntece.
PN: Şi nu vreţi să vă lansaţi albumul, ca Radiohead, prin internet?
EB: Acum foarte multe formaţii fac aşa. În Londra comunităţile virtuale, cum este My Space, sînt foarte în vogă.
PN: O întrebare despre bucătăria creaţiei voastre. Cum compuneţi muzica? Cine...
AN: Cine taie pîinea?
PN: Da...
AN: Şi cine spală vesela...
PN: Da, cum vă împărţiţi sarcinile?
EB: Andrei compune versuri şi muzica, mai ales la ultimele noastre lucrări. Iar eu vin cu vreo idee din cînd în cînd. De fapt, noi ne-am aranjat ca planetele, colaborăm în mod firesc şi organizat în acelaşi timp. Ne sincronizăm perfect.
PN: V-aţi hotărît ce faceţi pe viitor: rămîneţi la Londra sau mergeţi în altă parte, poate chiar vă întoarceţi la baştină?
AN: Eu personal nu vreau să hotărăsc nimic pe termen lung. Poate să se întîmple orice. Aşa cum se mai spune, eu mă simt cetăţean al lumii, puţin cetăţean al Londrei, desigur şi al Chişinăului, pentru că m-am născut aici, dar pînă la urmă, cu siguranţă, voi rămîne întotdeauna cetăţean al Lumii.
EB: Într-adevăr, la Londra e prea strîmt...
AN: La Londra îmi place să mă întorc. De fiecare dată cînd mă întorc acolo de undeva, mă simt minunat. PN: Mircea, dar tu nu regreţi că n-ai rămas la Londra?
MS: Aşa a fost să fie. Acum nu regret deloc ceea ce s-a întîmplat. Aici la Chişinău fac parte dintr-o formaţie foarte bună şi cunoscută: Snails. Evident că regret unele lucruri. Mai ales îmi lipsesc prietenii mei Andrei şi Emil. Atîţia ani am cîntat împreună. Şi îmi face foarte mare plăcere să cînt cu ei din nou împreună ca pe vremuri.
EB: Iar noi punem foarte mare preţ pe această energie pe care o generăm atunci cînd, uneori peste ani, ne reîntîlnim şi cîntăm din nou împreună.

Interviu publicat în Punkt, nr: 18

(Websitul formaţiei The Black Olives: http://www.blackolivesmusic.com/)
[*] Interpretarea pieselor dintr-un repertoriu străin.