Interviu cu Vasile Botnaru (Punkt, nr. 9-10, versiune integrala)

Cuvînt înainte la interviul cu Vasile Botnaru

Cînd mă duceam să mă întîlnesc cu Vasile Botnaru pentru a-i lua un interviu în biroul său de la Europa Liberă, mă întrebam cum va fi oare să-l intervievez pe cineva a cărui meserie constă în principal în a le lua altora interviu. E ca şi cum, printr-o răsturnare hollywoodiană de scenariu, un anchetator de poliţie ar fi supus unui interogatoriu sau un psihanalist ar fi devenit subiectul unei cure psihiatrice. O inversiune a rolurilor din care speram să extrag o experienţă interesantă. Nu m-am înşelat.

E aproape un loc comun să vorbeşti despre nonconformismul lui Vasile Botnaru. Maniera sa de a se îmbrăca, de a vorbi, de a scrie, pasiunile sale artistice îl scot în evidenţă faţă de masa destul de monocromă a Chişinăului şi a chişinăuenilor. Am vrut să văd totuşi ce se acunde în spatele acestei aluri nonconformiste, dincolo de manifestările ei de suprafaţă. Din discuţie cu dînsul, am presuspus că motorul care l-a propulsat de-a lungul vieţii sale, din satul său de baştină pînă la jurnalistul Vasile Botnaru de astăzi, a fost, în mod aparent paradoxal, un soi de marginalitate asumată. Mereu en marge faţă de vîltoarea evenimentelor şi în acelaşi timp temător de a nu trece pe lîngă ele. Deşi are o poziţie, uneori fermă, faţă de problemele actualităţii, nu se găbeşte să adere la o tabără anume, tocmai pentru a-şi păstra intact liberul arbitru, în ciuda confortului cald pe care ţi-l conferă solidaritatea oarbă a grupului numeros. O marginalitate asumată (şi un nonconformism, dacă doriţi) care, plusată cu o conştiinciozitate pe măsură, fac meritul unui jurnalist independent: mereu la zi şi în acelaşi timp detaşat, dornic să pătrundă în miezul evenimentelor fără a fi înghiţit de contingenţa lor, implicat şi reflexiv totodată.
Ce-l face totuşi pe Vasile Botnaru diferit de congenerii şi colegii săi de breaslă? Ce ar avea el mai mult decît au ceilalţi? Ceva mai mult noroc, dacă ne-am încrede în propria sa explicaţie. O formă de modestie sau poate o altă expresie a neatîrnării sale?


Interviu cu Vasile Botnaru, 17 octombrie 2007

Petru Negură: Pentru început vă voi vă întreba puţin despre viaţa dumneavoastră de pînă acum. Din ce localitate veniţi?

Vasile Botnaru: „Cei sapte ani de acasa” îi datorez satului Cinişeuţi, Rezina, care a avut mereu pretenţii de concurent al centrului raional. Pe lîngă Rezina, avantajat de poziţionarea pitorească pe malul Nistrului, mai erau două mari centre de civilizaţie: Şoldăneşti şi Cinişeuţi. Competiţia se dădea şi la sport, şi la olimpiade, la activităţi artistice. Cinişeuţiul reuşea să se impună şi graţie unui coctail interetnic. Jumătate era locuit de moldoveni, cealaltă jumătate de ucraineni...

PN: Au fost probabil şi evrei cîndva...

VB: Şi evrei bineînţeles... În ce mă priveşte, îmi amintesc mereu de Ios’ka frizerul, care la o şedinţă de „tuns ca pe oiţe”, mi-a încolţit urechea cu maşina mecanică. Am şi acum ştirbitura în cartilaj. Mai era un evreu Moişe la recepţionarea sticlelor. Medicul şef de la spital la fel era evreu. Mai erau şi cîţiva profesori, învăţători cum li se spunea atunci. Erau vreo şase-şapte familii cunoscute de evrei. Cea mai spectaculoasă, exact ca în proza lui Isaak Babel, era baba Estera, supravieţuitoare a Holocaustului. Gaşca noastră de „pui de învăţători” se aciua frecvent în „domeniul” familiei Glijinski – spaţiul imens al „punctului de recepţionare a fructelor”, cu lozniţe, mormane de scîndurele pentru lăzi şi, bineînţeles, panere pline cu prune si mere ...

PN: Cine erau părinţii dumneavoastră?

VB: Tatăl meu a fost învăţător. Maică-mea, Ianuaria, era şi ea învăţătoare, dar din cauza că avea de îngrijit patru copii – eu sunt mezinul -, a abandonat pedagogia, după care a fost nevoită să facă mai mult muncă casnică, combinată cu un serviciu de secretariat la şcoală, care îi aducea un salariu de 60 de ruble. Tatăl meu era născut în Cinişeuţi. Bunicul meu Călin Botnaru era „gospodar”, adică nu mergea să împrumute toporul de la vecini, ba nici teascul. S-a opus cît a putut muncii la kolhoz. A preferat să fie mic comerciant. Un timp a făcut servicii de poştaş cu propria lui căruţă, prin întreg judeţul Orhei. Străbunicul Pimen a avut şi propria dugheană, făcea cîrnaţi. Iar maică-mea vine din satul Saharna şi e descendentă din Skufinski, o familie de origine poloneză care s-a astabilit pe malul Nistrului cred că prin secolul al XVII-lea. Pe bunicul meu din partea mamei nu l-am văzut. El a murit în vremea celui de-al doilea război mondial în Polonia – ironia sorţii! În dosarul familiei păstrăm „pohoronka” în care este indicat locul, dar nu am apucat să ajung acolo niciodată. Bunică-mea era mamă vitregă pentru mama mea. Neavînd propriii copii, bunica Ştefănia ţinea foarte mult la nepoţi. Era întruchiparea maternităţii. A doua virtute a ei era pioşenia omului bisericos. Primele cărţi de biserică la ea le-am văzut.

PN: Şi le citea?

VB: Fireşte. Ni le citea şi nouă. Noi fiind dintr-o familie ateistă sau pretins ateistă - am fost cu toţii botezaţi pe-ascuns -, ea încerca să compenseze cumva lipsa educaţiei religioase. Atunci cînd ajungeam pe cuptor, la căsuţa ei, ne citea din ceasloave. Locuia în satul de alături, Echimăuţi, care era mai mononaţional şi se considera un sat cumva mai „înapoiat” decît Cinişăuţiul, din perspectiva criteriilor sovietice. Dar perestroika şi tranziţia au scos imediat în faţă satul acesta, care s-a dovedit a fi cu temelia mai sigură.

PN: Buneii dumneavoastră au făcut probabil şcoală la români?

VB: Da, şi taică-meu a făcut şcoală la români. Am nişte poze cu el în uniforma gimnazială, cu beretă albă şi cravată. A făcut şi specializare pedagogică. Într-un timp era cît pe ce să meargă, împreună cu un foarte bun amic de-al lui, la o şcoală de preoţi. Dar în cele din urmă a preferat pedagogia. Colegul lui, care făcuse şcoala de teologie, a ajuns pînă la urmă preot chiar în satul nostru. Avea o Volgă cu care mergea chiar pe lîngă ograda noastră cînd pleca de acasă şi-i tot spunea lui taică-meu: „Vezi, Ionică, ţi-ai ales o meserie nu prea bănoasă...” Acum, cînd dau înapoi filmul, îmi dau seama că nu l-am cunoscut deloc pe acel părinte Anatolie şi totuşi îl tratam cu un fel de răceală. Probabil că şi-a făcut efectul propaganda sovietică, care avea interesul să prezinte preoţimea într-o lumină cît mai nasoală. Şi totuşi, în satul nostru nu au reuşit să închidă biserica. Ce-i drept, pe timpuri existau două biserici în sat. De pe una, cea mai arătoasă, s-a doborît totuşi clopotul, încă în vremea stalinistă. După care, spune folclorul local, toată familia tractoristului care a participat la operaţiune a păţit tot felul de necazuri. Iar acel tractorist în cele din urmă a murit strivit de roţile tractorului scos de pe frîne de feciorul lui care se juca în cabină. Şi satul ţine minte asta, ca o dovadă a pedepsei divine pentru ateismul impus oamenilor. Ţin minte şi eu cum exact de Paşti se organizau spectacole ateiste şi învăţătorii încercau să ne interzică să mergem la denii, fără nici o şansă fireşte. Într-o scenetă jucată la şcoală chiar de Paşti, am apărut o dată într-o costumaţie ce imita hainele de preot. Şi bunică-mea m-a certat, mi-a spus să nu mai fac niciodată una ca asta. Cuvintele ei au fost mai puternice decît educaţia ateistă din şcoală. Deci, una dintre biserici a fost totuşi distrusă, iar cealaltă, foarte bine întreţinută, din banii adunaţi de enoriaşi, a funcţionat nestingherit. Şcoala era chiar în preajmă. Terenul sportiv se învecina cu ograda bisericii. Şi atunci cînd duminica oamenii veneau la slujbă, alături... „şcolerii băteu mingea”. Era o sfidare deliberată, dar, ca orice propagandă „proletkultistă”, avea efect de bumerang. Ţin minte că ne era jenă să sărim gardul ca să scoatem mingea de acolo. Atunci cînd călcai pe iarba deasă din curtea bisericii te pomeneai în cu totul altă lume, parcă simţeai că intri într-un spaţiu decupat de lumea profană. Bunică-mea de la Echimăuţi venea pe jos în fiecare duminică la biserică. Cînd noi ne sculam dimineaţa şi vedeam cîrja ei la uşă, ne dădeam seama că e sănătoasă şi a venit la slujbă. Biserica era la doi paşi de casa noastră şi chiar auzeam cîntînd corul.

PN: Aţi crescut într-un mediu cultivat de învăţători...

VB: Pot să spun doar atîta: că am avut cărţi în casă. Prima dată printre cărţile lui taică-meu am apucat să văd volume din celebra serie românească „Biblioteca pentru toţi”, care fireşte nu erau scoase la vedere. Parcă îmi dădeam seama că e ceva interzis, dar nu înţelegeam foarte clar de ce şi nici nu se vorbea acasă despre asta. Mama era cea care încerca să ne ferească de prea multe curiozităţi, chiar dacă aveam rude în România. O mătuşă de-a mamei, cu nume exotic Catrina, era stabilită acolo, după ce s-a refugiat în 1944. Era o temă tabuizată şi am simţit mereu asta. Dar pentru că eram un „pionier fericit” nu-mi făceam griji din cauza asta, deşi mi-ar fi plăcut să fi venit şi la noi cineva în ospeţie din ditamai străinătatea. Că de plecat, vă daţi seama, nici nu visam la aşa ceva. Cînd a apărut la şcoală ceea ce se numea „Club internaţionalnoi drujbî” şi celor mai gramatici elevi li s-a propus să ţină corespondenţe cu copii din ţări socialiste, ni s-au pus la dispoziţie teancuri de plicuri cu adrese din Bulgaria. La un moment dat m-am trezit întrebînd că „am vrea să corespondăm şi cu românii”. Şi am fost temperat atunci cu o privire acidă pe care am tălmăcit-o mult mai tîrziu. Ce să mai! Eram produsul educaţiei sovietice şi naivitatea mi-a dat de smintelală în multe alte situaţii, chiar după ce am ajuns la facultate. Odată m-am apucat să citez dintr-o monografie românească despre stilistica limbii române la un seminar de limbă moldovenească!.. Şi profesorul a holbat nişte ochi de credeai că face infarct. Nu am dat importanţă acelui episod, si nici nu-mi dădusem prea bine seama de „sacrilegiul” comis. Proaspăt ieşit din şcoală, eram naiv si „iresponsabil”, dar şi în afara concurenţei cu colegii de după armată sau de la şcoala pedagogică. Mi se dădea uşor materia. Am avut şi bursă „leninistă”. Am ajuns chiar în poziţia de preşedinte al zisului „Consiliu al eminenţilor”. Eram deja la anul trei. Atunci mi-am dat seama că sînt înghesuit spre o carieră de activist sindicalist şi am căutat căi de retragere. Nu eram neapărat un rebel, dar am simţit că nu era de mine.
Am fost nevoit să-l rog pe taică-meu să intervină pe lîngă foşti colegi de facultate, ca să fiu lăsat să plec la Moscova unde se formau grupuri aşa-zise internaţionale de bursieri din republicile „frăţeşti”. Aveam toate atuurile necesare – învăţam bine, eram cu merite la sindicate, animator de activităţi artistice, desenator de lozinci şi gazete de perete. Decanul nu a avut încotro şi... s-a îndurat de mine. Astfel am ajuns la Universitatea Lomonosov. În 1980, cînd am terminat facultatea la Moscova, brejnevismul era în apogeu. Era anul Olimpiadei boicotate de Occident din cauza intrării trupelor sovietice în Afganistan.
Abia la Moscova mi-am dat seama cu adevărat ce-i cu această realitate sovietică schizofrenică. E adevărat, încă la Chişinău auzisem despre disidenţi, filaje, turnători. Pentru mine însă era mai curînd un SF decît ceva real. Îmi trăiam viaţa într-un registru „romantic”, impus de virstă. În anul doi am plecat cu detaşamentele studenţeşti la Altai, la baştina lui Şukşin. Am văzut Siberia profundă, glubinka descrisa în proza lui Şukşin. Cu foarte mulţi dintre colegii cu care am fost atunci la muncă am rămas buni prieteni. Cu un an mai devreme fratele meu de la medicină fusese cu detaşamentul în Kazahstan şi îmi povestea despre viaţa de la Kîzîl-Orda, cu scoprioni, cu ceai în două cu nisip şi kumîs autentic. Deci nu am putut rata ocazia şi am „aplicat”, cum se zice astazi, pentru detaşamentul în care ne adunaserăm băieţi de la drept, filologie , limbi străine. Era cu noi şi un „adolescent dificil”, copilul unui profesor universitar, pe care taică-său voia „să-l dea la brazdă” prin participarea la munca de şantier. Nu ştiu ce a învăţat el acolo, eu însă m-am „maturizat” rapid, învaţînd bunăoară să beau o jumătate de sticlă de votkă pe-nerăsuflate fără zacuscă. De atunci nu o mai suport. Am cîştigat atunci cîte 3000 de ruble. Era o sumă enormă. Mi-am cumpărat atunci un casetofon portabil şi o geacă din piele artificială, iar ceilalţi bani i-am dat surorii mele care îşi aduna rata de intrare în cooperativa de construcţie a unui bloc de locuinţe comandate.

PN: Ziceaţi că la Moscova aţi descoperit duplicitatea sovietică. În ce fel?

VB: Colegul cu care am mers la Universitate avea un văr stabilit la Moscova de mai mulţi ani. La halbe cu bere şi discuţii de bucătărie în diferite găşti de localnici ni s-au dechis ochii. Noi habar n-aveam ce se întîmplă acolo în capitala ţării pe care o ştiam invulnerabilă. Am început să vedem lucruri strigătoare la cer. Tot atunci mi-am dat seama că noi, cei din provincie, eram trataţi ca niste opincari, iar progeniturile diverselor somităţi se fereau de noi.
Cînd se făcea apelul în torent auzeam nume de familie de generali, miniştri, artişti, scriitori din top care constituiau pe atunci elitele sovietice. Această „nedreptate” nu ne afecta. Noi căutam oameni de teapa noastră pe la diferite instituţii. Mai cu seamă acolo unde erau moldoveni. La facultate eram într-o grupă formată exclusiv din reprezentanţi ai republicilor sovietice. Era un fel de soleankă, acel borş rusesc în care pui tot ce ai în frigider. Toţi eram năuciţi de ceea ce găsisem la Moscova - o cu totul altă viaţă decît o ştiam din cărţi şi filme. Pe mulţi dintre colegii mei de prin Caucaz, Asia Mijlocie sau Ţările Baltice, Moscova îi deprima. Şi totuşi eram fericit ca un mînz scăpat pe toloacă. Graţie vîrstei, graţie faptului că aveam de exemplu acces la librăria Drujba, unde puteam să cumpar cărţi româneşti. Le căram acasă cu valiza. Mai cu seamă dicţionare explicative. Erau foarte întrebate atunci la Casa presei. Veneam la Chişinău cu valiza plină cu portocale şi cărţi. Mai căram de la Moscova în cantităţi industriale lapte praf pentru prima mea fiică. Ca să fac faţă sub aspect financiar, am căutat mereu să am o muncă. Am încercat mai intîi să cîştig din meserie. Astfel am ajuns la ziarul Trud unde am lucrat pe post de traducător din română în rusă. Traduceam ştiri din ziare româneşti despre succesele muncitorilor români. Cele mai sigure erau însă cîştigurile din muncile tipice studenţeşti. Adică de măturător de stradă, de spălător de bucătării la cămin. În ierarhia joburilor, pe care le transmiteam unii altora, serviciul de noapte la vahtă era locul cel mai bun. Aveai o masă, un scaun, o veioză şi practic erai obligat să citeşti toată noaptea. După doi ani am prins postul cel mai profitabil, pentru că vahta era chiar la doi paşi de camera unde stăteam eu, la etajul 13 al celebrei cladiri de pe colina Vorobiov. Asemenea joburi erau ca şi o moştenire valoroasă.

PN: Era deci o reţea de solidaritate între moldoveni?

VB: Da, şi în vîrful reţelei erau aspiranţii. Cînd eram boboc am cărat şi eu canistre cu vin de la Kievskii Vogzal pentru aristocraţia aspirănţească de la MGU. Unul dintre ei era viitorul şef de la Departamentul vama. El ne recompensa cu muzică bună. Ne lăsa la el în cameră unde avea casetofon stereo de import, care pentru noi era atunci ca o maşină Ferrari pentru tinerii de astazi. După mai multe munci studenţeşti am reuşit totuşi să mă apropii cumva de meserie, cînd am fost acceptat pe post de traducător la Academia de ştiinţe. Eram ghid, translator şi organizator de agendă pentru savanţii români care veneau în Rusia pe linia Academiei de ştiinţe.

PN: Şi cei care vă angajau n-aveau nici o nedumerire că sînteţi moldovean şi că teoretic nu vorbeaţi româna?

VB: Oamenii din mediul academic ştiau prea bine că moldoveneasca mea este identică cu româna. Eram plătit la tarife minime, dar cea mai preţioasă era experienţa comunicării cu oameni din diverse domenii – de la chimie pana la arhitectură.
Cînd eram deja în anul terminal am avut norocul să vină în delegaţie un cunoscut scenograf român. Şi astfel am ajuns la VTO – Vserossiiskoie Teatral’noie Obshestvo. Ulterior de la cucoanele de acolo făceam rost de bilete la spectacole de teatru. Ele le repartizau pe la chioşcurie din staţiile de metro şi a fost foarte lesne să intru în graţiile lor alimentînd bunăvoinţa cu bomboane Bucuria si Buket Moldavii. Această relaţie a moştenit-o apoi fratele-meu mai mare, care a venit şi el la Moscova la aspirantură la faimosul institut condus de doctorul aksakalilor de la Kremlin Evgheni Ceazov.

PN: Nu bănuiam că moldovenii erau atît de solidari.

VB: Erau. Si aceste comunitati constituite pe criterii naţionale erau cumva încurajate de administraţia Universităţii. Era un fel de naţionalism pe care administraţia încerca sa-l pună în serviciul internaţionalismului. Îmi amintesc bunăoară de zilele Armeniei. Aveam două armence în grupă şi ele îşi ieşeau din piele ca să dea clasă tuturor: faceau bucate naţionale, prezentau colecţii de port naţional, ne învăţau să cîntăm cu toţii piese din folclorul armenesc. Şi într-adevăr ne era foarte interesant să aflăm ce înseamnă Caucazul sau Asia Mijlocie.

PN: Şi cînd v-aţi întors în Moldova cum aţi regăsit realitatea de aici, cum v-aţi readaptat la ea?

VB: Brejnevismul era în floare. A trebuit să-mi repliez viaţa. Devenisem familist încă de pe cînd eram student. Aveam deja o fată, cea care este astazi Lina Botnaru. În scurt timp s-a născut Lucia, cea care astăzi are deja nume franţuzesc, Maitreau. Trebuia să cîştig bani. Nu eram suficient de boem ca să aleg „viaţa de artist”. Şi am ales rutina, sau invers, ea m-a ales pe mine. Conform repartizării oficiale ar fi trebuit să ajung în provincie, să „consolidez” un ziar raional. Dar pentru că nevastă-mea, Elena Surugiu, deja era angajată la Chişinău, la televiziune, şi aveam un copil, am fost lăsat liber să-mi caut de lucru de capul meu. Astfel am ajuns la ziarul Viaţa satului. Cel mai inofensiv ziar posibil: scriam despre siloz si aratul de zăble. După un an de reportaje despre recoltarea spicoaselor şi întrecerea socialistă a mulgătoarelor, mi-am dat seama că nu învăţ nimic nou. Atunci am avut norocul să fiu invitat la secretariatul redacţiei. Gheorghe Copoţ a văzut că am predilecţie pentru design, sau machetare cum se spunea pe atunci. Acesta mi-a fost colacul de salvare. Dacă mai aveam chef de reportaje, puteam să-mi permit luxul să scriu pentru pagina a patra. Într-un timp făceam şi fotografii. Mi s-a dat chiar şi laboratorul în primire cînd s-a concediat fotograful salariat. La un moment dat am început să cîştig dublu faţă de redactorul şef şi atunci mi s-au luat repejor sculele redacţiei. Eram curios să încerc de toate. Cînd eram la Viaţa satului, cîştigam suficient ca să dau un salariu întreg pe o chitară acustică foarte bună. Mi-am cumpărat atunci una Muzima, stîrnind invidia chiar şi unor profesionişti, cum era Gheorghe Ciolpan, care se ţinea scai de mine să o schimb pe una bulgărească Orfeu, suficientă pentru un amator. Tot pe atunci mi-am permis să-mi cumpăr un acordeon. Visul meu din copilărie era să învăţ să cînt la acordeon. Dar pentru că părinţii mei mereu nu aveau destui bani, nu am insistat. M-am înscris în schimb la fanfara colhozului, unde am învăţat să cînt la clarinet. De acolo am luat prima mea bursă. Cred că nu au existat în viaţa mea bani mai valoroşi decît rublele slinoase pe care le luam din hornul caseriei şi semnînd în borderoul multrîvnit. Cu clarinetul mi-am cîştigat apoi bani de buzunar. Am început cu onorarii de 3 ruble de la înmormîntări. Iar prin clasa a noua eram deja lăutar sadea şi cîntam la nunţi şi cumetrii în fiecare duminică. Cîţiva învăţători se şi alarmaseră că o să ratez facultatea din cauza lăutăriei. Dar taică-meu era foarte sigur că surcica nu are cum să sară departe de trunchi. Chiar dacă eram cam împrăştiat şi mă pasionau tot felul de lucruri – de la teatru pînă la turism şi orientare sportivă -, tatăl meu era convins că o să mă ducă capul să învăţ o meserie. Nu ştiu dacă nu cumva l-am dezamăgit. A plecat din viată înainte să fi discutat despre asta.
În fine, atunci cînd eram la Viaţa satului, am avut senzaţia că „am greşit uşa”. Eram „panicat” şi din cauza că îmi dădeam seama că nu ai cum să te opui sistemului. Cel mult puteam să-l persiflăm, ori să-l sfidăm. Pe această lungime de undă, i-am găsit pe cîţiva tineri colegi, unul din ei fiind Ion Diviza, astăzi cunoscutul epigramist, altul era Mircea Blajinu care acuma e un om de afaceri prosper. Eram o gaşcă de tineri care căutam să ne îngrădim cumva de viaţa plicticosă din afara ei. Editam gazete de perete, făceam mişto de cei „bătrîni” si de şefi. Ca să vină mai repede ora prînzului, iroseam timpul cu şahul contra cronometru, cu table sau cu jocul puşcăriaşilor de-a lansarea de la muchia mesei a unei cutii cu chibrituri într-un pahar granionîi, din cele cu brîu. Un joc absolut stupid, dar pe potriva stării de spirit din Casa presei.

PN: Dar apropo de sistem, v-aţi pus vreodată problema că vă împiedică să avansaţi, să vă realizaţi, să vă afirmaţi ca personalitate sau acum, retrospectiv, vă daţi seama de neputinţa în faţa lui.

VB: Nu, eu nu mi-am pus această problema: ce mi s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost într-un alt sistem.

PN: Nu simţeaţi că aţi avea o alternativă?

VB: Nu, nu aveam, pentru că asta era pîrtia în care ne mişcam. Poate nu conştientizam pe deplin acest lucru, dar eram oarecum afectat din cauza că nu eram suficient de... nici măcar loial, ci potrivit sistemului. De exemplu, cînd vedeam că alţii sînt invitaţi să intre în partid, iar eu eram ocolit. Nu simţeam neapărat o frustrare, dar îmi dădeam seama că am un „cusur”, din punctul de vedere al celor care „decid”. Nici taică-meu n-a fost invitat să intre în partid. Poate din cauza şcolii făcute la români, ori din cauza descendenţei „nesigure”. Dacă stau să mă gîndesc, poate şi cărţile româneşti l-au compromis în ochii secretarilor de partid.
Cert este că am pornit la drum cu aceste date ale problemei şi mi-am văzut mereu de treabă. N-am încercat niciodată să lupt, sa fiu un rebel. S-ar putea spune că alteori dimpotrivă aveam şi nişte „beneficii”, cum ar fi bunăoară „bursa leninistă”. Şi nu mi se părea un lucru nemeritat. Îmi şi convenea să iau o bursă de 100 de ruble în loc de 46 pe care o aveau ceilalţi, practic cu acelaşi efort. Dar cînd am ajuns în faţa posibilei „ascensiuni”, intuiţia mi-a spus că trebuie să o evit. Nici în condiţii de „democraţie” nu m-ar fi tentat o „carieră”, darămite în condiţii de partocraţie sovietică. Dar nu pot spune că nu am avut nici un fel de „beneficii” sau „bonusuri”, cum a fost bunăoară plecarea la muncă în Altai. Dar m-am convins în repetate rînduri că nu sînt tratat ca o persoană loială regimului şi m-am resemnat. Într-un an, cînd eram deja în administraţia unui ziar comsomolist, am fost exclus, pe ultima sută de metri, fără nici un fel de explicaţii, din delegaţia oficială care trebuia să meargă în Franţa. Mai tîrziu cineva de la CC mi-a destăinuit motivul, avertizîndu-mă că de fapt nu am avut avizul pozitiv al securiştilor. Fireşte că eram nedumerit, pentru că nu eram un luptător cu sistemul şi nici nu căutam să mă înrolez în „detaşamentul de disidenţi”. Chiar dacă mi s-au deschis ochii de nenumărate ori, şi la Moscova şi la Chişinău, asupra mizeriei şi duplicităţii sistemului în care trăiam.
Cînd însă a apărut posibilitatea să fac ceva absolut firesc, adică în firea lucrurilor, nu am stat mult pe gînduri. Eu uitasem, dar Vlad Pohilă îmi amintea recent despre faptul că el a reuşit să publice în Tinerimea Moldovei unul din primele articole iconoclaste din acea vreme, „Pledoarie pentru grafia latină” tocmai cînd eram eu redactor şef. Eram sigur atunci că voi avea neplăceri pentru că îl contraziceam pe ideologul şef care a spus atunci „NET!NET! NET!”. De altfel, cred că „descătuşarea interioară” s-a produs la un festival de presă comsomolistă din Georgia, unde era o atmosferă ce se datora perestroicii. Eram acolo împreună cu Val Butnaru şi Valentin Dulce. Atunci în faţa pavilionului nostru am scris pe asfalt cu litere latine „Moldova”. Era un act de frondă, de sfidare care astăzi pare a fi atît de insignifiant.
Am venit de la acel festival cu liste din partea mai multor reprezentanţi ai republicilor „frăţeşti” în susţinerea grafiei latine. Am publicat o fotocopie a acelor liste în ziar, după care probabil am şi fost declarat indizerabil. Dar era clar că zăgazul deja se spărgea. Prin Casa presei circulau şpaturile cu pledoaria lui Valentin Mîndîcanu în favoarea grafiei latine. Si totuşi, parcă nu-ţi venea să crezi că aşa ceva ar fi posibil. Că poate să cadă colosul.

PN: Şi chiar v-aţi gîndit că poate să cadă colosul?

VB: La un moment dat aveam această senzaţie că scîrţîie pe la încheieturi. Mai ales cînd s-a produs „Revoluţia televizată” la români. Pentru noi era mai curînd radiofonică. Ne adunam ciucure în jurul aparatelor de radio, ascultînd Europa liberă. Apoi a venit Nicolae Pojoga cu poze făcute la Bucureşti. Ne aşteptam că şi la Chişinău să se întîmple ceva. Dar mai curînd mă gîndeam la un extraordinar eveniment jurnalistic decît la „soarta neamului şi a democraţiei”. De multe ori mă gîndesc la prietenul meu, pictorul Ion Buga - cu el am fost colegi la Viaţa satului, care s-a trecut din viaţă exact în timpul desprimăvărării declanşate de Gorbaciov şi nu a apucat să vadă nimic din „triumful eliberării naţionale”. Dacă o fi adevărat că oricum a văzut, de acolo de sus, ce a urmat, nu-mi imaginez că regretă că n-a participat la evenimentele tumultoase...

PN: La care dumneavoastră aţi participat ca actor şi observator în acelaşi timp?...

VB: Mai curînd ca observator. Aşa cum am fost instruit de cîţiva buni profesori de la Moscova, care ne sfătuiau, chiar în acele condiţii de marasm sovietic, să ramînem imparţiali, dacă vrem să ne facem meseria. E foarte greu, dar trebuie să nu te implici, să fii detaşat de actorii evenimentelor. Atunci, la Moscova, am înţeles că jurnalistul trebuie să aibă reguli clare. Trebuie să nu te laşi afectat de evenimente, de partide, de tabere adverse. Odată însuşit acest lucru, am căutat să mă feresc de patimile celor care se confruntă, ceea ce m-a ajutat să declin orice oferte politice, oricît de tentante au fost. Asta îmi dă dreptul să afirm că am fost mai curînd observator în revoluţiile noastre domestice. E şi o rigoare a meseriei, dar, în ce mă priveşte, oricum eram mai mult un şobolan de secretariat, şi nu reporter de teren. Stăteam nopţile şi aşteptam reportajele colegilor. Într-un fel regretam că nu puteam să merg şi eu în prima linie. Dar îmi plăcea la fel de mult şi pusul în pagină, samlarea (?) isteaţă.


PN: Cum aţi devenit jurnalistul nonconformist, acel pe care l-am cunoscut cel puţin în a doua jumătate a anilor 1990?

VB: Mi se pare că a fost o continuare firească a modului meu de a fi. De pe cînd eram adolescent, eram curios să aflu de toate, dar încercam în acelaşi timp să nu devin captiv. Mai ales acolo unde era vorba de „modă” – ideologică sau estetică. Curios însă am fost mereu. Cînd eram adolescent, în tabăra de vară din sat au venit nişte rusoaice, de la ele am învăţat cîntece de-ale lui Vîsoţki. Erau cuvinte destul de decente, dar sunau ca piesele din repertoriul puşcăriaşilor, adică blatnîe pesni. Şi habar n-aveam atunci că-i underground şi „rezistenţă prin cultură”. Mai curînd îmi asiguram audienţa la gagici cu Vîsoţki, dar şi cu Beatles. Ochelarist fiind, nu aveam şansa să fiu cel mai bun la fotbal sau la baschet şi atunci adoptam, intuitiv, stilul de frondeur.

PN: În plus şi dubla dumneavoastră experienţă de jurnalist şi artist şi-a spus probabil cuvîntul...

VB: Da. Mai cîntam, mai pictam, desenam caricaturi ... Trebuie să spun că şi familia m-a încurajat mereu să fiu „independent”. Fetelor mele, cînd erau teenageri, le plăcea că par tînăr, că nu port cravată. Ele m-au încurajat să-mi pun cercel în ureche exact cînd implinisem 40 de ani. Vedeam în ochii oamenilor o uşoară nedumerire: cum naiba, ăsta se pretinde a fi om serios, dar e cu cercel în ureche. Îmi plăcea uneori să dezamăgesc pe unii, care mă vroiau de partea lor, ca să-şi dea seama că nu au cum să mă apuce. Nu aveam mînere potrivite...

PN: Curios că totuşi aţi ştiut să insuflaţi destulă încredere oamenilor...

VB: Am avut noroc de medii ofertante şi instructive. Atunci cînd am ajuns la redacţia Sfatului Ţării de exemplu, unde era o echipă nouă, cu oameni tineri, dinamici, destupaţi la minte. Cînd a devenit clar că nu putem ieşi de sub tutela Parlamentului, împreună cu cîţiva colegi şi prieteni, cu Valeriu Reniţă, Sandu Canţîr, Violeta Popa, am pus pe picoare o agenţie de ştiri. Am făcut o afacere privată sub acoperişul Sfatului Ţării. Era tolerată de autorităţi, ca o zbenguială, pînă cînd a fost observată în Occident. Atunci cînd s-a abonat Europa Liberă la ştirile noastre ne-am dat seama că poate fi un proiect de succes. De fapt Vlad Socor ne-a fost naşul. Atunci am înţeles că ştirile sînt ceea ce mă interesează cu adevărat, iar libertatea pe care ţi-o poate da afacerea proprie nu se compară cu nici un fel de confort. Din 1993, l-am înlocuit pe Valeriu Reniţă la Radio Svoboda. Cunoscînd bine limba rusă, mi-a fost destul de uşor să devin necesar. Cînd s-a organizat ProTV-ul, emisarii patronului de la Bucuresti şi-au dat seama că au nevoie de mine, pentru că aveam deja experienţă ca ştirist şi cunoşteam lumea jurnalistică de la Chişinău. Dar scriam mai mult ruseste, pentru Svoboda. La un moment dat am înţeles că va trebui să-mi pun la punct şi româna. Dupa ce m-am format în mediul de la Cinişeuţi, unde aparţineam mai mult comunităţii rusofone a satului, dar si după universitatea de la Moscova, gîndeam în tipare ruseşti. Chiar dacă taică-meu era profesor de limbă moldovenească, mă simţeam mai confortabil citind cărţi în limba rusă, între vorbitorii de rusă. Cînd am fost acceptat să adun echipa de ştiri la ProTV mi-am dat seama că am un handicap lingvistic. Şi atunci a trebuit să-l recuperez. Cît am putut. Am căutat tot felul de oportunităţi care să mă ajute. Una din acestea a fost colaborarea cu ProFM-ul. Ce-i drept, ei m-au acceptat tocmai pentru accentul meu neaoş, pentru „autenticitatea” moldovenească. A fost un exerciţiu foarte util. De altfel ProTV-ul a fost pentru mine o şcoală jurnalistică extraordinară. După care am rămas mereu în instituţii de presă private. Astfel am putut respinge oferte tentante, de la tot felul de tabere politice. Am avut cît de cît un cîştig bun, un confort suficient graţie acestor oportunităţi. Dar în nici un caz nu-i acuz, nu dau note celor forţaţi să accepte rabatul. Şi asta pentru că ei nu au avut acelaşi noroc, să le fi ieşit în cale alte oportunităţi. Nu critic colegii de breaslă, nu-i acuz pentru concesii. Pot să am o atitudine critică, să nu-mi placă ceea ce fac ei. Dar nu-i judec pentru asta, nu dau note şi nici nu mă dau drept expert. Pur şi simplu îmi fac munca aşa cum mă duce capul.

PN: Aceste condiţii v-au permis deci să aveţi mai multă autonomie în breasla jurnaliştilor.

VB: Eu consider că am avut mare noroc. Golful în care am ajuns acum se numeşte Europa Liberă si cred că oricine îşi doreşte o asemenea altitudine în meserie. Pentru că este o instituţie cu reguli foarte clare şi perfect deontologice. Pe care le respect fără nici o rezervă şi sînt împăcat cu mine însumi. Într-o polemică cu un fost coleg de breaslă, angajat la un serviciu de presă instituţional, el m-a „prins” recunoscînd că am şi eu reguli „birocratice” chiar dacă sînt angajat la Europa Liberă şi mi-a zis că nici americanii nu-mi dau libertatea deplină, deci nu avem de ce sa fim prea exigenţi cu autorităţile de acasă. Şi atunci i-am replicat că mie îmi convin mult mai mult regulile stricte impuse de şefii mei, decît cele pe care le suportă el. Pentru că el mai era nevoit să ţină cont şi de nişte anexe obscure pe care trebuia să le intuiască şi să le respecte. La Europa Liberă nu există asemenea anexe obscure. În aceste condiţii este foarte uşor să-ţi păstrezi verticalitatea.

PN: O întrebare provocatoare: aţi avut vreodată un moment cînd aţi simţit că, printr-o presiune internă sau externă, trebuie să spuneţi altceva decît credeţi?

VB: Oricine are asemenea momente. Cel mult ce am putut face în asemenea situaţii a fost să tac. Asta e soluţia la întrebarea ta dacă „jurnalistul poate să mintă?..”. Sigur că se întîmplă să mintă. Şi chiar minte cînd nu spune. În deontologia jurnalistică se admite totuşi aşa ceva: dacă rişti să mergi împotriva voinţei tale, dacă rişti să faci un rău mai mare povestind incomplet şi bazat pe o singură sursă, atunci mai bine taci, chiar în detrimentul operativităţii. Companiile de presă serioase spun aşa: dacă ai de ales între operativitate şi temeinicie, sacrifici operativitatea. Atunci cînd am fost în astfel de situaţii dificile, mi-am spus că decît să mint, mai bine tac. Pînă la căderea URSS-ului a fost singura posibilitate de a te eschiva de „înrolare ideologică”.

PN: Dar după 1990, cînd totuşi au existat nişte tensiuni, nişte lupte politice, v-aţi simţit vreodată obligat să spuneţi ceea ce nu credeţi?

VB: După 1990, am avut un statut să-i zic aşa privilegiat pentru că n-am muncit în locuri unde s-ar fi cerut să spun neadevăruri. Sau cînd am avut oferte de acest gen, am zis că „asta nu e pentru mine, sorry!”. Chiar atunci cînd cineva încearcă să exploateze faptul că „gîndim la fel”, oricum nu accept. Nu accept asta nu doar pentru că aş fi „foarte principial”. Poate îşi face efectul o precauţie nativă, de la picătura mea de sînge polonez, evreiesc, nemţesc sau care o fi mai puternică...

PN: Unii analişti mass-media spun că uneori jurnaliştii crează evenimentul. În momentul cînd se spune o ştire, se crează vizibilitatea unui eveniment, care este creat ca atare. Aţi simţit vreodată efectul direct al puterii cuvîntului dumneavoastră ca jurnalist?

VB: La un moment dat simţi responsabilitatea pentru aşa ceva. Şi pentru asta îţi trebuie „şcoală” de jurnalistică, un pic de orizont, un pic de open mind, un pic de responsabilitate şi perspicacitate, fireşte. Pentru că niciodată nu scapi de o astfel de responsabilitate şi niciodată nu ai instrumente suficiente pentru a măsura dacă eşti pe o pistă absolut sigură, adevărată sau falsă. Îţi stă totuşi în puteri să amortizezi impactul nedorit, pentru că ai la îndemînă sculele jurnalismului temeinic: cele două surse, prezumtivul, condiţionalul, detaşarea, alegerea predicatelor, ordinea argumentelor etc., etc. Cînd am ocazia să vorbesc cu studenţii sau cu colegii mai tineri, le dau un exemplu. A fost un caz cunoscut cînd un poliţist, fie că era beat sau adormise la volan, a mers pe contrasens pe o stradă din Hînceşti şi a doborît o fetiţă. Evident că opinia publică şi toată floarea jurnalisticii era pornită împotriva acelui poliţist. Este de ordinul evidenţelor. Şi atunci le spun studenţilor: „gîndiţi-vă că este moşul vostru, că este ruda sau tatăl vostru. Aşa-i că veţi găsi imediat circumstanţe atenuante?” Fireşte, nu trebuie să cauţi circumstanţe atenuante pentru un infractor sau criminal doar atunci cand îţi este rudă. Trebuie să ştii că la asta te obligă meseria: să fii imparţial, ori să încerci măcar să fii imparţial. Poate chiar să fii „avocatul diavolului” de dragul dreptului suveran al cititorului sau radioascultătorului de a-şi formula propriile concluzii. Dar este atît de ispititor valul evidenţei! La un moment dat mă întrebai de colaborarea mea cu Jurnal de Chişinău şi de pamfletele mele. Acolo eram descătuşat la maxim şi zburdam ca un ied, savurînd atuurile acestui gen mai mult literar decît jurnalistic. Am încercat să practic şi eu mesajul incisiv, într-un mediu propice care era Jurnal de Chişinău. A fost un experiment necesar, dar pînă la urmă am revenit la ceea ce îmi pare că ştiu să fac mai bine – să adresez întrebări în loc să dau „sentinţe”.

PN: Cum vedeţi viitorul jurnalismului în Moldova?

VB: Are şanse. Mă convinge bunăoară Şcoala fondată de Centrul Independent de Jurnalism. Investiţia, dar mai cu seamă efortul personal al Corinei Cepoi, s-a justificat imediat. Toţi absolvenţii din prima promoţie au prins locuri bune. Noi ne mai tînguim uneori că nu ne suflă încă în ceafă jurnaliştii tineri, dar trebuie să recunoaştem că avem o resursă nemaipomenită de oameni tineri, extrem de motivaţi, care s-au născut în alt mediu, au alte orizonturi, o altă bază, mult mai sigură şi clară decît cea aproximativă, cariată şi fracturată în cîteva rînduri, pe care şi-au construit biografiile oamenii din generaţia mea.