Philomena, sau este oare posibil să ierţi fără să ţi se ceară iertare?

Am privit Philomena, film realizat de Stephen Frears, în baza cărţii The Lost Child of Philomena Lee, de jurnalistul Martin Sixsmith. Filmul a cîştigat mai multe premii pestigioase (festivalul de film de la Veneţia) şi nominalizat la altele (Oscar). Filmul este notabil mai puţin pentru virtuţile sale intrinseci, ca film (regia şi jocul actorilor le găsesc mai degrabă medii), ci pentru subiectul pe care îl abordează, subiectul filmului fiind elaborat în baza unui caz real, după cum se anunţă în film. Filmul povesteşte un caz din atîtea altele de pe lista faptelor reprobabile săvîrşite de Biserica catolică, sau de reprezentanţii ei, asupra unor oameni nevinovaţi, în numele unei moralităţi contradictorii în fond cu învăţămintele creştine însele. Este vorba de un pensionat catolic (cum au existat multe) în care, în Irlanda anilor 1950, dar şi evident înainte, erau date cu forţa la rugămintea părinţilor, fetele care erau gravide din relaţii sexuale premaritale. Copilul se năştea în pensionat, iar la o vîrstă de 3 ani, era dat pentru adopţie unor familii de americani în schimbul unei sume de 1000 lire sterline. Filmul ne informează în epilog că mii de copii irlandezi au fost vînduţi în SUA pe această cale. Tinerele mame erau între timp exploatate la diverse munci neremunerate (spălat etc.). Povestea filmului este despre o femeie, Philomena, ajunsă la bătrîneţe şi care îşi caută fiul său cu ajutorul unui jurnalist (Martin Sixmith), dar fără niciun suport din partea pensionatului catolic. Fiul ei se adevereşte a fi fost o mare figură în lumea politică (consilier al preşedintelui Bush tatăl), dar este gay şi a murit cîţiva ani în urma acţiunii, de SIDA (o ironie la morala creştină). Căutarea îi readuce, pe Philomena şi pe jurnalist, la pensionatul cu pricina. Filmul sfîrşeşte cu o reflecţie despre iertare, un act creştin prin excelenţă, pe care Philomena este gata să-l ofere pensionatului pentru claustrare, exploatare şi trafic de copii. Dar, este oare posibilă o iertare, fără să existe o cerere în acest sens, ne întrebăm în continuarea reflecţiei lui Jankélevitch (asupra vinovăţiei nemţilor pentru schoah)?