ca în fiecare zi să m-ajute
că viaţa nu miroase,
da’ tare pute,
pe jos, răpănos şi flămînd pînă la os,
ţara mea eu o iubesc şi de atîta-s bucuros,
ruşinos poate, să vorbesc, să bîrfesc
despre ţara mea iubită adevărul să grăiesc;
de atîta, doru’ de dînsa este tot ce se întîmplă,
numai numai numai, numai că fiindcă...
Avem o ţară second hand, mă tem că
şi nu mă tem de faliment fiindcă...
(„Cînd se stinge lumina”, coloana sonoră)
Igor Cobileanski face parte din generaţia celor care în a doua jumătate a anilor 1980 – anii perestroikăi, ai democratizării şi ai “renaşterii naţionale” în fostele republici sovietice – îşi trăiau farmecele şi crizele adolescenţei. La el, ca şi la alţi congeneri ai săi, transformările sociale au coincis cu cele ale propriei persoane (corp /suflet). Idealurile de libertate, fluturate energic şi tot mai imperios de mulţimile ieşite în stradă, au fost în cazul lui Igor (ca şi al tovarăşilor săi) nişte idealuri trăite pe propriu corp, profund personalizate şi interiorizate. „Revoluţia” socială o însufleţea pe cea individuală, şi invers.
Filmele lui Igor Cobileanski sînt hrănite din iluziile şi deziluziile acelei „adolescenţe de catifea” de la sfîrşitul anilor 1980, de idealurile consumate în mizeria şi rutina post-revoluţionară, într-o ţară de oameni care îşi descoperă brusc libertatea şi totodată sensul propriei lor neajutorări.
Moldovenii anilor 1990, ca şi locuitorii altor ţări recent desprinse din fosta URSS şi din lagărul socialist, trăiesc „tranziţia”, în mod colectiv şi fiecare în parte, ca pe o perioadă de decădere a propriilor lor valori şi idealuri, crescute în anii revoluţiilor lor fondatoare. Cei care se luptau pentru „limbă şi alfabet” şi-au văzut idealurile înşelate de „noile” elite politice şi economice, indiferente – dacă nu de-a dreptul ostile – valorilor „naţionale”. Pe de altă parte, majoritatea rămasă tăcută în anii „revoluţiei cu cîntece” s-a trezit la un moment dat – după 1991 – lipsită irevocabil de pămîntul sovietic în care îşi simţea pînă atunci picioarele bine sprijinite. Societatea moldoveană apare în anii 1990 profund scindată între cei care s-au aflat „pe baricade” la sfîrşitul anilor 1980 şi cei care au stat de o parte. Şi unii şi alţii se întîlnesc în schimb şi fac corp pînă la urmă sub flamura idealurilor înşelate, confruntaţi deopotrivă cu mizeriile şi incertitudinile unei „tranziţii” fără destinaţie precisă.
Trilogia scurt-metrajelor lui Igor Cobileanski – „Cînd se stinge lumina”, „Saşa, Grişa şi Ion” şi „(Plictis şi) inspiraţie” – vorbesc despre sentimentul de pierdere trăit de moldoveni de-a lungul 1990 şi după, într-un ton comic, burlesc, care aminteşte de anecdotele povestite de oamenii sovietici (în rîndurile interminabile, la lucru sau la un „pahar de vorbă”) pentru a-şi face suportabile lipsurile (materiale şi „sufleteşti”) şi repovestite de aceeaşi oameni în contextul – şi el nu mai puţin privativ – al tranziţiei. Gagurile şi poantele acestor scurtmetraje ne fac să rîdem cu atît mai sincer cu cît îşi trag seva – în spiritul tradiţionalului „haz de necaz” – din chiar motivul lipsurilor şi suferinţelor cotidiene ale moldovenilor (la fel şi al ucrainenilor, ruşilor, georgienilor...) medii.
Filmele lui Igor C. au însă şi o latură metaforică şi chiar simbolică, crescută şi ea în solul fertil al bunului simţ şi al imaginarului popular, deşi ar putea prilejui şi anumite asociaţii livreşti unui spectator mai exigent, printr-o lectură „cu sertare”. Astfel, citim în imaginea becului băgat în gură din „Cînd se stinge lumina” o metaforă cu înţelesuri multiple, în funcţie de „grila de lectură” aplicată de către diferite categorii de privitori. Într-un film (mulat pe o anume realitate) a cărui intrigă se petrece exclusiv noaptea sau în spaţii închise, personajele se întreabă ce poţi face cu un bec după ce „se stinge lumina”. Acestea nu găsesc nimic mai bun de făcut decît să parieze „pe credit” cine va reuşi să bage becul în gură şi apoi să-l scoată nespart. Personajele scurtmetrajelor lui Cobileanski se dedau unor acţiuni care unor oameni raţionali (sau cel puţin de o raţionalitate diferită de cea a protagoniştilor) ar putea să li se pară prosteşti, dacă nu cu totul absurde. Aflăm dintr-un interviu cu autorul filmelor că nişte spectatori germani se întrebau nedumeriţi, în legătură cu filmul „Cînd se stinge lumina”, de ce să joci un pariu, mai ales cînd nici un jucător nu pare să aibă miza suficientă? Unii oameni nu înţeleg că anumite lucruri le poţi face doar din plictis, le răspunde, în acelaşi interviu, regizorul. Idee sugerată şi de titlul unuia din cele trei scurtmetraje. Totuşi, întrevedem şi alte raţiuni pentru comportamentul altminteri absurd al personajelor din filmele lui Cobileanski. Metafora becului ars aruncă lumină asupra sensului întregii trilogii. Atunci „cînd se stinge lumina” – lumina care face lucrurile vizibile şi le dă un contur, un sens - , altfel zis atunci cînd nişte principii de viaţă, de bine şi rău, nişte adevăruri sau idealuri în care credeai cu tărie îşi pierd valabilitatea, nimic nu mai are rost sau, ceea ce e acelaşi lucru, orice ai face e bine. S-a remarcat că filmele lui Igor sînt tragicomice. Cobileanski face o lectură burlescă a ideii profund tragice care îl frămînta pe personajul dostoievskian Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.
Spaţiile încăperilor din cele trei filme induc un sentiment de închidere, de îngustime, de fatalitate, pe care întunericul nopţii (din „Cînd se stinge lumina”), întinsul înzăpezit („Saşa, Grişa şi Ion”), „peisajele” monotone şi monocrome (din „(Plictis şi) Inspiraţie”) nu fac decît să-l accentueze. Personajele lui Igor Cobileanski par să se afle în aşteptarea unui eveniment extraordinar, oarecum salvator, care să le scoată din toropeala cotidiană. În acelaşi timp, lucrurile care totuşi se întîmplă sînt percepute de acestea ca fiind fatidice, implacabile: evoluţia ratei dolarului, o nouă sarcină de depanare într-o zi geroasă, şocul electric. În sfîrşit, o „raţiune supremă” dă sens comportamentelor nesăbuite ale personajelor din cele trei scurtmetraje: sărăcia generalizată. Într-o lume în care „scumpirea dolarului” devine o obsesie colectivă, unde căldura din calorifere întîrzie să apară chiar şi în ajun de revelion, iar „lumea n-are ce mînca”, orice soluţie de supravieţuire pare acceptabilă. Inventivitatea oamenilor confruntaţi cu lipse şi lipsuri vitale frizează fantasticul.
Coloana sonoră din „Cînd se stinge lumina” ne oferă un comentariu preţios pentru înţelegerea filmului. Contradicţiile interne din versurile acestui cîntec rezumă şi clarifică totodată sensul general al scurtmetrajelor. Observăm aici două ipostaze ale simbolului luminii (dătătoare de sens): dumnezeu şi ţara. Ca şi în piesele lui S. Beckett, acest D-zeu este unul neputincios dacă nu total inexistent, iar ţara (în contradicţie cu lirica patriotică de orice gen şi culoare) este una de mîna a doua. „Personajul liric” continuă totuşi să I se roage şi nu încetează să-şi iubească Ţara, chiar şi cu lumina stinsă, şi de asta, cel puţin, e bucuros.
Comicul lui Cobileanski, profund inspirat din umorul popular, dezumflă tragismul situaţiei la care se referă şi astfel o face mai uşor de înghiţit, dîndu-ne un prilej în plus de a dibui, prin întuneric, rostul lucrurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu