Sankea, un roman polifonic despre o revoluţie imposibilă

Romanul Sankea, de Zahar Prilepin, scris în 2005, este revelator asupra frustrărilor şi fantasmelor de mîntuire ale unei părţi însemnate a societăţii din Rusia post-sovietică. Nu în zadar, Prilepin a fost numit, pentru acest roman, un Maxim Gorki (cf. Mama) post-sovietic. Autorul lui Sankea ar putea fi asemuit de asemenea, pentru tipurile disperate, apocaliptice şi înduioşătoare cărora le dă viaţă, cu un Dostoievski al timpurilor noastre. 

sursa: www.sankya.ru

Personajul principal al romanului, Saşa Tişin este un tînăr născut într-o familie de ruşi, cîndva parte integrantă a unei clase de mijloc sovietice, sărăcite şi alienate în lunga tranziţie post-sovietică. Tatăl protagonistului, fost profesor de filozofie, moare de alcoolism, şi familia rămîne în grija mamei. Saşa se angajează la munci ocazionale şi prost plătite, fără nicio perspectivă optimistă în viitor. Înrolarea într-un partid extremist (prototipul fiind partidul naţional-bolşevic, al cărui membru şi lider regional este Prilepin însuşi) îi apare ca o promisiune de salvare cel puţin personală, dacă nu naţională. Această promisiune este într-un fel realizată în deznodămîntul romanului, cînd Saşa şi tovarăşii săi se angajează într-o tenativă de revoluţie. Această soluţie pare atît de disperată, încît sloganul revoluţiei cubaneze „revolucion o muerte” pare avea aici o semnificaţie literală. 

Romanul lui Prilepin întruchipează aşadar gradul de deznădejde pe care o armată enormă (dar răzleţită) de perdanţi ai tranziţiei o resimte zi cu zi în Rusia (ca şi în alte ţări post-sovietice). Sankea realizează o răzbunare ficţională a acestor dezmoşteniţi de noua ordine capitalistă.
Este interesant de urmărit de asemenea discursul ideologic pe care îl articulează personajele romanului. Elementul xenofob, prezent în acest discurs, nu este totuşi central. Trasătura de bază a acestui discurs (şi a acţiunii) este ura aproape viscerală faţă de stat şi reprezentanţii săi. Un stat care, în viziunea personajelor şi-a uzurpat legitimitatea pentru că şi-a trădat propriul popor. Romanul încearcă să descopere vocea acestui popor rus, uitat în satele îndepărtate (de marele oraşe) şi în masele urbane pauperizate ale Rusiei profunde (glubinka). Această răzbunare literară are o dimensiune cathartică, romanul cîştigînd o popularitate uriaşă în Rusia, atît în cercuri de elită (de toate culorile politice), cît şi în sînul unui public larg. Ne întrebăm dacă catharsisul produs de operă nu a devenit cumva, ca în tragedia greacă, o curăţare şi o izbăvire de sentimentul exacerbat al nedreptăţii care, odată organizat, ar putea duce poporul rus (şi cel al altor societăţi post-sovietice) la revoluţie – o revoluţie cu caracter şi consecinţe incerte, după cum ne sugerează romanul. 

Deşi îmbibat de ideologie (în speţă de un soi de naţionalism rusesc), romanul pune multe întrebări, fără să dea răspunsuri de-a gata, reuşind astfel să rămînă polifonic, în spirirul marelor romane ruseşti.  

A se citi, pe site-ul oficial al romanului, textul romanului în original şi informaţii utile despre operă. În română, romanul a apărut la editura Cartier, 2011, în traducerea lui Vladimir Bulat.