Ceea mi se pare remarcabil este aproape lipsa acestui subiect în spaţiul public „real” al oraşului (adică cel din stradă, pieţe publice, parcuri, magazine etc.). Mai apare periodic câte o manifestaţie, puţin numeroasă, în susţinerea Ucrainei, organizată de „aripa tînără” a vreunui partid „liberal” (de fapt, mai degrabă naţionalist).[1] În schimb, aceste temeri se simt intens în spaţiul public „virtual”, în speţă pe facebook (judecând după numărul de postări zilnice la acest subiect), în discuţiile cu familia (tema invaziei ruseşti în Crimeea fiind probabil unul din subiectele centrale de discuţie în familiile pe care le-am frecventat), cu prietenii. Am putea spune că reţelele de socializare şi presa electronică (site-urile de ştiri, programele TV şi radio) au concentrat (şi influenţat şi întreţinut în mare măsură) neliniştile legate de situaţia din Ucraina. Acest lucru este posibil, pe de o parte, datorită importanţei sporite pe care îl câştigă spaţiul „virtual” faţă de cel „real”, odată mai ales cu extinderea uzajului comunicării prin internet în viaţa cotidiană; iar noile media electronice aduc cu sine un aflux important de informaţie, mai mult sau mai puţin verificată. Pe de altă parte, sentimentul meu este că, la Chişinău, conflictul din Ucraina formează un subiect de potenţial litigiu, pe care oamenii îl evită în interacţiunile de zi cu zi din stradă şi la magazin, dintr-o strategie firească de evitare a tensiunilor, oamenii fiind şi aşa asaltaţi de griji cotidiene pentru a-şi împovăra viaţa cu fricţiuni suplimentare.
Un conflict cu Rusia ar activa anumite tensiuni din sânul societăţii moldoveneşti, până acum latente între persoane aparţinînd unor grupuri etno-lingvistice diferite, între anumite regiuni populate de „minorităţi etnice”, dar şi între diverse clase sociale, cei avuţi, şi care continuă să se îmbogăţească, şi cei dezmoştenişiţi de „noua ordine” post-sovietică. Unele temeri, venite din ambele părţi aflate în conflict latent, ar putea declanşa un conflict real, prin radicalizarea progresivă a poziţiilor.
În această situaţie, ne putem întreba care sunt motivele reale ale acestor conflicte latente între grupuri şi regiuni diferite. Această criză ne arată că anumite segmente importante ale populaţiei din Ucraina, dar şi din Republica Moldova (e vorba mai ales de găgăuzi şi bulgari la sud), s-au simţit abandonate de administraţiile centrale şi de noile clase dominante. Pericolul unei intervenţii ruseşti nu face decât să catalizeze frustrările populaţiilor rusofone din aceste foste republici sovietice. Dacă vor ieşi cu succes din această criză regională, autorităţile ucrainene şi cele moldoveneşti ar face bine dacă îşi vor revedea politica, mai degrabă absenţa ei, faţă de minorităţile etno-lingvistice şi mai cu seamă faţă de regiunile locuite compact de aceste „minorităţi”, altminteri riscul unei dezmembrări a Ucrainei şi R. Moldova va rămâne iminent.
Societatea moldovenească este una eterogenă din punct de vedere social, cultural, etnic. Există un grup rusofon (şi el eterogen) destul de numeros (de mai mult de 20%, conform recensământului din 2004), mai ales la oraşe (la Chişinău, mai mult de 30%, iar la Bălţi, aproape 50%). Din grupul „rusofon”, ucrainenii formează majoritatea (10% din populaţia generală), ruşii etnici fiind mai puţin numeroşi (de aproape 6%). Preferinţele politice şi cele „geopolitice” sînt şi ele împărţite. În zilele următoare esclaladării violenţelor la Kiev în 18-23 februarie, am urmărit fără să vreau (dar nu fără interes) o discuţie, în transportul public, dintre două fete tinere, pe care le-am dedus de origine ucraineană, şi care se manifestau solidare cu manifestanţii din Maidan. Nu e deloc sigur, însă, că etnicii ucraineni din R. Moldova ar fi neapărat solidari cu poziţia administraţiei actuale de la Kiev (cu privire la invazia Rusiei în Crimeea şi anexarea declarată a acestei republici autonome). Din punct de vedere cultural, ucrainenii din R. Moldova se aseamănă ma degrabă cu confraţii lor din Ucraina de est (trăsătura culturală distinctivă a acestor ucraineni fiind „surjik-ul” – un hibrid lingvistic ruso-ucrainean) decît cu cei din zona de vest a Ucrainei, iar procesul de rusificare din perioada sovietică şi cea recentă (programele TV ruseşti rămân cele mai populare în spaţiul televizual moldovenesc) le-a întărit mai degrabă sentimente de loialitate şi simpatie faţă de Rusia, decît faţă de noua administraţie proeuropeană şi naţionalistă de la Kiev. Simpatia etnicilor ucraineni din Moldova faţă de Rusia (şi Uniunea vamală) poate fi parţial dedusă şi din preferinţele de vot ale ucrainenilor din R. Moldova (la alegerile din octombrie 2012, din cei 815 ucrainenii din R. Moldova care au participat la votare, 62% şi-au dat votul pentru Partidul Regiunilor (condus de Ianukovici), 11% – pentru Partidul comuniştilor, 7,7% pentru UDAR (Alianţa Democratică a Ucrainei pentru Reforme, a boxerului Vitali Klitschko) şi cîte 5% – cu partidele naţionaliste Svoboda şi Batkivşina).
De când Rusia a ocupat Crimeea, Facebook-ul a devenit un câmp virtual de luptă ocupat de numeroşi oponenţi ai intervenţiei Rusiei în Ucraina, în care însă cealaltă tabără a rămas mereu tăcută, în timp ce acţiona hotărât şi fără lupte în dimensiunea reală (în Crimeea). Ne putem da seama că acest tip de discurs „războinic” pe facebook a avut mai degrabă un rol compensator, recuperând măcar verbal neputinţa reală a respectivilor „luptători” – dar şi a R. Moldova ca stat – de a opune rezistenţă militară Rusiei. Desigur, în condiţiile incapacităţii militare a Moldovei, speranţele luărilor de poziţie mai radicale cu privire la Rusia sunt îndreptate spre NATO, UE şi SUA. Radicalizarea atitudinilor antiruseşti pe facebook mai are însă un corolar. Reţelele de socializare în general nu permit dezbateri între grupurile care se află în situaţia unui conflict potenţial (de exemplu între „rusofoni” şi „românofoni”) şi care, nici pe facebook, nici în viaţa reală, nu comunică deloc sau foarte puţin. Fiecare îşi crează propriul său grup de „prieteni”, cu viziuni nu neapărat identice, dar mai mult sau mai puţin compatibile, dacă nu convergente. Astfel, facebook-ul, între alte reţele de socializare, nu a devenit un spaţiu de comunicare între grupurile aflate în potenţial litigiu din societatea noastră (la fel ca în alte părţi, probabil). Eu, de exemplu, am foarte puţini „prieteni” (pe facebook) rusofoni şi cu atît mai puţini găgăuzi sau transnistreni. Mai ales în aceste luni cât a durat „criza ucraineană”, au apărut foarte multe postări şi mesaje care expuneau un anumit punct de vedere (de regulă cel care condamnă invazia Rusia în Crimeea), unele mai radicale, altele mai moderate. Facebook-ul nu a oferit însă (decât în foarte rare cazuri) un spaţiu de comunicare efectiv între partizanii şi oponenţii intervenţiei ruseşti în Crimeea. Acesta este unul din motivele care a dus la radicalizarea discursurilor anti-Putin şi antiruseşti în spaţiul virtual moldovenesc, în contrast cu absenţa vreunei dezbateri în spaţiul public „real”, din motivele enunţate mai sus.
O altă parte a populaţiei R. Moldova, al cărei punct de vedere este slab reprezentat pe facebook, împărtăşeşte temerile unor eventuale sancţiuni economice din partea Rusiei asupra Moldovei (sancţiuni care au început în anul trecut, înaintea summitului de la Vilnius). Există aproape o jumătate de milion de moldoveni care muncesc în Rusia (amintesc că cele mai multe remitenţe, cca 65%, provin din Rusia) şi care au motive întemeiate de a se îngrijora de situaţia lor de mai departe în ţara gazdă.
UE ar trebui să ia o poziţie mai fermă şi mai clară vizavi de Ucraina, Moldova şi Georgia. S-a spus că este nevoie ca UE să acorde o perspectivă sigură de integrare acestor ţări. În acelaşi timp, consider că UE ar trebui să facă mai multă presiune asupra conducerii Moldovei de a promova în continuare reforme (în domeniile prioritare: economie, educaţie, protecţie socială şi lupta anti-corupţie).
Situaţia din Ucraina va influenţa opţiunile de vot ale moldovenilor, dar mai depinde de comportamentul actorilor politici în această perioadă de criză. Unii politicieni ar putea fi tentaţi să exploateze concentrarea atenţiei publice asupra crizei externe în raport cu Rusia, pentru a recurge la afaceri frauduloase din contul bunurilor publice. În această situaţie, tabăra opoziţiei (în special Partidul comuniştilor) nu va avea decât de câştigat.
Criza ucraineană a dat argumente în plus (şi până la un punct indeniabile) taberei naţionaliste. Unirea R. Moldova cu România este prezentată, mai cu seamă în această situaţie de potenţial pericol din partea Rusiei, ca o oportunitate de ieşire rapidă din criză. Consider că o asemenea eventualitate ar trebui bine analizată, pentru a verifica şi ipoteza adversă, potrivit căreia o eventuală unire a R. Moldova cu România ar putea duce, dimpotrivă, la activarea conflictelor latente din interiorul societăţii moldoveneşti şi, în consecinţă, la fărâmiţarea statului R. Moldova, sub influenţa puternică a Rusiei în regiunile locuite compact de populaţii „alolingve”.
[1] Notăm lansarea pe 27 martie 2014 a unei declaraţii comune a unor reţele de ONG-uri din Moldova care îşi exprimă atitudinea faţă de intervenţia Rusiei în Ucraina şi cere conducerii Moldovei angajamente de solidarizare cu Ucraina şi de prevenire a unei asemenea situaţii în Transnistria: http://www.credo.md/site-doc/DeclPartEstic_CNP_ConsiliulONG_v7.pdf
Acest text reia argumentele expuse într-un interviu al autorului pentru Ziare.com şi a mai fost publicat pe platzforma.md.
Sursă imagine: moldova.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu