Interviu cu Black Olives (ex Flying Postmen)

Poştaşii măslinii şi zburătorii negri... sau cum e cu putinţă să supravieţuieşti cîntînd rock în inima Londrei?

Interviu cu Black Olives: Andrei Nicula, Emil Bojescu şi Mircea Sturza (ex Black Olives, acum Snails)

Octombrie 1989. În semiobscuritatea sălii festive din şcoala No 1 (actualul liceu « Gheorghe Asachi »), o îmbulzeală de tineri transpiraţi se agită frenetic sub scrîşnetul şi gemătul chitarelor celor care pe atunci se numeau Poştaşii zburători. Ţipînd ostentativ hiturile englezeşti de altădată - “A hard day’s night...”, „Come together” sau “Satisfaction”... -, Andrei, Emil şi Mircea îşi reglau conturile cu o prea lungă şi apăsătoare tihnă în care părinţii lor şi ai noştri ascultau şi dansau rock’n’roll odinioară. Pentru mine şi alţi foşti elevi ai şcolii No 1 din acea perioadă, Beatles, Rolling Stones sau The Who deveniseră, graţie Poştaşilor zburători, nişte nume tot atît de cool şi sonore, precum erau pe atunci Depeche Mode sau Technotronic. Nu ne deranja cîtuşi de puţin anacronismul. Poştaşii zburători (Black Olives de azi) se aflau în avangarda „revoluţiei culturale” care se producea, într-o linişte nerăbdătoare, în acei ani de perestroika.
În 1996, Poştaşii zburători (între timp numiţi englezeşte Flying Postmen) scot primul lor album original, „Well”. Aflaţi pe creasta unui succes în constantă creştere, grupul îşi încetează provizoriu activitatea, în urma plecării lui Andrei la Liverpool, pentru a face studii în Institutul de arte performante fondat de Paul McCartney. O plecare cu iz de pelerinaj. În scurt timp, Andrei este urmat de tovarăşii săi Emil şi Mircea. Cu puţin timp înainte de marea călătorie, Emil îmi mărturisea că simte în el şi în trupa din care face parte o energie molcomă care va da într-o zi roade. Altminteri, ei dintotdeauna au făcut şi au cîntat o muzică britanică. Aşadar, plecarea lor era de fapt o întoarcere.
Întîlnindu-mă cu foştii Poştaşi în fostul lor studio din fosta şcoală No 1, am încercat să-i descos despre cum au trăit, ce au făcut, ce au cîntat între timp şi cum îşi retrăiesc revenirea acolo de unde au plecat pentru a se „întoarce” la matca muzicii lor.

PN: De ce a durat atît de mult pînă aţi scos primul vostru album original?
AN: Eram foarte exigenţi faţă de ceea ce vroiam să facem. Vroiam să avem piese bune în album. Învăţam să cîntăm de la clasicii rockului. Mai aveam şi probleme financiare. Atunci, pe noi ne-a ajutat Julian Duplain de la BBC să ne înregistrăm. În scurt timp după ce a apărut primul nostru album, „Well”, am obţinut acceptul de a studia la Institutul lui McCartney la Liverpool şi am plecat. Băieţii (Emil şi Mircea) m-au urmat în august 1998. Ţineau să vină neapărat în Anglia, iar pentru asta orice mijloace erau bune.
EB: Eram foarte însufleţiţi de ideea că muzica pe care o cîntăm, în engleză, va ajunge în sfîrşit în Anglia, mama muzicii rock. Speram că muzica noastră va fi mai bine receptată în Anglia. Eram mînaţi şi de un sentiment de aventură, dar noi visam totodată şi la o adevărată carieră muzicală, de rang european.
PN: Şi cum aţi fost primiţi în patria Beatles-ilor?
AN: La Liverpool a existat un oarecare interes faţă de noi. La Londra în schimb, lumea era cît se poate de indiferentă. Abia cînd am scos albumul „How About”, au fost remarcate unele din piesele noastre. A intervenit totuşi un moment care ne-a defavorizat pe termen scurt: am decis să schimbăm denumirea trupei.
PN: Eraţi totuşi cît de cît cunoscuţi deja ca Flying Postmen...
AN: Da, dar nu şi la Londra...
EB: Eram mai degrabă cunoscuţi ca personaje ale cărţii lui Tony Hawks, Tenis cu moldovenii. Mai tîrziu am regretat puţin şansa pe care am avut-o atunci şi poate nu am valorificat-o destul, aceea că noi devenisem oarecum cunoscuţi prin această carte. Poate că lucrurile s-ar fi petrecut diferit dacă am fi rămas Flying Postmen. Atunci însă noi eram foarte hotărîţi să schimbăm ceva în anturajul, în stilul şi poate şi în identitatea noastră. De fapt, eram foarte spontani în acţiunile noastre, nu ştiam prea bine după ce să ne conducem atunci cînd facem ceva. Nu ştiam unde să mergem şi ce să facem. Eram preocupaţi de griji cotidiene, căutam un loc de muncă şi un colţ de trai. Trebuia să ne integrăm, să înghiţim mai multă cultură englezească. Londra e un oraş dificil. Ca în orice oraş mare, lumea aici e egoistă. În Chişinău noi ne bucuram de anumit succes, care ne-a răsfăţat.
AN: Un prieten de-al meu mi-a spus un lucru care pe moment m-a demoralizat un pic: în Anglia există vreo 100 000 de formaţii, dintre care doar vreo patru pe an reuşesc să-şi înregistreze albumul după toate regulile. Şi doar vreo 2-3 persoane din toată industria show-bizului hotărăsc soarta acestor formaţii. Unii cred că e suficient să baţi la porţile diferitor case de discuri şi vei reuşi pînă la urmă să-ţi înregistrezi albumul. Nu e deloc evident. Tot aşa de exemplu, Led Zeppelin au avut la început prea puţin succes în Marea Britanie, iar Jimmy Page îşi asigura o sursă de existenţă cîntînd ca instrumentist pentru alte formaţii. Abia cînd au plecat în SUA şi au cucerit popularitatea acolo, au devenit celebri în lumea întreagă.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că în Anglia mai sînt încă vreo 100 000 de formaţii ca alde voi, nu v-aţi dezumflat puţin ambiţiile de a face carieră muzicală la Londra?
EB: Noi întotdeauna am trăit cu această speranţă. Ea ne-a ajutat să supravieţuim. Am avut desigur şi deziluzii şi momente cînd ne întrebam dacă are vreun rost ceea ce facem. Şi acum ni se mai întîmplă să ne întrebăm, atunci cînd nu ne iese ceva. Încercăm să ne adaptăm la situaţie. Căutăm o nişă. Am devenit ceva mai materialişti în privinţa asta. Înainte credeam că vom face muzică bună şi în mod automat, cu timpul, vom fi cunoscuţi, iar problemele materiale vor dispărea de la sine. Pînă la urmă am înţeles că trebuie să faci anumite compromisuri.
PN: Şi atunci cînd aţi văzut că nu puteţi trăi doar din muzică...
EB: Am început să căutăm un loc de muncă. Nivelul de viaţă e foarte ridicat la Londra, dar şi foarte costisitor. Există şi multe tentaţii pentru un muzician: un instrument bun de exemplu costă bani buni. Şi atunci am hotărît să lucrez într-un restaurant. La început era o ocupaţie provizorie, apoi s-a transformat într-o pasiune; acum bucătăria a devenit o meserie pentru mine. Şi această meserie mă avantajează; îi sînt chiar recunoscător. Nu mă deranjează că sînt bucătar şi muzician în acelaşi timp. E o realitate din care trebuie să te împaci şi să tragi avantaje, iar dacă nu te împaci, e simplu, nu ai decît să faci altceva.
PN: Iar tu, Andrei, ai lucrat într-un magazin de instrumente muzicale...
AN: Da şi asta ne-a ajutat foarte mult să ne îmbunătăţim sunetul muzicii noastre. Mulţi muzicieni n-au idee de partea tehnică. Eu în schimb, de cînd lucrez în acest magazin, cunosc o mulţime de detalii tehnice pentru care în mod normal ar fi trebuit să angajăm un profesionist.
PN: Dar tu, Mircea, unde ai lucrat la Londra pentru ca să-ţi cîştigi bucata de pîine?
MS: Am lucrat în mai multe locuri: în cafenele, am vîndut şi ziare, reviste, am lucrat şi într-un magazin de instrumente unde am învăţat multe lucruri bune şi utile. E mare lucru să poţi ţine în mîini un instrument bun şi să auzi cum sună. Vedeam deseori muzicieni mari. Şi apoi făceam concerte în fiecare săptămînă, unde făceam cunoştinţă cu oameni noi.
PN: Dar unde faceţi voi concerte la Londra?
MS: Londra e un oraş foarte diferit de Chişinău. La noi pînă nu demult nu existau cluburi muzicale, unde poţi asculta muzică live.
PN: Înainte mai era Black Elephant, dar acuma...
MS: Dar şi el a apărut destul de tîrziu. Pe cînd la Londra la orice colţ poţi vedea cîte un club sau pub în care se cîntă muzică vie.
EB: Noi o vreme dădeam concerte în cluburi foarte bune; aveam o cunoştinţă care ne căuta deseori pentru a cînta în vreun club bun. Şi aceasta e foarte bine, dar la un moment, cîntînd în cluburi, poţi intra într-un cerc vicios. Dacă vrei să faci muzică serioasă trebuie să depăşeşti nivelul clubbing-ului. Londra îţi oferă multe oportunităţi de a face muzică bună, să te afirmi în acest plan; aici se intersectează o mulţime de culturi din toată lumea.
PN: Şi cosmopolitismul londonez, diversitatea aceasta culturală a pus vreo amprentă pe maniera voastră de a cînta?
EB: La Londra există o mare varietate de gusturi muzicale şi totodată melomanii sînt foarte toleranţi faţă de diferite stiluri de muzică. Recent am fost invitat la o serată cu formaţii sudeze. M-a impresionat chiar şi vizual maniera lor de a cînta. Îmi dau seama că nu a putut să nu mă influenţeze această diversitate de maniere şi stiluri de a face şi interpreta muzică. Noi, ca formaţie, nu ne limităm la un stil aparte, sîntem în permanentă căutare, în continuă transformare.
PN: Dar cum a evoluat stilul vostru? Încă la sfîrştiul anilor 80, în acei ani de perestroika, voi cîntaţi rock clasic din anii 60. Cum făceaţi voi rost de muzica asta?
AN: Pe atunci, puteai găsi muzică bună pe discurile de la „Balkanton” (Bulgaria) sau chiar şi la „Melodia”. Mai era studioul experimental de muzică nr. 2 (str. Puşkin colţ cu str. Şciusev), unde puteai să-ţi înregistrezi muzică bună. Totuşi, cultura noastră muzicală avea multe lacune, pe care le-am umplut cu timpul. În afară de discuri, înregistram şi ascultam casete. Erau foarte comode. Pentru generaţia noastră, muzica rock occidentală din anii 60-70 era ca un fel de sistem alternativ de educaţie.
PN: Rockul nu era totuşi cu totul inexistent în URSS. Existau grupuri rock chiar şi în Moldova...
EB: Da, acelaşi Noroc... apoi Contemporanul.
PN: Unii dintre ei erau foarte la curent cu moda occidentală. Am văzut recent o înregistrare cu Maşina Vremeni din anii 70, unde Makarevici purta ditamai ochelarii de soare à la Janis Joplin.
EM: Da, în anii 1980 în URSS s-a produs o adevărată „revoluţie culturală”. Au apărut o sumedenie de formaţii rock. La Londra, într-un an, pe vremea cînd lucram într-un magazin de chitare acustice, l-am văzut pe Boris Grebenşikov. Avea o carismă irezistibilă omul acesta.
PN: Dar voi ascultaţi pe atunci rock rusesc: Akvarium, Alisa, Kino...?
EB: Ascultam, dar nu ne-a influenţat prea mult. Noi eram foarte purişti în muzica pe care o facem, nu ne lăsam influenţaţi de alte genuri muzicale, chiar dacă erau la modă.
AN: În cultura rock rusească există un soi de elitism sau chiar academism care mă deranjează; În mediile rockerilor ruşi se discuta mereu pe teme grave. În privinţa asta mi-a plăcut cel mai mult atmosfera de la Los Angeles. Acolo se ascultă muzică şi se discută relaxat, la o halbă de bere, iar relaţiile dintre muzicieni e cordială. Chiar şi la Londra e altfel în această privinţă. Eu nu ştiu dacă aş putea să mă realizez la Moscova, de exemplu.
EB: Ruşii nu sînt foarte deschişi spre alte culturi şi generează idei noi în interiorul culturii lor. Or noi, deşi am plecat în străinătate, cultura noastră de acasă ne-a influenţat într-o anumită măsură. Dar altele au fost condiţiile în care ne-am format şi afirmat ca muzicieni. Noi nu putem cînta în română, ca Snails, sau să facem amestecuri cu muzică folclorică, ca Zdob şi Zdub. Noi întotdeauna am tins să cîntăm rock clasic. Abia cînd am venit la Londra, ne-am deschis spre alte influenţe, dar aceste influenţe au venit pe un sol deja format.
AN: În 2002 noi am decis că nu vom mai cînta cover-uri[*]. Acum nu mai este ca în anii 60. La Londra, nu poţi să te consideri o formaţie originală şi să cînţi cover-uri. Şi-apoi cîntînd prea mult muzica altora, nu poţi să nu te laşi influenţat de ea. Din 2002 şi 2003, cînd a apărut albumul „How About”, stilul nostru a început să se schimbe. Pe acest album avem piese în spiritul stilului nostru mai vechi, dar apar altele într-un nou stil.
EM: Procesul de transformare a stilului s-a produs lent, dar sigur. Şi această schimbare a intervenit nu numai la nivel de stil, dar, aşa cum a spus şi Andrei, în calitatea sunetului. Nouă întotdeauna ne-a plăcut rockul clasic. Şi totuşi a venit o perioadă cînd am simţit nevoia să scoatem la suprafaţă idei şi tendinţe noi. Revenim din cînd în cînd în Moldova, dăm concerte şi aici oamenii observă schimbările din stilul nostru. Lucru care ne bucură. Înseamnă că timpul nu a trecut în zadar pentru noi. E bine totuşi că această schimbare nu este foarte grăbită, ci lentă; aşa încît avem timp să o trecem prin noi, să o conştientizăm.
PN: De altfel, cum sînteţi percepuţi voi la Londra, ca un grup britanic, printre altele, sau ca nişte muzicieni moldoveni?
AN: În orice caz nu ca muzicieni din Moldova. La Londra, poţi să fii foarte bine de origine străină şi să te consideri londonez, chiar dacă nu eşti englez. Iar noi trăim şi ne petrecem timpul ca oricare alţi londonezi din categoria noastră.
PN: Dar unde vă petreceţi voi timpul liber la Londra?
AN: La o bere, la un concert...
EB: La Londra există o mulţime de tentaţii şi posibilităţi de a-ţi petrece plăcut timpul liber: galerii de artă, cinema, concerte, diverse evenimente culturale.
PN: Vă întîlniţi cu artişti şi muzicieni de teapa voastră?
AN: Da. Eu de exemplu, în magazinul în care lucrez - pe o stradă celebră în toată Europa, unde de o parte şi de alta poţi vedea o mulţime de magazine de instrumente muzicale -, mă întîlnesc zilnic cu diverşi cîntăreţi, muzicieni, unii destul de cunoscuţi. Atmosfera aceasta de care am parte la Londra îmi pare foarte confortabilă. Partea proastă e că nu e deloc uşor să te lansezi la Londra. Eu personal am periodic nevoie să părăsesc Londra. Şi atunci mă întorc ori în Moldova, ori mă duc în altă parte.
PN: Nu mai aveţi ambiţia de a cuceri lumea?
AN: Important acum e să ne găsim o nişă. Există o expresie englezească care caracterizează perfect viaţa noastră: making a living. Ceea ce ar însemna să-ţi cîştigi viaţa dar şi să ţi-o trăieşti după plac. Nouă ne place cum trăim: facem muzică şi totodată o mulţime de alte lucruri interesante. Dacă mai avem şi unele rezultate, atunci e cu atît mai bine.
EB: Să cucereşti lumea? Da, poate că e tentant. Dar eu nu văd nici un sens în a vrea să cucereşti lumea. E plăcut totuşi să ai în faţă o sală cu două mii de spectatori care îţi cunosc piesele.
PN: Nu regretaţi puţin că v-aţi rupt de piaţa asta româno-ruso-moldovenească? Voi de altfel şi acuma aţi avea şansa asta de a vă lansa pe piaţa românească, de exemplu. Nu vă tentează?
AN: Există mai multe probleme. Din puţinele experienţe pe care le-a avut ne-am dat seama că e destul de greu să faci afaceri în România. Noi nu mai sîntem obişnuiţi să lucrăm cu persoane care spun una şi fac altceva. Şi apoi noi cîntăm doar în engleză, într-un stil mai degrabă britanic. Dar chiar dacă am încerca să facem nişte turnee prin România, am face-o ca o formaţie englezească, nu ca una din Moldova.
PN: Şi unde pînă la urmă vreţi să vă înregistraţi muzica, să o promovaţi?
AN: Toboşarul nostru va înregistra următorul nostru album în vară, în Canada.
PN: La ce casă de discuri?
EB: Păi, nu la o casă de discuri, ci practic în condiţii casnice. Acum, situaţia s-a schimbat foarte mult faţă de acum zece ani. E suficient să ai un computer bun şi poţi să-ţi înregistrezi propria ta muzică, măcar şi în dormitor. Şi la fel poţi să o şi difuzezi. E destul să apeşi pe un buton şi să-ţi încarci 300 de cîntece.
PN: Şi nu vreţi să vă lansaţi albumul, ca Radiohead, prin internet?
EB: Acum foarte multe formaţii fac aşa. În Londra comunităţile virtuale, cum este My Space, sînt foarte în vogă.
PN: O întrebare despre bucătăria creaţiei voastre. Cum compuneţi muzica? Cine...
AN: Cine taie pîinea?
PN: Da...
AN: Şi cine spală vesela...
PN: Da, cum vă împărţiţi sarcinile?
EB: Andrei compune versuri şi muzica, mai ales la ultimele noastre lucrări. Iar eu vin cu vreo idee din cînd în cînd. De fapt, noi ne-am aranjat ca planetele, colaborăm în mod firesc şi organizat în acelaşi timp. Ne sincronizăm perfect.
PN: V-aţi hotărît ce faceţi pe viitor: rămîneţi la Londra sau mergeţi în altă parte, poate chiar vă întoarceţi la baştină?
AN: Eu personal nu vreau să hotărăsc nimic pe termen lung. Poate să se întîmple orice. Aşa cum se mai spune, eu mă simt cetăţean al lumii, puţin cetăţean al Londrei, desigur şi al Chişinăului, pentru că m-am născut aici, dar pînă la urmă, cu siguranţă, voi rămîne întotdeauna cetăţean al Lumii.
EB: Într-adevăr, la Londra e prea strîmt...
AN: La Londra îmi place să mă întorc. De fiecare dată cînd mă întorc acolo de undeva, mă simt minunat. PN: Mircea, dar tu nu regreţi că n-ai rămas la Londra?
MS: Aşa a fost să fie. Acum nu regret deloc ceea ce s-a întîmplat. Aici la Chişinău fac parte dintr-o formaţie foarte bună şi cunoscută: Snails. Evident că regret unele lucruri. Mai ales îmi lipsesc prietenii mei Andrei şi Emil. Atîţia ani am cîntat împreună. Şi îmi face foarte mare plăcere să cînt cu ei din nou împreună ca pe vremuri.
EB: Iar noi punem foarte mare preţ pe această energie pe care o generăm atunci cînd, uneori peste ani, ne reîntîlnim şi cîntăm din nou împreună.

Interviu publicat în Punkt, nr: 18

(Websitul formaţiei The Black Olives: http://www.blackolivesmusic.com/)
[*] Interpretarea pieselor dintr-un repertoriu străin.

Interviu cu Rebecca Chamberlain-Creangă

Rebecca Chamberlain-Creangă: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”
(Interviu realizat de Petru Negură la 28/08/2007)

Cuvînt înainte

Cînd i-am citit articolul (în Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova, Bucureşti, Curtea veche, 2007, coord. Monica Heintz) despre felul în care muncitorii din Rîbniţa şi ţăranii din împrejurimi îşi percep apartenenţa (sau diferenţa) faţă de „statul” transnistrean nerecunoscut, am avut un sentiment apropiat de revelaţie. Nu bănuiam că este posibil să vorbeşti despre regimul actual din Transnistria altfel decît cu ură. Sentiment pe care altminteri şi „duşmanii” noştri „intimi” de peste Nistru ni-l rezervă în porţiune egală. Nu ştiu dacă acest afect partajat ne va ajuta să depăşim situaţia de criză care riscă să se eternizeze între cele „două maluri”. Cu siguranţă însă nu ne va face să înţelegem adeziunea a cel puţin unei părţi a populaţiei transnistrene la acest „stat” nerecunoscut. În mod aparent paradoxal, postura de străină a Rebeccăi Chamberlain-Creangă a ajutat-o să înţeleagă anumite fenomene „locale” fără să le judece. Poate că ar trebui să învăţăm şi noi, măcar din cînd în cînd, să ne înstrăinăm puţin de mizele şi interesele politice sau de alt ordin care ne influenţează gîndirea? Autoarea articolului mi s-a părut cu atît mai admirabilă cu cît s-a expus unor riscuri prelungite (vreme de 16 luni!) într-un loc în care foarte puţini dintre moldovenii din dreapta Nistrului s-ar aventura mai mult de cîteva ore. Timp de altfel considerat suficient de unii pentru a lansa judecăţi peremtorii. Am avut dorinţa sinceră să-i strîng mîna şi să o întreb cum a reuşit şi ce greutăţi a trebuit să înfrunte. Am întîlnit-o în august 2007, un an după ce ea şi-a încheiat cercetarea. Am fost suprins să văd o fată drăguţă şi în aparenţă fragilă... De la prima întîlnire însă, Rebecca n-a încetat să emane o energie şi o putere extraordinare, stăpînite deopotrivă de modestie şi de bun simţ. O putere care se sprijină în cazul ei pe un amestec de curiozitate şi capacitate de a visa. A visa că imposibilul va deveni într-o zi posibil şi că lumea va fi mai bună. Mi-a mărturisit că anume această capacitate de visare a făcut-o să depăşească multe greutăţi în viaţă. Nu mă pot împiedica să sper, alături de Rebecca, că şi noi (cei care ne-am obişnuit atît de bine cu rolul de victimă) vom învăţa a visa vreodată.

Interviu

Petru Negură: Cînd ai venit pentru prima dată în Moldova? Ce te-a adus aici?

Rebecca Chamberlain-Creangă: Am venit pentru prima dată în Moldova în martie 2004. Era mult soare, zăpadă, noroi şi peste tot coşuri de uzine... Tot atunci am primit şi primul meu mărţişor. Venisem într-o călătorie de explorare de 10 zile pentru a face cunoştinţă cu condiţiile în care îmi voi realiza proiectul de cercetare pentru doctoratul meu. De ce anume Moldova? Două persoane m-au determinat să fac această alegere: soţul meu Ovidiu şi coordonatorul tezei mele, profesorul Jonathan Parry. Soţul meu fiind român, am hotărît să fac o cercetare într-o ţară în care se vorbeşte româna, limba lui maternă (şi să învăţ totodată să comunic cu noile mele rude). Dar am sfîrşit prin a alege Moldova şi nu România. Iar aceasta o datorez mai mult coordonatorului meu de teză. Dînsul studiază societatea indiană şi de fapt ştie destul de puţin despre Moldova. Dar la o cină, el cu prietenul său, John de Fonblanque, care a fost ambasador britanic la OSCE şi a lucrat în Moldova, au hotărît că este nevoie de mai multe studii în engleză despre Republica Moldova. A trebuit să iau asupra mea o parte din această sarcină. Apoi, pe la crăciun 2003, am citit excelenta monografie a lui Charles King despre Moldova. Am fost intrigată de Moldova şi din cauza similarităţilor/diferenţelor cu conflictele şi relaţiile interetnice din fosta Iugoslavie, unde am petrecut un timp, cînd am făcut o cercetare pentru lucrarea mea de licenţă.

PN: Ce te-a interesat cu privire la fabricile şi uzinele din Transnistria?

RCC: Am început să mă interesez de viaţa angajaţilor din fabrici şi uzine în urma unui curs de „antropologie a industriei şi a industrializării” pe care l-am urmat cu profesorul care acum este coordonatorul tezei mele de doctorat. Or fabricile nu produc doar nişte bunuri, ci şi anumite mentalităţi pe care muncitorii le imbrăţişează. În ţările fostei Uniuni sovietice, industrializarea a fost însoţită de un proces interesant de creare a unui „om nou”: omul sovietic. Pentru doctoratul meu am ales două oraşe industriale vecine - Rîbniţa şi Rezina - pe care doar Nistrul le desparte. Am vrut să compar efectele produse, pe ambele maluri ale rîului, în urma schimbărilor din ultimă vreme.

PN: Care au fost aşteptările tale faţă de Moldova şi Transnistria inainte de a veni aici?

RCC: Mi-am făcut griji că nu-mi voi putea face cercetarea mea în Transnistria. În ochii adminsitraţiei transnistrene, aveam cel mai rău profil posibil. O americancă şi un român: nu eram reprezentanţii celor mai favorizate naţiuni în Transnistria. Mă întrebam: voi fi eu oare capabilă să-mi fac cercetarea? Aveam o presiune reală căci primisem o bursă importantă pentru această cercetare.

Am fost de asemenea ingrijorata fiindcă eram femeie şi cercetam într-un mediu industrial dominat de bărbaţi. Mi-am dat seama că relaţiile dintre bărbaţi şi femei erau diferite de cele din Anglia sau America. Un englez de origine română m-a prevenit înainte de a-mi începe lucrul de teren că îmi va fi dificil să-mi fac cercetarea în Moldova. Fără să înţeleg la ce se referea, l-am intrebat emfatic: „De ce?” „Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă” – îmi spuse el (aceasta era părerea lui!). Şi într-adevăr, am avut unele probleme. De cîteva ori am avut impresia că mai cu seamă bărbaţii nu mă respectă, doar pentru că mă credeau „tînără şi drăguţă”. Comentarii de genul „krasivaia devushka” (poate măgulitoare în ochii celor ce le rosteau) nu mă făceau să mă simt foarte bine.



PN: Ce dificultăţi ai întîlnit în lucrul tău de teren, pe ambele maluri ale Nistrului? Cum le-ai rezolvat? Cine te-a ajutat?

RCC: Cel mai rău lucru care mi s-a întîmplat în timpul cercetării mele a fost că m-am îmbolnăvit grav. Îmi era frică să mă duc la un spital din Transnistria şi eram prea bolnavă pentru a face o călătorie la Chişinău. Am avut noroc de soţul meu, care a avut grijă de mine, şi de prietenii noştri din Rîbniţa care mi-au dat tot felul de medicamente ciudate.

Cea mai dramatică „aventură” am trăit-o cînd am fost invitată de securitate la un „interviu”. M-au întrebat tot felul de lucruri: cum am învăţat rusa, unde este soţul meu (care era plecat între timp). Îmi explicau că „au venit vremuri grele pentru ţara noastră” şi că nu voi mai putea locui acolo. Am fost rugată politicos să plec din Transnistria, dar mi s-a permis să ma întorc acolo în vizite scurte la prietenii mei, lucru pentru care am fost foarte recunoscătoare. Aceasta s-a întîmplat în aprilie 2006. Locuisem totuşi pînă atunci în Transnistria aproape 16 luni, ceea ce era suficient pentru cercetarea mea. Aşa că am putut pleca împăcată.

PN: Poţi să zici că ai avut noroc că ai putut totuşi lucra timp de 16 luni în Transnistria. Dar ce anume le-a trezit bănuiala? De ce anume atunci?

RCC: În martie 2006 s-au înteţit tensiunile între Transnistria şi Moldova în legătură cu controlarea graniţei dintre Ucraina si Transnistria. Ca urmare a deciziei conducerii de la Chişinău şi Kiev, nici un produs din Transnistria nu mai putea fi exportat fără marca vamală a Republicii Moldova. Conducerea de la Tiraspol a interpretat acestă decizie ca un atac al ţărilor vestice asupra economiei transnistriene. Ca un act de răzbunare, Tiraspolul a îngreunat semnificativ activitatea cetăţenilor străini pe teritoriul Transnistriei.

PN: Cum a fost la Rezina? Ţi-au permis să lucrezi?

RCC: N-am avut niciodată probleme cît am locuit la Rezina, pe malul drept al Nistrului. În general oamenii au fost prietenoşi, în special familiile gazdă, Stela si Ana Roşca şi Cornelia Borzin, în sînul cărora m-am simţit ca acasă. Nu aş fi putut să-mi duc la bun sfîrşit cercetarea fără suportul emoţional al oamenilor pe care i-am întîlnit acolo. În particular, aş dori sa le mulţumesc prietenilor mei din Rezina: Katia Stratulat, Sergiu Bobu şi Ghenadie Cuclenco.

PN: În uzine ţi-au dat voie înăuntru sau trebuia să-i aştepţi pe muncitori la ieşire?

RCC: La Rezina am vorbit atît cu administraţia cît şi cu muncitorii de rînd. Mulţumită conducerii de la Uzina de Ciment am avut voie să intru în halele de lucru. De exemplu, stăteam lîngă un strungar şi urmăream cum lucrează; vorbeam puţin cu el cînd avea timp liber. Îl întrebam despre viaţa lui de zi cu zi.

PN: Dar în ce limbă vorbeaţi? În rusă?

RCC: La Rezina, mai mult în română. Iar la Rîbniţa am vorbit în limba rusă cu vorbitorii de limbă rusă. La început, cred că, cel puţin în ochii angajaţilor din uzine, treceam drept o persoană ciudată. Probabil pentru ei antropologia însemna un fel de a petrece timpul nefăcînd nimic serios. Ei mă vedeau stînd, observînd, întrebînd diverse lucruri..., „nelucrînd” cu alte cuvinte. În cele din urmă, cred că cei mai mulţi dintre ei au înţeles că ceea ce făceam eu era o ocupaţie serioasă.



PN: Cum ţi s-au apărut oamenii din Transnistria ? În ce se aseamănă şi diferă de cei din dreapta Nistrului?

RCC: La început, în Transnistria, oamenii n-au fost prea călduroşi faţă de mine şi soţul meu. Aceasta din cauza că pe atunci nu vorbeam aproape deloc rusa. Dar chiar şi multor moldoveni de acolo nu le plăcea să vorbească în româneşte. Am avut deci o barieră comunicaţională serioasă pentru a-mi face prieteni acolo. Totuşi, din martie 2005, cînd am început să vorbesc rusa, am primit cîteva invitaţii la oameni acasă.

Pe de altă parte, n-am avut nici o problemă să-mi fac prieteni printre moldovenii de la sate. Am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate în satele moldoveneşti de pe ambele maluri ale Nistrului. În general a fost mai uşor să-mi fac prieteni pe malul drept al Nistrului, chiar şi printre orăşeni, unde oamenii au fost mai puţin bănuitori faţă de mine şi soţul meu.

Am fost impresionată să văd că populaţia din Transnistria călătoreşte foarte mult pentru a munci, la Chişinău şi în străinătate. E foarte diferit de felul cum mass-media occidentală prezintă populaţia din Transnistria ca fiind izolată ca într-o bulă, lipsită de informaţie despre ce se petrece în afară. Chiar şi în satele din Transnistria, copiii sătenilor pleacă să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din Chişinău, sau pentru muncă. Aceşti copii se întorc în satele lor şi împărtăşesc cu familia lor stiluri şi moduri noi de gîndire. Sărăcia este probabil cea care îi împiedică să progreseze, nu însă lipsa de informaţii la care ar fi supuşi.

De asemenea, există mulţi oameni în Transnistsia care se consideră mîndri de „statul” lor. Şi au motivele lor pentru a-l susţine. Este important să încercăm să luăm în seamă ataşamentul transnistrienilor fata de „statul” lor. Mulţi analişti occidentali cred că populaţia transnistreană este „păcălită” de regimul Smirnov. Situaţia este mai complicată. Oricare ar fi originea acestor ataşamente faţă de „statul” lor transnistrean, ele trebuiesc studiate cu multă atenţie şi luate în consideraţie dacă vrem să producem o schimbare pozitivă în această regiune.

PN: A fost ceva anume care te-a impresionat în Moldova, în rău sau bine?

RCC: Ceva plăcut: Paştele Blajinilor, sarbătoarea în care ne aducem aminte de cei dragi care au plecat dintre noi, m-a ajutat să inţeleg relaţia strînsă dintre membrii familiilor moldovene. Ştiu că este un obicei specific pentru această parte a lumii. Am sărbătorit-o cu familia care m-a găzduit la Rezina. Oameni din toată Moldova – şi chiar din străinătate – se adună pentru a vizita mormintele rudelor lor dragi. E foarte frumos acest obicei. Mi-a plăcut de asemenea cum se crează şi se refac, cu această ocazie, relaţii şi reţele de sociabilitate cu rudele şi prietenii de familie.

Ceva neplăcut: În general, tinerilor din Moldova le lipseşte optimismul în viitorul din ţara lor. Poate că nu există destule modele pozitive în acest sens pentru tinerii moldoveni. Cred că aceasta este mai ales o problemă la femeile moldovence. Mi-aş dori să aibă mai multe ambiţii, în afară de a imigra, de a avea bani şi un soţ. Aceste lucruri sînt desigur importante, dar ele ar trebui să fie efectul unei vieţi propulsate de anumite visuri, ţeluri, vocaţii. Unul din motto-urile mele preferate (pe cînd, la liceu, eram atletă alergătoare) era: „Visăm imposibilul şi astfel visul va deveni realitate”. Visele, ţelurile, vocaţiile sunt adesea apanajul prosperităţii. Şi totuşi nu trebuie neapărat să fii bogat pentru a visa. Eu provin dintr-un mediu simplu, rural. Părinţii mei n-au călătorit prea mult în lume şi n-au beneficiat de cea mai bună educaţie. A trebuit să lucrez mult pentru ca să realizez anumite ambiţii personale. Uneori m-am confruntat cu împotrivirile familiei care au dorit ca eu să trăiesc după aşteptările lor. Alteori am primit binecuvîntări nemeritate. Visurile te ajută să perseverezi în ciuda greutăţilor vieţii. Totul începe cu ele!

PN: Care sînt proiectele tale de cercetare de viitor?

RCC: Am nevoie de un an pentru a-mi termina teza de doctorat la Londra. Apoi, împreună cu soţul meu, care e doctorand la King’s College London, vom căuta sa ne angajăm ca profesori în America sau Marea Britanie. Amandurora ne place să lucrăm cu studenţii. În viitor, visez să lucrez si în diplomaţia americană, în domeniul politicilor externe faţă de Europa de Est şi de ţările din fosta URSS.

Publicat în Punkt, nr. 18

Ghid turistic Molvania (sau Moldova?)

Republic off Molvania!



„Deşi este una dintre ţările cele mai mici din Europa, Republica Molvania [sic] are multe lucruri de oferit unui turist exigent. Peisajele somptuoase, o arhitectură neoclasică splendidă şi secole de cultură nu caracterizează, ce-i drept, această ţară. Călătorul cutezător îşi va putea găsi totuşi partea lui de fericire în acest singular stat-naţiune continental. [...] Cunoscută altădată doar de istoricii războaielor şi de traficanţii de droguri sovietici, această republică continentală începe să fie apreciată, în sfîrşit, de călătorul informat”. Aşa începe ghidul turistic apărut în 2003 şi tradus de atunci în cîteva limbi de circulaţie internaţională.
Cartea se prezintă ca un mijloc „indispensabil pentru descoperirea uneia dintre ţările cele mai subestimate din Europa de Est. (...) Noul ghid Jetlag vă indică tot ce trebuie să ştiţi pentru a ajunge şi circula în această bijuterie uitată care este Molvania, cît şi pentru a ieşi din ea teafăr şi nevătămat”.
Această carte nu se deosebeşte prea mult, la prima vedere, de alte ghiduri turistice de calitate pe care le poţi întîlni de-a valma în librăriile occidentale: informaţii amănunţite şi cuprinzătoare, stil plastic, precis şi în acelaşi timp accesibil, numeroase imagini colorate. Un lucru o particularizează totuşi faţă de alte cărţi de acelaşi fel: ţara despre care ea vorbeşte, Molvania, deşi îi evocă cititorului avizat certe asociaţii şi reminiscenţe, lipseşte cu desăvîrşire de pe mapamondul actual şi nici nu a existat vreodată.
Un ghid despre o ţară inexistentă are de ce să ne surprindă. Molvania este o ţară care, preluînd pe cont propriu cuvintele lui Caragiale, „există, dar lipseşte cu desăvîrşire”, sau, inversînd ordinea expresiei, lipseşte cu desăvîrşire şi totuşi există. Există pentru că însumează trăsăturile – adesea reale, deşi uneori puternic îngroşate în beneficiul stilului ironico-umoristic – ale unui şir de ţări est şi sud-est europene, unele apărute peste noapte la începutul anilor 1990; ţări care, deşi foarte reale şi beneficiind de recunoaştere internaţională, rămîn himerice pentru cei mai mulţi dintre locuitorii occidentali. Ghidul de faţă face parte dintr-o colecţie de alte false ghiduri turistice consacrate unor ţări inventate – şi totuşi nu mai puţin adevărate - din America latină, Africa sau Asia mijlocie, parodiind stilul ghidurilor turistice tradiţionale. Acestea din urmă, îmbinînd interesul comercial şi discursul patriotic autohton, încearcă să ofere o imagine cît mai favorabilă ţărilor pe care le prezintă şi spre care îi îndeamnă să meargă pe călătorii occidentali, dornici de noi şi exotice destinaţii, diminuînd totodată sau chiar ocultînd cu bună ştiinţă aspectele mai puţin turistice ale ţărilor respective.
Falsul ghid turistic Molvania este un document revelator, pentru că rezumă, cu scuza de rigoare a registrului ironico-parodic, fricile, stereotipurile, surprizele şi decepţiile pe care le are un occidental mediu cînd vizitează una din ţările Europei de est. El ne oferă totodată o imagine judicioasă despre ţara noastră, cu care, cel puţin la nivel fonic, Molvania are cel mai multe afinităţi; o imagine pe care o putem respinge din convingeri patriotice sau în care nu ne recunoaştem, tocmai pentru că sîntem prea obişnuiţi cu „normalitatea” realităţii la care face referinţă.
Efectul comic – eliberator –, pe care ghidul poate să-l producă mai ales la cititorul occidental, provine din subvertirea conştientă a limbii de lemn diplomatice pe care occidentalul corect politic este forţat să o adopte cînd vorbeşte despre străinătatea „în curs de dezvoltare”. Burlescul naraţiunii îşi trage seva din contrastele, numeroase, care izbucnesc la ciocnirea dintre imaginea, mirifică, creată de discursul patriotic local, şi realitatea, tristă de cele mai multe ori, observată la faţa locului.
Astfel, aflăm că Molvania este „o ţară pătrunsă de istorie. Aici, trecutul este omniprezent. Vom găsi la Gyorik unul din cele mai vechi reactoare nucleare din lume încă în activitate”. În plan geografic, „Molvania oferă o mare diversitate de peisaje. Regiunile din sud sînt acoperite de bălţi stătute şi mlaştini uscate. Nordul şi vestul oferă cîmpii necuprinse treierate de vînturi”. Din punct de vedere politic, Molvania de azi „oscilează între vechea şi noua lume. Membră NATO cu titlu condiţional, [ea] este bine notată de FMI, dar mai trebuie să condamne în mod oficial trimiterea vrăjitoarelor la rug”.
Dacă istoria şi geografia ţinutului nu reuşesc tot timpul să convingă călătorul ocazional, oamenii localnici prezintă, potrivit ghidului, un farmec irezistibil, chiar dacă nu sînt lipsiţi de anumite metehne, foarte omeneşti în definitiv. Astfel, „molvănenii sînt descrişi adesea ca fiind arţăgoşi, impulsivi şi violenţi. Ceea ce nu este decît parţial exact. În fond, de un umor tipic slav, molvăneanului îi place să se amuze”, mai ales pe seama altuia. Ca şi ironia locală, care poate părea derutantă uneori, moravurile molvănene cer „un anumit timp de acomodare” pentru a fi apreciate. „La telefon, de exemplu, stilul direct este considerat o calitate”. Ghidul avertizează călătorii neavizaţi că „la o primă vizită eşti adesea frapat de grosolănia oamenilor între ei, în magazine, la volan sau în stradă. Ridicarea tonului şi gesturile brutale sînt frecvente; turistul va conchide desigur că animozitatea între băştinaşi este sistematică. Într-adevăr, molvănenii nu se complică prea mult cu manierele. Subtilitatea raporturilor umane nu pare să-i intereseze în mod excesiv. Pentru aceşti oameni dintr-o bucată, a da din pumn sau a scuipa un membru al familiei e o monedă curentă. Adesea, noul venit se va întreba ce atitudine să adopte. Care este gradul de bruscheţe necesar, de exemplu, pentru a atrage atenţia unui chelner?”
Cu toate că nu sînt exagerat de ceremonioşi, molvănenii se ţin în viaţa lor de zi cu zi de anumite reguli pe care le respectă cu sfinţenie, cei care le încalcă fiind pe loc admonestaţi sau chiar aspru pedepsiţi. Astfel, „invitat în casa unui localnic, din respect, vă veţi scoate încălţămintea la intrare şi vă veţi înarma cu o ustensilă pentru a lovi animalul domestic în caz de atac. În interior, evitaţi cu orice preţ să vă suflaţi nasul (sau să suflaţi nasul oricărei alte persoane, de altfel) în apropierea bucătăriei. Un mic cadou va fi apreciat – flori, fructe, arme de foc sau, pentru copii, ţigări”.
Molvania este un loc cît se poate de sigur, „călătorul trebuie totuşi să ştie că furturile şi violenţa există. Hoţii de buzunar sînt prezenţi în principalele gări. Nu vă rupeţi ochii de la lucrurile Dvs. Dacă vă lipseşte ceva, cel mai bine este să vă adresaţi unui Guarjda Civilje. Este foarte posibil că el e autorul pungăşiei”. La fel, călătoarele n-au de ce să se teamă în Molvania de probleme specifice, „în afară de agresiunile obişnuite, jafurile armate sau hărţuirile sexuale tipice pentru ţările din Europa de est”.
În ciuda progreselor recente, nivelul sanitar şi igienic al populaţiei lasă încă de dorit. Unele precauţii se impun: „Fierbînd apa înainte de a o bea, veţi evita principalele riscuri de contaminare bacteriologică”. Cîteva vaccinuri, pur formale (împotriva următoarelor maladii: holeră, tifos, difterie, hepatită A, B şi C, tuberculoză, meningită, malarie, friguri paludeene, tetanos, encefalită cu ticuri şi, în unele regiuni, antrax), ar scuti călătorul străin să recurgă la serviciile medicilor locali.
După numeroasele vizite şi animaţii turistice, călătorul va dori fireşte să-şi refacă forţele. Posibilităţile de restaurare nu lipsesc în Molvania. El va avea de ales între o serie de restaurante din categoria „de lux”, restaurante cochete la preţuri abordabile sau cantine cu o ambianţă democratică. La Lutenblag [capitala Molvaniei], „nu trece o lună fără ca un nou local să se deschidă în locul altuia, închis de inspectorii de Igienă”. Călătorul este totuşi avertizat că „multe localuri se proclamă „smoke-free”. Aceasta înseamnă că clienţii sînt liberi să fumeze în toate sălile”. Amatorilor de localuri fără pretenţii şi cu o atmosferă distinsă în acelaşi timp, ghidul le recomandă cafeneaua „situată nu departe de universitatea din Lutenblag, care găzduieşte universitarii şi intelectualii oraşului; fapt pentru care, ea este în general pustie”.
Limba molvănească, care are patru genuri: „masculin, feminin, neutru şi colectiv pentru brînzeturi”, apare în ghid ca o limbă bolovănoasă, cacofonică, greu de pronunţat, din cauza numărului adesea copleşitor de consoane, şi care, pentru un occidental actual, sună tot aşa cum urechea fină a grecilor de altădată desluşea graiul vecinilor lor mai puţin civilizaţi: „bar-bar-bar”. Astfel, pentru a spune în molvănească „încă ceva de mîncare, hangiule”, călătorul străin va folosi expresia „Frijyadsgo drof, huftrawxzkio”.
Nu trebuie să ne supărăm la lectura acestei cărţi, deşi vom avea deseori motive să ne simţim cu musca pe căciulă. Ironică şi parodică la adresa patriotismului interesat şi a limbajului diplomatic de ambasadă, acest fals ghid despre o falsă ţară ne oferă nenumărate prilejuri de amuzament şi totodată materie pentru gîndire asupra propriei noastre imagini în ochii străinilor. Cartea ne face să ne întrebăm, tranzitînd prin percepţia celuilalt occidental, „cum e oare posibil să fii molvănean (sau moldovean, bulgar, român, ucrainean, sîrb etc.)?” Parafrazîndu-l astfel pe Montesquieu (în Scrisori persane), ne putem chestiona de asemenea: pînă unde este valabilă „universalitatea” normelor europene şi de unde e nevoie să punem lentilele relativităţii culturale pentru a înţelege, pe de o parte, extinderea modernităţii (occidentale prin definiţie) şi, pe de alta, sensul propriei noastre provincialităţi?

Publicat în Punkt, nr. 17

Cum îi văd francezii pe moldoveni

Cum ne văd francezii?

„De unde sînteţi?” – „Din Moldova.” Acum vreo zece ani, acest răspuns, dat în doi peri, ar fi pus în încurcătură mulţi occidentali care, zîmbind jenat, ar fi căutat febril o denumire apropiată pe întinsurile hărţii lor mentale. Cei mai dezgheţaţi dintre ei ar înlănţui în minte un şir de asociaţii alimentate de toponime reale sau închipuite. De atunci însă multă apă s-a scurs pe Dunăre, mulţi moldoveni au bătătorit în lung şi în lat vămile europene, căutînd să-şi rostuiască forţa de muncă devenită brusc inutilă. Nu mai puţini străini ne-au traversat hotarele, împinşi de varii misiuni, interese sau curiozităţi. Acum, informaţiile despre Republica Moldova nu lipsesc, nici în presa internaţională, nici în minţile oamenilor occidentali. Ele împrumută de obicei culorile sumbre ale unui Eldorado antiutopic: sărăcie, corupţie, depopulări, trafic de fiinţe umane... Informaţii confirmate, contrazise sau aduse la zi, odată confruntate cu experienţa nemijlocită a occidentalilor în statul care, încă nu demult, nu era pentru ei decît o himeră. Unii vizitatori sfîrşesc însă prin a se ataşa de această ţară recentă şi de oamenii ei, resimţindu-le suferinţele şi metehnele ca pe ale lor proprii.

Pentru a vedea cum francezii care au vizitat recent Moldova au perceput această ţară şi locuitorii ei, am făcut o scurtă cercetare, consultînd trei surse principale: 1) răspunsurile date de 20 de subiecţi benevoli la un chestionar distribuit prin intermediul scrisorilor de informare difuzate de asociaţia „Les Moldaviens” de la Paris pe lîngă abonaţii săi; 2) răspunsurile desfăşurate la acelaşi chestionar date de trei vizitatori francezi; 3) schimburile de păreri şi informaţii pe un forum francez de călători amatori (www.VoyageForum.com).
Subiecţii chestionaţi au vîrste cuprinse între 21 şi 91 ani, cu o medie de 40 de ani. Sub aspect socio-profesional, respondenţii sînt, după cum urmează, profesori universitari (5), directori de întreprindere (3), funcţionari în instituţii de stat sau internaţionale (3), consultanţi/formatori (2), ingineri (2), lucrători artistici (2), agenţi marketing (2), 1 stagiar, 1 pensionar, 1 analist financiar.
Majoritatea subiecţilor anchetaţi (din I şi a II-a categorie) au vizitat Moldova pentru a realiza nişte misiuni profesionale (12). Unul dintre ei, se întreabă chiar, la modul retoric, dacă ar putea exista şi alte raţiuni de a călători în Moldova. Cinci dintre ei pomenesc totuşi şi un scop turistic, iar patru respondenţi au vizitat Moldova din motive personale. Majoritatea copleşitoare a respondenţilor sînt bărbaţi (18), faţă de doar 4 femei. Unul dintre participanţii la forumul studiat declară că femeile frumoase sînt „singura ocupaţie valabilă la Chişinău şi singura raţiune de a pleca în Moldova, în afară de afaceri” (consideraţie care stîrneşte imediat dezaprobarea energică din partea altui forumist).
Opiniile subiecţilor anchetaţi sînt împărţite, adesea contradictorii, cu privire la Moldova şi moldoveni . Luaţi împreună, respondenţii au dat Moldovei şi locuitorilor ei un număr echivalent de aprecieri pozitive şi negative (86/86). Aprecierile pozitive sînt totuşi mai numeroase în răspunsurile date de către respondenţii benevoli decît în părerile exprimate pe forum. În general, moldovenii s-au bucurat din partea vizitatorilor francezi de mai multe aprecieri pozitive decît negative (58/49). În schimb, Moldova în ansamblu le-a produs vizitatorilor chestionaţi mai curînd impresii negative (27 faţă de 13 pozitive). În sfîrşit, Chişinăul, care este locul cel mai vizitat – adesea singurul – de călătorii francezi, a atras 18 aprecieri pozitive contra doar 10 negative.
Cei mai mulţi dintre respondenţi (12 din 20) au apreciat, printre alte calităţi, ospitalitatea moldovenilor . La această apreciere, se mai adaugă căldura şi ataşamentul afectiv , generozitatea , amabilitatea , modestia . Aşa cum s-a exprimat un vizitator , moldovenii, mai ales cei de la sate, se simt extrem de onoraţi de vizita unor occidentali, fapt pentru care manifestă faţă de aceştia maximă căldură sufletească şi generozitate. Pe de altă parte, un alt respondent îi consideră pe moldovenii grosolani, nepoliticoşi. Comercianţii moldoveni s-au arătat de-a dreptul neprimitori faţă de unii cumpărători francezi , aceasta fiindcă moldovenii au, după părerea altui subiect chestionat , o „noţiune a serviciilor diferită de a noastră”.
Printre alte merite atribuite moldovenilor, cinci dintre respondenţi specifică francofonia şi francofilia acestora. Totodată, unul din vizitatori, participant la forumul studiat, mărturiseşte că i-a fost greu să se înţeleagă cu localnicii, fiindcă „puţin dintre ei vorbesc engleza sau franceza”. Cinci subiecţi chestionaţi îi consideră pe moldovenii pe care i-au întîlnit pe parcursul vizitei (-elor) lor, ca fiind „deschişi” spre alte culturi, „curioşi să descopere noi orizonturi”. Cu toate acestea, consideră unul dintre subiecţi , moldovenii nu au prea multe posibilităţi de a călători, fapt pentru care multora dintre ei le lipseşte deschiderea spre spaţiul internaţional. Două lucrătoare în domeniul artistic îi consideră pe moldovenii pe care i-au întîlnit „foarte închişi spre alte origini etnice” şi „nu foarte deschişi spre alte culturi”, în ciuda multor merite pe care aceştia le-ar avea. În percepţia a doi participanţi la forum, unii moldoveni ar fi „de-a dreptul xenofobi”. În sfîrşit, doi dintre forumişti îi atenţionează pe cei care şi-au exprimat intenţia de a vizita Moldova, că unii moldoveni pot fi „violenţi” (mai ales în Transnistria).
În ceea ce priveşte relaţiile moldovenilor între ei, unii respondenţi îi consideră „foarte familişti” , ambianţa în sînul familiilor de aici fiind „foarte amicală” , „agreabil umană” . Totuşi, în afara căminelor familiale, în sînul cărora legăturile sînt foarte strînse, moldovenii nu sînt foarte solidari, „spiritul gregar” nefiindu-le propriu . Ca şi în cazul legăturilor familiale, felul moldovenilor de a petrece timpul liber este, în aprecierea unor vizitatori francezi, propriu latinilor . Astfel, moldovenilor le place mult să sărbătorească, apreciind „plăcerile mîncării, ale vinului, ale momentelor petrecute împreună” .
În percepţia mai multor respondenţi, moldovenii au o atitudine pozitivă în faţa vieţii şi a greutăţilor ei, care sînt mai mari în Moldova. Aceştia sînt văzuţi ca fiind „motivaţi” , „stoici” , „dinamici” , „descurcăreţi” , „energici” , „pasionaţi”, „bătăioşi” şi „muncitori” . În ciuda greutăţilor la care au fost condamnaţi, moldovenii nu-şi pierd „speranţa, au vise şi găsesc mijloace pentru a le realiza” . Moldovenii ar avea, potrivit unei respondente, o „conştiinţă politică surprinzătoare” . Aceste percepţii pozitive au totuşi reversul lor negativ. Uneori vizitatorii îşi manifestă regretul pentru faptul că moldovenii ar fi prea resemnaţi , supuşi , fatalişti în faţa condiţiilor grele de trai. Unor moldoveni le-ar lipsi încrederea în ei înşişi , dar şi în raport cu ceilalţi , faţă de autorităţi . Un director comercial remarcă o „atmosferă puţin „mafiotă” în momentul în care abordezi subiecte de politică sau economie locală” . Mai ales tinerii moldoveni ar fi prea ezitanţi . Potrivit unui respondent , moldovenii au devenit în ultimii ani prea individualişti. În sfîrşit, în afaceri ca şi în viaţa lor de zi cu zi, moldovenii nu ar avea o gîndire strategică, proiectată pe termen lung, fiind cramponaţi în cotidian .
Cîţiva vizitatori francezi îi califică pe moldovenii pe care i-au întîlnit ca fiind „educaţi” , „cultivaţi” , unii dintre ei chiar „străluciţi” („dovadă numărul de limbi vorbite”). În aprecierea unor universitari sau formatori francezi, moldovenii posedă „competenţe remarcabile” , stăpînesc „mijloace tehnico-informaţionale la zi” (recuperînd „timpul pierdut”). În ochii unui universitar francez, studenţii moldoveni ar fi foarte „serioşi” şi „riguroşi” . În general, moldovenilor le-ar fi proprie o „gîndire ascuţită” . Totuşi, mai mulţi subiecţi deploră „lipsa de libertate interioară” a moldovenilor, „ghetoul mental” în care aceştia s-au claustrat. Potrivit unui respondent (consultant economic), moldovenii ar duce lipsă de „educaţie economică”. Iar altul, care desfăşoară o afacere în Moldova, regretă goana tinerilor moldoveni după diplome de studii, în defavoarea competenţelor propriu-zise . În sfîrşit, unul dintre respondenţi îi găseşte pe moldoveni „limitaţi intelectual” .
Din punct de vedere moral, călătorii francezi anchetaţi îi consideră pe moldoveni „oneşti”, „sinceri” , „integri” , „adevăraţi” („mult mai adevăraţi decît aici, în Franţa”). În afaceri, totuşi, „onestitatea nu este cea mai mare virtute [a moldovenilor]”, mai ales atunci cînd le fac cu străinii ; unii moldoveni comportîndu-se chiar ca nişte escroci . Coruptă si omniprezentă , poliţia moldovenească se arată, pe de asupra, excesiv de suspicioasă faţă de unele încercări ale străinilor de a face fotografii în oraş. O tînără respondentă regretă „violenţa tinerilor moldoveni contra lor înşilor” prin consumul excesiv de alcool şi, mai ales la femei, prin frivolitate .
Sub aspectul nivelului de viaţă al moldovenilor, puţinele aprecieri făcute de respondenţi poartă un caracter negativ. Astfel, nivelul de viaţă este extrem de scăzut, iar mizeria este generalizată în Moldova , „urmele nefericite lăsate de război şi de Uniunea sovietică” fiind profunde .
Unii respondenţi îi consideră pe moldoveni „ataşaţi de tradiţiile („pămîntul, limba”) şi cultura lor” . Cele mai multe aprecieri în acest sens sînt totuşi mai curînd negative. Cîţiva subiecţii anchetaţi regretă lipsa de patriotism, de ataşament şi de respect a moldovenilor faţă de ţara lor şi dorinţa multora dintre ei de a pleca cu orice preţ . Pentru ca, odată plecaţi, să uite repede de unde vin .
Faţă de Moldova în general, aprecierile pozitive ale respondenţilor se referă la „istoria” , la „frumoasele tradiţii” , la „frumoasele peisaje” , la „oamenii” care o locuiesc, la „mesele agreabile” , la „blîndeţea” şi la „forţa” ţinutului. Un subiect anchetat califică situaţia din Moldova ca fiind „mult mai bună decît în România” .
Cele mai multe aprecieri referitoare la Moldova poartă totuşi un caracter eminamente negativ. Astfel, Moldova este văzută ca o „ţară de contraste” , unde semnele de relativă prosperitate coexistă cu mizeria şi sărăcia cele mai crase . Unii respondenţi au fost sensibili la tristeţea profundă care copleşeşte peisajele, edificiile, feţele oamenilor , „piaţa centrală [din Chişinău] (în comportamentul oamenilor)” . Unii subiecţi reţin din ultima lor călătorie în Moldova, „satele prăfuite”, „fîntînile” de la marginea drumului , „toaletele turceşti din lemn”, „absenţa duşurilor în case” . Alt respondent remarcă „ruralitatea profundă a satelor în ciuda progresului tehnologiilor” . Moldova oferă, în ochii cîtorva vizitatori francezi, o imagine dezolantă: „Orfelinatele de stat: un coşmar” , „drumurile şi clădirile într-o stare jalnică” , „în multe transporturi publice şi magazine e foarte frig” , „natură distrusă, delapidată”, „puţine locuri pitoreşti” , arhitectură „devastată” , care de altfel „prezintă destul de puţin interes” . Unii respondenţi regretă lipsa democraţiei şi a libertăţii” . Alţii sînt contrariaţi de „omniprezenţa rusească”, dominaţia limbii ruseşti în detrimentul altor limbi şi culturi .
În timp ce Moldova în ansamblu produce mai degrabă la vizitatorii francezi anchetaţi un sentiment de tristeţe, Chişinăul îi salvează, în parte, buna imagine. Astfel, capitala Moldovei este văzută de mai mulţi respondenţi ca fiind prosperă şi „activă” , un oraş în care se întîlnesc la orice pas „maşini frumoase”, „hotele bune”, „peisaje” şi „panorame” verzi, clădiri noi, frumoase . Chişinăul te „cucereşte” mai ales prin centrul său, „calm, bine organizat, cu baruri agreabile, parcuri” , curat, plăcut, „fără probleme de securitate” . „Piaţa gigantică” din centru îi conferă oraşului un aspect exotic, „oriental” . Dar ca şi ţara în întregime, Chişinăul apare în descrierile subiecţilor anchetaţi ca un „oraş al contrastelor” . Astfel, e suficient să te deplasezi puţin din centrul oraşului - frumos şi ordonat -, pentru a descoperi „agitaţia, zgomotul, sentimentul de haos” care pun stăpînire pe „gara rutieră” . „Clădirile oribile din anii 60 [sînt] într-o stare de degradare avansată”; „alături de zona centrală, străzile sînt dărăpănate, prăfuite” . În ochii unui călător francez, Chişinăul este apăsat de o „rutină provincială (asemănătoare cu cea din Rusia provincială)” .
Opiniile exprimate în cadrul acestei anchete pot să ne surprindă prin diversitatea, ambiguitatea, dacă nu contradicţia lor flagrantă. În ce măsură aceste păreri ne reprezintă şi cît de fidel ele reflectă identitatea şi realitatea pe care noi le trăim zi cu zi? Trebuie să fac o mărturisire: întrebările introduse în chestionarul pe care l-am oferit vizitatorilor francezi au fost formulate cu o oarecare tendenţiozitate. Astfel, prin întrebarea „cum aţi caracteriza moldovenii...” s-ar putea crede că prin „moldoveni” înţeleg o populaţie omogenă, toţi cu o faţă şi un caracter. Unii respondenţi mi-au reproşat subtil reducţionismul şi generalizarea la care întrebările mele ar putea conduce. Toţi subiecţii scurtei mele anchete au înţeles însă jocul la care îi invitam să participe, arătînd chipuri şi fragmente surprinse frugal dintr-o mulţime şi dintr-un „film”, altfel destul de fluid şi policrom. Unde mai pui că fiecare răspuns implică o sensibilitate, o percepţie şi experienţe personale şi în definitiv subiective. Cu toate acestea, punîndu-ne la contribuţie discernămîntul, ne vom regăsi cu uşurinţă în aceste fărîme de mărturii. Ele sînt totodată un mijloc de a afla mai multe despre celălalt occidental, care ne este tot mai familiar în ultimă vreme. Văzîndu-ne astfel dintr-o parte, vom înţelege mai bine cum e posibil să fii moldovean şi, pe de altă parte, cum e să fii francez.