Mephisto (1984), de István Szabó, cu intriga împrumutată din romanul cu acelaşi nume al lui Klaus Mann, e un film complex, despre o personalitate complexă - Hendrik Höfgen, un actor de teatru din Hamburg, măcinat de ambiţii şi propriile eşecuri, dar care visează la o carieră strălucită într-un teatru din capitală.
Se zice (vezi de ex. cronica din The Guardian) că în romanul lui K. Mann, protagonistul era mai schematic, mai caricatural (deşi inspirat de un prototip real – actorul Gustaf Gründgens, cumnatul său). Se poate că, în 1936, scriitorul încă nu reuşise să ia distanţă faţă de drama reală, cea istorică – încă în desfăşurare, de la care a decis să se sustragă, emigrînd în SUA.
Filmul lui Szabó aduce aşadar o interpretare mai complexă şi mai echidistantă a personajului, prin felul în care tratează personalitatea artistului „sub vremi”, dar şi în felul în care reprezintă o putere politică autoritară (aici: nazismul), care angajează mari talente pentru a le folosi în interese politice, dar şi – am putea specula aici – mesianice (vezi B. Groys, Stalin. Opera de artă totală despre proiectele totalitare ca forme de mesianism cvasi-artistic). Szabó îi redă astfel intrigii lui K. Mann tragismul existenţial originar al legendei germane şi al operei lui Goethe, încărcînd-o cu semnificaţii istorice şi politice. Dimensiunea simbolică a referinţei istorice din film (poate fi vorba, pînă la urmă, de orice ţară, întruchipată de un personaj la rîndul său alegoric, sub orice regim tiranic) face o referinţă voalată la Doctor Faustus de Thomas Mann (tatăl lui Klaus Mann).
Actorul Hendrik Höfgen este atras, în anii Republicii de la Weimar, de teatrul revoluţionar de avangardă (Bertold Brecht ş.a.), dar odată cu venirea naziştilor la putere, ezită să emigreze, aşa cum fac mulţi oameni de artă germani, ale căror convingeri artistice şi ideologice erau în contradicţie cu cele ale naţional-socialiştilor. Ezită, pentru că nu se simte bine în străinătate, pentru că se teme să se provincializeze în alte părţi, pentru că în Germania are un succes asigurat, pentru că o persoană suspusă de la Berlin i-ar fi promis o carieră strălucită în capitala Reich-ului, pentru că...
Rolul prin care Höfgen şi-a cucerit succesul este cel al lui Mephisto din Faust-ul lui Goethe. Ironia (istoriei şi a artei) e că artistul este sedus la rîndul său de un regim politic „mefistofelic”, prin figura lui Hermann Göring, în schimbul prestigiului (instituţional) şi al succesului (artistic). Machiajul teatral al lui Höfgen este aici o alegorie a artistului într-un regim totalitar, nevoit să-şi pună creaţia în slujba regimului. Dar Szabó merge dincolo de această interpretare unilaterală, îmbrăţişînd o dialectică complexă şi tragică a cuplului pervers artist / dictator. Faust-ul lui Szabó (Höfgen) este cel care se angajează într-un joc subtil şi cu consecinţe greu de prevăzut de dominaţie şi seducţie faţă de un Mephisto (Göring), pe care încearcă în cîteva rînduri să-l determine să facă anumite lucruri în propriul interes (nu doar pentru a-şi asigura succesul, dar şi pentru a-şi salva anumiţi oameni apropiaţi). Numai că, la un moment dat, Mephisto – alias Göring – spune NU şi îi ordonă lui Faust (Höfgen) să se ocupe de teatrul lui şi doar de teatru şi să nu se bage acolo unde nu se pricepe (în politică, de exemplu). Dar oare nu asta era vocaţia şi scuza lui Höfgen pentru că a acceptat să rămînă în al Treilea Reich, slujind regimului – „pentru a-l juca pe Shakespeare, ce mai contează cine e la guvernare?” – se întreabă el retoric, pentru a se autoconsola. Dar iată că „arta pentru artă” se adevereşte o himeră, într-o lume în care orice act, oricît de gratuit în aparenţă, devine un angajament politic.
Această mise en abyme cinematografică şi literară este dublată şi de o referinţă autobiografică mai mult sau mai puţin explicită. István Szabó s-a născut cu puţin timp înainte de debutul celui de al Doilea Război mondial şi apoi şi-a petrecut toată viaţa sub comunism, supravieţuindu-i şi trecînd prin tot atîtea cumpene istorice (revoluţia ratată din 1956 este un subiect care îl macină şi îl pasionează (vezi filmul său Tatăl (1966)). Szabó a devenit un artist de succes în plină epocă comunistă, aidoma personajului său sub nazism. Unele surse (revista Élet és Irodalom (Viaţa şi Literatura)) l-au învinuit că ar fi fost informator la poliţia secretă în anii regimului comunist. Ar putea fi doar o bîrfă interesată. Aşa sau altfel, Szabó întruchipează, poate, o poveste chiar mai complexă decît cea a propriului personaj, relaţia lui cu puterea comunistă fiind la el una şi mai subtilă, şi poate mai tragică.
În lupta inegală dintre Artist şi Dictator, artiştii ies, adeseori, învingători. K. Mann, care a fugit de nazism, şi-a pus capăt zilelor în 1949, ros de depresie şi exil. Dar Gründgens (prototipul personajului lui Klaus Mann) supravieţuieşte cu succes căderii nazismului, deşi se sinucide şi el într-un tîrziu, la bătrîneţe (tot cu somnifere, ca şi K. Mann, de altfel). István Szabó, în schimb, îşi face o carieră mai mult decît reuşită în anii administraţiei comuniste/ socialiste (deşi – sau tocmai pentru că – îşi asumă un anumit discurs critic) şi o continuă cu succes după căderea comunismului.
Chiar dacă i-ar fi plătit vreodată tribut lui Mephisto, Szabó s-a răscumpărat din plin, creînd opere de artă autentice şi de mare valoare, aşa cum e acest film. Poate că, în cazul său, tîrgul cu „diavolul” a meritat? Sau poate că Mephisto e, într-adevăr, cel care a vrut să facă rău, dar n-a făcut – cel puţin în cazul unora – decît binele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu