Rostirea indicibilului sau visul orfic al scriitorului fără literatură

Roland Barthes, Jurnal de doliu, Chişinău, Cartier, 2009

De la început pînă la capătul Jurnalului de doliu, Roland Barthes se sforţează să exprime inexprimabilul, cu riscul de a nu rosti decît un discurs găunos, un limbaj care nu-i aparţine şi care vorbeşte în locul său. Conştient de eşecul iminent al tentativei sale (de a-şi rosti durerea şi astfel de a-i da sens), Barthes planifică în paginile Jurnalului să scrie o operă pe care să o dedice – asemeni unui monument – mamei sale. O atare carte nu mai poate fi ca „oricare alta”, adică cele scrise pînă atunci (p. 140-141). Căci, în viziunea autorului, nu poţi scrie despre mama (şi cu atît mai puţin despre absenţa ei) într-un discurs speculativ, spectacular, care să facă paradă de inteligenţă şi cultură. Autorul ezită uneori să folosească cuvîntul „doliu”, termen împrumutat şi reconotat de vocabularul psihanalitic, în locul celui mai simplu de „tristeţe”. Totodată, autorul nu poate să vorbească despre „doliu” într-un limbaj comun, care l-ar banaliza şi devaloriza şi mai mult. Soluţia care se impune pentru a evita autosuficienţa discursului doct şi a platitudinii vorbirii anonime este de a scrie o operă literară în deplinul sens al cuvîntului, o operă de ficţiune, un roman. În Jurnal de doliu, mai mult decît în oricare operă a sa, Barthes se află faţă în faţă cu moartea şi deci cu indicibilul. Nu este deci de mirare că anume această operă „testamentară” – întrucîtva – este terenul unei lupte inegale între autor (scriitor) şi limbă, cu resursele ei înşelătoare. Căci limba ne impune idei de-a gata cu pretinsă valoare de adevăr: „La langue est fasciste” – spunea în chip provocator Barthes într-un curs, înţelegînd prin asta că, înainte de a apărea noi ca subiecţi vorbitori, limba vehiculează nişte semnificaţii impuse de puternicii acestei lumi, printr-o formă de o seculară dominaţie, pe care nu o mai simţim ca atare (un fel de „falsă conştiinţă” sau „violenţă simbolică”). Discursul literar, în schimb, încalcă cu bună ştiinţă şi prin regula jocului normalitatea tiranică a Limbii.

Titlul operei planificate, Vita Nova, apare înaintea operei propriu-zise. El exista de fapt de cîteva secole: este titlul romanului pe care Dante îl consacră iubitei sale moarte, Beatrice. Acest proiect literar nu va mai fi realizat de Barthes. În primul rînd, pentru că autorul însuşi moare (într-un accident) doar un an şi patru luni în urma morţii mamei sale. În al doilea rînd, - motiv pe care îl întrevedem deja în filele Jurnalului -, şi acest proiect pare, cu timpul, tot mai lipsit de rost.
Dimensiunea reflexivă din Jurnal de doliu (o operă în operă, procedeu numit de A. Gide „mise en abyme”) ne poate aduce aminte de cîţiva autori moderni, pe care Barthes îi citează în şi între rîndurile operei sale:
Antonin Artaud spunea că întreaga sa operă este reductibilă la o singură idee: neputinţa de a scrie literatură. Neputinţa de a exprima inexprimabilul, despre care vorbeşte Artaud, îl macină la cel mai înalt grad şi pe Barthes, mai cu seamă în Jurnalul de doliu.
Roquentin, protagonistul romanului Greaţa de J.-P. Sartre (numit iniţial de autor Melancholia) este copleşit periodic de o stare de melancolie („greaţă”) cauzat de sentimentul contingenţei (inutilităţii) existenţei, naturii, omului. Soluţia care îl va izbăvi, în convingerea sa, de această suferinţă cronică este scrierea unei opere de ficţiune, unui roman. Numai că Roquentin (ca şi Barthes) nu-şi duce la bun sfîrşit proiectul izbăvitor.

În sfîrşit, o referinţă explicită, centrală în Jurnalul de doliu (şi în alte scrieri barthesiene) este Marcel Proust, a cărui mamă moare în 1907. Exact în anul morţii mamei sale, Proust începe redactarea operei vieţii sale, În căutarea timpului pierdut... În cazul fericit al lui Proust (fericit pentru că reuşeşte să-şi scrie Opera), romanul său nu doar vorbeşte despre mama (căci mai vorbeşte şi despre multe altele lucruri), ci el vine să umple golul lăsat de fiinţa pe care autorul a iubit-o cel mai mult pe lume. La fel ca şi Barthes, Proust era extrem de ataşat de mama sa. Ca şi Proust, Barthes crede că scrierea unui roman (Vita Nova), îi va face cu putinţă recuperarea memoriei mamei sale.

Jurnalul de doliu ne arată revelaţia pe care o trăieşte autorul în faţa morţii, care pînă atunci nu era decît o curată abstracţiune, un prilej de filozofare (p. 126). Sentimentul de doliu cauzat de dispariţia mamei îi produce autorului o stare de doliu faţă de propria sa mortalitate. Din acel moment, autorul se consideră incapabil să mai vadă oamenii decît ca pe nişte muritori – „neştiutori de ce-i aşteaptă”.

Jurnalul este repetitiv, dar nu redundant. Repetiţiile (care se referă la sentimentele obsesive generate de doliu) nu sînt nişte greşeli de stil, ci un element al unui stil a cărui trăsătură distinctivă este lipsa stilului, o reducţie (revenire) la „gradul 0 al scriiturii”. Din acest punct de vedere, punerea în pagină a jurnalului nu este deloc o risipă de spaţiu alb, ci este o alegere pe deplin justificată. Jurnalul este poate prima operă (şi ultima) în care autorului Barthes nu-i mai pasă să scrie altceva decît vrea să spună cu adevărat – doliul -, aducînd un sincer omagiu persoanei iubite. E o scriitură non bovarică prin excelenţă (cf. J. de Gaultier); autorul nu vrea să fie altcineva decît este, nu poate să scrie altceva decît ceea ce îl copleşeşte: doliul.

Jurnal de doliu vorbeşte despre o operă care nu va mai fi scrisă niciodată. Aici Barthes îşi autorealizează profeţia din Gradul zero al scriiturii, înfăptuind „visul orfic” de a fi un „scriitor fără Literatură.”

Discursul Jurnalului e fragmentar, discontinuu. Dar repetivitatea, discontinuitatea, discreţia acestei opere sînt aidoma sentimentului de doliu pe care îl rosteşte. Repetitiv, fragmentar, discontinuu, Jurnalul de doliu nu este mai puţin o operă în sine, împlinită, rotundă, desăvîrşită.

(In Curs de publicare in Contrafort, 7-8, 2009)

Igor Cobileanski: idealurile consumate ale „adolescenţei de catifea”

Mă rog la Dumnezeu
ca în fiecare zi să m-ajute
că viaţa nu miroase,
da’ tare pute,
pe jos, răpănos şi flămînd pînă la os,
ţara mea eu o iubesc şi de atîta-s bucuros,
ruşinos poate, să vorbesc, să bîrfesc
despre ţara mea iubită adevărul să grăiesc;
de atîta, doru’ de dînsa este tot ce se întîmplă,
numai numai numai, numai că fiindcă...
Avem o ţară second hand, mă tem că
şi nu mă tem de faliment fiindcă...
(„Cînd se stinge lumina”, coloana sonoră)

Igor Cobileanski face parte din generaţia celor care în a doua jumătate a anilor 1980 – anii perestroikăi, ai democratizării şi ai “renaşterii naţionale” în fostele republici sovietice – îşi trăiau farmecele şi crizele adolescenţei. La el, ca şi la alţi congeneri ai săi, transformările sociale au coincis cu cele ale propriei persoane (corp /suflet). Idealurile de libertate, fluturate energic şi tot mai imperios de mulţimile ieşite în stradă, au fost în cazul lui Igor (ca şi al tovarăşilor săi) nişte idealuri trăite pe propriu corp, profund personalizate şi interiorizate. „Revoluţia” socială o însufleţea pe cea individuală, şi invers.

Filmele lui Igor Cobileanski sînt hrănite din iluziile şi deziluziile acelei „adolescenţe de catifea” de la sfîrşitul anilor 1980, de idealurile consumate în mizeria şi rutina post-revoluţionară, într-o ţară de oameni care îşi descoperă brusc libertatea şi totodată sensul propriei lor neajutorări.

Moldovenii anilor 1990, ca şi locuitorii altor ţări recent desprinse din fosta URSS şi din lagărul socialist, trăiesc „tranziţia”, în mod colectiv şi fiecare în parte, ca pe o perioadă de decădere a propriilor lor valori şi idealuri, crescute în anii revoluţiilor lor fondatoare. Cei care se luptau pentru „limbă şi alfabet” şi-au văzut idealurile înşelate de „noile” elite politice şi economice, indiferente – dacă nu de-a dreptul ostile – valorilor „naţionale”. Pe de altă parte, majoritatea rămasă tăcută în anii „revoluţiei cu cîntece” s-a trezit la un moment dat – după 1991 – lipsită irevocabil de pămîntul sovietic în care îşi simţea pînă atunci picioarele bine sprijinite. Societatea moldoveană apare în anii 1990 profund scindată între cei care s-au aflat „pe baricade” la sfîrşitul anilor 1980 şi cei care au stat de o parte. Şi unii şi alţii se întîlnesc în schimb şi fac corp pînă la urmă sub flamura idealurilor înşelate, confruntaţi deopotrivă cu mizeriile şi incertitudinile unei „tranziţii” fără destinaţie precisă.

Trilogia scurt-metrajelor lui Igor Cobileanski – „Cînd se stinge lumina”, „Saşa, Grişa şi Ion” şi „(Plictis şi) inspiraţie” – vorbesc despre sentimentul de pierdere trăit de moldoveni de-a lungul 1990 şi după, într-un ton comic, burlesc, care aminteşte de anecdotele povestite de oamenii sovietici (în rîndurile interminabile, la lucru sau la un „pahar de vorbă”) pentru a-şi face suportabile lipsurile (materiale şi „sufleteşti”) şi repovestite de aceeaşi oameni în contextul – şi el nu mai puţin privativ – al tranziţiei. Gagurile şi poantele acestor scurtmetraje ne fac să rîdem cu atît mai sincer cu cît îşi trag seva – în spiritul tradiţionalului „haz de necaz” – din chiar motivul lipsurilor şi suferinţelor cotidiene ale moldovenilor (la fel şi al ucrainenilor, ruşilor, georgienilor...) medii.

Filmele lui Igor C. au însă şi o latură metaforică şi chiar simbolică, crescută şi ea în solul fertil al bunului simţ şi al imaginarului popular, deşi ar putea prilejui şi anumite asociaţii livreşti unui spectator mai exigent, printr-o lectură „cu sertare”. Astfel, citim în imaginea becului băgat în gură din „Cînd se stinge lumina” o metaforă cu înţelesuri multiple, în funcţie de „grila de lectură” aplicată de către diferite categorii de privitori. Într-un film (mulat pe o anume realitate) a cărui intrigă se petrece exclusiv noaptea sau în spaţii închise, personajele se întreabă ce poţi face cu un bec după ce „se stinge lumina”. Acestea nu găsesc nimic mai bun de făcut decît să parieze „pe credit” cine va reuşi să bage becul în gură şi apoi să-l scoată nespart. Personajele scurtmetrajelor lui Cobileanski se dedau unor acţiuni care unor oameni raţionali (sau cel puţin de o raţionalitate diferită de cea a protagoniştilor) ar putea să li se pară prosteşti, dacă nu cu totul absurde. Aflăm dintr-un interviu cu autorul filmelor că nişte spectatori germani se întrebau nedumeriţi, în legătură cu filmul „Cînd se stinge lumina”, de ce să joci un pariu, mai ales cînd nici un jucător nu pare să aibă miza suficientă? Unii oameni nu înţeleg că anumite lucruri le poţi face doar din plictis, le răspunde, în acelaşi interviu, regizorul. Idee sugerată şi de titlul unuia din cele trei scurtmetraje. Totuşi, întrevedem şi alte raţiuni pentru comportamentul altminteri absurd al personajelor din filmele lui Cobileanski. Metafora becului ars aruncă lumină asupra sensului întregii trilogii. Atunci „cînd se stinge lumina” – lumina care face lucrurile vizibile şi le dă un contur, un sens - , altfel zis atunci cînd nişte principii de viaţă, de bine şi rău, nişte adevăruri sau idealuri în care credeai cu tărie îşi pierd valabilitatea, nimic nu mai are rost sau, ceea ce e acelaşi lucru, orice ai face e bine. S-a remarcat că filmele lui Igor sînt tragicomice. Cobileanski face o lectură burlescă a ideii profund tragice care îl frămînta pe personajul dostoievskian Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.

Spaţiile încăperilor din cele trei filme induc un sentiment de închidere, de îngustime, de fatalitate, pe care întunericul nopţii (din „Cînd se stinge lumina”), întinsul înzăpezit („Saşa, Grişa şi Ion”), „peisajele” monotone şi monocrome (din „(Plictis şi) Inspiraţie”) nu fac decît să-l accentueze. Personajele lui Igor Cobileanski par să se afle în aşteptarea unui eveniment extraordinar, oarecum salvator, care să le scoată din toropeala cotidiană. În acelaşi timp, lucrurile care totuşi se întîmplă sînt percepute de acestea ca fiind fatidice, implacabile: evoluţia ratei dolarului, o nouă sarcină de depanare într-o zi geroasă, şocul electric. În sfîrşit, o „raţiune supremă” dă sens comportamentelor nesăbuite ale personajelor din cele trei scurtmetraje: sărăcia generalizată. Într-o lume în care „scumpirea dolarului” devine o obsesie colectivă, unde căldura din calorifere întîrzie să apară chiar şi în ajun de revelion, iar „lumea n-are ce mînca”, orice soluţie de supravieţuire pare acceptabilă. Inventivitatea oamenilor confruntaţi cu lipse şi lipsuri vitale frizează fantasticul.

Coloana sonoră din „Cînd se stinge lumina” ne oferă un comentariu preţios pentru înţelegerea filmului. Contradicţiile interne din versurile acestui cîntec rezumă şi clarifică totodată sensul general al scurtmetrajelor. Observăm aici două ipostaze ale simbolului luminii (dătătoare de sens): dumnezeu şi ţara. Ca şi în piesele lui S. Beckett, acest D-zeu este unul neputincios dacă nu total inexistent, iar ţara (în contradicţie cu lirica patriotică de orice gen şi culoare) este una de mîna a doua. „Personajul liric” continuă totuşi să I se roage şi nu încetează să-şi iubească Ţara, chiar şi cu lumina stinsă, şi de asta, cel puţin, e bucuros.

Comicul lui Cobileanski, profund inspirat din umorul popular, dezumflă tragismul situaţiei la care se referă şi astfel o face mai uşor de înghiţit, dîndu-ne un prilej în plus de a dibui, prin întuneric, rostul lucrurilor.

(In curs de publicare in Stare de urgenta, nr. 14)

Blog berlinez (2)

Pe bulevard, înapoi în timp

Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.

Muzeul voyeurilor ostalgici

Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.

Zidul fantomă

Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.

Blog berlinez (Jurnal electronic de călătorie)

Intro

De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an - doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.

Mirosurile Berlinului

Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.


Etica odihnei la berlinezi

Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

Singurul oraş german în care se poate trăi

Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.

Zidurile din sticlă şi metal

Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier...

„Politicul a marcat literatura din Basarabia şi Transnistria încă din faşă, chiar a botezat-o”

(publicat în Jurnal de Chişinău, 10 iunie)

autor: Irina Nechit

Interviu cu Petru Negură, Lector USM (Chişinău), doctor în sociologie, EHESS (Paris)

- Stimate Petru Negură, cum aţi ajuns să faceţi studii la Paris, la prestigioasa Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales?

Eu am un parcurs universitar cu multe cumpene şi răscruci, dar care urmează totuşi o anume coerenţă. Pînă a ajunge la Paris, la EHESS, în 2000, unde am făcut un masterat şi apoi un doctorat în sociologie, făcusem o facultate de litere – franceză / italiană – la Iaşi. Îi citeam şi îi învăţam pe Rimbaud, Proust sau Camus, iar în timp ce făceam drumul de toate zilele de la universitate spre casă şi invers, pe malul Bahluiului, bovarizam în singurătate – sau împreună cu prietenii mei intimi – că mă aflu undeva pe cheiurile Senei, că traversez cartierul latin. Din fericire visele au uneori un dar profetic. Astfel încît, în cîţiva ani, am cîştigat o bursă la Agenţia universitară de francofonie, cu care am mers la început la Bucureşti, iar apoi la Paris, la sus-pomenita Şcoală. Vă puteţi imagina: era ca şi cum nu m-aş mai fi trezit din vis. Şi acum Parisul a rămas oraşul viselor mele, deşi am stat în el mai bine de trei ani.

- Proiectul „Ni héros, ni traîtres” a avut un început? Vă rog să-l descrieţi. Aţi avut momente de ezitare înainte de a începe să scrieţi cartea cu acest titlu?

Cartea care a apărut în acest an la editura L’Harmattan este rezultatul unei cercetări pe care am făcut-o în cadrul tezei mele de doctorat. Poate părea curios de ce am ales să cercetez acest subiect – literatura moldovenească în anii regimului stalinist –, tocmai eu, cel pasionat încă recent de avangarda literaturii franceze şi europene. De fapt, pentru mine această lucrare – şi apoi carte – a însemnat un mijloc de a reveni la origini, un mod de a-mi regla socotelile cu propria-mi criză identitară, cu trecutul sovietic, pe care îl duceam după mine ca pe o povară. Pînă la urmă am descoperit o lume fascinantă, cu oameni în carne şi oase, cu năzuinţe şi temeri atît de umane, unii din ei cu ridicări fulminate, alţii cu destine sfărîmate... La un moment dat am făcut această „ruptură epistemologică” în urma căreia am depăşit logica internă a acestei lumi literare, care, atunci ca şi acum, îi califica pe unii drept eroi, iar pe alţii – trădători. În ochii mei, aceşti oameni au cîştigat şi pierdut, au colaborat şi rezistat, rînd pe rînd şi deopotrivă.

- Când şi cum v-a parvenit de la prestigioasa Editură L’Harmattan oferta de a publica volumul „Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)” („Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)”)?

Am avut parte de nişte profesori la EHESS care m-au îndrumat cu grijă şi respect de-a lungul tuturor acestor ani. Mai ales le port o mare recunoştinţă profesoarelor Anne-Marie Thiesse şi Rose-Marie Lagrave, şi ele cercetătoare şi autoare de cărţi citite şi citate. În momentul cînd am început redactarea tezei, doamna Thiesse mă sfătuia să scriu cartea pe care mi-aş dori s-o citesc. E un sfat pe care îl preţuiesc enorm şi pe care îl retransmit celor care se află la începutul (atît de chinuitor – fireşte – al) unui proiect de teză. La susţinere, printre alţi profesori din juriu am avut-o pe doamna Catherine Durandin, care a apreciat cu multă căldură şi generozitate teza mea şi care, ulterior, mi-a susţinut publicarea cărţii la colecţia „Aujourd’hui l’Europe” pe care o coordona la Ed. L’Harmattan.

- Numele căror scriitori moldoveni din perioada respectivă figurează în cartea dvs.?

În cercetarea mea am întîlnit nume de scriitori moldoveni care, pe atunci, erau consideraţi adevărate somităţi, dar care acum au dispărut cu desăvîrşire de pe rafturile librăriilor şi din istoriile literare. Mozes Kahana sau Vasile Galiţ vă spune ceva? Primul a fost în 1936 preşedinte al Uniunii scriitorilor din Transnistria sovietică, iar în urma unei campanii de denigrare lansate în forţă pe la sfîrşitul anilor 1940 împotriva scriitorilor „suspecţi”, se retrage tot mai mult din viaţa literară, iar mai tîrziu imigrează în Ungaria (el fiind maghiarofon de origine), pentru ca să-şi pună capăt zilelor într-un spital din Budapesta, abandonat şi uitat de toată lumea. Al doilea este un scriitor care a făcut carieră literară pe ruinele Uniunii scriitorilor din Transnistria, membrii căreia (aproape cu toţii basarabeni de origine) au dispărut sub tăvălugul „marilor epurări” din 1937-38. Acest Galiţ dispare şi el din lumea literară în urma unui plagiat, de care se face acuzat la începutul anilor ’50.

- Vorbiţi-mi vă rog despre unele dintre cele mai importante documente la care vă referiţi în carte.

Cred că cele mai interesante documente pe care le-am folosit în cercetarea mea se referă la latura personală, „umană” a vieţii diferitor scriitori. Astfel, în arhivele de la Moscova am descoperit un dosar de scrisori pe care Ion Canna le-a adresat în prima jumătate a anilor 1950 unuia din puţinii săi tovarăşi moscoviţi. În aceste scrisori îl vedem pe Canna, considerat pînă atunci fondatorul literaturii sovietice moldoveneşti, coborînd de pe soclu, ruşinat, umilit, deznădăjduit de scandalul de plagiat de care s-a făcut vinovat aproape fără voie în romanul său tradus în rusă şi care a făcut un răsunet teribil pînă şi în presa centrală de la Moscova. Alte documente extrem de preţioase pe care le-am colectat au fost chiar mărturiile scriitorilor, cu atît mai preţioase cu cît mulţi dintre ei ne-au părăsit între timp.

- Aţi avut acces liber la textele lor? Le-aţi găsit uşor sau a trebuit să le căutaţi prin arhive?

Am avut norocul să găsesc în biblioteci aproape toate numerele revistei Octombrie, din 1931 pînă în 1957, revistă care mi-a oferit o înregistrare fidelă a pulsului acestei literaturi.

- Cum au reuşit unii scriitori moldoveni să scape de proletcultism?

„Întoarcerea la unelte”, sintagmă ce aparţine lui George Meniuc şi care a fost preluată de Mihai Cimpoi în „Istoria deschisă...” s-a produs lent, în urma unei elasticizări progresive a intervenţiei statului în activitatea literară după moartea lui Stalin, dar şi drept urmare a războiului de rutină dus în anii 1940-1950 între scriitorii de origine basarabeană şi cei transnistreni şi, implicit, cu organele de control ale statului-partid. Din păcate, însă, scriitorii moldoveni nu au scăpat cu totul de supraveghere pînă la slăbirea şi prăbuşirea imperiului sovietic.

- Ce rol are trădarea în supravieţuirea unei literaturi?

Este interesant cum se schimbă definiţia „trădării” în mediul literar din epoca stalinistă din anii 1930 pînă la mijlocul anilor 1950, trecînd prin epoca postbelică. Astfel, în anii 1930 şi sub jdanovism (1946-1949)„trădarea” însemna orice abatere de la linia partidului, în timp ce în prima jumătate a anilor 1950 o altă „trădare” devenea mult mai gravă şi aproape ireversibilă în lumea literelor din Moldova sovietică – plagiatul. Această deplasare de sens ne indică asupra unui proces – niciodată încheiat – de autonomizare (altfel zis, de „întoarcere la unelte”) a literaturii moldoveneşti către anii 1950.

- Cum îşi protejau legătura cu literatura română scriitorii moldoveni din epoca stalinistă?

Scriitorii moldoveni au păstrat mereu, în privat, contactul cu literatura română. Scriitorii veniţi în Moldova după 1945 şi care şi-au făcut studiile în România, cum erau A. Busuioc, I. Creţu sau A. Cosmescu, erau nişte adevărate „biblioteci ambulante” de poezie românească pentru scriitorii mai tineri, formaţi în şcoli sovietice. Spre sfîrşitul anilor 1950, scriitorii moldoveni au avut acces la cărţi publicate în România la librăriile „Drujba” din Chişinău sau, mai tîrziu, la Odesa, Cernăuţi sau Moscova. De-a lungul anilor 1950 observăm un proces continuu de „românizare” (după cum s-a exprimat într-un mod uşor provocator Ch. King) a limbii şi literaturii clasice „moldoveneşti”.

- Ce-a rămas din literatura autohtonă a anilor 1924-1956?

De fapt, noutatea studiului meu constă tocmai în faptul că nu m-am ocupat exclusiv de operele şi autorii care „merită”, aşa cum ar face-o un critic sau un istoric literar. M-a interesat mai ales cum această valoare literară se defineşte de la o epocă la alta ca „monedă de schimb” şi „capital simbolic”. Altminteri, puţine opere din acea vreme şi-au mai păstrat valoarea estetică peste ani, pînă în zilele noastre; poate doar unele bucăţi din Deleanu, Mihnea, Meniuc sau Druţă ar mai fi recuperabile în această privinţă.

- A fost cea mai grea perioadă din istoria literaturii noastre?

De fapt, literatura moldovenească nici nu a avut o istorie lungă – şi cu atît mai puţin glorioasă -, nici înainte de „experienţa sovietică”, nici după ea. Poate părea provocator ce spun, dar cred că scriitorii moldoveni îi datorează multe regimului sovietic. După 1990 literatura a fost foarte slab susţinută în Moldova, de unde i se trage şi criza „de creaţie” din care se zbate să iasă.

- Politicul a mutilat literatura autohtonă sau a pus-o cumva la încercare?

Politicul a marcat literatura din Basarabia şi Transnistria încă din faşă, putem spune chiar că a botezat-o. Nu e de mirare deci că mulţi dintre scriitorii moldoveni, mai ales cei din generaţiile mai vechi, n-au mai putut scrie neangajat după 1990.

- Astăzi observaţi manifestări de servitute a scriitorilor în faţa puterii?

Aici voi enunţa un alt paradox cu care risc să provoc: din motivul slăbirii şi apoi dispariţiei presiunii organelor de control, mai mulţi scriitori moldoveni care scriau destul de apolitic în anii 1960-70, au început după 1990 să se înregimenteze, de astă dată de bună voie, unui discurs naţionalist. Un fel de „servitute voluntară” care arată nivelul impactului politicului asupra practicii lor literare. Am putea crede chiar că anume datorită acestei presiuni din partea puterii în anii 1960-70, unii scriitori moldoveni s-au refugiat într-un gen de literatură apolitică (scriind despre mamă, iubită, glie etc.), atunci cînd această literatură nu era cu totul proscrisă.

- Publicarea în 2009 a cărţii „Ni héros, ni traîtres” a trezit interesul cercetătorilor şi al scriitorilor francezi?

Mi-au parvenit deja unele reacţii, dar abia aştept să urmeze altele, pe măsură ce voi face cunoscută această carte în mediile intelectuale francofone. În orice caz, cartea mea se înscrie într-un orizont de aşteptare propriu publicului francez şi francofon, setos să cunoască mai multe despre ţările din Europa de Est şi din fosta URSS.

- Cum au reacţionat la apariţia cărţii scriitorii din R. Moldova?

Se pare că am reuşit să stîrnesc curiozitatea şi contrarierea unora dintre ei, începînd cu titlul cărţii. Versiunea românească a cărţii va aduce probabil şi păreri favorabile, dar şi multe nedumeriri, cu bună seamă.

- Cum se poate ieşi din criza literaturii?

Cred că literatura a şi început să iasă din criză, din moment ce recunoaşte, cu seninătate şi ironie, influenţa politicului asupra sa şi, pe de altă parte, venind în întîmpinarea aşteptărilor publicului căruia se adresează.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa

După lansarea cărţii sale la Chişinău (16 martie, la Librăria 9), Petru Negură îşi prezintă pentru prima dată cartea sa „Ni héros, ni traîtres. Mes écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline” în străinătate.

La 11 mai 2009, a avut loc lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa, în cadrul congresului ştiinţific al Asociaţiei francofone pentru cunoaştere (Acfas). La eveniment au fost prezenţi mai mulţi profesori şi doctoranzi canadieni, interesaţi de tematica lucrării.

Domnul Mircea Vultur, cercetător la Institutul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, a pus în valoare la începutul reuniunii parcursul academic al lui Petru Negură. El a menţionat, printre altele, că P. Negură aparţine unei noi generaţii de tineri cercetători în ştiinţe sociale din Europa de Est.

În prezentarea sa, Petru Negură a scos în evidenţă dimensiunile „universale” ale cercetării sale, legate de modernizarea culturală, de relaţia dintre intelectuali şi putere într-un regim totalitar, de procesul de construcţie naţională într-un context imperial (colonial), valabile pentru cazul Moldovei (Basarabiei şi Transnistriei în sec. al XX-lea), dar şi al altor ţări şi regiuni din lume, în diferite contexte sociale şi istorice. Unele dintre aceste procese se regăsesc, de exemplu, în istoria Canadei francofone din secolele XIX şi XX, al cărui mediu intelectual a fost dominat politic de imperiul britanic şi, ideologic, de biserica catolică.

Walter Moser, directorul centrului de cercetare „Transferuri culturale” de la Universitatea din Ottawa, a fost interesat să afle semnificaţia titlului lucrării lui P. Negură. „ Mulţi consideră - a răspuns P. Negură, - că în timpul regimului comunist au existat atît eroi (intelectuali disidenţi, rezistenţi) cît şi trădători (colaboratori zeloşi). Or, pe mine m-a interesat care au fost criteriile etico-ideologice în funcţie de care un anumit grup îi califica pe unii drept „eroi” iar pe alţii „trădători”.

Nérée Saint-Amand, profesor la Universitatea din Ottawa, s-a arătat interesat de genurile literare practicate de scriitorii moldoveni din perioada stalinistă. Potrivit lui P. Negură, apariţia la mijlocul anilor 1950 în Moldova sovietică a primelor romane marchează un prim pas spre profesionalizarea şi depolitizarea literaturii moldoveneşti din acea epocă.

Spre finalul evenimentului, Lilian Negură, profesor la Universitatea din Ottawa, i-a sugerat autorului să-şi continue cercetarea pentru a înţelege efectele experienţei totalitare a scriitorilor asupra activităţii lor în perioada post-comunistă.

Autorul a anunţat, cu această ocazie, noul său proiect de cercetare asupra alfabetizării şi şcolarizării primare în Basarabia şi Transnistria în prima jumătatea a secolului al XX-lea.

Lansarea cărţii lui Petru Negură la Universitatea din Ottawa a fost cu siguranţă un succes şi o contribuţie în plus la difuzarea cercetărilor despre Republica Moldova (Basarabia mi Transnistria) în mediile academice occidentale.

 

Comentarii la cartea lui Petru Negură: Catherine Durandin şi Emilian Galaicu-Păun

Catherine Durandin:

Tînărul istoric moldovean, Petru Negură, şi-a propus să răspundă în acest studiu unei provocări ambiţioase. Conform propriei sale explicaţii, el studiază şi încearcă să înţeleagă relaţia dintre intelectuali şi o putere totalitară, anume cea stalinistă, între 1924 şi 1956. El îşi propune să discearnă procesul de construcţie naţională, anume a „naţiunii moldoveneşti”, sub o dominaţie străină, cea ruso-sovietică. Îndreptîndu-se în sfîrşit spre centru, Moscova, el se interoghează asupra felului în care s-a proiectat un model cultural – realismul socialist – spre o periferie... Republica moldovenească. 

Această provocare este înfruntată cu inteligenţă. Cartea este importantă prin calitatea sa intrinsecă, prin densitate şi erudiţie, dar nu numai. Acest text aduce o decriptare deopotrivă politică, socială şi culturală – sovietizarea unui spaţiu intrat în cadrul Uniunii Sovietice, ruptura (pînă unde?) cu trecutul – de care avem astăzi nevoie pentru a descîlci firele complexităţii prezente. Ce fel de identitate, ce fel de modernitate astăzi pentru Republica Moldova? Ce fel de legături cu Moscova şi Bucureşti? Ce fel de privire dinspre sine spre sine însuşi? (citat din Prefaţă) 

Emilian Galaicu-Păun:

Ai noştri tineri la Paris învaţă, îşi dau doctoratul, iar mai încoace şi debutează în volum pre limba lui Voltaire, şi nu la edituri obscure, ci la case cu adevărat mari, de-ar fi să citez studiul lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009. Însăşi Catherine Durandin, reputat istoric şi totodată coordonatoarea colecţiei „Aujourd’hui l’Europe”, semnează prefaţa, din care reţin: „cartea sa degajă un soi de certitudine absolută ce constă în a nu tranşa, a nu clasa, a nu-i califica drept eroi pe unii şi trădători pe alţii pe aceşti actori ai unei culturi cu vocaţie pedagogică şi identitară.” (traducerea mea)

Cum este, aşadar, să faci parte dreaptă unor oameni de „sub vremi”, într-o perioadă a tuturor polarizărilor?! Luînd-o, apostoliceşte, de la origini: „La longue histoire d’une crise identitaire” este chiar primul capitol al studiului, căruia îi succed, urmînd logica evenimentelor, „La Bessarabie roumaine (1918-1940)” şi „Révolution culturelle” et „ingénierie sociale” en RASSM (1924-1940). Odată regăsindu-se, după război, într-o aceeaşi Uniune a Scriitorilor, transnistrenii („les nouveaux maîtres”, cum îi numeşte autorul) şi basarabenii, care au îmbrăţişat noua metodă de creaţie – realismul socialist –, îşi dispută aprig puterea, partida transnistreană pierzîndu-şi treptat poziţiile dominante pe măsură ce jdanovismul bate şi el în retragere. Se fac tot mai auzite vocile autohtone, nu neapărat înfeudate trup şi suflet partidului: „dacă n-au existat disidenţi propriu-zişi, descoperim totuşi, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai loiali îşi permiteau luxul anumitor libertăţi faţă de regim. Timp de mai mulţi ani (...), Emilian Bucov şi Andrei Lupan se opun concepţiei sovietice referitoare la limba literară şi la patrimoniul cultural”. Doar că, vai! „nici eroi (disidenţi), nici trădători (colaboratori zeloşi), în foarte multe cazuri, sunt unii şi aceiaşi indivizi care colaborează şi care rezistă”.

Ditamai cărămidă, volumul lui Petru Negură constituie o piatră de temelie pentru oricine vizitează Kremlinul (ca să nu zic Panteonul) clasicilor realismului socialist. 

Interviu în Stare de urgenţă despre cartea “Nici eroi, nici trădători…”

Acum cîteva săptămîni am asistat la un eveniment important, după părerea mea, pentru noi toţi: lansarea unei cărţi editate în Franţa care se doreşte a fi un ghid în ceea ce priveşte evoluţia literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Autorul, Petru Negură, doctor în sociologie, descrie în cartea sa Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)) viaţa scriitorilor din acea perioadă, confruntările şi negocierile care au avut loc între aceştia şi stat, felul cum au reuşit sau nu să facă literatură. L-am rugat pe Petru Negură să ne împărtăşească motivele care stau la baza scrierii acestei lucrări.    

Petru Negură, de unde ideea de a edita această carte?

Cartea care a fost lansată acum cîteva săptămîni la Librăria 9 este o versiune adaptată a tezei mele de doctorat la care am lucrat din 2001 pînă în septembrie 2007 (cînd am susţinut-o) la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) de la Paris.

Cu cine aţi colaborat la realizarea acestei cărţi?

În primul rînd am fost ajutat de Anne-Marie Thiesse, profesoară la EHESS, care a fost coordonatoarea tezei mele şi care, de altfel, a publicat în traducere românească la Polirom un studiu despre crearea identităţilor naţionale în Europa. Tot ea a făcut o amplă cercetare despre scriitorii francezi regionalişti din  prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost deci firesc să ne întîlnim. În lucrarea mea, am intersectat cele două preocupări ale doamnei Anne-Marie Thiesse: identitatea naţională şi scriitorii, adaptîndu-le la un sol „moldovenesc”, pe un teren îndepărtat de viaţa literară franceză. La fel, îi sînt recunoscător doamnei Catherine Durandin, istorică reputată şi coordonatoare a colecţiei „Aujourd’hui  l’Europe” la editura l’Harmattan, care a susţinut cu multă căldură editarea manuscrisului meu.

De ce anume în Franţa aţi editat această carte?

 Am editat-o în Franţa în primul rînd pentru că acolo am lucrat la teza mea de doctorat. Apoi, pentru a-i conferi o audienţă internaţională. Pentru mine este foarte important ca cercetătorii moldoveni să-şi facă cunoscute lucrările în afară, nu doar de către un public local. În ciuda unor percepţii comune, asemenea cercetări vin în întîmpinarea unui cert interes din partea publicului francofon, care este unul foarte deschis faţă de ceea ce se petrece în afara Franţei şi mai ales în această parte a Europei, uitată şi recent „descoperită”.

Care este publicul ţintă al acestei lucrări?

Este un public intelectual destul de larg, interesat de istoria socială, culturală şi politică recentă a acestei regiuni, în speţă de situaţia scriitorilor în epoca sovietică, de felul în care a fost constituită şi instrumentalizată identitatea moldovenească.

Care este scopul ce vi l-aţi propus publicînd acest volum?

Prin această lucrare am vrut înainte de toate să cunosc mai bine ce s-a întîmplat, cum s-au petrecut de fapt lucrurile în mediul literar din Moldova sovietică şi în Basarabia românească, din 1918 pînă la sfîrşitul anilor 1950. Pentru aceasta am cercetat vrafuri de arhive, am realizat interviuri cu unii scriitori care îşi mai amintesc de acea vreme, am citit şi recitit o sumedenie de file îngălbenite ale revistelor literare din epocă. Totodată, am vrut să fac cunoscute rezultatele acestei cercetări unui public interesat. Ar mai exista un motiv, secundar, al acestei cărţi, cel de a încerca să conving subtil că pînă şi experienţele istorice grele prin care am trecut se pot vedea şi cu alţi ochi decît cu ură şi victimizare. Aşa cum o indică titlul, n-am încercat să caut eroi sau trădători în acea epocă (deşi poate au existat cîţiva). Pentru mine a fost fascinant felul în care aceşti scriitori au interacţionat cu un stat opresiv, modul în care au rivalizat sau s-au solidarizat între ei şi, în general, cum au reuşit să supravieţuiască cît de cît onorabil, din punct de vedere moral, dar şi fizic, într-o instituţie şi un stat care pretindea să le controleze aproape în întregime activitatea profesională şi chiar viaţa privată. Aplecîndu-mă asupra urmelor lăsate de scriitorii moldoveni de-a lungul unei perioade pînă la urmă nu foarte îndepărtate, am descoperit un teren şi un univers fascinant, o lume copleşită de greutăţi, pe care azi abia de ni le putem închipui, dar şi o lume adesea extrem de emoţionantă prin strategiile de supravieţuire morală, dar şi prin legăturile afective pe care aceşti oameni le cultivau între ei şi prin operele pe care le scriau, pentru public sau pentru „sertar”.

Doriţi să editaţi cartea şi în limba română, pe cînd anume?

 Da, îmi doresc acest lucru foarte mult. Încă nu am primit o decizie finală în acest sens, dar presupun că ar putea să apară la o editură românească în aproximativ un an. 

Moldovencele: „nici supuse, nici curve”?

Masă rotundă cu: Vadim Pistrinciuc, lector USM, Alina Budeci, psiholog, ONG “La Strada”, Svetlana Chintea, psihopedagog, ONG „La Strada”, Leontina Vatamanu, regizor, OWH Studio, Dumitru Crudu, scriitor, jurnalist la Radio Europa Libera, Petru Negură (sociolog, moderator), Nătăliţa Efros (jurnalist, moderator).

Autori: Petru Negură şi Nătăliţa Efros

Publicat în Stare de urgenţă, nr. 12. 

„Ni putes ni soumises” – „Nici curve, nici supuse” – aşa sună denumirea şi totodată sloganul unei mişcări feministe care s-a lansat recent şi cu răsunet pe piaţa societăţii civile din Franţa. După cîteva decenii de activism feminist în occident, franţuzoaicele se vor, astăzi mai mult decît ieri, eliberate şi totodată morale.

Dar cum stau femeile moldovence la aceşti doi parametri? Acum un an, cu ocazia unei serbări de 8 martie, aflîndu-mă într-o societate veselă a unor colegi de lucru, lansasem, mai mult în glumă decît pe bune, că a venit timpul pentru femeile moldovence să se elibereze o dată şi odată de sub povara opresiunii masculine. Urarea mea a stîrnit un soi de jenă şi chiar suspiciune printre bărbaţii de faţă, dar şi în rîndul reprezentantelor feminine, majoritare la această reuniune (şi în instituţie, în general). Mesajele feministe, atunci cînd acestea străbat pe filiera ONG-urilor şi organizaţiilor internaţionale, sînt privite în Moldova ca o ciudăţenie, dacă nu ca un soi de perversiune. Şi asta nu pentru că femeile nu ar avea ce revendica în Moldova. Departe de mine gîndul! Femeilor li se rezervă, şi acum ca odinioară, muncile cele mai prost plătite şi mai slab calificate (şi asta în ciuda nivelului lor de şcolaritate în medie superior bărbaţilor). Femeile sînt în continuare angajate pe post de slujnice la propriul domiciliu, full-time dar fără contract şi salariu. În sfîrşit, femeile sînt supuse constant şi pretutindeni unor violenţe domestice de tot felul. Fiind acceptate ca naturale, normale, legitime, de femei şi de bărbaţi laolaltă, inechitatea şi violenţa care stă la baza raporturilor dintre genuri trec neobservate pur şi simplu, cu excepţia celor care depăşesc o anumită limită de „bun simţ” (adică atunci cînd se lasă cu sînge). Nu am de gînd să victimizez prea mult femeile, doar că nu pot să-mi ascund mirarea în faţa supuşeniei exemplare a femeii moldovence, docilitate care pe semne că a ajutat-o foarte mult să reziste onorabil „dominaţiei masculine”. Sînt aşadar supuse moldovencele? Vă las să judecaţi dvs.

Cel puţin nu sînt „curve”, îmi veţi replica neîntîrziat şi cu bună dreptate. Îmi veţi vorbi de cumsecădenia tradiţională, de curăţenia sufletească şi trupească proverbială a femeilor de la noi. Bine, şi atunci de ce oare sîntem primii în top la capitolul export de carne vie?

Pentru această masă rotundă am luat un subiect care stă mereu deschis pe biroul diverselor organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, pentru că mi se pare revelator în privinţa situaţiei femeilor din Moldova (şi din alte ţări din „sud”). Dincolo de sărăcia endemică şi de alţi factori obiectivi care stau la originea traficului masiv de femei care îşi ia avînt din ţara noastră cu destinaţii finale diverse, mi se pare că acest fenomen nu va lua capăt decît după o răsturnare crucială în vieţile şi minţile noastre în privinţa condiţiei femeii, cu preţul unei „revoluţii feminine”, dacă doriţi. Altminteri, moldovencele noastre riscă să rămînă ŞI curve, ŞI supuse...

Vă las să urmăriţi discuţia de mai jos şi să mă contraziceţi, dacă puteţi... Plecăciune.

Petru Negură: În unele ţări, destul de civilizate, prostituţia este legalizată. N-ar fi asta o soluţie pentru rezolvarea unui şir de probleme legate de acest fenomen şi care decurg tocmai din ilegalitatea lui? S-o spunem pe şleau: atîta timp cît există bărbaţi înzestraţi cu testosteron, această străveche meserie nu va dispărea. Iar prostituţia fiind strict legată de traficul de fiinţe umane, îmi permit să cred că rezolvarea primei probleme ar duce la soluţionarea celei de a doua. Ce ziceţi?

 Alina Budeci: Prostituţia este o meserie care, deşi nu foarte onorabilă, este practicată fără constrîngere directă, e o prestare a unor servicii în schimbul unei anumite plăţi. În cazul prostituţiei ordinare, femeia îşi poate alege clienţii, orele de lucru, modul în care îi deserveşte. În cazul traficului cu fiinţe umane este vorba de o formă de sclavagism; unele femei bănuiesc ceea ce li s-ar putea întîmpla, lucrurile iau însă întorsături mult mai grave pentru ele: sînt bătute, maltratate, umilite şi deposedate de actele de identitate. În ţările în care prostituţia este legalizată există riscul ca acest fel de sclavagism sexual să fie tolerat, fiind calificat drept prostituţie.

Vadim Pistrinciuc: Există totuşi o relaţie între prostituţie şi trafic. Pentru că deseori prestarea serviciilor sexuale nu este o opţiune liber consimţită, ci mai degrabă este forţată de anumite probleme materiale.

P.N.: În cazul în care prostituţia ar fi legalizată, ca în cazul Olandei, iar prin legalizare înţeleg un control riguros exercitat de către stat în această sferă, nu credeţi că fenomenul traficului de femei şi-ar reduce din amploare ?

A.B.: Traficul apare şi se dezvoltă atunci cînd se întîlnesc cererea şi oferta. Întotdeauna a existat o cerere pentru serviciile sexuale, pentru munca prost plătită etc. În cazul traficului sexual, fetele-victime mărturisesc că au fost supuse unor perversiuni greu de imaginat. Cîtă vreme va exista cererea unor servicii sexuale perverse, va continua să existe şi traficul de femei.

V.P.: Adică legalizarea prostituţiei nu exclude neapărat traficul de femei şi cu atît mai puţin violenţa asupra lor.

A.B.: În plus, legalizarea prostituţiei va atrage după sine imediat şi nişte taxe fabuloase pentru respectivele servicii.

Natalita Efros: Dar poate că impozitarea acestui serviciu le va permite automat celor care îl prestează să facă o selecţie mai exigentă a clienţilor şi să impună un mai mare respect pentru ceea ce fac?

Dumitru Crudu: Traficul ar putea să dispară dacă femeilor li s-ar oferi locuri de muncă cu salarii onorabile. Iar astfel ele nu vor mai fi nevoite să plece peste hotare, căzînd în plasa traficanţilor.

N.E.: Cine de fapt sînt victimele traficului în scopuri de prostituţie, doar fetele tinere?

Svetlana Chintea: Nu, există multe victime printre femei mature, care au acasă familie şi copii.

Leontina Vatamanu: Am cunoscut situaţii în care au fost traficate şi maltratate femei care nu corespund tipajelor cu care sîntem obişnuiţi; nu femei tinere şi „sexy”, ci simple ţărance, sărmane, care nu înţeleg în ce joc de noroc au nimerit.

P.N.: Probabil cea mai expusă categorie sînt totuşi fetele de pînă la 25 ani, nu?

A.B.: De fapt, acest grup de femei este cel mai vulnerabil, cel mai uşor de manipulat.

S.C.: Asta pentru că ele nu au un serviciu, de cele mai dese ori nu au decît studii gimnaziale, în scurt timp apare şi oferta – tentantă –, pe care nu o pot refuza din motivul că nu sînt satisfăcute de condiţiile materiale în care trăiesc. Se trezesc într-o ţară străină, sechestrate şi impuse să se vîndă.

N.E.: Dar putem oare admite şi faptul că ele sînt conştiente de ceea ce fac, optînd pentru soluţia care le stă la îndemînă – plecarea –, fără să facă eforturi de supravieţuire în ţară.

V.P.: Trebuie să le vedem ca pe nişte victime ce nimeresc în mreaja unor escroci care speculează vulnerabilitatea lor. Traficul de femei în Moldova este un fenomen provocat de alte două probleme: pe de o parte atitudinea prea tolerantă a societăţii per ansamblu faţă de acest fenomen, iar pe de altă parte sărăcia şi lipsurile economice.

P.N.: Mie mi se pare că anume sărăcia a şi provocat la rîndul ei toleranţa faţă de prostituţie şi neglijenţa faţă de pericolul traficului.

A.B: Partea proastă a lucrurilor este că odată întoarse acasă din Turcia sau Emirate, aceste femei sînt automat etichetate, stigmatizate, discriminate de compatrioţii lor.

P.N.: Adică sînt numite „curve”...

A.B.: Da, în loc să fie privite ca nişte victime.

V.P: Frustrate şi dezamăgite de această reacţie din partea societăţii şi de neglijenţa complice a funcţionarilor, angajaţi de fapt să le protejeze sau să prevină fenomenul, ele sînt aruncate, din nou şi din nou, în reţelele traficului.

N.E. Pe de altă parte, cum pot fi înţelese acele femei care au trecut prin calvarul traficului, dar care riscă şi merg a doua sau a treia oară în căutarea norocului pierdut? Am auzit că asemenea cazuri de „recidivă” nu sînt rare.

S.C. Acest lucru poate fi uşor de explicat: în aeroport femeia victimă este preluată de poliţie, este anchetată şi înjosită ore în şir. Acasă e aşteptată de un soţ gelos şi brutal, copilul îi devine străin şi indiferent. Pe moment, ea nu vede altă soluţie decît plecarea. Şi dacă nu i-a mers în Turcia va încerca în Rusia, iar acolo experienţa se repetă.

D.C.: Eu de fapt cred că multe dintre ele îşi dau bine seama ce le aşteaptă şi ce vor fi nevoite să facă.

V.P.: Mai degrabă ele aleg între două rele, or dacă aici, la ele acasă, nu sînt acceptate, ele îşi caută norocul în altă parte.

D.C.: De multe ori ele simulează şi se dau drept victime, pentru a fi compătimite. Am întîlnit astfel de persoane atunci cînd am montat spectacolul „A şaptea Cafană”.  Unele aşa zise „victime” ştiau dinainte la ce merg, după care se dădeau drept victime.

S.C.: Asta de fapt este o consecinţă a traficului: victima îşi conştientizează starea abia după ce nimereşte în această situaţie.

A.B.: Aceste femei sînt puse în situaţia de a lupta încontinuu, o luptă între viaţă şi moarte. Ele sînt nevoite mereu să aleagă: fie că prestează servicii, fie că refuză, dar în acest caz sînt bătute, torturate. Aşa îşi trăiesc viaţa cîteva luni, un an sau mai mulţi. Lecţia pe care ele o învaţă acolo este că nu te poţi încredere nimănui.

N.E.: Am cunoscut o tînără care a fost traficată de trei ori în Dubai. Deşi a suportat un şoc psihologic teribil, a fost atrasă din nou în trafic.

A.B.: Atunci cînd se lasă “prinse” pentru a doua, a treia oară, ele mizează pe reuşită. Consideră că ştiu cum să acţioneze de această dată, cum să se ferească de experienţele traumatizante prin care au trecut înainte.

V.P.: Într-o astfel de situaţie ele subestimează capacităţile de recrutare ale reţelelor de trafic care, de altfel, îşi schimbă de fiecare dată strategia. Controlul, metoda de convingere se modifică.

P.N.: Mă frămîntă bănuiala că ele totuşi sînt sclave înainte de a se pomeni traficate. Sînt oprimate, maltratate la ele acasă, de părinţi, de soţ, discalificate, discriminate de societate. În astfel de condiţii, devii o pradă uşoară în plasele traficanţilor.

S.C.: Da, acest model moştenit din familie le urmăreşte pe tot restul vieţii. Necunoscînd alt tip de relaţii în familie, sînt obişnuite cu bărbaţi brutali, opresivi.

V.P.: Există şi cazuri cînd victima vine dintr-o familie „bună” şi care se lasă „seduse” de metodele tot mai şirete de recrutare, care le subjugă. Dacă în anii 1990 traficanţii se ascundeau în spatele firmelor turistice, acum ei îşi caută complici şi colaboratori printre prietenii şi cunoştinţele potenţialelor victime.

N.E.: Din păcate mai sînt şi cazuri cînd femeile anterior traficate, colaborează cu reţelele de traficanţi şi le livrează marfa, aplicînd aceleaşi metode de recrutare în care ele au picat înainte.

A.B.: Astfel de situaţii au loc atunci cînd traficantul îşi şantajează victima, îi spune că va putea merge acasă doar dacă va aduce în locul ei alte trei persoane. Tentaţia este puternică...

D.C.: Lucrînd la spectacol, am vorbit cu cîteva femei traficate şi mi s-a creat impresia că între victime şi traficanţi există un soi de complicitate, un fel de dependenţă ca între stăpîn şi servitor. Femeia ştie dinainte la ce merge, iar traficanţilor nu le este prea greu să le recruteze.

V.P.: Mai degrabă e vorba despre un fel de naivitate, un grad redus de înţelegere a riscurilor. Aici mai intervin şi anumite probleme de personalitate şi de ordin social. În lipsa unor oportunităţi atractive, ele cad uşor în capcană.

L.V.: Toate aceste lucruri se întîmplă şi pentru faptul că nu facem destul pentru a le schimba. Nu facem ordine aici la noi şi nici nu ne revendicăm drepturile. Ne pare mai uşor să dăm patru mii de dolari, ca să ajungem undeva departe sub roţile tirurilor sau sigilaţi în vagoane. Acceptăm prea uşor un mod de viaţă care ni se impune fără să căutăm soluţii aici pe loc.

Leontina Vatamanu

Vadim Pistrinciuc

Dumitru Crudu

Alina Budeci

Svetlana Chintea

Petru Negură

Apariţia cărţii mele Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956)

Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, 2009, 420 pagini, preţ 38€ (aprox. 540 lei). Preţ promoţional la lansare: 500 lei.

 

 

Cartea lui Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline (1924-1956) (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă (1924-1956)), apărută la Ed. L’Harmattan, Paris, îşi propune să discearnă contextul social şi politic al genezei şi evoluţiei literaturii moldoveneşti sovietice de-a lungul perioadei staliniste. Ea studiază multiplele mize şi interese individuale şi de grup care s-au intersectat în procesul de creare a acestei literaturi. Scriitorilor moldoveni li s-a atribuit misiunea de a adapta un model literar străin (realismul socialist) la un context cultural local. Această încercare de adaptare s-a desfăşurat cu preţul unor anumite tensiuni şi concesii, pe de o parte şi de alta, între scriitorii înşişi (şi diferitele grupuri de scriitori care formează Uniunea scriitorilor moldoveni în diferite perioade), puterea sovietică (centrală şi republicană) şi publicul ţintă al acestei literaturi. Formarea literaturii moldoveneşti sovietice are loc într-o perioadă în care societatea sovietică - şi cea moldoveană în particular – trece printr-un proces amplu şi dificil de prefaceri, care pune amprenta pe structura şi conţinuturile acestei literaturi. Adresîndu-se unui public numeros, realismul socialist în versiune moldovenească îşi asumă un rol activ în formarea identităţii etnice şi civice a populaţiei autohtone din Moldova sovietică. A reuşit oare acest proces de construcţie identitară? – se întreabă la final autorul cărţii.