Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb – o comedie neagră clasică de marele Stanley Kubrick, care satirizează o mare dramă, cea a fricii generalizate a americanilor (dar în acelaşi timp a sovieticilor şi a tuturor locuitorilor de pe glob) faţă de un posibil război nuclear total, care ar aneantiza întreaga omenire.
În film, un general american nebun (convins că sovieticii au pus în funcţiune un program de poluare a „preţioaselor lichide trupeşti” ale americanilor) decide să pornească un atac nuclear asupra URSS, sprijindu-se pe o clauză secretă (aşa-zisul „Plan R”), conform căreia un comitet de generali ar putea decide demararea unui atac nuclear împotriva URSS în condiţiile în care Preşedintele şi Pentagonul ar fi în incapacitate de decizie. După ce o duzină de avioane încărcate cu bombe atomice sînt trimise cu misiunea de a supune Uniunea Sovietică unui atac nuclear, preşedintele american Muffley (construit aluziv după prototipul preşedintelui Kennedy) încearcă să oprească o eventuală catastrofă nucleară, inevitabilă mai ales după ce se află că sovieticii ar avea un program secret de răspuns nuclear automat asupra SUA imediat ce o bombă atomică ar atinge solul URSS. Un astfel de răspuns ar face planeta de nelocuit vreme de 93 ani. Preşedintele şi Pentagonul reuşesc să oprească toţi piloţii de avioane, în afară de unul care, din cauza unei erori tehnice, îşi duce misiunea la îndeplinire.
Filmul exprimă printr-un limbaj comic (al unei comedii negre) absurdul unei situaţii în care un eventual holocaust nuclear ar depinde pînă la urmă de nişte oameni (generali, ingineri sau preşedinţi), iar în unele cazuri nici măcar atît, ci de logica mecanică şi imprevizibilă a unei maşini.
Ne amintim că acest film a fost turnat un an după consumarea crizei rachetelor din Cuba (cunoscută şi drept „criza din Caraibe”), atunci cînd sovieticii instalaseră în Cuba, la presupusa cerere a lui F. Castro, o serie de bombe atomice, îndreptate spre SUA, ca răspuns la amplasarea a tot mai multe rachete americane în toată Europa şi Turcia. O negociere diplomatică intensă dintre SUA şi URSS reuşeşte, pe muchie de cuţit – spun analiştii, să prevină un război nuclear de proporţii (de fapt, o hecatombă).
Îndată după proiecţia sa în premieră, filmul a fost calificat în presa americană drept „periculos (din punct de vedere ideologic)”, „imposibil (din punct de vedere factologic)” sau chiar drept „propagandă sovietică”.
Un articol recent din New Yorker de Erich Schlosser arată, însă, cu argumente şi fapte credibile, că filmul a fost mult mai realist decît discursul prezentat americanilor de către Pentagon şi Casa Albă decenii de-a rîndul. Articolul ne spune că americanii deţineau într-adevăr un control fragil asupra rachetelor atomice din Europa şi Turcia, că un comitet de generali ar fi avut într-adevăr împuternicirea de a decide un atac nuclear în cazul în care preşedintele şi pentagonul ar fi „în incapacitate” (după o decizie luată sup preşedinţia lui Eisenhower), că 10 ani după lansarea filmului, sovieticii au pregătit într-adevăr un program computerizat de răspuns automat la un eventual atac nuclear din partea SUA.
Dar, dincolo de faptele reale sau anticipate cu precizie, acest film tratează cu maximă inteligenţă şi seriozitate mecanismul pervers şi implacabil al unui război rece condus mai degrabă de un „raport al terorii”, întreţinut de propaganda de război, decît de un raport real de putere, în care distrugerea totală este asumată cu condiţia anihilării celuilalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu