Elogiu minciunii

Elogiu minciunii sau despre adevărul celuilalt

„Uneori vezi mai limpede în cel ce minte decît în cel ce spune adevărul. Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. Minciuna, dimpotrivă, e ca un frumos amurg, care pune în valoare fiecare lucru.”
(Clamence, în Căderea de A. Camus)


Ne-ar fi greu să ne imaginăm şi de-a dreptul imposibil să trăim – măcar şi pentru cîteva sferturi de oră - o lume în care toţi s-ar minte fără cel mai mic scrupul. O lume în care nimeni nu va crede o iotă din ce îndrugă celălalt. Şi colac la toate, să ne dăm seama că noi înşine, în propriul nostru for interior, ne amăgim cu neruşinare.
Este clar că, pentru a trăi armonios împreună, oamenii au nevoie ca de aer să-şi spună ce cred pentru a fi înţeleşi şi să creadă că cel care le vorbeşte este cu-adevărat sincer. Totodată, cu siguranţă că nu vrem să ştim toate sincerităţile, şi bune şi rele. Avem deci nevoie la fel de mult de „adevăr” cît de „minciună”, nu însă spuse fără discernămînt, ci bine dozate, ajustate după o dreaptă măsură. Această dreaptă măsură este negociată zi cu zi şi tocmită nescris în marja dintre acceptabil şi inacceptabil, între „adevăr” şi „minciună” .
Minciuna cea de toate zilele (micile înşelăciuni, bluff-uri, bîrfe, quiproquo-uri de tot soiul) face parte în mod paradoxal dintr-un contract nescris cu semenii, prin care ne înscriem în nişte aşteptări, în limitele unui spaţiu de joc al căror reguli sînt prestabilite. Sîntem drăguţi şi sinceri, dar odată ieşiţi din acest cadru, fii bun şi ţine-ţi adevărul pentru tine, sau cîrpeşte-l cu o minciunică de serviciu. Ca şi limbajul, politeţea, îmbrăcămintea, toaleta, mîncarea, pe scurt totul ce ţine de om şi de viaţa lui în comun cu ceilalţi oameni, minciuna tolerată este parte dintr-un cod pe care oamenii l-au inventat şi l-au învăţat de mici pentru a-şi armoniza viaţa în comun şi a evita confruntările. Dar ca şi limba pe care o vorbim, minciuna „permisă” variază de la un grup la altul, de la o societate la alta, de la o epocă la alta. Asta face ca atunci cînd mergem în altă ţară, de exemplu, să pierdem „imunitatea” pe care o avem faţă de minciuna de-acasă şi să ne dăm seama cu mai multă uşurinţă de „falsitatea” codului străin.
Ca şi minciunile cele mai sfruntate, adevărurile cele mai sacre diferă în funcţie de persoană, de ţară sau epocă. În Europa secolului al XVI-lea, de exemplu, se credea că pămîntul e plat, iar dacă afirmai contrariul riscai să fii ars pe rug. În anii 1930, femeile erau considerate prea puţin inteligente (de la natură) pentru a li se permite să voteze, şi asta în majoritatea ţărilor civilizate.
Cine are dreptate? Cine se înşeală? Ne petrecem viaţa certîndu-ne pentru a ne dovedi unul altuia că avem dreptate şi că celalălalt se înşeală. Avem un adevăr de apărat şi, în numele lui, tot ce-l contrazice e taxat drept prostie sau minciună. Ne încleştăm în lupte acerbe, cu adevărul drept miză. Cel care învinge se bucură de dreptul de a-şi înscăuna propriul său adevăr pe un teritoriu anume. Dar minciuna denunţată, stigmatizată, moralizată în discursul nostru este adesea adevărul celuilalt. Avem interesul uneori să credem într-o „minciună”, pentru că „adevărul” nu ne ajută la nimic. Secole de-a rîndul oamenii au crezut că Pămîntul e plat ca o farfurie, iar asta nu i-a împiedicat să trăiască bine merci, cu pămîntul ferm sub picioare.
Într-o societate autoritară / totalitară, Statul este instanţa ultimă care dictează adevărul. G. Orwell a imaginat chiar în romanul său 1984 un Minister al Adevărului. Într-o societate democratică însă, autoritatea Statului fiind contrabalansată de o mulţime de grupuri formale şi neformale, adevărurile sînt difuze şi multiple. Statul îşi ia atunci asupra lui sarcina de a arbitra diferitele portavoci ale adevărului, permiţîndu-le să convieţuiască paşnic.
Într-o societate ideală, spaţiul public ar trebui proclamat liber de Adevăr şi de minciună. Iar fiecare să rămînă stăpîn pe sine însuşi, cu micile lui taine şi adevăruri.

(Articol publicat in Punkt, nr. 9-10 (www.punkt.md)