Un film despre dragoste, într-o epocă de schimbare

Filmul documentar al Leontinei Vatamanu, „Te iubesc, Ion şi Doina” (OWH Studio), despre Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, a cărui premieră a rulat săptămîna trecută la Odeon, impresionează prin profesionalismul autoarei filmului, prin fineţea cu care aceasta a ştiut să nu încarce pelicula cu un conţinut suprapolitizat, în ciuda subiectului care se poate preta la o asemenea interpretare, prin redarea suavă a vieţii de zi cu zi a celor doi cîntăreţi, surpinşi între două turnee, în dificultatea de a-i purta de grijă copilului lor (Cristi A.-T.). La fel, filmul a reuşit iscusit să nu cedeze tentaţiei de a dramatiza excesiv episodul morţii prin accident a artiştilor. După încheierea filmului, o spectatoare îi şopti prietenului său că „Ciudat e că mie îmi place jazzul, şi totuşi ce tare mi-a plăcut filmul”. Am avut un sentiment asemănător la vizionarea filmului. Iniţial, mă consideram mult prea departe de melodiile acelea răscolitoare de dragoste din anii 1980 şi cu atît mai puţin de cele patriotice de la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Dar filmul nu este (doar) un musical. Aşa cum a comentat regizoarea, acest film este în fond despre dragoste. Chiar şi atunci cînd vorbeşte despre tulburările „mişcării naţionale” de la sfîrşitul anilor 1980, la care Doina şi Ion, se ştie, au participat în avanscenă. Dar filmul Leontinei Vatamanu este şi despre o epocă, una care sfîrşea, pe cînd alta abia răsărea. O epocă care ne răscoleşte pînă acum şi ne face nostalgici şi visători. E un film despre dragoste: pariul i-a reuşit regizoarei cu brio. Pentru că nu e uşor să vorbeşti despre dragoste (evitînd banalităţile). Dar filmul îşi depăşeşte propria ambiţie. El eternizează un moment de dragoste într-o epocă de profundă şi intensă schimbare.