„Duşmanul de clasă” într-o „societate fără clase”

Cartea lui Igor Caşu (Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Cartier, 2013) este mai mult decît o lucrare de sinteză. Erudită, bine documentată din surse editate şi inedite, această lucrare este şi o contribuţie importantă la discuţia istoriografică despre stalinism şi sistemul de represiune stalinist. Cartea valorifică un lot important de surse noi (în special documente de arhive ale KGB, MVD, CC al PC RSSM etc.), dar şi aplică o relectură sistematică lucrărilor de istorie şi surselor editate, într-o perspectivă care integrează, explicit şi uneori implicit, pe lîngă studiile istoriografice locale, contribuţiile istoricilor ruşi şi occidentali asupra chestiunii.

Autorul se întreabă, încă în primele pagini ale acestei cărţi, dacă represiunea de masă şi violenţa instituţionalizată sînt un fenomen secundar, un epifenomen, sau un element central al politicii bolşevice / comuniste în URSS? Defineşte oare această violenţă doar stalinismul sau regimul sovietic în totalitate? Răspunsul pe care această carte îl dă, întemeindu-l pe argumente, fapte şi documente, este că această violenţă este un element central – sau structural, altfel spus – în sistemul sovietic, înainte de instalarea lui Stalin la conducerea partidului şi după moartea acestuia în 1953. Deportările, lagărele de concentrare şi execuţiile în masă aproape că dispar după 1953/1956 . Dar formele de violenţă, spune autorul, devin mai subtile, mai sofisticate şi prin urmare mai ambiţioase în obiectivele lor după moartea dictatorului şi după „destalinizare”. Această violenţă „simbolică” – adăugăm noi, are drept miză, după 1956, asentimentul şi participarea cetăţenilor sovietici, şi este realizată în măsuri variabile prin educaţie, propagandă, un sistem bine organizat de protecţie socială şi, nu în ultimul rînd, pe amintirea (cel puţin implicită) a represiunii instituţionalizate din epoca precedentă.

Ne putem întreba în acest context – şi putem folosi această carte, între altele, drept prilej pentru o eventuală discuţie – dacă violenţa şi represiunea insituţionalizată – chiar şi cu caracter de masă – a caracterizat doar statul sovietic (stalinist) sau acestea cad sub incidenţa unui „monopol asupra violenţei legitime” (M. Weber), care este o trăsătură a tuturor statelor moderne, fie ele socialiste sau capitaliste. Acum nu mai este un secret pentru nimeni că şi unele state occidentale au construit şi folosit pe larg lagăre de concentrare, au organizat sau au fost complici în masacre (cifrate uneori la sute de mii de victime, dacă nu mai mult), înfăptuite cel mai des în (fostele) colonii, au săvîrşit crime de război (mai ales în războaiele de decolonizare), au aplicat politici de segregare (în SUA pînă la sfîrşitul anilor 1950), pentru a nu aminti de secolele de sclavagism care au precedat înflorirea marelor civilizaţii occidentale (a se vedea între altele Le Livre noir du capitalisme). Am putea constata în treacăt că, în secolul 20, atît în statele socialiste cît şi în cele capitaliste, represiunea politică a devenit invizibilă, ferită de ochii publici, iar atunci cînd aceasta era însoţită de forme de violenţă arbitrare sau ilegale, acestea au fost pur şi simplu nerecunoscute ca atare de către statele respective. Cartea lui Igor Caşu ne invită aşadar şi la o discuţie mai largă asupra naturii violenţei exercitate de către statele moderne faţă de cetăţeni (dincolo de ideologia de la care aceste state se revendicau).

Cartea ne dă un răspuns pertinent şi la întrebarea care apare la lectura documentelor şi pe care cartea o pune explicit: cum a fost oare posibil ca o pătură relativ îngustă de funcţionari şi agenţi ai statului să pună în aplicare un întreg mecanism de control şi de represiune, care şi-a dovedit eficienţa şi în cele cîteva valuri de deportări de masă, şi în anii de foamete cvasi-organizată din anii 1921-22, 1924-26, 1932-33, 1946-47, şi asta fără să se împotrivească ordinelor – deseori arbitrare – venite dinspre conducerea republicii şi, în ultimă instanţă, de la Moscova. Mai mult decît atît, funcţionari şi agenţi ai organelor de securitate ale RASSM au cerut în 1937-38 centrului să majoreze de cîteva ori cotele (în rusă: лимиты) indicate pentru arestări cu execuţii şi deportări. Răspunsul autorului la această întrebare este că nomencaltura a beneficiat de un sistem cu totul inechitabil (cel puţin pentru un stat care se pretindea socialist) de acces la bunuri de consum, în special la produse alimentare repartizate în bază de cartele şi care, chiar şi în perioade de crize grave de aprovizionare (în contextul foametei din 1946-47), asigurau un meniu alimentar mai mult decît îndestulător deţinătorilor acestor cartele, inclusiv şi în special membrilor nomenklaturei. Acest acces inegal la resurse a încurajat loialitatea şi totodată dependenţa oamenilor din „noua clasă” (M. Djilas) faţă de sistem. Distribuţia inegală a bunurilor a condus în timp la formarea, consolidarea şi reproducerea unei caste de privilegiaţi care va administra sistemul, dar şi îl va conduce într-un impas, surpîndu-l de orice conţinut idealist şi ideologic. Totuşi, cartea nu ne dă un răspuns complet la cauzele obedienţei milioanelor de cetăţeni sovietici care au fost victime, făptaşi sau martori ale represiunii. Dincolo de efectul represiunii, propagandei şi a violenţei simbolice, răspunsul la această întrebare ar putea fi încercat şi din perspectiva relaţiei care leagă cetăţenul de stat, după un model de analiză de factură weberiană. Loialitatea şi emulaţia cetăţenilor şi a funcţionarilor statului faţă de exigenţele statului răspund unei logici interne a unui stat modern – a fortiori a unui stat autoritar sau cu tendinţe autoritare –, în care individul se simte obligat să-și demonstreze şi să-şi proclame constant și exagerat loialitatea, pe de o parte pentru a cîştiga un surplus de „capital social” (şi deci şanse suplimentare de reuşită), pe de altă parte, pentru evita eventuale suspiciuni de „duşman de clasă” (clişeu care desemna un „inamic al statului”, real sau potenţial). Din această perspectivă, cererile funcţionarilor locali de mărire a cotelor pentru deportare şi execuţii apare ca o manifestare analogă manifestării de loialitate şi emulaţie care a animat stahanovismul.

În ciuda unei afinităţi cu modelul sovietologic „totalitar” (autorul este şi directorul unui Centru de studii ale totalitarismului la Universitatea de Stat din Moldova), care prezintă de obicei regimul sovietic ca pe un sistem monolit şi puternic ierarhizat şi centralizat, I. Caşu se arată sensibil la faliile şi conflictele care traversează clasa guvernantă a republicii, între reprezentanţii diferitor instituţii administrative sau uneori chiar şi între conducerea locală şi cea centrală, mai cu seamă în situaţii critice (cum a fost foametea din 1946-47 sau deportările din 1949). Astfel, conflictul între MGB (securitatea) şi MVD (Ministerul de Interne) se manifestă într-o situaţie care ar putea părea anecdotică, dacă nu ar fi fost tragică (şi anume dacă să se dea sau nu cîte un butoi cu apă la fiecare vagon de deportaţi, şi reprezentanţii cărui minister să fie reponsabili de alimentarea cu apă a deţinuţilor în timpul deportării). Această „ciondăneală” cu caracter în aparenţă mărunt între MGB şi MVD scoate în vileag un conflict mai profund, de fapt o competiţie între cele două ministere de forţă de curînd separate unul de altul (în 1946). Acest detaliu, şi altele redate în carte, ne arată un sistem instituţional adeseori greoi şi măcinat de fisuri interne, şi aceasta în ciuda – dacă nu chiar datorită – ierarhizării şi centralizării sale excesive. Adepţii şcolii sovietologice revizioniste (Sh. Fitzpatrick, J. Arch Getty, T. Gabor Rittersporn, L. Viola ş.a.) vor aprecia cu siguranţă aceste pagini şi altele din cartea lui Igor Caşu.

În plan metodologic, studiul lui Igor Caşu propune o inovaţie, cel puţin faţă de mainstream-ul scrierilor istoriografice de la noi: cartea este presărată cu studii de caz individuale şi de grup, documentate în general din dosarele SIS şi coroborate uneori şi cu alte surse. Aceste studii de caz nu sînt doar nişte ilustraţii sau probe ale unor argumente de ordin general sau teoretic, ci ele ne arată felul concret, „pe viu”, în care se desfăşoară evenimentele de anvergură regională la scara unui individ, a unei familii sau a unei comunităţi. Făcîndu-ne să pătrundem în trama şi drama vieţilor individuale, fie şi prin prisma unui discurs cazon, cartea lui Igor Caşu recuperează o perspectivă „de jos” asupra evenimentelor, integrînd atunci cînd se poate optica oamenilor ordinari şi dorinţele lor fireşti de a-şi aranja viaţa – şi deseori pur şi simplu de a supravieţui – în ciuda logicii represive şi opresive a statului. Putem doar regreta că viaţa acestor oameni mărunţi nu a fost reflectată decît de structurile represive ale statului, într-un context în care orice persoană putea fi văzută ca un potenţial „duşman de clasă”. Consistenţa acestor cazuri devine mai densă şi mai complexă atunci cînd mai multe surse – şi perspective – se încrucişează pentru a reda tentativele disperate de supravieţuire ale individului şi, de cealaltă parte, logica „biocratică” (M. Foucault, B. Pudal) a poliţiei politice, într-un război de gherilă între stat şi cetăţeni (după expresia lui L. Viola).

Cazul lui Petru Ţetva, un basarabean care, după 1918, locuieşte la Tighina şi care încearcă să-şi aducă fraţii săi de peste Nistru şi să-şi întregească familia, risipită de şirul evenimentelor „revoluţionare” care zguduie regiunea şi Europa în întregime, mi se pare unul revelator. Poliţiile secrete ale ambelor state vecine (Siguranţa şi CEKA) îl considerau deopotrivă un potenţial spion şi îl persecutau ca atare îndată ce acesta ajungea pe un mal sau pe altul. Astfel, Petru Ţetva caută cu disperare să-şi facă loc între logicile şi acţiunile represive ale celor două state aflate în relaţie de status quo fragil, altfel spus între ciocan şi nicovală. Destinul acestui personaj, prins ostatec în schimbul de focuri dintre cele două state antagonice, mi se pare unul emblematic, dacă nu cumva arhetipal, pentru soarta locuitorilor acestei regiuni, într-un context de reconfigurare a statelor est-europene, context în care populaţiile şi oamenii de rînd devin, mai mult ca oricînd, o masă de condus şi de transformat, iar atunci cînd aceştia manifestă opunere, sînt etichetaţi ca „duşmani de clasă” sau „duşmani de rasă” şi înlăturaţi.

Cartea lui Igor Caşu este importantă şi necesară pentru informaţiile noi şi bine închegate pe care ni le oferă despre sistemul de represiune stalinist, dar şi pentru întrebările pe care le pune, întrebări care îşi aşteaptă încă răspunsurile în urma unor noi discuţii şi contribuţii istoriografice la care această lucrare participă cu un plus de rigoare şi competenţă.

Acest text a apărut pentru prima dată pe www.platzforma.md

Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti

Scandalul public produs în urma sistării emiterii posturilor Jurnal TV, Accent TV şi RTR Moldova de către zece operatori de televiziune prin cablu (sau a transferării acestora în pachete mai scumpe), comentat pe larg de presa şi blogosfera din R. Moldova, a scos din nou la iveală o practică de guvernare înrădăcinată în lumea politică din R. Moldova.

Aşadar, toată această poveste de iarnă cu decizia CCA şi cu cei zece cablişti arată că în spatele lor a stat o acţiune concertată. O acţiune pe care am putea-o numi fără greş drept „trafic de influenţă” şi care ar cădea sub incidenţa codului penal al RM (articolul 326) [1].

În acest articol voi încerca să spun pe scurt care ar fi posibilele cauze ale acestor practici informale, comise de oamenii care aparţin unui domeniu eminamente formal (statul), dar şi posibilele efecte pe care le-ar putea avea asupra cetăţenilor – martori involuntari ai scandalurilor publice apărute în urma mediatizării respectivelor practici.

Cinism, incompetenţă şi amatorism, la pachet

Încercînd să înţeleg logica obscură a evenimentelor recente, mi se pare totuşi ciudat că cineva ar putea presupune că trei canale TV cu oarecare audienţă ar putea fi înlăturate tacit din grila de emisie a celor mai populari operatori de televiziune prin cablu, fără ca spectatorii şi societatea să-şi dea seama de asta sau să-şi dea seama şi să tacă mîlc. O fi poate un act disperat din partea politicienilor complotişti, într-un an preelectoral în care victoria nu pare deloc una asigurată pentru partidele de la guvernare? Sau poate că e o eroare tactică? Ori s-a mizat, ca şi în alte dăţi, pe im(p)unitatea devenită regulă a acestor politicieni?

Corupţie, protecţionism, trafic de influenţă... Toate aceste practici sînt fireşte condamnabile din punct de vedere moral şi penal şi totuşi ele continuă să fie pe larg şi constant săvîrşite de politicienii moldoveni de toate culorile, după 1991 încoace.

Şi comuniştii s-au folosit, cu vîrf şi îndesat, de asemenea mijloace: amintim doar de afacerea dubioasă cu maşini de lux cu „DAAC-Hermes”, reflectată în presă după o investigaţie de Alina Anghel pentru ziarul Timpul, reportaj pentru care jurnalista a primit cu ranga în cap; un alt abuz de proporţii faraonice este televiziunea „publică” Moldova-1, aservită, tot pe căi informale, de partidul comuniştilor, atunci la guvernare (un alt subiect, de analizat, ar fi obedienţa funcţionarilor noştri, sub toate guvernările, dar despre asta într-un alt text).  

Sînt nişte practici de influenţă şi de exercitare a puterii în raport cu partenerii şi cu adversarii, frecventă mai ales în lumea afacerilor din RM, care a irupt în lumea tranziţiei post-socialiste prin crimă şi violenţă şi din care, se ştie, cîţiva fruntaşi ai politicii moldoveneşti vin şi continuă să facă parte.

„Ai noştri” niciodată nu fură

După izbucnirea scandalului legat de interceptările telefonice din februarie 2013 (şi care apare în urma vînătorii din Pădurea Domnească şi a campaniei pe care tabăra lui Vlad Filat o porneşte împotriva lui Valeriu Zubco şi a procuraturii, controlate de grupul lui Plahotniuc), un coleg de al meu, simpatizant PLDM, îmi spune: „Măi, să nu fim naivi, toţi fac asta!”, subînţelegînd că nu trebuie să fim prea severi cu „filateliştii” prinşi în flagrant delict de trafic de influenţă. Şi de ce mă rog? Pentru că îs „de-ai noştri”...

Aici sînt două lucruri de comentat în cazul reacţiei ambigue a colegului meu faţă de această încălcare evidentă a legii (numai dacă nu admitem ipoteza, fragilă, că toate aceste înregistrări au fost trucate – lucru care ar fi fost uşor de dovedit pînă acum). Prima, aşa cum spuneam mai sus, oamenii tolerează în general practicile informale (eufemism pentru corupţie), în măsura în care aceste acte au devenit practici obişnuite, acceptate ca fiind normale de majoritatea. A doua, este că societatea noastră s-a împărţit în pro-comunişti şi anti-comunişti (ultimii se împart şi ei în PL-işti, PLDM-işti, PD-işti etc.), dacă nu-i luăm în seamă pe cei mulţi şi tăcuţi, care preferă să nu se implice de niciun fel în politică, dezamăgiţi de toţi politicienii laolaltă. Cei care sînt „pro” şi „anti” se identifică însă atît de strîns cu partidul preferat încît îi pot justifica orice neregulă, dacă aceasta e folosită împotriva adversarilor partidului lor (şi ai săi). Numai că şi această logică e păguboasă, pentru că un mijloc neonest pe care îl folosim (sau îl tolerăm) împotriva presupuşilor adversari va fi folosit mîine împotriva noastră (şi a partidului nostru preferat).  

Încrederea: o resursă fragilă şi epuizabilă

Efectul subvertirii practicilor administrative ale instituţiilor statului prin interese private şi relaţii informale nu are drept efect doar întreţinerea acestei „culturi a informalităţii” şi o toleranţă senină asupra corupţiei şi a altor practici informale. Traficul de influenţă, „PR-ul negru”, corupţia, folosite ca strategii informale de guvernare, produc totodată în rîndurile cetăţenilor – spectatori ai scandalurilor mediatice – o stare pe care sociologii au numit-o anomie şi care se manifestă printr-o nerecunoaştere (tacită sau asumată) a unor norme etice şi reguli formale (Durkheim 1897, Merton 1938). E de la sine înţeles că oamenii care ajung într-o asemenea stare nu sînt chiar cetăţenii ideali ai unui stat ideal.

Mai există un posibil efect – şi o tactică de protecţie – pe care aceste practici informale, săvîrşite într-un cadru formal, le pot genera în rîndurile cetăţenilor simpli: migraţia într-o ţară în care legile se respectă, nu doar de cetăţeni, ci şi de legiuitorii înşişi. După scandalul cu Pădurea Domnească, m-am întîlnit în microbuz cu o veche cunoştinţă, o jurnalistă de la televiziune, care se mira că nu sînt prin străinătate şi care mi-a mărturisit, aproape sughiţînd de necaz, că dacă ar fi măcar cu vreo zece ani mai tînără, şi-ar face mîine bagajele şi ar pleca în lumea largă. Păi, da’ ce să mai caute pe aici?, că nu e nici om de afaceri, nici politician să meargă la vînători. Nu e decît o biată jurnalistă...

Povestea cu interceptările, apărută îndată după cea cu vînătorii vînaţi, a lovit şi mai tare în moralul oamenilor (inclusiv şi mai ales în moralul celor care au votat respectivii vînători şi vorbitori la telefon). Asta s-a văzut în sondajele făcute în acea perioadă. Rata încrederii oamenilor noştri faţă de politicieni, niciodată prea mare, căzuse şi mai drastic în perioada care a urmat acelui şir de evenimente de tristă pomină[2].

Este curios cîtă încredere vor manifesta cetăţenii faţă de guvern şi politicieni la apropiatele sondaje. Şi în aceeaşi ordine de idei, este interesant de văzut care va fi rata participării la următoarele alegeri.

Acum, după ce că au înregistrat nişte vagi succese în negocierile cu Uniunea Europeană, politicienii noştri se întorc din nou – un pas înainte, doi înapoi – la vechile apucături şi năravuri de bişniţari ai estului sălbatic.

Încrederea este o resursă fragilă şi epuizabilă şi care se agoniseşte cu sîrgă şi prin merite efective. În lipsa unei încrederi suficiente în actorii politici, oamenii nu îşi vor mai da silinţa de a merge la votare. Iar dacă şi vor merge, vor vota mai degrabă împotrivă, decît pentru... Şi astfel, cercul vicios al neîncrederii se va încheia aici, într-o atudine cinică, anomică, anti-sistemică.

Strigăt în deşert

Stimaţi politicieni, mai aveţi cam 10 luni pînă la alegeri. Nu ne puneţi la încercare încrederea şi răbdarea prin scandaluri mediatice! Concentraţi-vă mai bine forţele pe făcutul temelor de acasă (modernizare şi justiţie socială). Nu le irosiţi, ca nişte elevi corigenţi, pe înşelarea adversarilor politici şi a societăţii.

Altminteri, veţi pierde. Şi vom pierde şi noi...

Aici puteţi citi varianta integrală a articolului

---

[1] Cf. Codul Penal al Republicii Moldova, articolul 326: „Traficul de influenţă”: „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întîrzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvîrşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.” http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=331268

[2] Încrederea (pozitivă) faţă de guvern era de 30% în aprilie 2012. Ea a scăzut la 14,2% în aprilie 2013. Încrederea (pozitivă) în partidele politice era de 21% în aprilie 2012; ea a căzut la 8,7% în aprilie 2013.  

Un curs scurt de istorie a Moldovei independente şi o lungă erată

Istoria Republicii Moldova e o perioadă de o durată egală cu, de exemplu, anii în care Basarabia a fost sub administraţie românească, din 1918 în 1940. S-ar putea deja face un bilanţ, pentru a se contabiliza şi analiza beneficiile şi pierderile pe care populaţia acestei ţări le-a avut, de la independenţă încoace. Pînă cînd istoricii, politologii şi sociologii se vor apuca să facă un asemenea raport, Teatrul Spălătorie l-a şi facut, cu pricepere, metodă şi echidistanţă, şi l-a expus prin mijloace dramatice.

Teatrul Spălătorie nu e la prima montare a unui spectacol în spiritul şi după metoda docu-teatrului (realizat în baza unei cercetări prealabile şi cu uzul unor documente şi mărturii reale) şi a teatrului comunitar (montat prin implicarea membrilor unei comunităţi vizate). Spectacolul „Moldova independentă. Erată”, montat de echipa de la teatrul Spălătorie (actorii Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, Ion Borş, Dumitru Stegărescu) şi de regizorul român David Schwartz, îşi propune un obiectiv mai ambiţios. Acest spectacol face o relectură critică a istoriei Republicii Moldova, prin punerea în scenă, cu ajutorul unor documente şi mărturii inedite, a evenimentelor „fondatoare” şi a episoadelor cruciale ale acestei istorii, de la „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 pînă la scandalurile publice de ultimă oră.

Istoria RM se derulează în 7 scene, reprezentînd fiecare cîte un capitol al unei istorii povestite în răspăr cu variantele „canonice” ale istoriei naţionale predate la şcoală. Fiecare titlu de capitol este pronunţat cu voce tare, iar pe o tablă de şcoală e scris un motto în faţa publicului/ clasei de spectatori, alias elevi – o ironie la acomodarea şcolii la diferite regimuri politice şi la adaptarea şcolii de către acestea în scopuri propagandistice. Astfel, istoria independenţei RM şi a proclamării republicii transnistrene este citită, pe contrasens, din două manuale, unul moldovenesc şi unul transnistrean. Prin această referinţă la instituţia şcolară, se sugerează totodată miza pedagogico-politică a spectacolului. O pedagogie a eliberării, de astă dată.


Conversiunea scriitorilor de la comunism la naţionalism

Spectacolul atacă frontal clişeele legate de „renaşterea naţională” de la sfîrşitul anilor 1980 din RSSM, arătînd printre altele că majoritatea eroilor acestor evenimente au fost personaje relativ bine integrate în sistemul pe care au sfîrşit prin a-l dărîma. Pentru a arăta oportunismul şi conversiunile ideologice şi politice radicale la care recurgeau diverşi intelectuali şi lideri de opinie în acea epocă revoluţionară, spectacolul face referinţă la o personalitate publică, bine cunosută şi atunci şi astăzi: Ion Hadârcă. Scriitorul, jucat de Dumitru Stegărescu, apare pe parcursul spectacolului ţinînd discursuri în trei contexte istorice: la plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova de la 30 octombrie 1987 (în calitate de secretar al conducerii USM şi de secretar al organizaţiei de partid a USM), la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 (ca prim preşedinte al Frontului Popular din Moldova) şi la manifestaţia pro-europeană din 3 noiembrie 2013 (ca lider al unui partid acum la guvernare). Prin felul în care ne prezintă spectacolul, I. Hadârcă rosteşte discursuri cu caracter şi semnificaţie complet diferite, dacă nu chiar opuse. În 1987, secretarul USM invocă pompos aniversarea a 70-a de la revoluţia din Octombrie, în 1989 liderul Frontului popular cere să i se dea poporului moldovenesc dreptul de a fi stăpîn la el acasă, iar în 2013, proclamă destinul european ireversibil al Republicii Moldova.

Autorii spectacolului au dreptate în principiu în felul în care pun chestiunea. Este uimitor – şi contrariant pentru un observator distant – felul în care intelectualii noştri, în principal scriitorii, şi-au schimbat radical macazul de la un discurs tributar „internaţionalismului” comunist către unul radical naţionalist şi apoi spre unul pro-european. Totuşi, dacă analizăm atent discursurile, inclusiv cele citate în spectacol, şi contextele în care ele au fost pronunţate, ne putem da seama că trecerea nu este chiar atît de abruptă, nici arbitrară.

Am recitit în întregime şi cu atenţie discursul lui Ion Hadârcă de la plenara Uniunii Scriitorilor din 30 octombrie 1987 şi, dînd la o parte frazeologia comunistă proprie contextului, am descoperit cu stupoare un discurs în acelaşi timp echilibrat şi pe alocuri foarte îndrăzneţ şi critic faţă de un şir de probleme (economice, ecologice, sociale, naţionale, culturale) cu care se confrunta societatea sovietică şi cea moldovenească în special la acea vreme. Acest discurs lansa deschis critici la adresa conducerii republicii de atunci, ai căror reprezentanţi erau de faţă la acea plenară. Voi cita doar un singur pasaj din discursul lui Hadârcă: „(…) va fi cît se poate de just dacă pentru delapidările, spiritul de paradă, gigantomania, minţirea statului şi poporului, pentru deformările enorme ale rezultatelor raportate, pentru persecutarea intenţionată a intelectualităţii noastre, pentru eşecurile din sfera gospodăriilor colective, din cultură, cinematografie, arhitectură, literatură, pentru reinstaurarea unui stalinism de tip „brejnevist”, cum se spune, vor fi traşi la răspundere toţi cei în mod concret vinovaţi de toate acestea. Şi cel puţin aventurierul politic Bodiul trebuie să fie judecat la judecata dreaptă a poporului, căruia i-a pricinuit atîta rău!”[1]. V. Beşleagă, participant la plenara USM din octombrie 1987, a ţinut să-mi precizeze că raportul lui Hadîrcă a fost unul extraordinar de îndrăzneţ şi zdrobitor de clişee pentru acea vreme şi că, în acest fel, a dat tonul discursurilor critice care au urmat, inclusiv şi la respectiva reuniune.

La plenara USM din 30 octombrie s-a programat să se discute despre „educaţia internaţionalistă”. În fapt, s-a vorbit foarte mult, în toate luările de cuvînt şi în primul rînd în discursul lui Hadârcă, despre încălcarea drepturilor băştinaşilor la educaţie în limba lor, despre rusificarea generalizată, despre lupta dusă de ani de zile de către conducerea partidului din RSSM contra pretinsului naţionalism, manifestat de către scriitori. Se simţea cu acuitate în toate aceste discursuri că tema „naţională” este una extrem de dureroasă pentru vorbitori şi că ea abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Nu e de mirare deci că doar cîteva luni mai tîrziu aceste revendicări au izbucnit şi au umplut străzile Chişinăului. Din această perspectivă, conversiunea scriitorilor la naţionalism în 1988-89 nu pare atît de spectaculoasă, nici oportunistă.


De la discursurile patriotice la un război care nu mai sfîrşeşte

Spectacolul scoate în erată într-un mod ironic un şir de inadvertenţe istorice, făcîndu-ne astfel să înţelegem mai clar felul în care au evoluat evenimentele în Moldova, de la perestroika la independenţă, şi de la independenţă înspre zilele noastre, trecînd prin „tranziţia” care nu mai sfîrşeşte.

Discursurile de la Marea Adunării Naţionale, în speţă discursul lui Ion Hadârcă cerea mai multe drepturi pentru moldoveni, „să fie stăpîni la ei acasă”, „pe pămîntul lor, pe fabricile lor” etc.. Ironia istoriei arată că, în loc să devină stăpîni pe „pe pămîntul lor”, mulţi moldoveni l-au părăsit în scurt timp, de bună voie, plecînd în Rusia pentru a-şi cîştiga onorabil existenţa. „Noi sîntem acasă! Noi sîntem acasă!” – clamau moldovenii în 1989, dar au plecat masiv, îndată după independenţă care încotro, după o „bucată de pîine”. Au devenit stăpîni pe fabricile lor, dar, neştiind cum să le folosească mai bine, le-au jefuit cum au putut şi apoi le-au lăsat de izbelişte.

Discursurile de la 1989 au trecut de la revendicarea drepturilor cetăţeneşti spre o latentă manifestare de forţă. „Ne-am deprins cu toții și i-am deprins și pe alții să vadă Moldova „ca un strugure de poamă stând pe harta Uniunii”, declara Hadîrcă în discursul său de inaugurare la Marea Adunare naţională. „Astăzi Moldova stă mai curând ca un cap de zimbru gata să apere, ca faimoșii zimbri din codrii Cozminului, limba și vatra, scrisul și cetatea, apele câmpiei, școala și copiii, icoana pamântului, lumânarea gândului!” Discursurile patriotice s-au transformat în chemări la luptă, într-un război cu trecutul care se anunţa victorios, dar care nu a mai fost cîştigat nici pînă astăzi…

O altă ironie: la „Marea Adunare” proeuropeană din noiembrie 2013, Hadârcă rosteşte acelaşi salut pe care l-a pronunţat la Marea Adunare naţională din 1989: „Pace-n suflet şi unire-n ţară, dragi compatrioţi!”. Urarea din’89 nu s-a adeverit însă de bun augur pentru majoritatea moldovenilor. Oare ce ne rezervă aceeaşi urare din 2013?

Un război pe două voci
Războiul din Transnistria este citit în contradictoriu, dintr-un manual de istorie de la Chişinău şi dintr-un manual de la Tiraspol. Apoi, evenimentele din 1991-92 ne sînt evocate alternativ de către doi martori, un fost combatant moldovean şi o locuitoare rusofonă de la Bender, jucaţi magistral de Ion Borş şi Doriana Talmazan. Spre deosebire de aprecierile lapidare şi monologice din manualele de istorie, discursurile martorilor sînt presărate de emoţii, ezitări şi semitonuri. Ne dăm seama cît de importante sînt asemenea mărturii pentru a ne scoate din logica maniheică a victimei şi călăului (logică în care, fireşte, nu ne percepem niciodată decît victime)!

Mărturia combatantului ne introduce într-o naraţiune în stil şi spirit célinian, profund pacifistă în esenţă, despre oroarea şi mizeria unui război comandat „de sus” şi în care celor mărunţi nu le rămîne decît dreptul de a supravieţui pe cont propriu, ajutaţi de alcool pe post de calmant sau tonic. În ciuda unei logici exclusiviste dictate de discursul patriotic (noi, băştinaşii/ ei, agresorii), înţelegerile amiabile între taberele de combatanţi au loc periodic cu ocazia unor chefuri între veterani ai războiului din Afganistan de pe ambele maluri (ne amintim şi de filmul „Crăciun fericit”, de Christian Carion). Din fericire poate, spre deosebire de marele războaie ale secolului 20, războiul de pe Nistru „n-a rezolvat nică – ne spune combatantul. Acolo a fost bispridel (…) era anarhie!”

Sveta, o refugiată transnistreană, era în 1991 o adolescentă căreia războiul i-a furat bucuria de a-şi serba serata de absolvire. În refugiu, fata se stropeşte abundent cu un parfum franţuzesc peste corpul transpirat de cîteva zile. „Şi unii şi alţii se comportau agresiv” – recunoaşte Sveta, dar ea ne mărturiseşte şocul pe care l-a avut cînd văzu pianul colegei ei de clasă, o moldoveancă, ciuruit de gloanţele soldaţilor transnistreni. La fel, sălile de clasă ale şcolii în care a învăţat arătau jalnic după ce s-a instalat acolo un detaşament de soldaţi moldoveni. După retragerea acestuia, pe o tablă s-a putut citi: „Простите нас, дети” [Iertaţi-ne, copii] . Din punctul de vedere exprimat de Sveta, nu exista o reală duşmănie între combatanţii transnistreni şi cei moldoveni. „De asta şi s-a terminat atît de repede toată această tărăşenie”. Duşmănia a escaladat pe parcursul conflictului, am putea adăuga noi, şi mai ales în anii de după consumarea acestuia, insuflat de către autorităţile celor două părţi beligerante.


Dezvoltarea economică şi socială a Republicii Moldova, 1991-2013
Imediat după proclamarea independenţei, Republica Moldova, asistată de instituţiile internaţionale FMI şi Banca Mondială, trece de la proprietatea obştească la proprietatea privată. În 1995, revista The Economist caracteriza Republica Moldova drept un „model al reformelor sănătoase”. O „poveste de succes” am putea preciza noi, cu referire la eticheta încurajatoare de care RM s-a învrednicit recent din partea unor funcţionari ai Uniunii europene.

În realitate, tabloul a fost mult mai dezolant decît ni-l prezenta Economist. El ar putea fi rezumat prin trei cuvinte, formate prin sufixul „de-”: decolectivizare, dezindustrializare, demodernizare. Economia Moldovei a scăzut cu 21% în 1991 (faţă de 1990), cu 29% în 1992, cu 31% în 1994. În 2000 producţia agricolă a scăzut cu 50% faţă de 1990. Veniturile oamenilor s-au redus de patru ori din 1990 în 2000. Durata vieţii s-a redus cu 30%.

Studiile de caz, documentate cu mărturii şi documente din presă, ne ilustrează, la scară locală, un cataclism ai cărui proporţii şi urmări le cunoaştem (pe piele proprie şi din cifrele de mai sus). Un cataclism la care toată lumea, de la opincă la vlădică, acoperiţi de întunericul nopţii şi al tranziţiei, a participat cu frenezie, posedaţi de patima distrugerii, a pricopsirii şi a răzbunării nepedepsite faţă de un stat care i-a prădat şi părăsit, cel puţin în percepţia oamenilor. „Au furat toţi cîţi au fost şi cît au putut duce”, „Oamenii ziua dormeau, iar noaptea furau” – mărturisesc martorii-personaje, locuitori ai satului Suhuluceni. În acest sat, ne-o spun martorii şi documentele, şeful de asociaţie agrară a murit spînzurat în condiţii misterioase. Mort, şeful de asociaţie n-a mai putut împiedica delapidările masive ale bunurilor colective, iar datoriile faţă de stat şi cetăţeni au rămas neplătite.

Unul dintre martori se deosebea prin atitudinea sa de denegare şi prefăcută ignoranţă a celor întîmplate: „Nu, că eu eram plecat în ziua aceea…”. E o atitudine care caracterizează şi astăzi o bună parte din cei pe care îi putem considera cîştigători ai acestui „război civil” al tranziţiei, priscopsiţi peste noapte cu vile ce amintesc prin dimensiunile lor de nişte spitale sau grădiniţe.

Comuniştii, veniţi la putere în 2001, au continuat politica privatizării patrimoniului statului. Spectacolul citează o listă selectivă a proprietăţilor publice scoase la privatizare în 2007: „Fabrica de sticlă din Chişinău, fabrica de conserve din Coşniţa, fabrica de produse lactate din Nisporeni, fabrica de zahăr din Ghindeşti, fabrica de conserve din Căuşeni, fabrica de conserve din Glodeni, fabrica de unt din Taraclia, fabrica de unt şi brînză din Vulcăneşti, fabrica de fermentare a tutunului din Orhei, uzina de bijuterii „Giuvaer”, uzina de maşini de salubritate din Făleşti, S.A, „Comerţ-Petrol”, S.A. „Vinuri” Ialoveni, S.A. „Tutun CTC”, S.A. „Floare-Carpet”, S.A. „Sudor” Chişinău, Combinatul de produse cerealiere Chişinău, Combinatul Poligrafic Chişinău, Combinatul de produse cerealiere „Cereale-Flor”, Vibropribor, Aeronava YAK-40, Cinematograful „Prut”, Cinematograful „Pace”, Cinematograful Patria, Cinematograf, Taraclia, Clădirea Primăriei Şerpeni, Grădiniţa de copii Cobîlea, Şcoala din Drojdieni, Circul din Chişinău, Editura Didactică Lumina, Tipografia din Chişinău, etc. etc.”. Spectatorul se poate întreba: cîte din aceste întreprinderi au fost privatizate corect şi transparent, şi în ce proporţie a fost delapidat – „cu acte în regulă” – patrimoniul şi bugetul public, în acei ani de administrare a partidului comuniştilor-biznesmani?

De altfel, lista privatizărilor (netransparente) continuă şi mai intens sub democraţi, după 2009. Iar în 2013 se „sparge tîrgul” cu pierderea controlului statului asupra activelor Băncii de Economii şi a Aeroportului. Patrimoniul statului continuă să fie vîndut unor persoane private chiar în aceste zile. După sărbătorile de iarnă am putea afla detalii…

În răspăr cu vorba cîntecului care anunţa instaurarea independenţei şi care proclama că Basarabia ar fi fost „furată, trădată mereu”, acest spectacol ne prezintă o altă faţă a lucrurilor şi anume aceea că niciodată Basarabia nu a fost mai „furată” şi mai „trădată” decît în anii care au urmat independenţei sale. Cîntecele patriotice şi poemele patriotice n-au făcut, din păcate, decît să mascheze în mod complice marea delapidare la care Basarabia a fost şi continuă să fie supusă.


Viaţa cotidiană în Chişinăul anilor 1990. Studiu de caz
Vica îşi spune păsul fluent, cu intonaţie, cînd în rusă, cînd în română. Este unul din personajele – tipice – care au avut de toate în perioada sovietică („Папа был в партии. Мама верила в бога. Отдыхали в Гаграх, Сочи, Батуми… Я была такой… Я рвала кусок пирога.”[2]), iar după 1991 au pierdut totul. Cel puţin, Vica a ştiut, de bine de rău, să se descurce. De mică, părinţii vorbeau cu ea în rusă, iar între ei pe „moldoveneşte”. A fost dată la o şcoală rusă, de elită, dar colegii rîdeau de ea, pentru că era moldoveancă. Nu era bine văzut să fii moldoveancă în şcoala nr. 3. Anul 1989 a produs o mutaţie curioasă în comportamentul părinţilor. Mama s-a convertit la naţionalism, plîngînd de fericire la Marea adunare naţională, în timp ce ea, fiica, era cu totul pe dinafară. Tatăl, născut în Siberia din părinţi deportaţi şi care apoi „s-a înfruptat din turta partidului”, iar în 1990 şi-a pierdut toată averea, aşa şi n-a putut înţelege, şi cu atît mai puţin saluta, schimbarea. Văzînd că nu mai are nimic din ce a avut înainte, Vica a început să facă bişniţă cu te miri ce şi pe te miri unde, cu jucării, lustre şi chiar prezervative, aduse din Danemarca, înşelînd farmacistele de acolo precum că ar fi început viaţa sexuală. De altfel, vizita în Danemarca i-a produs un adevărat şoc existenţial, o cădere ontologică în faţa paradisului consumerist desfăcut pe rafturile supermarketurilor occidentale: nu-i venea să creadă că într-un singur magazin puteai găsi o varietate atît de mare de clame de prins părul („prikolki” ). În 1997, s-a înscris la facultate la Bucureşti, dar, surpiză, ca pe vremurile cînd învăţa la şcoala rusă nr. 3, aici a devenit o „poarcă de rusoaică”. Nu se sfieşte de originea ei moldovenească şi totuşi face parte din categoria celor care se consideră români. În privinţa unirii, crede că aceasta se va întîmpla atunci cînd un moldovean se va simţi ca acasă în România, iar un român se va simţi ca acasă în Moldova. Adică… niciodată. Crezul ei este totuşi că R. Moldova trebuie să se îndrepte spre Europa: „Цивилизованные люди ориентируются на Европу!”[3].


Vladimir sau dublul abandon

Vladimir, un alt martor-personaj, s-a născut la Vladivostok, într-o familie de origine etnică amestecată, dar se consideră rus. Trăieşte de cînd se ţine minte la Chişinău, unde lucrează muncitor la o întreprindere. Totul a fost bine, ne spune el, pînă la căderea Uniunii sovietice, şi odată cu ea şi a întreprinderii la care lucra. Neputîndu-se angaja în altă parte, n-a găsit nimic de făcut mai bun decît să vîndă la bucată la piaţa de mărunţişuri de lîngă gară tot ce a adunat an de an. Ar fi trăit poate acceptabil, dacă n-ar fi fost acel naţionalism care a învrăjbit lumea. Crede că cei care au venit la guvernare după 1991 le-a insuflat oamenilor că ei – ruşii – ar fi duşmanii, pentru a le explica de ce trăiesc prost şi a le ascunde propria nepricepere. În anii „renaşterii naţionale” se şi temea să scoată o vorbă în troleibuz de teamă să ia bătaie. Un mare număr de rusofoni au plecat, pentru că se temeau să nu fie bătuţi în plină stradă. După independenţă, Vladimir s-a simţit abandonat şi exlus: „Moldovenii au votat independenţa, iar a doua zi au plecat cu toţii să muncească în Rusia: pe noi însă ne-au lăsat aici, cu această independenţă, pentru că eu nu sînt nici vărul, nici cumnatul lor…”.


„Noi existăm, nu trăim!”

Interviul cu două doctorese de la clinica din Suhuluceni, Zina şi Lenuţa, ne arată gradul de nemulţumire şi de deznădejde la care au ajuns angajaţii din sectorul public de nivel mediu. Amintirea vieţii lor din perioada sovietică depăşeşte orice accente nostalgice, melancolice. Această amintire li se impune ca un punct central de referinţă faţă de care viaţa lor actuală li se înfăţişează ca o cumplită şi nesfîrşită bătaie de joc, din care singura soluţie este să plece, oriunde, „la Rusia, România, Italia sau Israel”, doar ca să poată munci şi „cîştiga o bucăţică de pîine”.

Vocea unui actor ne aminteşte că 1/3 din populaţie este plecată la muncă peste hotare, dintre care doar 1/10 lucrează legal. Banii trimişi de „gasterbaiteri” echivalează cu bugetul anual pe ţară.


Revoluţia furată
În timp ce mainstream-ul presei de la Chişinău aşteaptă dezlegarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 prin dezvăluirea unei presupuse implicări a serviciilor secrete moldoveneşti, ruseşti şi/sau transnistrene, acest spectacol ne îndreaptă cu privirea spre o posibilă implicare a serviciilor secrete româneşti, cu referire la Wikileaks şi agenţia americană de inteligenţă Stratfor, pentru a declanşa aici o revoluţie „colorată”. Aşa sau altfel, un interviu cu un tînăr, Mitică, dintr-un sat din apropierea Chişinăului, ne arată cît de paralele au fost interesele sale (şi ale altora ca el), în acea zi de 7 aprilie, cu cele ale manifestanţilor rebeli din faţa Parlamentului şi Preşedinţiei.


Vînătoarea de vrăjitori corupţi
Vînătoarea de la Pădurea Domnească de acum un an (şi felul în care a fost administrat acest caz de către organele de resort) este prezentat ca un alt episod din istoria recentă a R. Moldova care scoate în evidenţă calitatea clasei noastre politice şi modul necinstit şi netransparent în care aceasta înţelege să guverneze. Audierea lui Vlad Plahotniuc de către Comisia parlamentară de anchetă, reconstituită în capitolul 5 al acestui spectacol, ne arată un personaj abil, manipulator şi foarte stăpîn pe situaţie, în faţa unei comisii aparent aprige, dar neputincioase. Personajul Vlad Plahotniuc este de o sinceritate fariseică atunci cînd, întrebat de o membră a comisiei în privinţa componenţei dubioase a echipei de vînători, formate cum se ştie din politicieni şi funcţionari de nivel înalt alături de oameni de afaceri autohtoni, afirma cu cinism că dacă s-ar verifica şi celelalte vînători, s-ar descperi o componenţă nu mai puţin interesantă.

Pentru echidistanţă şi pentru a avea un tablou complet al acestui episod, lipseşte episodul convorbirilor telefonice interceptate, care a urmat vînătorii şi care dezvăluie un alt element, la fel de păgubos şi la fel de profund încetăţenit în practica autohtonă de guvernare, cea a „dialogului” prin telefon între exponenţi ai unor puteri administrative în mod normal autonome.


Dincolo de unele exagerări, inevitabile într-o operă atît de ambiţioasă, spectacolul „Moldova indenependentă. Erată” s-a impus printr-o înaltă măiestrie şi acuitate a observaţiei. Spectacolul va fi urmărit cu o satisfacţie catartică, dîndu-ne hrană de gîndit în privinţa istoriei noastre recente, îmbuibată de mitologie, grandilocvenţă, agresivitate şi neputinţă, și în care orice public îşi poate descoperi întrebările şi năzuinţele. E un spectacol pe care îl putem privi şi juca laolaltă, cu toţii, pe post de psihodramă, pentru a ne potoli nevrozele de cetăţeni ai unei ţări independente fără voie şi a ne face, poate, să evităm greşelile, cel puţin de acum înainte.


[1] Союз Писателей Молдавии, Материалы Пленума правления Союза Писателей МССР от 30 октября 1987 года, Кишинев, 1988, п. 39. Din motivul că la plenară au fost prezenţi invitaţi de la Moscova, discursurile au fost ţinute în rusă.

[2] „Tata era la partid. Mama credea în Dumnezeu. În vacanță mergeam la Gagra, Soci, Batumi … Am fost așa de … Rupeam bucata de tort”.

[3] „Oamenii civilizaţi se orientează spre Europa!”

Text publicat pe platzforma.md

„Chişinău, din zori pînă la apus”, un film de văzut despre oraşul invizibil

Fotografie de la premiera filmului la cinematograful Odeon, Chişinău

Am avut o mare satisfacţie să privesc (este exact cuvîntul) filmul „Chişinău, din zori pînă la apus” („Chişinău, from dawn to dusk”), proiectat la cinematograful Odeon în seara de sîmbătă. Filmul a fost realizat de un grup de studenţi la regie film de la Academia de Arte din Chişinău, sub coordonarea unei echipe de profesori şi cunoscuţi realizatori de film documentar (Mirosław Dembiński şi Maciej Drygas) de la Şcoala de film din Łódź, Polonia, în cadrul proiectului „The World from dawn till dusk”. Acest proiect îşi propune să reprezinte viaţa unui oraş, ca personaj „total”, pe parcursul unei zile, „din zori pînă la apus”. Titlul proiectului sugerează totodată  o reprezentare cuprinzătoare a lumii de la un capăt la altul, de la răsărit spre apus; proiectul a reuşit să producă pînă acum filme documentare în, cu şi despre şase capitale ale lumii: Minsk, Kiev, Moscova, Beijing, Tokyo şi Chişinău (primele cinci filme fiind proiectate la Chişinău în cadrul festivalului „Cronograf” din mai-iunie 2013). Filmările şi montajul filmului de la Chişinău au fost pregătite de un workshop ţinut de profesorii de la Łódź, în care studenţii au fost învăţaţi printre altele cum să-şi poziţioneze camera pentru a observa, fără a provoca şi a interveni.

Filmul impresionează de la primul cadru pînă la ultimul prin autenticul imaginilor, scenelor, personajelor. Acestea nu sînt alese pentru a forma o reprezentare neapărat mirifică, „pozitivă”, turistică a Chişinăului, ci pentru a-i suprinde viaţa unei zile obişnuite pentru mulţi dintre orăşenii „obişnuiţi”, cu banalul, comicul, sublimul şi tristeţea inerente şi adesea involuntare ale acestor scene din viaţă ale oraşului.

O vînzătoare dintr-un chioşc alimentar îi mărturiseşte unei cumpărătoare din cartier că se lucrează greu în străinătate şi nici măcar nu eşti bine plătit, dar tot e mai bine decît să stai aici cu un salariu de mizerie într-un haos permanent, la care cumpărătoarea dă din cap afirmativ, exprimîndu-şi totuşi rezerva că dacă ar pleca toţi, cine ar mai rămîne...? Doi studenţi la actorie într-o dimineaţă din traiul lor la mansardă, scenă în care la un moment dat nu îţi mai dai bine seama cînd aceştia joacă şi cînd îşi trăiesc viaţa... O taxatoare din troleibuz care îşi povesteşte bucuriile şi necazurile (mereu aceleaşi) cîte vreunui călător arătat mai deschis spre comunicare. Muncitorii de la o carieră de piatră care muncesc, se hrănesc şi se spală în tăcere, cu mişcări ritmice, acompaniate de zgomotul sacadat şi uneori convulsiv al maşinei şi al tusei lor. Nişte persoane care locuiesc într-o vagonetă la marginea oraşului, care îşi fac igiena în canalul din preajmă şi apoi îşi gătesc şi mănîncă ca la un picnic cu foc, în jurul căruia unul dintre ei povesteşte o pildă creştină despre iubirea aproapelui. Oameni suferinzi făcînd coadă la cabinetul unui medic oncolog pentru a-şi afla diagnosticul şi cît le mai rămîne de vieţuit. Nişte dansatoare de balet care îşi întind unduios corpurile, sfidînd parcă boala şi necazul din scena precedentă. O mamă (singuratică) cu cinci copii ghiduşi pe care îi culcă de-a picioarele în două paturi într-o cameră scundă. Atunci cînd se stinge lumina în camera copiilor, urmărim scene de familie la geamurile luminate ale unui bloc de vizavi, cu o plăcere complice a unor spectatori voyeuri...

Ne trăim vieţile lunecînd prin oraş de acasă la lucru şi invers, pe anumite canale săpate în timp, din care abia de mai vedem viaţa din jur şi oamenii de alături, fiecare cu grijile şi poveştile sale, vesele şi triste. Unele cadre pe care ni le arată filmul (cum e scena din troleibuz) par rupte din cotidianul brut al oraşului şi la îndemîna oricui, dar care totuşi nu încetează să ne suprindă, printr-un efect de ostranenie faţă de un cotidian rămas altminteri invizibil, tocmai pentru că îl considerăm prea familiar. Alte scene (cum e cea din cariera de piatră) ne descoperă un oraş subteran, rămas şi el nevăzut, fiind inaccesibil locuitorilor „de deasupra”, într-o topică deasupra/ dedesubt care simbolizează o stratificare pe caste între care comunicarea pare imposibilă.

Filmul „Chişinău, din zori pînă la apus”  ne arată nişte feţe ale oraşului, în care ne regăsim cu o anumită greutate, pentru că trecem pe lîngă ele fără să le vedem. În acest sens, filmul le restituie chişinăuenilor oraşul în care locuiesc, fără să-l cunoască.

Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova

Foto: Dorin Goian

Eram cu un profesor american de asistenţă socială (W. David Harrison) în vizită la o parohie catolică din comuna Stăuceni, municipiul Chişinău, care administrează două centre de asistenţă socială din comunitate: un centru de asistenţă medico-socială pentru persoane vulnerabile (bătrîni singuratici, persoane cu dizabilităţi) şi un Cămin de noapte pentru persoane fără adăpost. Pe parcursul convorbirii profesorului cu preotul, la care eu asistam de o parte mai degrabă în calitate de martor, preotul a repetat în cîteva rînduri că „societatea moldovenească e o societate bolnavă”. De ce? Pentru că atunci cînd au fost create aceste două centre, au obţinut susţinere din surse private şi publice germane: de la asociaţia catolică Caritas, de la donatori privaţi germani şi chiar de la guvernul RFG, dar nici cea mai măruntă contribuţie, în bani sau natură, din partea guvernului moldovean sau a municipalităţii. Şi comunitatea locală din satul Stăuceni a rămas mută la campania de colectare de fonduri lansată de parohie cu această ocazie. Poate nu are lumea de unde? Există săraci şi la Stăuceni, numai că, în jurul bisericii şi tot aşa kilometri în deal şi la vale, cît cuprinzi cu ochiul, vezi numai case şi vile mari, cu două, trei etaje şi cu maşini sclipitoare la porţi. Mai mult chiar, cînd au auzit localnicii că se va deschide un cămin pentru persoane fără adăpost, oamenii s-au electrizat şi s-au mobilizat pentru… a împiedica construirea căminului. La fel, cînd în 2003 urma să se deschidă Centrul pentru persoane fără adăpost din Chişinău, vecinii s-au împotrivit cu hotărîre, iar centrul a putut fi deschis doar după negocieri şi medieri intense cu vecinii nemulţumiţi.[1] Un caz similar a avut loc în 2011, cînd vecinătatea dintr-un cartier din Chişinău a colectat semnături împotriva deschiderii unui centru pentru copii cu dizabilităţi. Tot aşa, în 2012, vecinii unui cartier din Bălţi au protestat împotriva deschiderii unui Centru de îngrijire medicală pentru persoane infectate HIV/SIDA…[2]

Avem oare într-adevăr o societate bolnavă? Cu această întrebare sunîndu-mi persistent în urechi cu vocea preotului catolic am mers cîteva zile în şir. Pînă la urmă am hotărît să încerc a răspunde la această interogare care sună mai mult a întrebare retorică. În acest articol, voi încerca să mă dezmeticesc dacă şi din ce motive comunităţile locale nu participă sau participă nesemnificativ în Republica Moldova la crearea şi întreţinerea centrelor de îngrijire şi asistenţă socială pentru persoane vulnerabile.

După o scrutare a terenului, am găsit la această chestiune, pe de o parte o explicare mai degrabă locală, ce ţine de gestiunea ONG-urilor şi, pe de altă parte, o înţelegere globală, de ordin social a chestiunii.



Un sector asociativ vulnerabil

Cîţiva experţi au analizat în ultimii ani problema finanţării ONG-urilor din Republica Moldova. Aceste studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare a ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor[3].

O altă problemă cu care se confruntă sectorul asociativ din Moldova este slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor.[4]

La prima vedere, în Republica Moldova există un număr mare de ONG: 8200 în 2012. Judecînd după numărul de ONG la 1000 de locuitori, sectorul asociativ din Republica Moldova este ceva mai puternic decît în Ucraina şi Rusia (1,9 ONG/ 1000 locuitori în RM; 1,6/1000 în Rusia şi 1,2/1000 în Ucraina), dar este mult mai slab decît în ţările vecine din Balcanii de vest şi Europa centrală (România: 2,9, Macedonia: 5,6, Ungaria: 6,6, Croaţia: 9,6). Dar şi aceste cifre privind numărul şi proporţia ONG în RM trebuiesc relativizate, întrucît 65% dintre toate ONG din RM activează în municipiul Chişinău şi doar 25% pot fi considerate active, cu iniţiative şi proiecte la zi.

În plus, organizaţiile neguvernamentale (de toate profilurile) nu se bucură de o încredere foarte mare în societatea noastră. Conform Barometrului de Opinie Publică din noiembrie 2013, doar 21.6% au încredere în ONG-uri, în timp ce 53% nu au încredere în organizaţiile de acest fel[5]. Încrederea socială scăzută faţă de ONG ar putea să se datoreze, potrivit unor studii, transparenţei reduse în administrare şi finanţare la un număr mare dintre aceste organizaţii.[6] Această încredere scăzută nu caracterizează în mod exclusiv sectorul neguvernamental. În societatea noastră, majoritatea instituţiilor publice şi neguvernamentale, cu excepţia Bisericii, suferă, cel puţin pe parcursul ultimilor 15 ani (de cînd se fac sondaje de opinie fiabile), de un deficit important de încredere socială. Unii experţi explică această rată scăzută de încredere din partea populaţiei civile printr-o slabă cunoaştere a activităţii acestor organizaţii. Totuşi, în 2012 activitatea ONG-urilor a devenit mai vizibilă (prin diferite instrumente media, dar şi prin campanii, tîrguri, cluburi de presă organizate de ONG etc.). Încrederea rămîne totuşi scăzută, conform ultimului BOP, şi din motivul creşterii exigenţei şi aşteptărilor populaţiei faţă de activităţile ONG.[7]

Vulnerabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale (prin dependenţa de granturi străine) îşi găseşte în mare măsură explicaţia în cadrul juridic şi legislativ, cel puţin pînă recent nefavorabil durabilităţii financiare a ONG-urilor prin finanţare publică[8], donaţii private şi venit în baza serviciilor prestate.

În urma acţiunilor promovate de Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în R. Moldova – 2009-2011, au fost adoptate unele modificări legislative: „Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la voluntariat, astfel iniţiind edificarea unui cadru favorabil pentru desfăşurarea activităţilor de voluntariat. A fost adoptată Legea cu privire la serviciile sociale care recunoaşte asociaţiile obşteşti drept prestator de servicii sociale. A fost lansat Programul de granturi pentru OSC de tineret şi a fost elaborat cadrului legal respectiv. De asemenea, au fost elaborate indicaţii metodologice cu privire la particularităţile contabilităţii în organizaţiile necomerciale.”[9] Totuşi, încă multe modificări legislative urmează a fi adoptate de parlament şi o serie de acţiuni se cer a fi întreprinse. Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova (SDSC) – 2012-2015, iniţiată de Consiliul ONG (un organ umbrelă de ONG-uri), cu participarea Parlamentului RM, cu susţinerea USAID şi FHI360, au elaborat un plan de acţiuni care urmează a fi adoptate şi realizate de către Parlament şi Guvern, cu implicarea Consiliului ONG. Preluînd experienţa ţărilor din regiune şi din democraţiile afirmate în consolidarea sectorului asociativ, SDCV 2012-2015 promovează instituirea unui climat favorabil prin punerea în aplicare de către Parlament şi Guvern a trei seturi de mecanisme pentru asigurarea viabilităţii financiare ale OSC: 1) Finanţarea publică directă şi indirectă, prin facilităţi/ scutiri fiscale, granturi, subsidii bugetare, granturi pentru anumite scopuri de utilitate publică, contracte pentru prestarea unor servicii sociale; 2) filantropia privată, încurajată prin facilităţi fiscale pentru donatori, inclusiv prin deducerea donaţiilor, direcţionarea unui procent din impozitul contribuabililor şi 3) generarea de venit, prin instituirea unui mediu favorabil pentru desfăşurarea activităţilor economice, facilitarea fiscală a activităţilor de antreprenoriat social[10].

Există totuşi şi o parte de responsabilitate a ONG-urilor de această durabilitate financiară limitată. Din unele studii[11] şi discuţii pe care le-am purtat cu nişte manageri şi angajaţi ai unor ONG cu profil social, dar şi cu unii experţi în domeniul administrării sectorului neguvernamental[12], organizaţiile non-profit din RM au rareori strategii eficiente de colectare de fonduri (fundraising) pe lîngă societate, comunităţile locale şi a agenţilor economici. În plus, cei mai mulţi administratori de ONG percep această sarcină ca fiind în primul rînd aproape inutilă, din motivul că ar aduce venituri nesemnificative, şi, în al doilea rînd, umilitoare. Solicicitarea granturilor de la insituţiile finanţatoare internaţionale rămîne pînă la urmă o procedură destul de complicată de obţinere de finanţare, dar mereu la îndemînă şi cu şanse de reuşită verificate.



O problemă de „mentalitate” şi/sau de „capital social”?

Unii angajaţi şi lideri de ONG cu profil social cu care am discutat, au raportat de asemenea obstacole de „mentalitate” şi lipsa unei „culturi a dăruirii” („culture of giving”) care împiedică populaţia civilă să susţină, cu mijloace şi eforturi proprii, aceste organizaţii în acţiuni de interes social (de ex. asistenţa şi îngrijirea unor grupuri de persoane vulnerabile). Această ipoteză trebuie luată în calcul, mai ales că există multe cazuri documentate (a se vedea introducerea acestui text) în care reprezentanţii unor comunităţi locale s-au opus deschiderii unor centre de asistenţă socială pentru persoane vulnerabile în vecinătatea locuinţei lor.

Cum se întîmplă că într-o societate ca a noastră în care aproape toată lumea e legată prin relaţii de rudenie şi prietenie, relaţii informale la care oamenii recurg pe larg cînd ajung la ananghie în virtutea unui soi de solidaritate aproape natural „de clan”, să fie atît de nepăsătoare şi uneori ostilă faţă de activităţile promovate de ONG-urile de asistenţă socială?

Potrivit unor teoreticieni anglosaxoni ai „capitalului social” (în primul rînd R. Putnam şi D. Narayan)[13], solidarităţile tradiţionale, de tip „bonding” (stabilite între rude, prieteni, cumetri etc.) ar favoriza acapararea relaţiilor de putere în defavoarea instituţiilor statului şi ale societăţii civile. Din această perspectivă teoretică, în societăţile în care relaţiile sociale de tip „bonding” sînt dominante, structurile asociative şi statul de drept sînt slabe, iar oamenii sînt centraţi pe o logică de supravieţuire sau de înavuţire, cel mai des fără să ţină cont de interesul comunităţii în ansamblu. Acest tip de solidaritate, înrădăcinat în ţările din „sud” ca Italia sau Grecia (şi, desigur, Moldova) are funcţia de a compensa lipsa de încredere în instituţii şi organizaţii publice şi neguvernamentale, percepute ca anonime şi manifestînd un interes individual ascuns.[14] Totodată, relaţiile de solidaritate de tip „bonding” întreţin cercul vicios al unei dezvoltări sociale anemice, dublate de o creştere economică de subzistenţă (D. Narayan). Dimpotrivă, în societăţile moderne şi democratice, în care relaţiile dintre oameni sînt construite „pe orizontală”, în baza unui set de valori împărtăşite (pe primul loc încrederea) şi „reciprocitatea normelor”, sectorul asociativ este unul puternic, capabil să mobilizeze grupuri de oameni (altminteri necunoscuţi personal între ei) în vederea atingerii unor obiective de interes comun. Comunităţile construite pe relaţii de tip „bridging” dezvoltă structuri asociative solide, favorizînd la rîndul lor o dezvoltare a schimbului şi a întreprinderilor economice şi, astfel, o creştere generalizată a bunăstării.

Din acest punct de vedere, societatea noastră se clădeşte în mare parte pe solidarităţi tradiţionale, „pe verticală”, în detrimentul relaţiilor mediate de structuri asociative şi de instituţiile statului. Gradul de încredere între cetăţeni şi între aceştia şi instituţiile statului şi ale societăţii civile sînt preponderent negative, iar oamenii se bizuie în mare măsură pe capacităţile proprii şi pe relaţiile personale pentru a-şi rezolva problemele şi a-şi satisface anumite nevoi (în general bazice: materiale sau de protecţie). Orice iniţiativă orientată spre un interes altruist sau colectiv este în general privită cu suspiciune sau cinism. Oamenii sînt axaţi pe atingerea sau păstrarea interesului propriu sau al mediului de origine, fiind vigilenţi faţă de iniţiativele venite dinspre structurile asociative (ca şi cele ale oricăror grupuri „străine”), percepute ca o potenţială ameninţare la adresa integrităţii grupului de apartenenţă.

Ne regăsim ca în oglindă în această reprezentare a „societăţii ne-civile”, puternic integrată în interiorul grupurilor primare, dar segregată în spaţiul comun, cel format între grupurile şi grupusculele de tot felul. Societatea moldoveană seamănă surprinzător de tare cu un bloc de locuit post-sovietic, atît de tipic astăzi, în care apartamentele sînt întreţinute cu grijă şi păzite cu gelozie, iar scara, liftul şi intrarea în bloc rămîn abandonate întunericului şi nepăsării generale.

Teoriile capitalului social îi pot ajuta pe nişte decidenţi binevoitori să formuleze politici care să favorizeze coeziunea, solidaritatea şi participarea în sînul unei societăţi, prin informare şi formarea unor norme şi valori favorabile acestor deziderate şi prin investiţii în capacităţile organizaţionale ale indivizilor, în primul rînd ale celor deprivaţi de resurse. Dar aceste teorii ale capitalului social nu ne explică de ce unele societăţi (cele „sudice”/ „estice”) şi grupuri evoluează sau persistă în forme anomice de sociabilitate şi sărăcie, pe cînd alte societăţi (cele „nordice”/ „occidentale”) şi grupuri înfloresc în structuri asociative puternice şi sisteme prospere de producţie şi comerţ.

În răspăr cu aceste teorii ale „capitalului social”, sociologul francez Pierre Bourdieu defineşte şi teoretizeazăcapitalul social (caracterizat prin relaţiile de apartenenţă şi recunoaştere în sînul unui grup social), în legătură de interdependenţă cu capitalul economic (măsurat în funcţie de nivelul de bunăstare şi prin capacitatea de producere şi reproducere a bunăstării), capitalul cultural (determinat prin nivelul de educaţie şi de familiaritate cu un anumit tip de cultură – în sensul său dublu de „bun cultural” şi „stil de viaţă”) şi capitalul simbolic (care, prin anumite coduri culturale, limbaj şi ritualuri practicate în interiorul unor grupuri, legitimează posesia unor capitaluri sociale, economice şi culturale inegale, mascînd raportul de putere – arbitrar – prin care această inegalitate este instituită)[15]. În scrierile sale tîrzii, Bourdieu denunţă miturile „revoluţiei” neo-liberale ale lucrului voluntar şi flexibil (altfel zis ale lucrului pe timp de noapte, în week-end, oricînd şi oriunde – visul nemărturisit al oricărui angajator), prezentate ca manifestări ale progresului şi ale modernităţii, în numele participării şi libertăţii economice.

În acest model de înţelegere a „capitalului social” (ca un cîmp de lupte simbolice), sîntem departe de „capitalul social” în înţelegerea pacifică a lui Putnam, bazată pe încredere, comunitatea valorilor şi pe „reciprocitatea normelor”. Bourdieu în schimb este sensibil la formele de inegalitate pe care societatea modernă, „civilizată”, le instituie şi le maschează. Iar societatea civilă, în speţă sectorul asociativ cu profil social, reprezintă unul din aceste domenii în care raporturile de putere se traduc adeseori prin manifestări sociale aparent dezinteresate, bazate pe valori de voluntariat şi solidaritate, dar care nu fac decît să perpezueze multiple forme de inegalităţi şi opresiune. Din această perspectivă, organizaţiile sociale care îşi propun să ajute persoanele vulnerabile se limitează în general la menţinerea lor pe „linia de plutire” (adică în viaţă), rareori punînd în cauză mecanismul social şi economic care generază şi reproduce marginalizare şi excluziune.

Probabil că adevărul despre „capitalul social” se află undeva la mijloc între viziunea romantică a lui Putnam şi înţelegerea conflictuală a lui Bourdieu. Ambele teorii pot fi însă utile, folosite complementar şi cu discernămînt, căci avem nevoie de încredere şi de „reciprocitate a normelor”, rămînînd vigilenţi asupra relaţiilor arbitrare de putere pe care aceste norme şi valori le pot ascunde, iar formele de ajutor şi solidaritate umană trebuiesc încurajate, odată cu un dram de reflexivitate şi spirit critic prin care să denunţăm condiţiile sociale care produc vulnerabilitate.



În loc de concluzie

Întorcîndu-ne la întrebarea de la începutul acestui text, referitoare la starea de sănătate a societăţii noastre, vom încerca să formulăm, în lumina ideilor şi datelor înşiruite mai sus, nişte elemente de explicaţie şi chiar anumite recomandări adresate reprezentanţilor sectorului neguvernamental, mai cu seamă celor din sfera socială.

Societatea moldovenească se află încă într-o criză profundă, caracterizată printr-o comunitate răzleţită, printr-o încredere socială scăzută şi printr-o capacitate civică slabă. Dar această stare nu este una definitorie şi nici permanentă. Ea are o istorie recentă (a tranziţiei post-sovietice, marcată de o explozie necontrolată a libertăţilor individuale şi a relaţiilor de putere, acaparate de grupuri de interese, care continuă să-şi dispute şi astăzi zonele de influenţă şi dominaţie) şi o istorie lungă (cea sovietică, precededată de administraţia românească şi cea ţaristă) ale căror efecte durabile asupra „mentalităţilor”, a raporturilor de forţe şi de solidaritate din sînul populaţiei din Republica Moldova (sau ce a a mai rămas din ea) încă urmează a fi studiate.

Pentru a încuraja participarea comunităţilor locale la activităţile de voluntariat şi ajutor social, organizaţiile neguvernamentale trebuie să-şi depăşească sentimentul (aristocratic) de umilire, elaborînd şi promovînd strategii inteligente şi oneste de colectare de fonduri din rîndurile populaţiei şi ale agenţilor economici. Această acţiune în aparenţă administrativă (de diversificare a surselor de finanţare) ar contribui în acelaşi timp la consolidarea comunităţilor şi la durabilitatea sectorului asociativ, cultivînd totodată valori sociale pozitive de solidaritate, empatie şi încredere. De cealaltă parte, statul va avea grijă să instituie un cadru juridico-legal care să favorizeze formarea şi dezvoltarea structurilor asociative, participarea populaţiei în acte de voluntariat şi filantropie şi să promoveze un model de coeziune socială, bazat pe echitate şi incluziune.

________________________________________________________________________________




[1] Din mărturia directorului Centrului de găzduire şi orientare pentru persoane fără adăpost din or. Chişinău, Iurie Ursu.

[2] E un fenomen întîlnit şi în Occidentul „sănătos”, numit „not in my backyard” (NIMBY) sau în franceză „pas dans ma cour”, cu referire la reacţiile de rezistenţă din partea unor locatari la proiecte de dezvoltare de interes public (inclusiv şi deschiderea unor centre pentru persoane vulnerabile) promovate de primărie, guvern sau instituţii private în vecinătatea locuinţelor lor. Pentru mai multe informaţii despre acest fenomen, cf.:http://en.wikipedia.org/wiki/NIMBY. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru această remarcă.

[3] USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10.

[4] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. Despre acest aspect vom discuta într-un alt articol pe platzforma.md.

[5] Mai exact: „nu prea am încredere”: 25,7%, 27,3% – „nu am deloc încredere”, 20,2% – „am oarecare încredere”, 1,4% – „am foarte multă încredere”. Cf. Institutul de Politici Publice, „Barometrul de Opinie Publică” (BOP), sondaj efectuat de „CBS Axa”, noiembrie 2013. Acest coeficient de încredere este în uşoară scădere faţă de sondajele din 2010 (30% – încredere pozitivă şi 40,2% – încredere negativă), dar în foarte slabă creştere faţă de 2008 (20,4% – încredere pozitivă şi 52% – încredere negativă).

[6] Astfel, potrivit unui studiu despre transperenţa şi finanţarea ONG din 2012, “(…) Circa 57 % din organizaţiile neguvernamentale participante la studiu au solicitat confidenţialitatea informaţiilor prezentate (…), fapt garantat de către OCT Caraseni [autor]. (…) este parţial inexplicabilă această solicitare cu atît mai mult cu cît a fost înaintată inclusiv de organizaţii care în textul formularului de studiu au specificat că ONG este transparentă şi toate informaţiile despre ONG sînt fie publice fie disponibile la solicitare”. Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, Beneficiar: Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a Organizaţiilor Neguvernamentale din Moldova „CONTACT”, decembrie 2011.

[7] „Indexul sustenabilităţii organizaţiilor societăţii civile din Republica Moldova – 2012”, iunie 2013, p. 8.

[8] În şedinţa Cabinetului de Miniştri din 27/11/2013, la care s-a discutat proiectul de buget pentru 2014, proiectul direcţionării celor 2% din impozitul pe venit în folosul unei ONG a fost respins. Consiliul Naţional pentru Participare (organ creat la iniţiativa Guvernului Republicii Moldova în calitate de organ consultativ, din 19.01.2010) au dat în judecată Guvernul RM pentru netransparenţă la discutarea şi adoptarea proiectuluide buget pentru 2014. A se vedea Antoniţa Fonari, „Membri ai CNP au acționat Guvernul în judecată pentru netransparență!”, postare pe blogul A. Fonari pe 27 noiembrie 2013.

[9] SDCV 2012-2015, 2012, p. 6.

[10] SDCV 2012-2015, 2012, p. 10; Nicolae Procopie, Doina Crăciun, „Raport de monitorizare a implementării Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 -2015, perioada de monitorizare”, Perioada de monitotrizare: 2012 – octombrie 2013, Chişinău 2013 (document nepublicat, oferit spre consultare cu bunăvoinţa Consiliului ONG).

[11] Gheorghe Caraseni, „Transparenţa şi durabilitatea financiară a organizaţiilor neguvernamentale din Moldova”, 2011.

[12] Am făcut interviuri pe viu şi prin email cu directorii a două organizaţii de asistenţă socială şi una de apărare a drepturilor omului, ambele din Chişinău; la fel, am avut discuţii cu o angajată a unei organizaţii de asistenţă socială (a copiilor orfani dintr-un sat din municipiul Chişinău), cu administratoarea Căminului pentru persoane fără adăpost dintr-o suburbie a mun. Chişinău şi cu o coordonatoare de proiect a reprezentanţei unei ONG internaţionale în Moldova de protecţie a copiilor cu dizabilităţi. Totodată, am avut convorbiri cu doi experţi în sectorul asociativ din RM: Gheorghe Caraseni şi Antoniţa Fonari.

[13] Robert D. Putnam, “Bowling alone: America’s declining social capital”, Journal of Democracy, Vol. 6 (1995) 1, 64-78; Robert D. Putnam, Making democracy work. Civic traditions in modern Italy, Princeton, Princeton University Press, 1993; D. Narayan, Bonds and Bridges. Social Capital and Poverty, PREM, World Bank, 1999.

[14] A se vedea Francis Fukuyama, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prospertity, New York, Free Papers Paperback, 1995. Îi mulţumesc lui Lilian Negură pentru sugestie.

[15] Pierre Bourdieu, La distinction – critique sociale du jugement, Paris, Minuit, 1979; Pierre Bourdieu, “Le capital social”, in Actes de la Recherche en Sciences Sociales, 31 (1980), 2-3; Pierre Bourdieu et al, La Misère du monde, Paris, Seuil, 1993; Pierre Bourdieu, « L’essence du néolibéralisme », Le Monde diplomatique, mars 1998; Pierre Bourdieu, „Le mythe de la « mondialisation » et l’État social européen”, Intervention à la Confédération générale des travailleurs grecs, (GSEE) à Athènes, en octobre 1996. In « Contre-Feux », 1998:http://sitecon.free.fr/bourdieu.htm#Le mythe de la “mondialisation”; Martti Siisiäinen, „Two Concepts of Social Capital: Bourdieu vs. Putnam”, Department of Social Sciences and Philosophy, University of Jyväskylä (articol nepublicat).

(publicat pe www.platzforma.md)

Noua protipendadă politică la nunta marelui Vameş

imagine: protv.md

Un post local de televiziune a dat un reportaj despre nunta unei personalități publice cu o mai tînără femeie de afaceri. Știrea mi-a produs sentimente tulburi şi întunecate.

Aş fi urmărit-o cu uşurătate, ca pe o ştire mondenă oarecare printre atîtea altele care condimentează foiletonul veştilor cotidiene. O nuntă la care au defilat rochii şi maşini de lux, alaiul de vedete autohtone şi din străinătăţi învecinate, parada de persoane publice şi biznesmani prosperi din partea locului… Un eveniment monden deci, cu o uşoară tensiune de suspans, căci presei nu i s-a permis să pătrundă în interior, intedicţie de natură să inflameze şi mai abitir imaginaţia publicului, decît să o contenească. Aş fi trecut-o cu vederea şi de data asta, în ciuda curiozităţii insistente a presei faţă de acest gen de evenimente, dacă mirele nu ar fi fost un înalt funcţionar de stat, şeful Serviciului Vamal din RM, Tudor Baliţchi, iar invitaţii de seamă nu ar fost fi alți mari demnitari publici: primul ministru Iurie Leancă, ministrul finanţelor Anatol Arapu, deputaţi cunoscuţi şi şefi de comisii parlamentare, directorul companiei Apă-Canal Constantin Becciev, amestecaţi laolaltă printre milionari locali din tagma lui Ilan Shor.

Reportajul cu pricina oferă amănunte interesante şi despre relaţiile de rudenie ale nuntaşilor: miri, nănaşi, părinţi şi cuscri, fini şi alţi invitaţi de onoare, cu toţii demnitari publici şi oameni cu stare. Un eveniment de familie deci, care, la moldoveni ca şi la alte popoare, au un rol important în formarea şi sudarea comunităţilor.

Ştirea mi-a lăsat totuşi un sentiment greoi de suprarealitate, pe care şi acum încerc să-l discern şi să-l înţeleg. De fapt, m-a deconcertat familiaritatea promiscuă în care îşi dădeau ghes politicieni de vîrf, funcţionari publici, oameni bogaţi şi vedete de top, într-un cadru sclipitor de mondenitate de lux. Nu e deloc neglijabil nici faptul că strada a fost barată de poliţie vreme de o oră în perioada sosirii invitaţilor. I se permite lui Jupiter, dar nu şi boilor de rînd, cum ar veni. Iată un „detaliu” care spune multe despre relaţia de putere – deseori arbitrară – între guvernanţi şi cetăţeni.

M-a mirat de asemenea această „festivitate de familie” a şefului Vămii, ţinută cu fast, la doar cîteva săptămîni după consumarea scandalului de corupţie de la Vama Leuşeni, în care mai mulţi vameşi ar fi fost prinşi „în flagrant”. Te-ai fi aşteptat ca în urma unui astfel de eveniment, şeful Vamei să vină cu explicaţii şi să-şi facă public mea culpa, dacă nu chiar să-şi dea onorabil demisia. Dar nu… Geaba aşteptăm. Persoane avizate şi foşti angajaţi ai acestei instituţii au îndrăznit chiar să afirme că vameşii arestaţi (şi apoi eliberaţi, după cum pare) în acel „flagrant” de pomină au fost nişte piese mai degrabă mărunte pe o tablă de şah în care marele figuri ale corupţiei de la Vama RM au rămas „în rocadă”, în vreme ce atenţia publică era captată de „scandalul” cu cele cîteva mii de euro ascunse în paravanul oficiului vamal. Între timp cazurile de trafic ilegal cu ţigări şi alte produse în proporţii mari se înmulţesc. Iar pentru toate aceste ilegalităţi nu a fost judecat decît un… şofer. Baliţchi mai are şi simţul umorului, întrucît a declarat în declaraţia de venit pentru 2010 şi 2011 că deţine un imobil în Chişinău, estimat la 1500 de lei şi un lot pomicol în Vadul lui Vodă, estimat la 1239 de lei (sic). Alte surse (provenite de la Camera Înregistrării de Stat) arată însă că, pe lîngă salariul său de şef al Vămii, Baliţchi deţinea dividente din anumite unităţi comerciale (activitate de altfel interzisă pentru un funcţionar la vamă (cf. alin. (2) al art. 6 al Legii serviciului în organele vamale).

Aşa-zisul scandal de corupţie de la Vamă şi nunta şefului Serviciului vamal din RM au în comun nu doar instituţia amintită de ambele evenimente. Atît nunta înaltului funcţionar, cît şi „flagrantul” de la Vamă au fost, cu sau fără vrerea actorilor implicaţi, nişte spectacole mediatice, care ne ascund mai mult decît ne arată. „Flagrantul” de la vamă a urmărit să ne asigure, pe noi cetăţenii şi pe observatorii europeni, că „lupta cu corupţia” e în toi, să nu ne facem griji, şi că aşa le vor veni de hac şi altor funcţionari publici necinstiţi. De cealaltă parte, spectacolul nunţii ne-a introdus (e drept, nu pînă la capăt), într-o atmosferă de familie, cu miri, naşi, cumetri (ca la moldoveni, de…), ambalată în fastul strălucitor al unui eveniment glamouros, spectacol care face deliciul publicului pe ultimile cinci minute ale jurnalului TV. Luate însă împreună, aceste spectacole mediatice ne aruncă în faţă lipsa de onestitate – unii poate nu se aşteaptă la o asemenea virtute de la nişte „bieţi actori” politici –, şi mai cu seamă inconsecvenţa şi lipsa de profesionalism a clasei noastre politice, prinsă în flagrant delict de ipocrizie şi de incapacitate de a lupta efectiv şi eficient cu corupţia.

Nu ne facem iluzii că oligarhii noştri vor deveni într-o bună zi nişte aristocraţi (Aristotel ne atrage atenţia că mai degrabă aristocraţia – i.e. guvernarea celor mai buni – ar putea să se transforme în oligarhie, i.e. guvernarea celor puţini… şi bogaţi), nici să devină nişte sfinţi (se zice că evanghelistul Matei a fost vameş înainte de a-l urma pe Isus şi a-i propăvădui învăţămintele). Dar ne aşteptăm să-şi facă corect treaba sau barem să nu ne sfideze cu mondenităţi de curte şi „flagranturi” de mucava.

(publicat pe www.platzforma.md)

Unificarea Republicii Moldova cu România: integrare în exterior sau dezbinare pe interior?

Ideea unirii cu România pluteşte în aer de vreo două decenii, după 1991, iar în anumite conjuncturi internaţionale sau în situaţii de criză reapare „pe tapet”. Este o idee controversată, care nu încetează să inflameze spiritele şi din acest punct de vedere este comodă, cel puţin pentru politicieni, pentru că le permite să le arunce oamenilor praf în ochi şi să mascheze problemele grave, profunde, cu care se confruntă societatea moldovenească: incapacitatea elitelor, sărăcia maselor, marea corupţie, migraţia masivă etc. etc.

Atunci când sunt pronunţate de politicieni, mai ales în perioade de campanii preelectorale, declaraţiile unioniste sunt prevăzute în general a fi receptate de către principalul lor public-ţintă, care sunt potenţalii alegători ai politicienilor. În acest gen de declaraţii populiste, „poporul român” şi „fraţii basarabeni” apar ca obiecte ale unui discurs, nu ca subiecţi ai unui proiect. Atât timp cât declaraţiile unioniste nu sunt elaborate sub forma unor proiecte bine fundamentate, cu un calcul prealabil în termeni de costuri/ beneficii, riscuri, cu studiu de fezabilitate, sustenabilitate etc., ele nu vor fi luate prea tare în serios, nici de către publicul lor privilegiat (naţionaliştii unionişti), nici de către adversari, ci ca nişte strategii în nişte jocuri politice şi electorale.

Ideea unirii nu este foarte populară în R. Moldova. Am putea da vina pe propaganda sovietică, care a descalificat intens prestaţia administraţiei româneşti din interbelic. Expresii de genul „regim burghezo-moşieresc” sau „cotropitorii româno-fascişti” erau monedă curentă în manualele şcolare şi în programele istorice de popularizare, deşi România era un stat „socialist” şi care, cel puţin în epoca Stalin / Gheorghiu-Dej, era cât se poate de loial Uniunii Sovietice. Totuşi propaganda sovietică nu a lucrat pe loc gol. Buneii noştri îşi mai aduc aminte de bătăia cu rigla la şcoală sau de vergile jandarmului. Abuzurile comise de administraţia românească în Basarabia (şi cu siguranţă şi în alte provincii) au fost nenumărate. Adepţii românofili obiectează de fiecare dată la asemenea argumente că moldovenii îşi aduc aminte mai degrabă de bătăile jandarmului român decât de deportările sovieticilor. E adevărat. S-a activat probabil un mecanism de memorie selectivă şi compensatorie, favorabilă unei acomodări mai uşoare cu regimul sovietic, odată ce acesta se instaurase, din câte se părea, pentru totodeauna. Dar să nu uităm că şi românii au făcut deportări în Basarabia. Deportările şi masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Ucraina au produs sute de mii de victime (vezi Raportul Wiesel). E deci normal că avem o memorie scindată faţă de experienţa guvernării româneşti din interbelic şi al Doilea Război mondial.

Conform unor sondaje credibile (de exemplu, sondajul realizat de Gallup în 2011), proiectul unionist are de aproape cinci ori mai mulţi oponenţi decât adepţi (în septembrie 2011, 10% dintre moldoveni îl susţineau în totalitate şi 47% îl respingeau cu tărie). Este evident că printre rezervaţi şi oponenţi sunt foarte mulţi şi etnici moldoveni / români, odată ce ei formează aproape 80% din populaţia generală a Republicii Moldova (în dreapta Nistrului, în care s-au făcut sondajele şi recensământul). Nu mai vorbim de Transnistria, unde românii şi România au o „reputaţie” şi mai proastă… Oricare ar fi cauzele acestei atitudini, unificarea R. Moldova cu România este departe de a fi un proiect capabil să unifice societatea moldovenească pe interior.

La un recensământ organizat în 1994, 95% din populaţia R. Moldova s-au declarat favorabili păstrării independenţei. Nu cred că această proporţie s-a schimbat cu mult între timp. Republica Moldova este un proiect în desfăşurare, deocamdată singurul care nu generează manifestări importante de dezacord în sânul populaţiei ei, indiferent de etnie, grup social sau vârstă. Depinde de locuitorii acestei ţări dacă vor dori în continuare să dezvolte acest proiect, prin investiţie personală şi participare. În aceste vremuri de criză care nu mai sfârşesc, perspectiva alipirii la un alt stat sau structură internaţională este tentantă pentru mulţi moldoveni (dovadă numărul mare de solicitări de cetăţenie a României şi a altor state vecine şi migraţia în masă). Dar această tentaţie „colonială” îi împiedică pe moldoveni să-şi definească şi să-şi dezvolte propriile lor capacităţi şi responsabilitate.

Proiectul unionist va deveni posibil atunci când ambele state vor avea un statut internaţional similar, spre exemplu de membre depline ale UE, şi vor avea un nivel de dezvoltare comparabil. Până atunci, o eventuală unificare ar întâlni mult mai multe rezistenţe decît asentimente. Nici conjunctura internaţională, nici cultura politică a cetăţenilor nu mai este acum ca cea din 1918 pentru a schimba statutul ţării fără consimţământul majorităţii cetăţenilor ei.

O „regăsire” în cadrul Uniunii Europene ar putea fi un compromis rezonabil şi chiar dezirabil, care ar putea împăca şi unioniştii, şi independentiştii, şi indiferenţii, oricare ar fi apartenenţa lor etnică. Aderarea R. Moldova la UE ar fi o soluţie viabilă şi stimulantă pentru cetăţenii şi autorităţile acestei ţări. Dar şi acest lucru nu-i va absolvi pe moldoveni de sărăcie, corupţie şi nepăsare, dacă nu vor şti să-şi depăşească condiţia prin eforturi proprii, asumate.

Moldovenii aşteaptă mai multe investiţii din România şi mai puţine declaraţii incendiare. Mărfurile ruseşti şi ucrainene sunt la tot pasul în R. Moldova. Este un motiv întemeiat pentru care (potrivit sondajului din mai 2011, comandat de IPP, de exemplu), moldovenii consideră în proporţie de 57% Rusia drept ţara care ar trebui să fie „principalul partener strategic” al R. Moldova şi doar 7% – România. O prezenţă vizibilă în spaţiul social şi economic din R. Moldova, cu proiecte de interes comun, ar contribui cu siguranţă la o creştere a încrederii cetăţenilor moldoveni faţă de România, în calitate de „partener strategic” real.

Declaraţii de felul celor pe care le-a enunţat recent preşedintele României cu privire la R. Moldova alimentează retorica Partidului Comuniştilor din Moldova cu argumente potrivit cărora proiectul unionist ar fi un deziderat al partidelor de la guvernare şi că aderarea la UE se vrea o unificare mascată cu România. Aşa cum acest proiect trezeşte rezerve şi ostilitate în rândul multor moldoveni, Partidul Comuniştilor va putea prelua acest argument în lupta politică pentru alegerile din toamna 2014, care a şi început. Declaraţiile lui Băsescu ar putea fi exploatate abil şi de guvernarea moldoveană actuală în cazul unui eventual eşec în următoarele alegeri. Numai că, până la urmă, nu declaraţiile preşedintelui României îi vor motiva pe moldoveni să nu voteze partidele de la guvernare, ci incapacitatea acestora de a guverna eficient şi transparent, în cazul în care, cel puţin pe ultima sută de metri, nu vor reuşi să producă un cadru instituţional viabil de control asupra corupţiei şi să pună în aplicare reforme capabile să stimuleze creşterea economică şi dezvoltarea socială.

Acest text este făcut în baza răspunsurilor la un interviu realizat pentru ziare.com şi publicat pe platzforma.md